Toate bufnițele de Filip Florian

1.„Toate bufnițele” de Filip Florian este un roman postbelic, scris după anul 1980 și publicat în anul
2012, care se încadrează în postmodernism. (Romanul este compus din șaptesprezece capitole notate cu cifre
romane , precedate de un motto „Ține minte ce-ți spun Milton , cea mai frumoasă însușire a omului e
memoriul , pricepi?”)
Trăsături ale postmodernismului prezente în text sunt: polifonia, autoreferențialitatea,
caracterul de metaroman, suprapunerea planurilor narative.
Romanul „Toate bufnițele de Filip Florian se încadrează în postmodernism prin pluralismul vocilor
narative, întrucât cu ajutorul unui artificiu compozițional, autorul evidențiază concepția personajului-narator
Emil Stratin prin intermediul vocii narative a lui Lucian. Perspectiva narativă este subiectivă, se observă
două voci narative , una aparținând personajului-narator Lucian, ce rememorează, retrăiește și analizează
relația sa de prietenie cu vârstnicul Emil Stratin căruia îi aparține cea de-a doua voce narativă ce este
evidențiată printr-un artificiu compozițional, întrucât naratorul Lucian în scrierea sa redă fragmente din
memoriile prietenului său Emil. Romanul este structurat în șapte capitole, iar întâmplările sunt relatate la
persoana întâi din perspectiva tânărului meteorolog, Lucian, care își rememorează autoironic copilăria.
Lucian alternează perspectiva tânărului cu aceea tandră și nostalgică a adultului. Povestea lui Lucian
alternează cu relatarea din jurnalul lui Emil realizată tot la persoana întâi. Lucian este însă acela care
filtrează evenimentele și alege din jurnalul lui Emil întâmplările pe care se hotărăște să le dezvăluie
cititorului. Narațiunea lui Lucian este alertă, în timp ce aceea a lui Emil este meditativă, reflexivă. Cele două
mărturii alternează contraputernic, iar relatarea la persoana întâi conferă autenticitate și caracter subiectiv
textului.
Scrierea se încadrează în postmodernism prin autoreferențialitate. Astfel romanul este constituit din
fragmente, din biografia celor două personaje, fragmente din memoriile lui Emil alternează cu
fragmente despre propria copilărie, scrise de către adultul Lucian. Această relatare este realizată pe
parcursul unui an de zile și este intitulată de către acesta, „Toate bufnițele”. Titlul face referire la o sintagmă
din finalul romanului elaborată de către naratorul personaj principal, meteorologul Lucian în momentul în
care finalizează completarea ,celui de-al doilea caiet galben, gol primit de la cel de-al doilea narator –
personaj , Emil Stratin , prietenul celui dintâi (Se justifică astfel caracterul de metaroman).
2. Tema romanului este, pe de o parte, copilăria lui Lucian, un puști de unsprezece ani și cinci
luni, petrecută într-un oraș de munte, la începutul anilor 2000, cu jocurile specifice vârstei, iar, pe de
altă parte, romanul are ca temă maturizarea aceluiași Lucian cu ajutorul lui Emil Stratin, cartea fiind
din acest punct de vedere un bildungsroman (roman la formării). Romanul ,,Toate bufnițele” de Filip
Florian abordează copilăria într-o manieră inedită. Astfel, copilăria nu mai înseamnă vârsta seninătății
imperturbabile, așa cum ne obișnuiau prozatorii clasici; dimpotrivă, această epocă din viața unui om este
prezentată drept o perioadă a frământărilor, o competiție permanentă, o luptă pentru supraviețuire și pentru
desăvârșirea caracterului.
2.a.Semnificativă în acest sens este scena în care copilul lovit de mecanic este salvat de către inginer
ce îl invită în propria locuință oferindu-i posibilitatea să se spele și să se încălzească cu ajutorul unui ceai
fierbinte. Invitat în sufragerie , copilul privește nenumăratele cutii nedesfăcute din cameră în timpul în care
gazda prepară ceaiul. Atras fiind de culoarea galbenă a unor caiete, Lucian din curiozitate deschide unul
dintre ele și citește cu maximă curiozitate în pofida faptului că își dădu-se seama că acele pagini conțin
gândurile cuiva. Impresionată este atitudinea copilului în momentul în care apare în sufragerie Emil ,
surprinzându-l cu caietul în mâini așteptându-se să fie lovit , să i se ceară explicații , dar inginerul ca și cum
nu l-ar fi văzut îl întreabă daca vrea zahăr sau miere , datorită atitudinii lui Emil , Lucian conștientizează
faptul că este asemenea unui măgar slobod zăpăcit care calcă cu copitele pe unde nimerește.
2.b.Relevantă în acest sens este și scena în care Luci devenit meteorologul Lucian, meditează,
retrăiește și analizează relația de prietenie cu Emil, scriind într-un caiet aceste reflecții, încercând să
înțeleagă din ipostaza de adult, atitudinea lui Emil în momentul în care l-a surprins citind din memoriile sale.
Adultul Lucian ajunge la concluzia că Emil a fost impresionat atunci de curiozitatea copilului ce a depășit
regulile bunului simț.
 Emil nu numai că nu s-a supărat atunci, ci, a fost încântat că îmi băgasem nasul prin lucrurile și
însemnările lui. Pare o fabulație firește, o idee vanitoasă, dar e mult mai mult de atât, e intuiția, aproape
convingerea că, așa cum Sfânta Vineri s-a lăsat înduioșată de fata moșului, și lui Emil i-a plăcut
curiozitatea mea. Iar curiozitatea aia, nu ascund, s-a întins ca un lichid călduț, peste birou, medicamente,
hărți, foi, cumva în sinea mea primele au fost udate, doctoriile, mai ales pastilele albe , mici identice cu cele
pe care le înghițea mama. Interesantă este viziunea adultului Lucian despre importanța sa în ceea ce privește
starea de sănătate a inginerului , riscând să fie considerat vanitor , acesta mărturisește că a sa curiozitate
privind personalitatea lui Emil și bineînțeles prietenia lui au înlocuit medicamentele pentru inimă.
3. a.Conflictul exterior este slab conturat și se produce între Lucian și prietenii din gașca lui. În
realitate niște mici tineri ca și el, care îl acuză pe băiat că i-a abandonat în favoarea prieteniei cu Emil.
Lucian se află într-un conflict permanent cu fratele lui mai mare, Dan, care fie vrea să-și exercite autoritatea
asupra lui, exploatându-l și încredințându-i diverse treburi casnice, fie îl ignoră. Adevăratul conflict al
romanului este însă cel interior, trăit de Emil, care suferă de singurătate. Soția, Lia, o doctoriță, de care
fusese foarte îndrăgostit moare într-un accident de mașină alături de amantul ei, medic stomatolog. Fiica lor
emigrează în Franța, iar bărbatul acesteia, Daniel, nepotul lui Emil, îi este aproape străin
.
3.b.Acțiunea romanului se desfășoară pe de o parte , într-un orășel de munte anonim , orașul
copilăriei personajului narator – Lucian , în care îl întâlnește pe Emil Stratin , prietenul său , iar pe de altă
parte la București și într-un sat de munte , spațiul în care își petrece copilăria inginerul Emil Stratin. În ceea
ce privește reperele temporale , identificăm mai multe dimensiuni temporale , prima fiind reprezentată de
copilăria lui Lucian , anii 2000 – 2011 , a doua de copilăria prietenului său inginer , perioada anilor 40’ ,
iar a treia este reprezentată de momentul în care Luci devenit meteorologul Lucian la vârsta de 23 de ani
pe parcursul unui an de zile , completează caietul nescris dăruit de prietenul său , utilizându-se și de
memoriile acestuia .
SAU
3.b.Incipitul (cu intrări multiple) constă în descrierea momentului în care personajul – narator îl
cunoaște pe inginerul Emil Stratin, care era pasionat de ornitologie (știința care studiază păsările) , astfel
mutându-se din București într-un oraș de munte dupa momentul pensionării devenind ulterior maestrul și
totodata prietenul băiețelului de unsprezece ani și cinci luni. Incipitul oferă cititorului informații spațio -
temporale , un oraș de munte căruia nu îi este precizat numele , dupa Anul Nou al anului 2000 când s-a
considerat că va veni sfârșitul lumii. Incipitul romanului introduce în scenă personajele principale ale
textului , Lucian și Emil Stratin și totodată prezintă experiența prin prin intermediul căreia cele două
personaje devin apropiate , inginerul salvându-l pe băiețel de violența mecanicului ce îl lovea pentru că a pus
taxă de trecere prin curtea sa pentru turiștii ce voiau să ajungă la hotel. Incipitul textului citat anticipează
tema acestuia , copilăria ce este prezentată într-o manieră inedită , datorită unui artificiu compozițional ,
realizat prin intermediul tehnicii narative a inserției .Finalul constă în prezentarea momentului în care
Lucian, a devenit meteorolog în anul 2011 , luna august când a împlinit 23 de ani , este vizitat de prietenul
său Emil Stratin ce îi dăruiește două caiete galbene , unul scris în care se aflau memoriile acestuia și unul
nescris. În ziua următoare personajul – narator a deschis pachetul primit și a recunoscut caietele pe care le-a
văzut la Emil în urmă cu 11 ani. Personajul- narator , mărturisește că timp de un an și ceva în caietul nescris,
a înșirat cuvinte și a amestecat povești, scriind despre sine doar ce i !s-a năzărit” și copiind din celălalt
caiet , numai ce a vrut , oferindu-i titlul Toate bufnițele. Finalul romanului are un rol important în
înțelegerea operei , deoarece ilustrează caracterul de metaroman al romanului .
Personajul
Context
Tema

Statut
Scene semnificative

Conflicte
Modalități de caracterizare

Personajele
Statutul social , moral al personajului – narator Lucian.
Statutul social al acestuia este indicat încă de la începutul romanului prin intermediul memoriei
voluntare , acesta fiind în momentul în care îl cunoaște pe Emil , un copil de 11 ani și 5 luni dintr-un sat de
munte , având un tată alcoolic și o mamă menajeră și severă în ceea ce priveste educația acestuia . Pe
parcursul timpului statutul social al lui Lucian , se modifică atât din cauza trecerii timpului , dar și datorită
prietenului său , Emil întrucât în finalul romanului la vârsta de 23 de ani , Lucian precizează că este
meteorolog .
Statutul moral al lui Luci se modifică continuu pe parcursul acțiunii datorită atenției și educației primite de
la inginerul Emil Stratin ce-i devine și prieten. La începutul romanului Lucian se caracterizează ca fiind un
copil de 11 ani asemenea tuturor copiilor realizând diferite pozne , dar se maturizează întrucât își
abandonează partenerii de joacă , petrecând mai mult timp alături de Emil ce îl inițiază în tainele muzicii ,
literaturii și ornitologiei .
Statutul social , moral al personajului Emil Stratin
Statutul social al personajului Emil Stratin este evidențiat încă de la începutul romanului de către
personajul – narator Lucian , în momentul înâlnirii celor doi , Emil era la vârsta pensionării , inginer de
profesie , tată al unei fete plecate din timpul studenției în Franța. În urma unei operații la inimă realizată în
Franța se retrage într-un oraș de munte , orașul copilăriei lui Luci al cărui nume este precizat .
Statutul moral poate fi conturat de către cititor prin intermediul scenei de la începutul romanului când îl
eliberează pe copil din mâinile mecanicului deranjat de fapta copilului . Profilul moral al acestuia , poate fi
conturat de către cititor prin intermediul atitudinii acestuia față de copilul curios ce fără aprobarea
inginerului îi răsfoiește memoriile . Pe de altă parte , statutul moral al personajului amintit este conturat de
către Lucian , meteorologul ce consemnează în caietul nescris primit de la Emil , experiențele trăite alături
de acesta și totodată prin intermediul propriilor memorii ce sunt transcrise parțial de către Lucian.
 Relația dintre personaje

Context
Tema
Personajele – statut narativ, social, psihologic, moral
Scene semnificative/relevante pentru relație

Conflicte
Modalități de caracterizare

Personajele principale – Emil și Lucian – evidențiază raportul dintre maestru și discipol.

Pentru Lucian, prietenia cu Emil Stratin are un rol inițiatic, în timp ce pentru bătrânul inginer,
amiciția cu Lucian se constituie într-o legătură compensatoare a afecțiunii finale.

Lucian este conturat mai ales prin autocaracterizare, tânărul de douăzeci și trei de ani, percepându-l
pe copilul de odinioară cu autoironie tandră drept ,,un derbedeu”, și prin caracterizare indirectă, care se
desprinde din fapte, vorbe, gesturi și relația cu celelalte personaje.
Emil Stratin este caracterizat în mod direct de celelalte personaje. Astfel, atât Lucian, băiatul de
unsprezece ani, cât și mama copilului îl percep pe Emil drept un bărbat galant și elegant. Pentru Lucian pe
care îl salvează de furia lui Tirilici, Emil capătă aura unui erou: ,,Oricum, slavă Domnului că a apărut un
domn! Avea fularul rotit de două ori în jurul gâtului, bocancii lustruiți și o voce cum n-am mai pomenit.”

Emil este caracterizat și prin procedee moderne, precum introspecția și monologul interior, acesta
analizându-și cu luciditate existența, prin intermediul jurnalului și recunoscându-și erorile. De asemenea,
Emil evocă într-un registru grav momentele dramatice prin care trecuseră membrii familiei sale,
considerați ,,dușmanii ai poporului” în anii instalării regimului comunist și ,,meditează la natura memoriei și
a trecutului cu care încearcă să se împace”. (Marius Chivu, art. ,,Trecutul ca o bufniță” , în revista ,, Dilema
Veche”).
Emil și Lucian reprezintă maestrul și discipolul. Așa cum a afirmat și critica literară, pentru Lucian,
prietenia cu Emil Stratin are un rol inițiatic, în timp ce pentru bătrânul inginer, amiciția cu Lucian se
constituie într-o legătură compensatoare a afecțiunii filiale.
Lucian este conturat mai ales prin autocaracterizare, tânărul de douăzeci și trei de ani, percepându-l
pe copilul de odinioară cu autoironie tandră drept ,,un derbedeu’’. Spre deosebire însă de copiii de aceeași
vârstă cu el, Lucian este mai receptiv și mai sensibil la realitățile din jur, de aceea se împrietenește cu Emil
și se simte atras de cărțile și caietele cu însemnări ale acestuia, sperând că bărbatul îi poate descifra tainele
universului: ,,Am sperat că bărbatul din bucătărie era un savant care știa câte-n lună și-n stele și care cu
ochii lui căprui și cu pupilele neclintite, m-ar fi putut învăța să văd în întuneric.’’
Emil Stratin este un fost inginer constructor, în vârstă de șaizeci de ani, care îl ajută pe Lucian să se
maturizeze, fiindcă bătrânul îl introduce în lumea cărților, a muzicii, îl învață să ,,citească’’ semnele naturii
și ,,să vorbească’’ bufnițelor.
Emil se retrage în orașul de munte, după două operații la inimă, pentru a-și petrece ultimii ani ai
vieții. Viața lui Emil se transformă într-o dramă, pentru că soția lui moare într-un accident de mașină alături
de amantul ei. Fiica lui Emil emigrează în Franța, unde își întemeiază o familie. Când află că tatăl ei a făcut
infarct și a fost operat în țară, dintr-un sentiment al datoriei, tânăra se ocupă de formalități pentru o altă
operație în Franța. Emil revine apoi în România și se retrage la munte.
Lucian este este caracterizat mai ales în mod indirect prin fapte, vorbe, gesturi și relația cu Emil.
Copilul este caracterizat în mod direct și de prietenii din gașca lui, care îl acuză că i-a abandonat în favoarea
prieteniei cu Emil și îi adresează numeroase insulte: ,,Din pricina zgomotului, se pierdeau destule cuvinte,
însă am înțeles cu toții că eu, Lucian, zis și Luci, sunt un porc și un trădător, că sunt o javră râioasă și o
curcă bleagă.’’

Emil Stratin este caracterizat în mod direct de celălalte personaje. Astfel, atât Lucian, băiatul de
unsprezece ani, cât și mama copilului îl percep pe Emil drept un bărbat galant și elegant. Pentru Lucian, pe
care îl salvează de furila lui Ene Tîrlici, Emil capătă aura unui erou: ,,Oricum, slavă Domnului că a apărut
un domn! Avea fularul rotit de două ori în jurul gâtului, bocancii lustruiți și o voce cum nu am mai
pomenit."
Emil îi va oferi lui Lucian afecțiunea pe care nu le-a putut-o oferi nici fiicei și nici nepotului său. O
secvență semnificativă pentru ilustrarea relației dintre cele două personaje este aceea de la începutul
romanului, în care Emil îl scăpă pe Lucian de furia unuia dintre mecanicii telefericului, Ene Tîrlici. Acesta
din urmă descoperă că Lucian împreună cu un prieten, Sandu, făcuseră rost de bani printr-o metodă
ingenioasă și îi acuză de furt, urechindu-l pe Lucian. Emil îi oferă copilului nu numai căldura sobei sau ,,ceai
de cimbrișor", ci și mijloacele de a-și face o educație intelectuală minimală: îi pune la dispoziție discuri și
cărți, dându-i băiatului impresia că el este cel care alege, cel care conduce jocul: ,,Emil se ferea să-mi dea
lecții, să-mi vâre ceva pe gât fie și cu lingurița sau pipeta, se prefăcea de minune că nu-i păsă de părerile
mele, urmărea probabil cum înot prin apele limpezi, aruncă undița și îmi trecea momeala pe la nas, ca să mă
arunc de unul singur și să mușc."
Mai vârstnicul său prieten îl lăsă pe copil să descopere lumea pe cont propriu, să trăiască anumite
experiențe, dar știe să-l ferească de lucruri rele: ,,În timp, Emil nu m-a ferit de grozăviile lumii, ci mă lăsat
să gust din ele, să afllu singur ce-i acru, dulce sau amar. Se poate totuși să fii avut o strecurătoare ascunsă în
coșul pieptulu, una mică, ca de ceai, doar bea atâtea ceaiuri, o sită care dădea și nu dădea voie lucrurilor să
ajungă la mine."
O altă secvență importantă pentru evoluția relației dintre cele două personaje este aceea a întâlnirii
celor doi cu bufnițele, noaptea în pădure. Emil știe să îmblânzească păsările ritualic, ceea ce pe Lucian îl
impresionează profund. Astfel, Emil îl învăță pe copil să deprindă nu numai experiența vieții, a muzicii și a
lecturii, ci și limbajul bufnițelor, considerate în roman, asemeni credințelor populare, păsări ale înțelepciunii.
Prin urmare, relația celor două personaje, Emil Stratin și copilul Lucian ilustrează, pe de-o parte, un
ritual inițiatic, o poveste a maturizării, iar, pe de altă parte, evidențiază, într-o manieră deopotrivă inocentă și
tandră, faptul că afecțiunea și prietenia pot apărea uneori, chiar dacă aparent accidental, la momentul
potrivit.
 „Întreaga iarnă, primăvara și o jumătate din vara acelui an, anul 2000, în care ar fi trebuit să vină
sfârșitul lumii, dar n-a venit, m-am întrebat de zeci și zeci de ori de ce Emil își pierdea vremea cu mine.
De fapt, se întrebau mai mulți asta, și în primul rând mama. Pentru ea, fiindcă așa îi era stofa, el
fusese de la bun început domnul Stratin și nu putea să priceapă nici în ruptul capului cum îmi permit eu, un
derbedeu, să-i spun pe numele mic. În plus, ca și cum n-ar fi fost destul că părea un domn get-beget, exact
ca în vorba aia, domnu-i domn și în șanț, locuia cu chirie la una din cucoanele ei, ceea ce îl ridica pe un fel
de soclu. De câte ori se vedeau la madam Rugea, în hol, prin curte sau pe scara de serviciu, el îi spunea
săru-mâna și, cu numai două cuvinte, o topea. Apoi, mai sus de stația autobuzului, s-a întâmplat să o ajute
la niște sacoșe grele, dintre care una cu cartofi și alta cu un dovleac, țin bine minte, iar într-o după-amiază,
în centru, când a întâlnit-o la farmacie, s-a oferit să-i aducă un unguent pentru durerile de spate, ca să o
scutească să-l cumpere. Mereu, dar absolut mereu, chiar și cu întârziere de-o săptămână, i-a lăudat
mâncarea și prăjiturile, dacă se nimerea să ajungă și pe la el, de la fosta profesoară de germană, un
polonic de ciorbă, trei chifteluțe, o plăcintă cu mere sau patru brioșe. Cu laudele astea, Emil a cucerit-o
definitiv. Prin urmare, mama nu făcea tărăboi când îl vizitam, când mergeam împreună în oraș, când
colindam prin pădure sau când vorbeam despre el. Avea nenumărate alte motive să mă certe și să devină
pământie la față. [...]
În fine, mie mi-a fost foarte greu să-l înțeleg pe Emil. Nu ploua cu oameni sclipitori la noi în oraș,
dar unii mai răsăriți tot găseai. Și, în loc să se întâlnească cu ei la o canastă, să discute politică ori să se
aventureze în himerele lor legate de construirea unui patinoar olimpic și a unui cazinou uriaș, prefera să
taie frunze la câini alături de mine, să mă alfabetizeze cumva, deși măcar atâta lucru, să scriu și să citesc,
izbutisem să fur de la școală. De ce prefera așa? Limpede nu pot să răspund nici acum, dar ușor, ușor mi s-
a lămurit câte ceva. Poate a contat că îmi doream să văd ca bufnițele, în beznă, dincolo de forme și
contururi, îmi doream din suflet, or, o asemenea dorință nu se duce pe apa Sâmbetei ca mofturile sau ca
poftele. În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni în șir secretul, răbdător și
încordat, am pășit pe drumul labirintic din cărți, frază cu frază, pagină cu pagină, o mulțime din termenii și
formulările întâlnite mă făceau să cred că ornitologii vorbesc încifrat, ca niște spioni trimiși de păsări
printre oameni, nu invers, am învățat pasaje întregi pe dinafară și am privit ilustrațiile până le-am tocit, iar
la toate, permanent, Emil mi-a fost martor. Un martor discret. Și un fel de spectator, pentru că trebuie să fi
dat adevărate recitaluri, involuntar, când mă ridicam în picioare, îmi înclinam capul într-o parte, îl țineam
țeapăn, roteam doar gâtul și bărbia, mă străduiam să fac ochii cât cepele, mă concentram asupra fiecărui
iris sperând că ar fi posibil să-i cresc diametrul ori să i-l scad, mă frământa dacă joacă și culoarea vreun
rol și, mereu cu ciudă, regretând că am ochi albaștri și nu cenușii, apăsam pe întrerupătorul de la veioză,
aducând noaptea în odaie. După un timp scurt sau lung, niciodată la fel, se auzeau râsul lui Emil și aplauze
vagi. La început, la cele dintâi încercări de-a imita o buhă, îmi venea să plâng la reacția lui. Pe urmă m-am
obișnuit și o acceptam, iar prin aprilie, când am înțeles că e nevoie să schimb metoda, am râs și eu în
hohote, reluând ritualul în fața oglinzii, cu lumina aprinsă, ca să-mi fie clar cât de caraghios sunt. Nu e
exclus însă ca, înainte de acel șir de reprezentații în care visam să fiu un copil-pasăre și sfârșeam ca
măscărici, să se mai fi întâmplat ceva. În seara în care ne cunoscuserăm, la Bobotează, după ce mă miruise
Ene Tilirici. Poate, repet, poate, Emil nu numai că nu s-a supărat atunci, ci, tocmai, a fost încântat că îmi
băgasem nasul prin lucrurile și însemnările lui. Pare o fabulație, firește, o idee vanitoasă, dar e mai mult de
atât, e intuiția, aproape convingerea că, așa cum Sfânta Vineri s-a lăsat înduioșată de fata moșului, și lui
Emil i-a plăcut curiozitatea mea. Iar curiozitatea aia, nu ascund, s-a întins ca un lichid călduț peste birou,
peste mărunțișurile fără număr, medicamente, hărți, foi, atâtea și atâtea, de parcă o cană cu lapte sau cafea
s-ar fi vărsat și le-ar fi năclăit.”
(Filip Florian, Toate bufnițele (fragment))