Luceafărul

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu, supranumit ,,omul deplin al culturii române” de către Constantin Noica, creează în ,,Luceafărul"
o sinteză a romantismului românesc și chiar european, prin specie, prin tematică, prin personaje, prin imaginarul poetic și
prin procedeele artistice. Amplul poem alegoric valorifică izvoare multiple:
- popular - basmul "Fata în grădina de aur", cules de germanul Richard Kunish, dar şi motivul zburătorului;
-filosofic - antinomiile dintre omul comun şi geniu evidențiate de filosoful Arthur Schopenhauer;
-culturale - din literatura şi religia orientală;
-biografice - în opinia lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești.
Propriu romantismului este amestecul de genuri şi specii. Epicul preluat din basmul popular prezintă neobişnuita
poveste de dragoste dintre o prinţesă şi luceafărul întrupat de două ori din elemente fundamentale ale universului.
Inconsecvenţa tinerei generează durerea stelei, dar şi asumarea, cu resemnare, a propriei condiţii. Dialogurile reale sau
imaginare dintre protagonişti sunt de factură dramatică. Fundamental este lirismul obiectiv bazat pe ,,măşti", căci eul liric
se exprimă indirect, prin ,,voci lirice”. Meditaţia pe tema condiţiei nefericite a geniului într-o lume incapabilă să-l
înţeleagă conduce la ideea incompatibilităţii dintre fiinţe cu nevoi şi aspiraţii diferite. Viziunea romantică despre lume este
dată de temă, de relaţia geniu-umanitate, de alternarea planurilor terestru şi cosmic şi de motivele literare care alcătuiesc
imaginarul poetic.
Incipitul ca de basm ,,A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată" ne plasează într-un mediu privilegiat în care
eroina se îndrăgosteşte de imaginea proiectată în vis a luceafărului. Frumuseţea ei fizică şi morală excepţională e tipic
romantică: ,,mândră-n toate cele/ cum e Fecioara între sfinţi şi luna între stele". Castelul, noaptea, visul, oglinda,
întrupările din aer şi apă, din noapte şi zi sunt tot romantice. Primul tablou impresionează prin ineditul epic şi prin
lirismul declaraţiilor de dragoste ale luceafărului. Renunţarea la tot pentru "o oră de iubire" încheie episodul. Partea a doua
urmăreşte idila tipic eminesciană dintre prinţesa Cătălina şi pajul Cătălin. Onomastica sugerează compatibilitatea lor, în
ciuda discordanţei sociale. Tabloul al treilea înscrie călătoria în timp şi spaţiu a luceafărului până la demiurg. Hyperion cere
dezlegarea de nemurire, dar este refuzat persuasiv pentru a nu dezechilibra armonia universală. Creatorul relevă antiteza, de
asemeni specific romantică, dintre inferioritatea condiţiei umane şi superioritatea celor increaţi. Ultimul tablou revine în
planul terestru în care Cătălin şi Cătălina îşi trăiesc povestea în codru. De pe boltă, Luceafărul constată cu amărăciune
inconsistenţa sentimentelor fetei. Spre deosebire de basmul valorificat, finalul poemului eminescian relevă capacitatea fiinţei
superioare de a accepta eşecul, filosofic. Interogaţia retorică ce admonestează pământeanca pentru trădare explicitează
incompatibilitatea eroilor: "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?". Metaforicul "cerc strâmt" propriu oamenilor
sugerează capacitatea limitată de cunoaştere. Adversativul "ci" marchează antiteza romantică dintre cele două tipologii pe
care Eminescu le valorifică.
Folosind epicul ca pretext pentru liricul reflexiv, poetul romantic creează alegoria geniului în societatea comună.
Iubirea ca formă de cunoaştere dezvăluie diferenţele fundamentale dintre tipurile de personaje.
Aşadar, opera este romantică prin valorificarea superioară a unor teme şi motive specifice: iubirea, geniul,
cosmogonia, antiteza dintre omul comun şi cel superior, dintre planul terestru şi cel cosmic, dintre clasele sociale din
care provin personajele. Alegoria, amestecul de real şi fantastic, chemările-descântec, întrupările, aspiraţia spre absolut,
structura afectivă a eroilor, natura terestră, dar şi planul cosmic, călătoria în timp şi spaţiu, antiteza, completează structura
fundamental romantică a operei.
Clasice sunt simetria compoziţională a celor patru tablouri, două terestre şi două cosmice, şi acceptarea raţională a
incompatibilităţii dintre fiinţele antitetice.
Sesizăm îmbinarea limbajului popular "du-t' de-ţi vezi de treabă", "din bob în bob" cu cel neologic: "al nemuririi
nimb"," “a chaosului văi". Abundă metaforele ce completează complexitatea luceafărului: înger, demon, "fulger
neîntrerupt", "gând purtat de dor". Cele câteva epitete ornante: "prea-frumoasă fată", "lucesc himeric", "negre vi țele-i de
păr" descriu personajele excepţionale urmărite în ipostaze la fel de inedite.
"Luceafărul" rămâne cel mai cunoscut poem romantic românesc, valorificând eterna nevoie de iubire a omului, fie
el de rând sau geniu.