Noaptea de decemvrie

de Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski este un scriitor din perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea și

începutul secolului al XX-lea, care face trecerea de la romantismul eminescian spre curentele
moderne, în primul rând spre simbolism. S-a remarcat în primul rând ca autor al ”Nopților” și
al ”Rondelurilor”, primele aparținând romantismului, prin ultimele întorcându-se spre
clasicism. Între aceste două extreme se consumă celelalte experiențe estetice, cum ar fi
parnasianismul, dar mai cu seamă simbolismul. Este autorul volumelor de versuri și proză
”Prima verba” (1872), ”Poezii” (1882), ”Excelsior” (1895), ”Cartea de aur” (proză), ”Flori
sacre” (1912), ”Poema rondelurilor” (1927).
La mai puțin de o jumătate de veac de la moartea poetului, valoarea operei
macedonskiene a fost, într-adevăr, recunoscută integral atât de către istoria literară, cât și de
către cititori.
Tema poeziei o cosntituie aspirația spre ideal a omului de geniu, însetat de lumina
cunoașterii, iar ideea poemului o reprezintă antiteza dintre omul de rând, obișnuit, comun și
omul de geniu, în ceea ce privește condiția lor umană și puterea, capacitatea de a accede la
idealul absolut. Astfel, lumina cunoașterii se oferă în final celui care a ales drumul cotit, ferit de
primejdii, nedemn, ”la umbră”, care-i permite să-și economisească forțele și să ajungă în mod
nemeritat la îndeplinirea țelului său limitat, și se refuză omului de natură superioară, geniului,
care a ales un drum lipsit de compromisuri, demn, un drum drept, ”la lumina soarelui”. Pentru
el cetatea visată este o continuă Fata Morgana, în mod alegoric reprezentând idealul care se
îndepărtează. Așa cum spunea Franz Kafka, ”treptele nu se termină cât timp nu încetezi să
urci”, și pentru el idealul, deși i se revelează printr-o halucinație vizuală, rămâne de neatins.
Structura poemului este epico-lirico-dramatică, întrepătrundere de genuri literare
specifică romantismului. Epică, pentru că se spune ”o poveste”, se narează niște întâmplări, la
care ia parte personajul principal al poemului, poetul, în prima parte a poeziei, și după sosirea
inspirației, în ipostaza emirului. Lirică, pentru că este o poveste simbolică, alegorică, care și-a
făcut din metaforă și simbol, din atitudini poetice tipic romantice, din antiteză și alegorie,
mijloacele de exprimare artistică, poetică. Dramatică, pentru că în cuprinsul poemului apar și
replici ale personajulelor, la care participă poetul și muza sa, respectiv emirul și omul slut.
Din punct de vedere compozițional, poemul este alcătuit din 38 de strofe, dispuse în
diferite forme, de la cvinarii cu sau fără vers final, trecând prin sextine, septete, octave (două
octave), cu sau fără vers final, și încheindu-se cu-o decimă. Măsura versurilor este de 10-11-12
silabe, rima încrucișată și îmbrățișată, iar ritmul predominant amfibrahic. Astfel, din punct de
vedere prozodic, prima strofă ar arăta în felul următor: ”Pus-tie și al-bă e ca-mera moar-tă... /
Și fo-cul sub va-tră se stin-ge scru-mit... / Po-e-tul, a-lă-turi, trăs-nit stă de soar-tă, / Cu nici o
schin-te-ie în o-chiu-a-dor-mit.../ Iar ge-niu-i ma-re e-a-proa-pe un mit.../ Și nici o schin-te-ie în
o-chiu-a-dor-mit. ” (U-/UU-/UU-/UU-/U; U-/UU-/UU-/UU-/; U-/UU-/UU-/UU-/U;
U-/UU-/UU-/UU-/; U-/U-/UU-/UU-/; U-/UU-/UU-/UU-/); (amfibrah, amfibrah, amfibrah,
amfibrah; amfibrah, amfibrah, amfibrah, iamb; amfibrah, amfibrah, amfibrah, amfibrah;
amfibrah, amfibrah, amfibrah, iamb; amfibrah, troheu, amfibrah, iamb; amfibrah, amfibrah,
amfibrah, iamb). Poezia are, așadar, o anumită cadență și muzicalitate, conferită de ritm, rimă
și muzicalitatea interioară a versurilor, de figurile de stil sonore, aliterația și asonanța. De
altfel, tocmai prin această muzicalitate deosebită, prin tehnica versului final, prin temă, idei,
atitudini și recuzită romantică, poetul român se apropie foarte mult de Edgar Allan Poe, cu ale
sale volume de versuri ”Annabel Lee”, ”Lenore”, ”The Raven” (”Corbul”). De la acesta poetul
a preluat chiar, într-un mod foarte frumos (și de la Eminescu, din ”Scrisoarea I”) tema
meditației omului de geniu în camera sa modestă și motivul primirii inspirației.
Cele 38 de strofe se pot împărți pe cele cele cinci momente ale subiectului, expozițiunea,
intriga, desfășurarea acțiunii și punctul culminant. Cele cinci momente, la care am adăugat un
al șaselea, evoluția spre deznodământ, pot fi cuprinse în următoarea diagramă:

Universal – cosmic (Intriga)

Uman-terestru Plan imaginar Uman-terestru

Plan real II

V-VI
I
III-IV

Expozițiunea Universal-cosmic Deznodământ

__________________________________________________________________

Desf. acțiunii, punctul culminant

Expozițiunea este cuprinsă în primele 5 strofe (strofele 1-5) și aduce în prim-plan camera
poetului, în care acesta meditează, visează, sub ochiul rece al lunii, un motiv romantic. El ne
apare deșert, lipsit de ideal, ”Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...”, chiar geniul său, în
noaptea ce cade, sub gerul năprasnic al iernii oțelite, îi pare poetului ”un mit”. Cu toate
condițiile vitrege ale existenței, el și-a păstrat ”fruntea, tot mândră”, în lumina argintie a lunii,
iar alba sa odaie, specifică idealurilor sale înalte, pare și ea că ”în noapte-a murit”. ”Urgia e
mare și-n gându-i, ș-afară”, ”luna e rece în el, și pe cer...”, chiar lumile umbrei îi cer ”fruntea
poetului”, tot ce-a gândit, tot ce-a cugetat, întreaga măsură a geniului său.
Intriga este cuprinsă în următoarele două strofe (6-7), care aduc schimbarea de mult
așteptată în sufletul poetului: ”O flacără vie pe coș izbucnește, / Se urcă palpită, trosnește,
vorbește...”, umbrele se prefac albastre, simbol al idealului, al infinitului, Poetul întreabă
”flacăra vie” ” – Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?” Flacăra îi răspunde că-i aduce în dar
inspirația, îl îndeamnă să-și recapete bucuria de a trăi, tinerețea. Ea îi spune poetului lipsit de
ideal că dorește să fie un puternic și avut emir.
Urmează desfășurarea acțiunii, care cuprinde 7 momente, după cum urmează: prima
secvență lirică, cuprinsă în stroofele 8-11, aduce în fața ochilor noștri Bagdadul, cu palatele
sale albe ca niște fantasme, ascunse printre ”frunze cu paome din basme”, ”privindu-se-n luciul
pârâului clar.” Poetul apare acum în ipostaza emirului acestui oraș arab, plin de măreție și
grandoare, de frumuusețe și strălucire: ”Prin aer petale de roze plutesc... / Mătasea-nflorită
mărită cu firul / Nuanțe, ce-n umbră, încet, vestejesc... / Havuzele cântă... – voci limpezi
șoptesc.../ Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.” Bagdadul este o cetate plină de bogăție, de
frumusețe, de culoare, ”rai de-aripi de vise , și rai de grădini, / Argint de izvoare, și zare-aurită
– / Bagdadul, poiana de roze și crini – / Djamii – minarete – și cer ce palpită.” A doua seccență
lirică, cuprinsă în strofele 12-13, exprimă starea emirului de răsfățat al sorții, de tinerețe,
noblețe, bogăție, frumusețe, idealuri pe care le întrunește tânărul emir în persoana sa: ”E tânăr,
e farmec, e trăsnet, e zeu”, dar el se simte furat zilnic de o visare: se duce spre Meka ”cu gândul
mereu”. Cetatea preasfântă, adorată în lumea arabă, îl cheamă la ea, ”Îi cere simțirea, îi cere
ființa, / Îi vrea frumusețea – tot sufletu-i vrea.”A treia secvență lirică, cuprinsă în strofele 14-15
vorbește despre idealul măreț al emirului, care dorește să atingă o cetate aflată undeva, în zarea
de flăcări, de care-l desparte o pustie întreagă. Emirul e conștient că pradă pustiei cad
nenumărați oameni, pe când el are tot ce-și dorește ”în rozul Bagdad”. A patra secvență lirică
este cuprinsă în strofele 16-19 și ne vorbește despre pregătirile de plecare ale emirului, care se
simte emoționat, tulburat de despărțirea de orașul copilăriei și tinereții sale: ”Și lacrima, clară,
lucește și pică”.El se duce să-și ia rămas bun de la apa fântânii din care el bea, cândva, și care-i
cere să mai bea o singură dată din ea și să-și privească chipul.
A cincea secvență lirică, cuprinsă în strofele 20-21, cuprinde întâlnirea cu ”omul slut”,
omul comun, de rând, care se îndreaptă și el spre Bagdad. Această secvență lirică poate fi
privită ca o intrigă a planului imaginar de construcție a poemului. Cele două personaje sunt
puse în antiteză: călătorul e ”mai slut ca iadul, zdrențos, și pocit, / Viclean la privire și searbăd
la față.” Până și vocea lui e ciudată, ecou al sentiementelor și idealurilor sale care sunt de
natură joasă. A șasea secvență lirică e cuprinsă în strofele 22-23 și cuprinde plecarea la drum a
drumeților: unul, care ”abia se târăște”, pornește pe un drum ocolit, sub ”tânăra umbră” de
sub pomi, care-l ferește de soare, și drumul său ocoloște tot mai mult. În opozție (antiteză) cu
acesta, emirul pleacă în largul pustiei, însoțit de cămile și cai, pe drumul drept, larg, drumul
lipsei de compromisuri și-a al adevăratei demnități. A șaptea secvență lirică cuprinde
următoarele șase strofe (24-29) și ne vorbește despre chinuitoarea trecere a pustiei de către
emir, însoțit de oamenii săi, de cămile, bagaje și cai. În drumul lor se arată rar câte-o oază de
verdeață, la care toți aleargă plini de bucurie, pentru a-și astâmpăra setea arzătoare: ”Și tot nu
se-arată cetatea de vise...” Proviziile, merindele cu timpul se sfârșesc, călătorii sunt sfârșiți de
oboseală, de foame, de sete, mor pe rând: ”Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...”
Punctul culminant este cuprins în strofele 30-32 și ne vorbește de momentul cumplit când
emirul se vede singur sub jarul pustiei, ”sub cer de oțel”, când își simte pierite toate speranțele,
toate nădejdile de a atinge cetatea visată: ”Pe minte își simte o noapte adâncă...” Emirul este
chinuit de foame și de sete, care îi pun pe piept și pântec o stâncă, aerul este înflăcărat, iar
culoarea roșie a morții a cuprins totul, înaintea sa sau înapoi, în laturi, și chiar plămânii
emirului s-au aprins de dogoare. Apar semnele înfricoșătoare ale epuziării fizice și nervoase,
tâmplele i se bat, ”ochii sunt demoni cumpliți”.
Evoluția spre deznodământ e cuprinsă în strofele 33-37 și ne vorbește despre
halucinațiile care-l cuprind pe emir în drumul său spre cetatea mult visată: lui i se pare că-i
vede porțile albe, o vede cum lucește ”În zarea de flacări, în zarea de sânge”, și, strângându-și
toate puterile, emirul aleargă spre ea. Dar, odată cu înaintarea sa spre cetatea sfântă, și Meka
începe să se îndepărteze, ca o ”albă nălucă”, căci ”visu-i nu este un vis omenesc / Și poamele de
–aur lucesc – strălucesc – / Iar alba cetate rămâne nălucă.”
Deznodământul este cuprisns în ultima strofă, o decimă, care sugerează moartea eroică
a emirului sub jarul pustiei, răpus de idealul său de cunoaștere, de frumusețe, de sacralitate,
sugerat pe tot parcursul poemului de culoarea alb, și întoarcerea la trista realitate a odăii reci,
în care focul se stinge încet în vatră, ”iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei”. Sub ochiul rece al
lunii, de astă dată, pusă în opoziție cu saorele arzător al deșertului, simbol al cunoașterii
absolute, se năruie toate visele de mărire ale poetului, marcând revenirea la sărăcie și la
condiția nefericită a geniului într-o societate care nu-l înțelege: ”Murit-a emirul sub jarul
pustiei”. Versul final sugerează că poetul moare ucis de propria sa aspirație spre ideal, spre
cunoașterea absolută, spre lumină, un destin hărăzit tuturor celor care-și jertfesc viața, pusă în
slujba unui ideal sau unei înțelegeri superioare a vieții.