1 Moromeții-Marin Preda

Temă și viziune

Romanul “ Moromeții ”scris de Marin Preda este un roman

tradiționlist ,modernist și idealist .Este tradiționalist deoarece este
descris satul Siliștea-Gumești in care trăiește familia Moromete și
obiceiurile acestora cum ar fi”călușul” și chemarea fetelor la
poartă de către băieți prin fluierat. Viața sătenilor este legată
direct de cea a animalelor, care uneori devin personaje in roman
,având nume ,și participă la întâmplări .Oaia Bisisica îl enervează
pe Niculaie, câinele Duțulache fură brânza pusă pe masă pentru
cina familiei,și caii sunt îngrijiți cu drag de băieții cei mari. Țăranul
Ilie Moromete este personaj principal acest fapt arătând că
romanul este unul tradițional. Modern este căci apare ironia atunci
când Nilă iși intrabă tatăl de ce trebuie să taie salcâmul, acesta
răspunzându-i “ca să se mire proștii”.Ca tehnică narativă înbinarea
observației sociale obiective cu analiza psihologică .O altă
caracteristică a modernismului este țăranul filozof ,care îl
caracterizează pe Ilie Moromete, deoarece acesta nu este un țăran
oarecare ,ci unul cu o inteligență, aceasta diferențiindul-l de ceilalți
sâteni. Romanul este și realist prin reprezentarea veridică a
societății contemporane autorului, autor înzestrat cu
omnișciență.Ca tipologii umane putem da ca exemplu pe Ilie
Moromete care reprezintă omul învățat, autoritar și pe Guica care
este tipul omului viclean, egoist.
Titlul romanului este alcătuit din substantivul propriu “Moromeții”
și subliniează intenția autorului de a urmării destinul unei familii
care se află în plină destrămare.
Temele centrale sunt:destrămarea satului tradițional și pierderea
identității țăranului. Toate acestea sunt puternic vizibile în volumul
al doilea ,atunci când comuniștii ajung la putere ,iar toate
terenurile deținute de țărani ajung în posesia statului. Niculae își
va termina studiile la oraș ,iar Paraschiv, Nilă și Achim rămân la
București ,astfel se vor transformă in orășeni pierzându-și statutul
de țăran.
Subtema este raportul individului cu istoria ,se referă la
evenimentele istorice care au avut loc și schimbă destinul
personajelor.
Motivele literare sunt:motivul destinului, căci Niculae este judecat
de familie din cauza dorinței sale și motivul fiului risipitor, care se
referă la Achim cum cheltuia banii făcuți din vânzarea laptelui și
oilor pentru poftele sale.
De-a lungul acestui roman Ilie Moromete are un conflict interior
datorat pierderii autorității asupra familiei ,dar are și un conflict
exterior cu vecinul său Tudor Bălosu ,cu băieții săi cei mari ,sora sa
Guica și Catrina soției lui.
În acest roman naratorul folosește 2 tehnici narative .În prima
parte folosește tehnica acumulării ,timpul fiind dilatat și ritmul
lent .În a doua parte folosește tehnica modernă a
colajului..Deasemenea sunt prezente 3 planuri narative .Planul
narativ ,principal este cel al destinului individual și planul
destinului comunității țărănești.
Șcenele semnificative sunt cina din familie în care sunt descrise
pozițiile la masă a familiei Moromete, arătând relațiile dintre
aceștia”copiii se așezară cu vremea unul lângă altul după fire și
neam”scena în care Moromete și Nilă taie salcâmul ,scena de la
fierăria lui Iocam în care sunt prezentați sătenii și discuțiile lor,
scena premierii școlare la care Nicolae i-a premiul I și scena finală
în care Moromete îi bate pe Nilă și Paraschiv.
În opinia mea Marin Preda surprinde cu lux de amănunte
destrămarea satului tradițional, criza ordinii sociale reflectându-se
în criza valorii morale în criza familiei și în criza comunicării.

2.Caracterizarea personajului Ilie

Moromete
Personajul literar este un tip uman semnificativ o individualitate cu
trăsături fizice și morale distincte ,pusă în lumină printr-un șir de
întâmplări.
Marin Preda îi rezolvă un rol de personaj reflector lui Ilie Moromete în
primul volum ,deoarece intervențiile sale în actul narativ completează
punctul de vedre al naratorului. Cele 2 volume prezintă evoluția
destinului protagonistului ,drama sa de natură economică ,dublată
mai ales de drama paternității rănite
Din punct de vedere al statutului social Ilie Moromete este un țăran
din Siliștea-Gumești, tată a 6 copii Nilă ,Paraschiv ,Achim ,Niculae
,Tita ,Ioana și soțul Catrinei.
Gândurile sumbre ale personajului se îndreaptă spre o autoanaliză a
atitudinii de părinte, a conflictului dintre generații și se consolează
„Am făcut tot ce trebuia[…]le-am dat […] fiecăruia ce a vrut […]I-am
iertat mereu”.La început este un personaj reflexiv, meditativ, ironic,
capabil de disimulare, un individ căruia îi place plăcere să îi observe
pe alții și care are darul de a observa cea ce altora le scapă.
Moromete este caracterizat în mod direct de autor în primul
volum”Era cu 10 ani mai mare decât Catrina și avea acea vârstă între
tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mai mari pot
schimba firea cuiva”.Este caracterizat în mod direct de celelalte
personaje ,Catrina îi reproșează lenea și plăcerea vorbei “Toată ziua
stai la drum și bei tutun “.Tot aparținând caracterizării directe
,autocaracterizarea din finalul volumului al doilea scoate în evidență
libertatea pe care a avut-o în ciuda constrângerilor
istorice”Domnule[…]eu întotdeauna am dus o viață independentă”.
Caracterizarea indirectă prin limbaj arată schimbările prin care trece
personajul:la început are plăcerea de a povestii cu lumea, iar spre
sfârșit pierde această plăcere fiind poreclit “Mutul”.Caracterizarea
indirectă prin atitudini față de oameni sugerează că își iubește copiii,
dar e mai bine să îi țină din scurt și se simte mândru și disprețuitor
față de Bălosu, pe care îl înjura în gând de fiecare dată.
Relația dintre Moromete și Catrina nu este una foarte bună căci se
comportă foarte autoritar cu ea și nu îi ascultă niciun sfat în legătură
cu fumatul și mersul la biserică ,însă o relație mai bună, chiar cea mai
bună este cu Nicolae. La început nu îi bagă in seamă dorința de a
merge la școală, lăsându-l să se chinuie cu oile dar, ulterior atunci
când ia locul I, chiar dacă fusese mult timp absent, se decide să facă
tot posibilul de a îl da la o scoală mai bună.
Ilie Moromete se află într-o continuă antiteză cu vecinul său. Îl injură
în gând și îl invidiează pentru averea lui.
În opinia mea Ilie Moromete nu este un țăran oarecare ci unul cu o
inteligență, care își rezolvă cu ușurință problemele, reușește timp de
ani buni să scape de foncire, făra a își vinde din pământ.
În concluzie Ilie Moromete, personaj protagonist a volumului unu, va
rămâne unic în literatura română, datorită inteligenței și
personalității sale.
 3. Enigma Otiliei-Temă și viziune
George Călinescu este cunoscut în literatura română pentru studiile
sale critice, cea mai cunoscută lucrare fiind “Istoria literaturii române
de la origine până în prezent”(1941).Ca romane fiindui atribuite doar
4 scrieri “Cartea nunții”,”Enigma Otiliei”,”Scrinul negru”, “Bietul
Soanide”.Cel mai cunoscut roman este “Enigma Otiliei”,publicat la
sfârșitul perioadei interbelice în 1938.În acest roman se întâlnesc
elemente ale mai multor curente literare cum ar fi:realismul este
curentul dominant prin detalii, ordinea chronologică a evenimentelor,
narator omniscient, veridicitate și verosimilitate, tipologii
umane;modernismul este dat de mediul citadin în care se petrece
acțiunea , de statutul de intelectual al personajelor dar și de tehnicile
narative precum:simetria, tehnica focalizării;poliedrică și
comportamentism, apar și elemente ale romantismului cum ar
fi:construcția în antiteză a personajelor (Felix-Otilia, Otilia-
Aurica)tematica erotică dar și descrierea locului în care este plasată
moșia lui Pascalopol din Bărăgani;apar și 2 elemente care țin de
naturalism ce vizează patologicul:senilitatea lui Simion și retardul lui
Titi.
Titlul romanului a fost inițial “Părinții Otiliei”, George Călinescu
considerând că prin acest titlu poate reda mai exact tema paternității
și motivul orfanului pe care le ia din scrierile lui “Hanose de Balzac”,
de aici îi preia și numele de roman de factură balzaciană , în plus
detaliile ce privesc exteriorul , interiorul cladirilor, dar și focalizarea
pe fiecare personaj în parte, sunt caracteristici tot ale romanului
Balzac.”Enigma Otiliei” este un titlu ales sugestiv pentru a desemna
misterul femeii în general, “eternal feminine”.
Tema romanului este constituită de 2 teme , una generală și una
secundară. Prima redă relațiile sociale și familiale din societatea
burgheză a secolului XX, iar cea dea doua este una de dragoste între
Felix și Otilia(prin aceasta se urmarește și maturizarea lui
Felix).Motive: orfanul, avariția, banul, eșecul în iubire, familia.
Între incipit și final există o relație de simetrie dată de prezența lui
Felix pe strada Antim, în fața casei dărăpănate a lui Moș Costache
răsunându-i in minte vorbele acestea :”Aici nu stă nimeni”.
O altă scenă semnificativă este cea a infarctului moș Costache,
provocat de căutarea lui Stănică a moștenirii ce îi revenea Otilieil; în
această secvență, Stănică duce falsitatea la extrem, îl lasă pe bătrân
agonizând, ascunde banii și o consolează fals pe Otilia.
În concluzie, romanul lui G. Călinescu poate fi interpretat ca având
elemente inovative ,cum ar fi modurile de caracterizare (focalizarea,
poliedrism , comportamentism) dar și elemente tradițioanale cum ar
fi modul în care societatea reflectă în relațiile de familie.

4.Enigma Otiliei-caracterizare personaj

Personajele călineștiene sunt inspirate din realitate, create după
tehnici narative moderne, cu scopul de a reda impactul pe care
societatea îl imprimă oamenilor, astfel;fiecare dintre personajele lui
Călinescu reprezintă o tipologie umană întâlnită adesea, cum ar
fi:Felix este tipul intelectualului, Otilia este reprezentantă a eternului
feminin , Costache Giurgiuveanu tipul avarului, Aglae e “baba
absolută”(cea care își dorește să controleze destinul celorlalți, Stănilă
Rațiu este tipul parvenitului.
Romanul “Enigma Otiliei”, are 2 personaje centrale, pe Felix Sima și
Otilia Mărculescu, destinul primului fiind puternic marcat de relația
cu Otilia(fără eșecul din iubire, Felix nu ar fi putut depășii criza
adolescentină și nu s-ar fi putut maturiza).Otilia Mărculescu are în
comun cu Felix statutul de “orfan”, însă, spre deosebire de Felix toți
ceilalți o consideră o ipocrită, materialistă, “deșteaptă”, incapabilă
să-și creeze de una singură un viitor.
Până în capitolul XVI Otilia poate fi caracterizată doar pe baza
gesturilor sale, cititorii neputându-și da seama de modul în care
gândește pentru a o caracteriza, naratorul utilizând 2 scene
narative:pluriperspectivismul; astfel din prima temă ptem desprinde
trăsături precum :dezordonată reiese din descrierea camerei sale,
rebelă “vreau sa fiu libera” ,”as vrea sa merg cu picioarele goale prin
iarba” , din a doua modalitate prin caracterizarea directă aflăm
părerea celorlalți despre ea:Aglae o numește zăpăcită, Aurica o
numește șireată ,caută numai bărbații în vârstă, bogați, Stănică o
numește o fată superbă însă tot el afirmă că e femeia care te
ruinează.
Cea mai importantă relație pe care o intemeiază Otilia este cu Felix,
însă caracterul ei oscilant face ca această relație să eșueze. Pentru
Felix Otilia începe să devină o enigmă încă de la început(dar și
Pascalopol o consideră în finalul romanului)fără de care Felix nu s-ar
fi maturizat și nu ar fi simțit prima dată sentimentul de gelozie.
Portretul fizic al Otiliei este realizat de Felix astfel :”…un cap prelung
și tânăr de fată, încărcat cu bucle căzând până la umeri...față
măslinie cu nasul mic și ochii foarte albaștri”;fata îi apare astfel sub
forma unui ideal feminin de care se îndrăgostește “Otilia I se
înfățișează încă de la început ca o fidelitate, ca un premiu foarte droit
și mereu amânat. Voia să facă avamare din cauza Otiliei și pentru
Otilia.”
Naratorul însuși încearcă să lămurească natura enigmatică a fetei
spunând,”nu Otilia este are vreo enigmă ci Felix, crede acesta;pentru
orice tânăr de 20 de ani , enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune .”
În opinia mea, Otilia este un personaj ambigu, cititorii considerând-o
atât materialistă, dar și capabilă de sacrificiu, sacrificându-și
sentimentele pentru un viitor strălucit a lui Felix, dar și sacrificându-și
statutul social, dar și acceptarea faptului că nu va fi adoptată de moș
Costache.
În concluzie personajul Otilia devine un reper al literaturii române, un
personaj despre care Călinescu afirmă “Otilia sunt eu”, putând fi
interpretat ca p formă de autocaracterizare a sinelui și de păstrare a
unor taine de fiecare individ, în parte.

Harap-Alb temă și viziune

În limba română, cuv. basm îşi are originea în termenul

slavon ,,basm=poveste”;basmele denumesc o specie literară

populară, în care predomină naraţiunea şi în care întâmplările
reale se împeltesc cu cele fantastice, timpul şi spaţiul sunt vag
precizate iar personajele au puteri supranaturale. Basmul cult
respectă structura celui popular, căruia îi dă o notă originală;
basmul popular exprimă viziunea întregii colectivităţi
reprezentate de autorul anonim, iar cel cult exprimă viziunea
proprie a autorului(devenind pe alocuri subiectiv). ,,Povestea
lui Harap-Alb” face parte din această categorie fiind publicat
în rev.,,Convorbiri literare” 1877, reprodus apoi în ziarul
,,Timpul”.

Titlul este alcătuit din subst. comun ,,povestea” şi cel

propriu, oximoronic ,,Harap-Alb”;primul termen nu face
trimitere neapărat la caracterul fabulos al naraţiunii ci face
trimitere la relatarea vieţii reale a cuiva (persoană ,nu
personaj); cel de-al doilea este o antiteză între sclav de
culoare închisă şi alb, ce desemnează puritatea.

Tema basmului o constituie, pe lângă lupta dintre Bine

şi Rău, idee întâlnită în toate basmele, probele ce conduc la
maturizarea protagonistului(basmul poate fi considerat din
acest punct de vedere un bildungsroman);mezinul primeşte o
identitate de la Spân, devine sluga sa şi parcurge drumul de la
sclav la Împărat.

Tiparul narativ conţine patru secvenţe, inegale ca

lungime şi consistenţă:starea de echilibru(un Crai avea trei
feciori şi trăiau fericiţi la curtea împărătească), tulburarea
echilibrului(fratele Craiului, Împăratul Verde nu are
moştenitori la tron şi cere pe cel mai demn dintre
nepoţi),acţiunea de recuperare a echilibrului(Fiul cel mic
plecă spre unchi şi va fi supus unor probe), restabilirea
echilibrului(Harap-Alb devine împărat şi se însoară cu fata
Împăratului Roş)

Fiind o creaţie epică, acţiunea se desfăşoară pe

momentele subiectului (.........)

Motive: călătoria, mezinul,probele, demascarea

impostorului, căsătoria,etc

Se observă existenţa unor formule prestabilite, de exemplu:

expresii despre fata Împ.Roş ,,la soare te puteai uita , dar la
dânsa ,ba”; fraze stereotipe: Harap-Alb îi cere tatălui,, calul,
armele şi hainele cu car eai fost d-ta mire”; Formule
iniţiale:,,Amu cică era odată..”,mediane:,,Mers-au ei zi şi
noapte, nu se ştie cât au mers..”,finale:,,şi aţinut veselia ani
întregi, şi acum mai ţine încă...” De factură folclorică sunt şi
personajele adjuvante(ajutătoare):calul năzdrăvan, Sf.
Duminică, dar şi elementele magice: apă vie, moartă, smicele
de măr.În principiu , basmul este construit în jurul cifei 3 :
confruntările fiilor cu ursul, apariţiile Spânului,Încercările lui
Harap-Alb, fie de către împ.Verde , fie de către fata Împ.Roş.
 Originalitatea lui Creangă este dată de: viziunea
despre lume, specificul fantasticului, comic, oralitate.Viziunea
sa asociază supranaturalul popular cu universul popular, în
mod realist , basmul ilustrând cotidianul din lumea
satului.Naraţiunea se caract. prin: rapiditate, aglomerarea
verbelor, frecvenţa dialogului, individualizarea acţiunii şi a
personajelor. Specificul fantasticului este dat de fuziunea
dintre real şi imaginar, apare împletirea straniului cu
miraculosul( de ex: când vede calul răpciugos nu-şi poate
stăpâni uimirea şi-l mustră într-un limbaj ţărănesc,,ghijoagă
urâcioasă ce eşti”, însă elementul miraculos îl convinge pe
erou:,,calul se şi scutură de trei ori...”)

Umorul : asocieri de cuvinte nepotrivite:,,numai pe

sine nu se vede cât îi de frumuşel”(caract. ironică a lui Ochilă),
Gerilă are ,,buzoaie groase şi dăbălăzate”,,,Zi-i pe nume să ţi-l
spun”(Ochilă care nu ştie un nume şi vrea să arate că îl
ştie),etc.

Oralitatea : repetarea interj.:,,Şi odată pornesc ei ,

teleap, teleap,teleap”, intonaţie vioaie:,,ieie-vă şi pielea de pe
cap..”, repetiţia:,, la calic slujeşti,la calic rămâi”, variaţiile de
durată ale sunetelor:,, voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de
căldură, iară eu să crap de frig. Bu...nă treabă!”, conectori
tipici,,şi odată, şi atunci, în sfârşit”.

În concluzie , basmul lui Creangă se aseamănă atât

cu creaţiile populare dar şi cu opere din lit. Universală, pentru
că are la bază aceleaşi motive care apar şi în cultura şi
literatura altor popoare.

Cracterizarea lui Harap-Alb

Lumea basmelor, în general este populată cu o diversitate

de personaje cu un rol bine definit în desfăşurarea acţiunii.În basmul
lui Creangă există un singur personaj principal- Harap-Alb.El este u
fecior de Crai fară identitate ,fiind corespondentul unui Făt-Frumos
din basmele populare.Eroul trebuie să străbată un drum al iniţierii, să
acumuleze experienţă, să se formeze pentru viaţă în lupta cu forţele
răului şi să devină înţelept în ceea ce priveşte viaţa, dreptatea
,adevărul,iubirea ,prietenia.

Personajul este reliefat prin diverse modalităţi de

caracterizare:directă,indirectă;Harap-Alb se decide să-şi încerce
norocul, după ce fraţii săi nu izbutesc să treacă de proba curajului
întinsă de propriul tată. Fiul cel mic are un destin pe care Sf. Duminică
îl dezvăluie:,,puţi mai este şi o să ajungi împărat cum n-a mai fost
altul pe faţa pământului”, ,,pentru că ţie ţi-a fost scris de sus să-ţi fie
dată această cinste”(caract. directă).

Optimist, plin de încredere în sine se decide să plece la unchiul

său, nu înainte de a-i cere tatălui său calul, armele şi hainele cu care a
fost mire, deoarece aşa fusese sfătuit de Sf.Duminică, drept urmare a
milosteniei faţă de aceasta.(lucrurile vechi ale tatălui sugerează
nevoia de a reactualiza virtuţile). Caract indirectă reiese din episodul
alegerii calului;se dovedeşte a fi impulsiv atunci când loveşte calul
slăbănog care se repezise la tavă.La fel se întâmplă şi când feciorul îşi
dovedeşte curajul la prima probă, ce a a podului.Acum, mezinul se
desparte de familie şi primeşte sfatul tatălui,,să se ferească de omul
roş, dar mai ales de cel spân”(podul devine simbol al trecerii între
două lumi).

H-A dă ascultare vorbelor tatălui ,însă e păcălit de Spân şi

acceptă să intre în fântână(botrezul); ajunge robul propriilor erori ,
jură credinţă Spânului şi primeşte numele de Harap-Alb.(numele este
simbolic, armonizând defectele şi calităţile umane).Lipsa experienţei
de viaţă este una dintre cauzele posturii de slugă, însă H-A dovedeşte
loialitate şi credinţă şi îşi respectă cuvântul dat. Fetele Împ.Verde îl
văd pe H-A,, cu o înfâţişare mult mai plăcută şi mult mai
omenos”(caract. directă).Fiul de Crai este supus mai multor probe,
care sunt , de fapt ,ritualuri de iniţiere: sălăţile din grădina ursului,
pielea bătută în pietre a cerbului; neavând puteri supranaturale
reuşeşte de fiecare dată cu ajutorul Sf. Duminici.

O calitate foarte importantă este faptul că H-A este

prietenos.El are încredere în oameni, bazându-se pe calitâţile şi nu pe
defectele lor. Este răbdător , în ciuda poruncilor primite de la Spân,
care îl şi pălmuieşte;este generos şi grijuliu cu cei neajutoraţi şi aflţi în
pericol(albinele,furnicile) faţă de care dovedeşte milă şi pe care le
protejează şi ajută.

H-A este inteligent ,găsind de fiecare dată soluţia salvatoare;

dovedeşte o capacitate de adaptare uimitoare de la o situaţie la alta
şi de o intuiţie remarcabilă, pentru că îşi dă seama , că la Împ.Roş va
avea nevoie de toţi cei care îi ies în cale( cei cinci prieteni).H-A
întruchipează calităţile unui om din popor, se comportă ca atare:
plânge când este dojenit, loveşte calul, se teme , este nesigur pe
alegeri,etc.

Moartea fizică îl eliberează pe Harap-alb de jurământ( îi jurase

Spănului credinţă şi supunere întru toate, până când îi muri şi-i
învie) , el regăsindu-şi puritatea de la început. Răul are o funcţie
morală deoarece cunoştinţele şi experienţa dobândită de erou este
din ,,vina” Spânului.

Personajele lui Creangă îşi dezvălui trăsăturile de caracter

prin ceea ce fac, prin felul în care se exprimă şi prin relaţia lor cu
celelalte personaje;direct , doar autorul şi mai rar alte personaje fac
referiri la protagonist:,,era boboc în felul său la treburi de
aiestea”, ,,mai fricos decât o femeie”, ,,se bate cu mâna peste gură”.

În concluzie, ilustrând forţele Binelui, H-A împrumută din

înţelepciunea lumii în evoluţia sa. Experienţele parcurse , traseul
său(mezin-sclav-împărat) evidenţiază un destin de excepţie.

     Moara cu noroc- temă și viziune

  1.Încadrarea scriitorului și operei în context. 

                    Ioan Slavici, scriitor de marcă al epocii marilor
clasici și ”maestru al nuvelei realiste”, de numele căruia se leagă
câteva momente esențiale ale evoluției prozei noastre prin
asumarea realismului clasic în nuvelele: ,,Pădureanca”, ,,Popa
Tanda”, ,,Budulea Taichii”, care sunt mărturia talentului acestui
scriitor, era de părere că literatura nu reprezintă altceva decât o
oglindă firească a realității. 
                    ,,Moara cu noroc” publicată în anul 1881 în
volumul de debut ,,Novele din popor”, după ce apăruse inițial în
revista junimistă ”Convorbiri literare”. Considerată de G.Călinescu
”o nuvelă solidă cu subiect de roman”, este, fără îndoială, prima
mare nuvelă realistă din literatura română, dar și o pledoarie
pentru echilibru și cumpătare în viața socială și familială, al cărei
mesaj, devenit normă etică, poate fi sintetizat în cuvintele bătrânei
care deschid textul:”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă
e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, devenind
una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea scriitorului
asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean. 
2. Încadrarea în specia literară și tipologie: 
                Nuvela este o narațiune în proză, constituită pe baza
unui singur fir narativ și a unui conflict puternic, concentrate în
jurul personajului principal, cu un subiect concis, o structură
riguroasă și un stil obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor și pe
surprinderea protagonistului în situații limită.. Opera ilustrează
particularitățile nuvelei ca specie: are un singur fir narativ
(înstrăinarea lui Ghiță de familie prin complicitatea la fărădelegile
lui Lică), un umăr redus de personaje (Ana, Ghiță, soacra, Pintea,
Lică, porcarii lui- Răuț, Săilă, Buză-Ruptă), accentul punându-se pe
complexitatea de caracter a protagonistului. ”Moara cu noroc”
este o proză de factură realistă prin tema familiei și a dorinței de
înavuțire, , prin crearea unor personaje tipice bine ancorate social
și surprinse, în general, în transformare (Ghiță este tipul
cârciumarului, Pintea este jandarmul, Lică este tâlharul), prin
aplicarea unor tehnici narative precum detaliul semnificativ în
descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare
(Lică Sămădăul), observația, analiza, prin obiectivitatea
perspectivei narative, surprinderea relației dintre om și mediul în
care trăiește, dar și prin stilul neutru, rece, în care sunt proiectate
evenimentele ficționale. Din perspectiva conținutului, este o nuvelă
psihologică, deoarece accentul este pus pe conflictul psihologic, pe
înfățișarea frământărilor de conștiință ale personajului principal,
care trăiește un conflict interior, moral. Analiza psihologică se
realizează prin tehnici de investigare psihologică: monolog interior,
stil indirect liber, scene dialogate, gestică, mimică. 
3. Ilustrarea temei operei și a motivelor literare: 
                     La nivel tematic, nuvela urmărește efectele
dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul surprinderii
lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. Tema este dublată de cea
a destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate modifica
și controla. Nuvela abordează și tema familiei tradiționale,
permițând surprinderea unui complex proces de interrelaționări
umane, pe care o subsumează temei destinului și o pune sub
semnul dramei comunicării. De asemenea, tema poate fi privită
din 3 perspective: din perspectivă socială, nuvela prezintă
încercarea personajului principal de a-și schimba statutul social și
de a asigura familiei sale un trai decent; din perspectivă
moralizatoare, prezintă efectele dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire, perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul
interior trăit de Ghiță, dar și transformarea gradată a acestuia,
care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat
încrederea în sine și în familie, devenind dintr-un om onest, harnic,
care ține la valorile familiei, într-unul dominat de patima banului,
de orgoliu și de dorința de putere. Motivul literar al hanului
(perceput ca loc al dezumanizării), de motivul lui Mefistofel
(întruchipat de Lică Sămădăul, uneltă a destinului), dar și de
motivul banului (agent al dezumanizării personajului). 
4. Semnificațiile titlului: 
                     Denotativ, titlul indică reperul spațial al
evenimentelor: moara, situată la răscruce de drumuri, între Ineu și
Fundureni, o zonă deluroasă, departe de comunitate, ceea ce
înlesnește îndepărtarea lui Ghiță de principiile morale, căci asupra
lui nu mai funcționează nicio cenzură. Pe de altă parte, titlul
exprimă motivul literar al hanului, devenit topos literar al
prozatorilor (”La hanul lui Mânjoală”, I. L. Caragiale, ”Hanu
Ancuței”, M. Sadoveanu). Moara devine loc al pierzaniei, care
”macină” destinele umane. Conotativ, titlul are valoare simbolică,
anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță, punând astfel în
evidență componenta psihologică a nuvelei. Sintagma ”cu noroc”
trebuie înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, indică norocul lui
Ghiță la moară, iar, pe de altă parte, este expresia nenorocului pe
care și-l atrage personajul prin alegerile greșite. Titlul este ironic
prin trimiterea la motivul literar ”fortuna labilis” (soarta
schimbătoare), anunțat din incipit prin cuvintele bătrânei și
dezvoltat în întreaga nuvelă. 
5. Relațiile spațio-temporale: 
                      Ca în orice nuvelă realistă care se bazează pe o
viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-
un cadru spațio-temporal bine definit. Evenimentele nuvelei au loc
pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor
coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paștele,”începutul
Săptămânii luminate”. Ambele repere temporale au valoare
simbolică și anticipativă. Sfântul Gheorghe este momentul în care
Ghiță se mută la han și simbolizează începutul luptei personajului
cu demonul banului, întruchipat de Lică Sămădăul. Paștele este
momentul final al acțiunii, când cei care au greșit sunt sancționați,
iar locul este purificat prin foc. Reperul spațial îl reprezintă moara,
transformată de Ghiță într-o cârciumă profitabilă. Amplasarea
morii la răscruce de drumuri capătă valoare simbolică, sugerând
”răscrucea” la care se află personajul. Sunt amintite numeroase
repere spațiale: Ineu, Fundureni, Salonta, Ordea-Mare, Arad, care
asigură veridicitatea textului. Descrierea este realizată în manieră
realistă. Prin tehnica detaliului semnificativ, sunt surprinse
pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului, cele cinci
cruci, trunchiul de copac ars. Descrierea are valoare anticipativă,
prefigurând finalul tragic
6. Conflictele operei: 
                  În nuvelă se identifică două tipuri de conflicte,
exterioare și interioare, care sunt intercondiționate. Conflictul are
o componentă exterioară de natură socială: între Ghiță și Lică, cu
bătrâna, dar și cu autoritățile, de natură conjugală: între Ghiță și
Ana, dar și de natură etică: între Ghiță și morala colectivă a
comunității satului, morală a cărei povară o resimte permanent.
Conflictul interior este dominat de motivațiile antagonice ale
protagonistului, fiind dezvoltat la limita tragicului, ilustrând drama
imposibilității de a alege: puternic și slab, hotărât și ezitant,
pasional și calculat, naiv și inteligent.

7. Perspectiva narativă: 
                     Naratorul este obiectiv, narațiunea se face la
persoana a III-a, perspectiva narativă este obiectivă, naratorul știe
mai multe decât personajele sale, fiind omniprezent și omniscient.
Focalizarea este externă, deoarece accentul cade pe desfășurarea
evenimentelor, dar și internă, urmărindu-se conflictul interior.
Tehnicile narative sunt cele specifice unei scrieri realiste: tehnica
simetriei conferă circularitate compozițională, prin simetria incipit-
final, tehnica detaliului obiectiv, a detaliului semnificativ
(descrierea locului, a vestimentației lui Lică), tehnica punctului de
vedere (cuvintele bătrânei), tehnica anticipării (replicile bătrânei,
descrierea drumului), tehnica bulgărelui de zăpadă (construcția
gradată a conflictului). 
8. Relația incipit- final: 
                      Incipitul are valoarea unui prolog, prefigurând
desfășurarea evenimentelor. Este reprezentat de discuția dintre
bătrână și ginerele ei, Ghiță, pe tema plecării din sat. Dialogul
pune în lumină conflictul dintre două generații: una conservatoare,
puternic legată de valorile tradiționale, și alta inovatoare, dornică
să își creeze propriul drum în viață. Cuvintele ei reprezintă vocea
auctorială, moralizatoare, fiind expresia înțelepciunii milenare.
Finalul are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au
avut loc după deznodământul nuvelei, bătrâna se întoarce cu cei
doi copii și privește ruinele hanului fumegând. Replica bătrânei:”
se vede c au lăsat ferestrele deschise” semnifică efectele faptului
că cei doi soți au permis intruziunea unei persoane străine în
intimitatea relației lor, ceea ce le-a distrus viața. Nuvela se încheie
simetric cu replica bătrânei:”simțeam eu că nu are să iasă bine,
dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema destinului implacabil. 
9. Particularități de compoziție. 
                  . Alcătuită din 17 capitole, primul având funcție de
prolog, iar ultimul de epilog, nuvela are un subiect concentrat.
Acțiunea este construită cronologic, evenimentele desfășurându-se
pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor
coordonate religioase. Organizarea cauzală a întâmplărilor pune în
evidență caracterul moralizator al textului, personajele (Ghiță,
Ana, Lică) urmând traseul culpă-pedeapsă. Subiectul respectă
canoanele narațiunii clasice, plasând în centru un personaj a cărui
evoluție va fi urmărită pe tot parcursul acțiunii. Se construiește
gradat, pe momentele subiectului, urmărind etapele confruntării
dintre Ghiță și Lică, precum și modificările umane și psihologice
produse de acestea. Subiectul este în maniera unei acțiuni
trepidante, cu momente de mare tensiune. Situația inițială
surprinde nemulțumirea lui Ghiță față de condiția sa socială.
Sărăcia, prețuită de soacra sa pentru puterea miraculoasă de a
menține echilibrul sufletesc al omului, devine pentru Ghiță,
cizmarul, motiv de puternice frământări, dându-i un sentiment de
inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de demnitate și dorește
să se îmbogățească pentru a oferi familiei o existență mai bună și
pentru a fi totodată respectat. În ciuda rezervelor exprimate de
soacra sa, hotărăște sa abandoneze “liniștea colibei sale” și să ia în
arendă cârciuma de la Moara cu noroc. La început totul merge
bine și familia prosperă. Dar, în lumea în care își dorește să fie nu
slugă, ci stăpân, Ghiță se confruntă cu Lică Sămădăul, stăpânul
temut al acestor locuri. Apariția la han a sămădăului (cap.III)
constituie momentul intrigă, declanșând conflictul și întreaga
desfășurare a acțiunii. Cu intuiție feminină caracteristică, Ana,
nevasta lui Ghiță, observă că Lică este “om rău și primejdios”. În
sinea lui, și Ghiță are aceeași bănuială, dar înțelege că pentru a
rămâne la Moara cu noroc trebuie să devină omul sămădăului.
Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiță intră
în mecanismul necruțător al afacerilor necinstite ale lui Lică.
Stăpânit de setea de bani, Ghiță se va înstrăina treptat de Ana și se
va lăsa manevrat de Lică, devenindu-i complice. Momente de mare
tensiune sunt cele în care este jefuit arendașul și este ucisă femeia
în negru și copilul ei. Procesul, la care Ghiță depune mărturie falsă,
contribuind la condamnarea lui Săilă Boarul și Buză-Ruptă în locul
lui Lică, reprezintă momentul cheie, care marchează definitiva
ruptură în conștiința eroului. De acum, prăbușirea lui Ghiță este
inevitabilă. Tensiunea dramatică se amplifică permanent, faptele
se precipită spre punctul culminant. În duminica Paștelui, Ghiță îi
întinde o cursă lui Lică, hotărât să-l dea prins jandarmului Pintea.
Orbit de gelozie și de dorința răzbunării, pleacă după jandarm, dar
 la întoarcere înțelege că și-a distrus iremediabil căsnicia.
Deznodământul aduce rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor,
ca în tragedia antică. Intrate sub zodia Georgiana stranii fatalități,
declanșate de vina tragică, personajele care alcătuiesc “triunghiul”
de forță al textului trec marginile rațiunii înspre pasiunea
paroxistică și, de acolo, în moarte. Ghiță își ucide soția și este, la
rîndul lui, ucis de Răuț, din porunca lui Lică. Orgolios până la capăt,
sămădăul nu se dă prins și alege sinuciderea, izbinduse cu capul de
un stejar. Hanul, locul așezat simbolic la hotarul dintre Bine și Rău,
este purificat prin foc. Imaginea”oaselor albe ieșind pe ici pe colo
din cenușa groasă” devine simbolul ideii că nimeni nu e mai presus
de legea morală și că încălcarea acestei condiții esențiale a
existenței lumii se plătește cu viața. 
10.  Concluzii.
                    Prin tematică, prin accentuarea conflictelor interioare
și preocuparea pentru transcrierea cu fidelitate a vieții lăuntrice a
personajelor, prin crearea unor tipuri umane în situații limită,
dezumanizate prin puterea banului, dar și prin exploatarea
multiplelor modalități de realizare a analizei psihologice, nuvela lui
Slavici reprezintă o capodoperă, impunându-l definitiv în conștiința
cititorului.

Moara cu noroc-caracterizare personaj

 ,,Moara cu noroc” publicată în anul 1881 în volumul de debut
,,Novele din popor”, după ce apăruse inițial în revista junimistă
”Convorbiri literare”. Considerată de G.Călinescu ”o nuvelă solidă
cu subiect de roman”, este, fără îndoială, prima mare nuvelă
realistă din literatura română, dar și o pledoarie pentru echilibru și
cumpătare în viața socială și familială, al cărei mesaj, devenit
normă etică, poate fi sintetizat în cuvintele bătrânei care deschid
textul:”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, devenind una dintre
scrierile reprezentative pentru viziunea scriitorului asupra lumii și
asupra vieții satului transilvănean. 
                  Personajele lui Slavici nu sunt doar închipuiri
schematice ale unor trăsături umane, încadrabile în tipologii
rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde, autoconstruindu-se
permanent și dezvăluind toate componentele ființei umane. Din
acest punct de vedere, Slavici se dovedește a fi un scriitor fără
prejudecăți estetice, care nu le impune eroilor un comportament
rigid, dictat de considerente exterioare, ci îi lasă să evolueze liber,
după pornirile lor sufletești. Personajele sunt rezultatul propriilor
fapte, gânduri și atitudini, ca și al condițiilor sociale ale
momentului. Sunt individualități dinamice, care se transformă
permanent, chiar dacă nu fac decât să împlinească un destin. 
                    Accentul nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel
interior, moral, psihologic, alcătuit de obicei din contraste, din
porniri contradictorii.                           În centrul nuvelei se află
Ghiță, personaj principal,credibil, prezentat în evoluție, rotund,
verosimil, care concentrează în devenirea sa întreaga problematică
a nuvelei, aflată sub semnul unei idei etice, abil mascată de autor.
Personajul se abate de la norma morală enunțată la începutul
nuvelei și de aceea va evolua inevitabil spre un sfârșit tragic. După
ce îl cunoaște pe Lică, Ghiță ”era mereu așezat și pus pe gânduri,
se făcuse mai de tot ursuz”. Cinstei îi ia locul ispita irezistibilă a
îmbogățirii și compromisul moral pe care acesta îl implică. Deși, la
prima întâlnire încearcă să se opună autorității lui Lică și să nu
accepte cârdășia cu el, nu are forța de a renunța la bogăția
ipotetică anunțată de acesta și îi acceptă jocul. Este momentul
psihologic care marchează începutul degradării morale, eroul
începe să se mistuie pe sine, o aruncă pe Ana în brațele
Sămădăului, dintr-o pornire irațională spre autodistrugere.
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un
suflet complex, oscilant, nesigur, sfâșiat între porniri antagonice.
Eroul devine, ca Ion din romanul lui Rebreanu, o victimă a
societății care disprețuiește sărăcia, dar și a imensului său orgoliu.
Observația, analiza psihologică, focalizarea, introspecția sunt
mijloace narative ce completează profilul estetic al eroului. 
                       Personajul feminin prins în țesătura conflictului
tocmai pentru a contribui la conturarea figurii lui Ghiță, Ana, soția
acestuia, nu se înscrie în seria eroinelor voluntare din proza lui
Slavici, care luptă și dobândesc. Spre deosebire de acestea, Ana
este o victimă a incapacității de a-și apăra valorile morale și
familia, dar și eroina tragică, victimă a unei fatalități obscure. În
prezentarea Anei, autorul se dovedește un fin cunoscător al
psihologiei feminine. Ipostaza inițială se cristalizează prin
însumarea unei duble perspective narative: cea a mamei eroine,
care o vede ”prea așezată, oarecum prea blândă la fire” și cea a
soțului, care o privește cu ochi de îndrăgostit” și ”inima îi râde
când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată își pierde cumătul și se
aruncă răsfățată asupra lui”. Deși personaj negativ, Lică, personaj
la fel de complex ca și Ghiță, este fascinant prin forța malefică pe
care o răspândește în jur. Intrarea sa în scenă este minuțios
pregătită de narator, care dă tot felul de informații despre statutul
de sămădău. Spre deosebire de ceilalți eroi, lui Lică i se conturează
un portret fizic, detaliile fizice având un rol semnificativ în
anticiparea caracterologică, sugerând un om de mare voință”
sprâncenele dese și împreunate la mijloc”, ager, viclean și plin de
răutate, cu temperament energic și viața dinamică. Detaliile
vestimentare îl singularizează în raport cu porcarii de rând, pe care
îi stăpânește prin curaj și forță. Lică ilustrează o tipologie realistă,
socială, dar și o tipologie general-umană de culoare romantică.
Prin chipul său demonic, exercită asupra tuturor o fascinație care
paralizează voința și aspirația spre etic. În raporturile cu Ghiță își
calculează cu abilitate fiecare mișcare, lovind în demnitatea
omului, în mândria bărbatului, în autoritatea sa de soț și părinte,
de stăpân al hanului, în imaginea sa de om cinstit. Când poziția sa
în lumea pe care o stăpânește prin forță, voință, cruzime și
inflexibilitate este amenințată, Sămădăul găsește puterea de a se
sinucide. În raport cu conținutul nuvelei, personajele trec printr-o
drama a cunoașterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-și confrunte
 adevăratele așteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i
reprezenta autentic, Ana înțelege că preferă o masculinitate
autoritară și activă în locul unui soț laș și lipsit de forță interioară,
iar Ghiță descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri. 
                      Arta narativă dobândește la Slavici o amprentă
specific realist, rezultată din armonizarea tuturor resurselor
lingvistice, stilistice și de construcție, spre conturarea unui univers
epic întemeiat pe adevăr. Narațiunea este uneori înlocuită de
dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în
acord cu starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcția de
dramatizare a acțiunii, care capătă astfel accente scenice, dialogul
este și o modalitate de caracterizare a personajelor și de reliefare
a opticii asupra evenimentelor. Descrierea e prezentă în toate
formele ei, de la prezentarea obiectelor, interioarelor, a
veșmintelor, până la portrete și descrieri de cadru și atmosferă. 
                       În concluzie, Slavici abordează, în scrierea
nuvelei, o viziune realistă, obiectivă, care urmărește ritmul vieții ce
însuflețește opera. Fără să urmărească obținerea unor efecte
stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu,
caracterizat prin sobrietate, lipsit de podoabe artistice, ”sărac, cu
repetarea acelorași cuvinte în interiorul acelorași fraze”, oralitate
discretă, ușor populară, cu o frază care urmărește ritmul vorbirii. 

Ion, 
                                         de Liviu Rebreanu

-eseu-tema si viziunea
  
                     Liviu Rebreanu (1885-1944) este considerat
creatorul romanului romanesc modern, intrucat "Ion" este privit ca
"cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane"  .
 Aparitia lui Rebreanu in literatura il situeaza intre traditie si inovatie.
LiviuRebreanu incheie epoca literaturii semanatoriste si poporaniste
dominata de idilism si compasiune, si deschide un drum nou, in care
scriitorul a asimilat si s-a integrat viziunii europene dominante.
                   ,,Ion" a fost publicat in anul 1920, dupa o lunga
perioada de elaborare, asa cum insusi scriitorul mentioneaza in
finalul operei, intre martie 1913 - iulie 1920. Liviu Rebreanu a pornit
în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în
opera sa.  Romanul  este o monografie a realităților satului ardelean
de la începutul sec. al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta
aprigă pentru pământ, într-o lume în care statutul social al omului
este stabilit în funcție de averea pe care-o posedă,fapt ce justifică
acțiunile personajelor. Modernismul romanului rezida din
complexitatea constructiei narative, din multitudinea planurilor de
actiune si din numarul mare de personaje(80) .
Perspectiva narativa
"Ion" apartine speciei literare romanul. Perspectica narativă este
auctorială, făcută din punctul de vedere al unui narator detaşat,
obiectiv, care nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau
explicaţii, un narator omniscient şi omniprezent, care relatează la
persoana a treia, prin focalizare zero, dând cititorului impresia că
stăpâneşte naraţiunea..Stilul e neutru, impersonal, limbajul e
regional. Romanul este conceput ca avand o structura circulara, prin
simetria incipitului cu finalul si se realizeaza prin descrierea drumului
care intra si iese din satul Pripas, loc al actiunii romanului .Descrierea
finala a romanului inchide simetric romanul si face accesibila
semnificatia simbolica a drumului prin metafora soselei-viata. 
   Romanul e organizat in doua parti : "Glasul pamantului" si "Glasul
iubirii"si reflecta patimile conflictuale: pamantul si iubirea.La nivelul
planurilor narative se disting cele doua "lumi" care sunt tratate
alternativ: lumea taranimii cu lumea intelectualitatii . Acest procedeu
e denumit tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan narativ
la altul realizandu-se prin alternanta,succesiunea secventelor
narative valorificand inlantuirea
                  Primul plan surprinde viata tânarului taran Ion Pop al
Glanetasului.Al doilea plan, paralel si interferat primului prezinta
viata familiei învatatorului Zaharia Herdelea.In planuri secundare
apare lupta îndârjita a lui Vasile Baciu pentru a-si apara pamântul;
lupta lui Avram pentru salvarea averii implicate într-o afacere, lupta
preotului Ion Belciug pentru a zidi biserica de piatra în satul Pripas;
lupta fetelor si a familiilor lor pentru o partida, un mariaj cât mai bun;
concurenta dintre avocatii si functionarii marunti, ca si luptele pentru
o brazda din ogorul vecinului.
                      Tema romanului o reprezinta lupta unui taran sarac
pentru a obtine pamantul si consecintele actelor sale. ,,Ion” dezvăluie
o tema care l-a preocupat pe scriitor de-a lungul întregii sale
creaţii:viata satului transilvanean de la inceputul secolului XX, in care
demnitatea si locul omului in colectivitate se masoara in functie de
avere, de pamant.
                        Titlul este simbolic-ION=NOI si este dat de Ion al
Glanetasului ,personajul eponim al romanului, nume comun al
țăranilor acelor vremuri.
Coordonate spatio-temporale 
                   Detaliile toponimice (Armadia, Pripas) dau veridicitate
prezentării şi îl familiarizează pe cititor cu aspectele etnografice şi
sociale ale lumii prezentate. Prin urmare, descrierea ilustrează
condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul acestora în
desfăşurarea narativă.
Incipitul fixeaza in mod detaliat spatiul geografic subliniind maniera
realista in care este scris romanul.Drumul care este personificat
devine totodata o metafora a trecerii dinspre spatiul real inspre
spatiul imaginar.
Expozitiunea 
Romanul incepe intr-o zi de duminica , in care locuitorii satului Pripas
se afla la hora . În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt
respectați dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relațiile
sociale să fie tensionate între „sărăntoci“ și„bocotani“, între
chibzuința rosturilor și nechibzuința patimilor, ceea ce face să se dea
în permanență o luptă aprigă pentru existență. Destinele
personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că
familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice. 
  In centrul adunarii este grupul dansatorilor .Cercul horei este
centrul lumii satului, este o descatusare de energie.Asezarea
privitorilor reflecta relatiile sociale, fruntasii satului, primarul si
chiaburii discuta separat de taranii asezati pe prispa. Fetele ramase
nepoftite la hora privesc, iar mamele si babele mai retrase vorbesc
despre gospodarie. Sunt prezentati intelectualii satului, preotul
Belciug, familia invatatorului Herdelea care vin sa priveasca fara sa
se amestece in joc.In hora sunt numai fete si flacai. Hotararea lui Ion
de o lua pe Ana la joc, desi o place pe Florica cea saraca constituie
inceputul confictului.
Intriga
Venirea lui Vasile Baciu , tatal Anei , de la carciuma la hora si
confruntarea verbala cu Ion pe care-l numeste hot si talhar pentru ca
sarantocul umbla sa-i ia fata promisa unui bogat ,George Bucluc
constitiue intriga romanului.Rusinea pe care i-o face Vasile Baciu lui
Ion la hora in fata satului starneste dorinta de razbunare a lui Ion
care la randul lui il va face de rusine pe Baciu lasand-o insarcinata pe
Ana pentru al determina sa accepte nunta.
Conflictul este atat de natura exterioara cat si de natura
interioara.Cel de natura exterioara se diversifica in functie de
planurile narative astfel. Un conflict exterior intre Ion al Glanetasului
si Vasiliu si intre Ion si George Bulbuc. In planul intelectualitatii
conflictul este intre Herdelea si Belciug iar exista un conflict national
deoarece satul este reprezentat in conditiile stapanirii austro-
ungare.Conflictul interior este la Ion si anume dorinta de a stapani
mai multe pamanturi si iubirea pentru Florica. El este sfasiat de doua
patimi:patima pamantului si patima pentru Florica.
Desfasurarea actiunii  graviteaza în jurul protagonistului, flacaul
chipes, voinic, inteligent, si vrednic, dar sarac, Ion al Glanetasului,
care datorita dorintei de a se îmbogati îsi sacrifica iubirea. Florica, o
fata frumoasa, însa saraca asemenea lui,reprezinta simbolic”glasul
iubirii” de care Ion incearca sa uite in momentul in care se
casatoreste cu Ana, simbol al “pamantului”;Ana , fiica unui bogatas
al satului, Vasile Baciu, echivaleaza pentru personaj cu intrarea in
posesie a pamantului ravnit pentru care protagonistul este capabil sa
sacrifice tot. Casatorindu-se cu fata bogata, dar urata , al carei tata a
consimtit sa i-o dea de sotie, numai dupa ce a aflat ca a sedus-o si ca,
în consecinta, gândul lui de a o marita cu George Bulbuc, cel mai
bogat flacau din sat, nu se mai poate împlini.
Dupa casatorie, Ion o maltrateaza pe Ana pâna când aceasta,
nemaiputând suporta, se sinucide, lasând în urma-i un copil de câteva
luni, care in scurt timp moare si el. Vasile Baciu crede ca, dupa
moartea Anei si a copilului, ar putea primi pamânturile înapoi, dar
legea însa nu-l favorizeaza,iar preotul satului, Belciug, speculeaza
nestiinta lor, determinandu-i ca, dupa moarte, sa lase toata averea
lor bisericii.
  Deznodamantul 
  Între timp, Ion vrea sa recupereze iubirea pierduta, pe Florica,
devenita sotia lui George Bulbuc, care îl surprinde noaptea în curtea
sa si-l omoara. George nu este decat un instrument in mana
destinului pentru ca il omoara pe Ion. Este arestat, Florica ramane
singura, iar averea revine Bisericii.
Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii
biserici, descrie drumul care iese din satul pripas, viața urmându-și
cursul firesc.
                  În concluzie, prin romanul “Ion”, Liviu Rebreanu a dat
literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în care se
simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor
monumentale. Romanul are un caracter epopeic, prin senzaţia atât
de plină a vieţii, “glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul
inimii” (N. Manolescu).

Ion – Liviu Rebreanu    -   Caracterizarea personajului literar “Ion”

             

            Perioada literara interbelica schimba mentalitatea epocii

datorita viziunii textelor poetice si in proza dezvoltate pe tendinte
moderniste, realiste si traditionaliste. Liviu Rebreanu ramane in
literatura ca un nuvelist si romancier a carui opera se afla la granita
dintre realism si modernism. Opera literara Ion, de Liviu Rebreanu
apartine genului epic, ca specie literara este un roman social,
obiectiv, apartinand realismului. 
         Personajul literar “Ion” este personajul principal al romanului cu
acelasi titlu, surprins in evolutie datorita ascultarii glasului
pamantului si al iubirii. El apartine clasei taranilor saraci, categorie pe
care o considera injositoare, motiv pentru care doreste sa scape de
aceasta eticheta si sa ajunga bogat. El este conditionat cu mediul sau
social si recurge la o ironie instinctiva in incercarea de a dobandi
avere prin casatorie, seducand-o pe Ana. Lacomia pentru pamant
este scuzabila datorita saraciei, dar brutalitatea de care
demonstreaza il face un personaj memorabil. El este caracterizat
direct de catre narator si alte personaje, avand si o autocaracterizare,
dar si indirect prin limbaj, comportament.
          Caracterizarea directa facuta de narator sugereaza prezentarea
personajului Ion, la inceput, in scena horei “Avea ceva straniu in
privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut”, anticipandu-se
astfel comportamentul ulterior. Stiind totul despre el, naratorul ii
subliniaza calitatile “Era iute si harnic, ca ma-sa. Unde punea el
mana, punea si Dumnezeu mila. iar pamantul ii era drag ca o
ibovnica”.  Se mai precizeaza “iubirea pamantului l-a stapanit de mic
copil”.  Comparatia este sugestiva in sublinierea sentimentului de
dragoste pentru pamantul ce i-ar fi adus o pozitie onorabila in
ierarhia sociala si respectul satenilor intr-o comunitate rurala in care
el considera averea, o mare cinste. Compară pamantul cu mama,
femeia ce joaca rol esential in viata fiecarui barbat, astfel pentru el,
pamantul i-ar aduce un sentiment de ocrotire si siguranta.
            Caracterizarea directa de alte personaje demonstreaza ca este
firesc ca personajul sa fie vazut in mod diferit de catre acestea,
fiecare apreciere sau sanctionare, ducand la intregirea chipului celui
care se afirma si ca personaj exponential, diferit de toti ceilalti tarani
din literatura romana. Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”,
“sarantocul” si “talharul”, pentru Ana este “Ionica, norocul meu”.
Preotul Belciug il numeste “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”,
“un obraznic” ce trebuie sa primeasca “o lectie”, dar dupa ce Ion lasa
pamanturile bisericii, este numit “mandru crestin”. Lipsa de respect ii
aduce adjectivul “becisnic”.Pentru Titu Herdelea este “o canalie”.
Pana si mama sa il crede “proclet si sălhui”. Asadar, se contureaza
chipul unui barbat dur, violent, egoist si furios pe toata lumea fiindca
nu are pamant.
                Autocaracterizarea arata ca atunci cand incearca sa se
lamureasca in legatura cu ceea ce isi doreste si simte, Ion oscileaza
intre a se considera prost, in alte situatii destept. Astfel, vorbind cu
sine, rosteste “As fi o natafleata sa dau cu piciorul norocului”,
acuzandu-se pentru momentele de slabiciune cand, vazand
frumusetea Floricai, ar fi vrut sa fuga cu ea in lume, renuntand la Ana.
            Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestiva avand
in vedere ceea ce face personajul. Sarac fiind, umilit si batjocorit de
cei bogati, realizeaza ca nu poate scapa de sarăcie pentru ca nu avea
cum sa mosteneasca de la tatal sau averea si nici nu avea bani sa
cumpere pamant, cum faceau altii, Ion isi fixeaza un tel al existentei
sale obtinerea de pamanturi si singurul glas pe care il aude si il
asculta este cel al pamantului. Glasul pamantului patrundea in
sufletul sau ca o chemare launtrica. Faptele savarsite de taranul
obsedat de ideea stapanirii a cat mai mult pamant il face un om
ticalos deoarece o batjocoreste pe Ana si o face de ras. Isi bate
nevasta , vrea sa-si loveasca mama si isi injura tatal.
            Caracterizarea indirecta prin comportament arata degradarea
umana a personajului, dispretul si ura fata de Ana, supusa si umila pe
care o considera vinovata de nefericirea lui. Isi varsa mania, o face sa-
l iubeasca dandu-i de inteles ca o place, alintand-o.
           Caracterizarea lui Ion prin gesturi si atitudini – exista un limbaj
gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decat cuvintele,
comunicand despre individ mai mult decat acestea. Gesturile de
tandrete in prezenta Floricai surprind un Ion umanizat, capabil sa
pastreze in suflet si glasul iubirii, dar invins de glasul pamantului.
Atitudinea in fata pamantului este aceea a unui barbat indragostit ce
isi exteriorizeaza patima prin gesturi fierbinti. Scena in care saruta
pamanturile lui Vasile Baciu, depaseste limitele omenescului in
dragostea nutrita pentru pamant. Dupa ce o batjocoreste pe Ana, ea
 se sinucide, dar Ion ramane nepasator si indiferent, linistit, merge
dupa glasul iubirii si incearca sa o recapete pe Florica, considerand ca
nu este fericit daca nu o are alaturi.
             Avand in vedere aceste caracteristici, caracterizarea lui Ion
demonstreaza ca in acest personaj se regaseste o dorinta arzatoare
de a-si schimba statutul social, dar in acelasi timp vrea sa aiba si
femeia iubita alături. Daca le-ar fi avut pe amandoua, ar fi fost fericit
si poate viata lui ar fi decurs firesc. Dar Ion se gaseste intr-o situatie
limită, trebuie sa aleaga si opteaza pentru pamant, iar la final isi da
seama ca nu-l face pe deplin fericit.

Junimea şi Titu Maiorescu

În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexadru Ioan Cuza, un
grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la
Iaşi o asociaţie liberă cu numele “Junimea”. Iniţiatorii sunt: Petre Carp, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu.
Programul politic al acestei asociaţii (majoritatea membrilor întemeietori
constituiau aripa stângă a Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural,
teoretizat de conducătorul grupului, Titu Maiorescu. Junimiştii au criticat puternic
Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grăbită şi
nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii
occidentale, pe care o preţuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului că
schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era
pregătită să le primească.
La 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob Negruzzi şi sub redacţia lui, pe
care o va păstra timp de 27 de ani, apare la Iaşi revista “CONVORBIRI LITERARE”,
bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la Bucureşti.
Activitatea Junimii se desfăşoară pe mai multe etape:
1. o etapă în care se elaborează principiile estetice ale societăţii.- 1863-
1874-  Este vremea în care Junimea provoacă cele mai multe reacţii
 adverse, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea
lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe
să-i fie asigurat.
2. o etapă în care şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de acelea de la
Bucureşti (1874-1885). În 1885, Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti
luând cu sine şi revista a cărei direcţie o păstrează singur până în 1893.
3. după 1885  este perioada în care principiile estetice ale junimismului se
dezvoltă în mod deosebit. Această etapă a grupării şi chiar a revistei are
un caracter universal. Activitatea Junimii va înceta în 1916, la Bucureşti.
Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale
creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi de un sentiment puternic al
valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în atmosfera
produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în
planul culturii, cu eforturile de consolidare politică, socială şi economică începute de
Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său Mihail Kogăliceanu, omul de idei al epocii
paşoptiste, dar şi al celei următoare. Junimea a determinat o direcţie nouă şi în
literatură: fundamental romatică în perioada paşoptismului, literatura română
evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de
esenţă
În plan cultural, obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi:
a. răspândirea spiritului critic
b. încurajarea progresului literaturii naţionale
c. susţinera independenţei intelectuale a poporului român (educarea
publicului prin prelecţiuni populare)
d. susţinera originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea
problemei unificării limbii române literare şi prin respectul acordat
literaturii
e. crearea şi impunerea valorilor.
T. Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii Junimea, impunându-se
ca adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase : limba
română, literatură, cultură, estetică, filozofie.
În 1867, Maiorescu publică studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867. Din raţiuni metodologice, criticul îşi împarte articolul în două părţi :
Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a poeziei. În concepţia lui, spre
deosebire de ştiinţă care este chemată să exprime adevărul, « poezia este arta de a
pune fantezia în mişcare prin cuvinte », frumosul fiind «  ideea manifestată în
materie sensibilă ». De aceea poezia trebuie să aibă două condiţiuni : una materială
realizată prin cuvinte ca « organ de comunicare » - figuri de stil, licenţe poetice,
expresivitate, poetul trebuind să aleagă mereu « cuvântul cel mai puţin abstract »,
iar cealaltă, ideală, are în vedere sentimente şi pasiuni exprimate, căci : « ideea sau
obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune şi
niciodată o cugetare exculsiv intelectuală. »
În 1868, apare studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care este
formulată teoria formelor fără fond. Maiorescu se revoltă aici împotriva « viţiului »
existent în epocă de a împrumuta forme ale culturii apusene fără a le adapta
condiţiilor existente. Această teorie cuprinde multe exagerări, dar prezintă şi un
aspect pozitiv în sensul că respinge împrumuturile exagerate, neselective şi imitaţiile
fără valoare. În realitate Titu Maiorescu şi junimiştii pledau pentru ridicarea fondului
autohton la înălţimea formelor împrumutate.
Afirmatiile lui critice sunt pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor
în epocă a fost enorm, iar în posteritate profund, influentând numeroase generaţii
de critici şi cititori. Ideile sale referitoare la limbă şi literatură sunt edificatoare.
Principalele idei lingvistice:
1 -> alfabetul latin
2 -> ortografie fonetica
3 -> combaterea etimologismului
4 -> imbogatirea vocabularului cu neologisme
5 -> combaterea stricatorilor de limba prin respingerea traducerii literale a
expresiilor idiomatice si prin ridiculizarea betiei de cuvinte.
Aceste idei apar în studiile :  Despre scrierea limbei române, Limba
română în jurnalele din Austria, Beţia de cuvinte, Neologismele, etc.
In analiza operelor literare, Maiorescu pune accent pe forma artistică,
raportându-se la contţnutul ei. Originalitatea şi autenticitatea, condiţii primordiale
ale valorii operei de artă, sunt definite de particularităţile creatoare individuale şi de
asimilarea în creaţie a specificului naţional.
Dintre studiile reprezentative în acest domeniu, putem enumera: "Direcţia
nouă în poezia şi proza română", "Eminescu şi poeziile lui", "Asupra poeziei
populare", "Poeţi şi critici", "Comediile d-lui Caragiale", "Povestirile d-lui
M.Sadoveanu", etc.
 În articolul « Direcţia nouă în poezia şi proza română » , îl consideră ca
reprezentant de frunte al generaţiei paşoptiste pe V. Alecsandri, după care îl
plasează pe Eminescu, pe care îl consideră după numai 3 poezii «  poet în toată
puterea cuvântului ». Studiul « Comediile d-lui Caragiale tratează tema moralităţii în
artă şi a înălţării impersonale, pornind de la moralitatea în raport cu opera comică a
lui Caragiale. Maiorescu combate prin acest studiu criticile care resprinseseră
comediile lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale.
Studiul « Eminescu şi poeziile lui » defineşte totodată profilul geniului în
general şi personalitatea lui Eminescu . Ideea de la care se porneşte este aceea că: 
«  Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era
prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la
drumul său firesc. » Sunt evidenţiate  notele caracteristice ale personalităţii sale : «  
Ceea ce caracterizează mai întâi personalitatea lui Eminescu este o aşa de
covârşitoare inteligenţă, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai
scăpa “ şi este subliniată pasiunea lui pentru cunoaştere : «  Era omul cel mai silitor,
veşnind cetind, meditând, scriind ». În finalul părţii întâi, Maiorescu  atrage atenţia
asupra faptului că poetul vede în femeia iubită « copia imperfectă a unui prototip
nerealizabil », căutându-şi refuzul « într-o lume mai potrivită cu el, în lumea
cugetării şi a poeziei. »
În partea a doua a studiului, pe lângă bogăţia de idei şi sentimente pe care
o cuprind poeziile lui Eminescu, se arată şi forma frumoasă sub care ele se prezintă.
Criticul relevă înrudirea cu poezia populară, de unde Eminescu a preluat armonia
uneori onomatopeică a versurilor. Sunt prezentate câteva procedee de realizare a
unor rime neobişnuite: aşezarea în rimă a unor cuvinte familiare, a unor cuvinte
precsurtate sau a numelor proprii.
Studiul se încheie cu o afirmaţie care a căpătat de-a lungul timpului
valoarea unie profeţii: “Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se
poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub
auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”
Aşadar, filozof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai
importante personalităţi ale culturii române. 

LUCEAFĂRUL, de Mihai Eminescu

 ESEU
~ tema și viziunea despre lume~

        Capodopera eminesciană cea mai cunoscută și cea mai

comentată este, desigur, poemul ,,Luceafărul”, genială sinteză a
gândirii, a creativității și a sensibilității eminesciene. Cea mai amplă
poezie de dragoste din lirica universală, este emblematică pentru
poet; Publicat în ,,Almanahul Societăţii Academice Social-Literare
<<România jună>>”,  în 1883, la Viena, reprodus apoi în revista
junimistă ,,Convorbiri literare”, ,,Luceafărul” este un poem lirico-
filosofic care însumează marile teme, motive şi categorii romantice
ale operei eminesciene: timpul, iubirea, natura  ca stare de spirit,
condiția geniului în lume, condiţia umană, creaţia, cunoaşterea,
cosmogonia, visul himeric, singurătatea, melancolia, nocturnul,
stelarul, selenarul, angelismul, demonismul, vizionarismul şi
pesimismul. Alcătuit din 98 de strofe, poemul este structurat în patru
tablouri construite pe antiteza a două planuri dispuse simetric: planul
universal-cosmic şi planul uman-terestru.
                Mai întâi, sursele folclorice sunt basmele ,,Fata în
grădina de aur”,  ,,Miron şi frumoasa fără corp” şi mitul românesc al
Zburătorului pe care poetul le stilizează  într-un  original poem
alegoric şi simbolic.  Un element de basm este formula iniţială ,,A fost
odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată/ Din rude mari,împărăteşti/ 
O prea frumoasă fată.”, care fixează timpul mitic, primordial, al
poveştii de iubire dintre fata de împărat şi luceafăr. 
              Apoi,  în  poem interferează genuri și specii literare în
manieră tipic romantică. Epicul este ilustrat  de reperele temporale şi
spaţiale, de existența unui fir narativ, de prezenţa personajelor
simbolice, de gradarea acțiunii spre un punct culminant, de  numărul
mare al verbelor și prezența unei ,,voci” a cărei marcă textuală este
persoana a lll-a. Dramaticul este prezent prin suita de scene dialogate
(dialogul dintre Cătălin și Cătălina, dintre luceafăr și fata de împărat,
dintre Hyperion și Demiurg), precum și prin forța conflictului exterior
și interior. În esență, însă, ,,Luceafărul” este un poem liric în care
schema epico-dramatică asigură doar cadrul alegoriei, pentru că
întâmplările și personajele sunt simbolice. Luceafărul simbolizează
omul de geniu, iar planul cosmic reflectă lumea ideilor generale în
care geniul trăieşte însingurat; fata de împărat/Cătălina este
simbolul omului comun care aspiră la transcenderea condiţiei sale, 
însă  nu se poate desprinde de planul terestru; Cătălin este simbolul
omului obişnuit, fără aspiraţii spre transcendenţa spiritului;
Demiurgul simbolizează generalitatea pură, desprinsă de teluric. De
asemenea, poemul cuprinde elemente specifice unor specii lirice:
elegia (sentimentul nepuţinţei lui Hyperion de a-şi depăşi condiţia,
dezamăgirea şi tristeţea din final), idila (Cătălin – Cătălina), meditația
filosofică (discursul demiurgului din tabloul al III-lea despre condiţia
umană în antiteză cu soarta  geniului), pastelul terestru (tablourile I
şi IV) și  pastelul cosmic (zborul luceafărului din tabloul al III-lea).
                   În continuare, sensul alegoric al ,,Luceafărului” este
explicat chiar de Mihai Eminescu într-o însemnare pe marginea unui
manuscris: ,,Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat
este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de
noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nu e capabil de a
ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc.” Înțelesul alegoric evidențiază două teme interferente:
iubirea și condiția nefericită a geniului romantic. Conotația erotică a
Luceafărului este a planetei Venus, pe care o denumește.
Contemplarea repetată a luceafărului trezește fetei de împărat
dorința intensificată de reverie: ,,De dorul lui și inima/ Și sufletu-i se
împle.” În visul ei nocturn, fata îl invocă pe luceafăr: ,,Cobori în jos,
luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și
viața-mi luminează.” În urma celor două invocații ale fetei, luceafărul
se metamorfozează  sub chip angelic și apoi demonic, antiteza
romantică fiind evidentă. Deosebirea dintre luceafăr și fata de
împărat este exprimată de luceafăr prin perechea de antonime:
,,nemuritor”/,,muritoare”, în timp ce fata de împărat folosește
opoziția ,,viu”/,,mort”. Dragostea lor imposibilă redă atracția
contrariilor. 
                   Pentru a deveni muritor, Hyperion îi cere Tatălui
Ceresc dezlegare de nemurire pentru ,,o oră de iubire”. Demiurgul îi
răspunde printr-o gradare a argumentelor că moartea este
imposibilă, întrucât ar coincide cu negarea ordinii și a echilibrului
universal. Lecția de cunoaștere oferită de Creator se încheie cu
invitația de a se convinge prin experiență proprie de inutilitatea
gestului său. Întoarcerea luceafărului ,,în locul lui menit din cer”,
prezentată în tabloul al lV-lea, marchează reinstaurarea ordinii
cosmice. Cătălin și Cătălina, a căror idilă pământeană este
prezentată în tabloul al ll-lea, devin acum ,,doi tineri singuri”. Fata nu
poate renunţa la  visul de iubire, ci îi dă un alt înțeles. Îl invocă pe
luceafăr pentru a treia oară, dar de această dată pentru a-i
încredința ,,norocul său”: ,,Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând
pe-o rază/ Pătrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi luminează.”
Luceafărul nu mai răspunde chemării, deoarece fiecare și-a asumat
condiția sa în lume: ,,Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.” Această
ultimă strofă ilustrează pesimismul eminescian, de influenţă
schopenhaueriană, dezvăluind detașarea rece, impersonală a geniului
romantic de lumea pământenilor. Astfel, este evidentă  opoziţia între
lumea/,,sfera” omului superior şi lumea/ ,,cercul” oamenilor inferiori.
Cu impersonală melancolie geniul romantic eminescian însetat de 
cunoaştere şi de absolut contemplă lumea ideilor, lumea eternă a
cugetării. 
                 Nu în ultimul rând, lirismul subiectiv și lirica măștilor se
întrepătrund în acest poem romantic profund filosofic, construit pe o
succesiune de antiteze: terestru/cosmic, individual/general. om de
rând/ om de geniu, înger/demon, real/ideal, viață/moarte etc.
Potrivit criticului Nicolae Manolescu ,,personajele” poemului sunt
,,voci ale poetului”: ,,Luceafărul are în vedere condiția omului.
Suntem cu toții tereștrii și divini, muritori și nemuritori, ne
transcendem condiția și rămânem prizonierii săi: <<Luceafărul>> este
poemul dualității esențiale a omului […]”.
              În cele din urmă, registrele stilistice variate sunt adecvate
tablourilor. În primul tablou, terestru şi cosmic, atmosfera este gravă,
solemnă, iar comunicarea se realizează în limbajul vag al reveriei
nocturne. În tabloul următor, idila celor doi exponenţi ai aceleiaşi
lumi terestre este prezentată într-un limbaj popular şi colocvial. În
schimb, tabloul al III-lea, în care sunt  redate călătoria regresivă a
luceafărului în timp şi în spaţiu, cosmogonia şi dialogul lui Hyperion
cu Părintele Ceresc, este dominat de o atmosferă glacială; limbajul
este înalt filosofic, sentenţios. M. Eminescu reuşeşte o sinteză unică a
expresiei populare cu limbajul cult, neologic.    Versificația și prozodia
de sorginte folclorică reliefează eufonia inconfundabilă a versurilor
eminesciene. Ritmul iambic, măsura de șapte-opt silabe, rima
încrucișată, alternanţa rimelor masculine şi a celor feminine conferă
catrenelor o  deosebită muzicalitate.  
                Aşadar, poemul romantic, oniric și alegoric ,,Luceafărul”
dezvăluie drama creatorului de geniu ajuns la deplina obiectivare.
Ultimă operă esenţială a ,,înalt visătorului poet” şi sinteză a
eminescianismului, ,,Luceafărul” are valoare de testament spiritual. El
rămâne mărturie peste timp a unei neistovite sete de iubire a omului,
fie el geniu sau om de rând.