Roman Mihai

TEZA(sem II)

1.sintagma se refera ca noi traim in viitor,unde totul este dezvoltat

2.formula cu care se adreseaza kogalniceanu este exclamativa,ea se foloseste la un
indemn,mirare....
3.Kogalniceanu considera ca Iliada este cea mai frumoasa istorie deoarece este cea mai inalta
izbanda,cea mai slavita fapta,biruinta Asiei,dupa marturisirea tuturor istoricilor vechi s-a
pricinuit prin deasa citire a ”Iliadei” de catre Alexandru Cel Mare. Si ce este ”Iliada” alta
decat o istorie in versuri,cea mai veche si cea mai frumoasa din toate!
4.Simplul particular in citirea istoriei gaseste mangaiere pentru relele de fata,ea ii arata ca,prin
o trista fatalitate,perfectie n-a fost niciodata in lume,ca virtutea mai intotdeauna a fost
prigonita in viata si ca rasplata ei,cele mai multe ori,nu i a venit decat dupa moarte.Cine nu
trebuie sa-si uite durerile si nemultumirile cand istoria ii arata pe niste cetateni vrednici de a
porunci lumii care au fost jertfa tiranilor si de multe ori chiar a compatriotilor lor?...
Cat trebuie,dar,sa ne fie draga aceasta stiinta inalta,care ne da o petrecere folositoare si prin
citirea ei ne indestuleaza curiozitatea cea mai nobila,dar ne invata inca a fi buni,ne mantuie de
prejudete,ne sporeste ispita prin ispita veacurilor trecute si ne lungeste,cum se zice,viata!
5.Rolul istoriei in viziunea lui karamzin,dupa zicerea celor mai vestiti,este adevarata povestire
si infatisare a intamplarilor neamului omenesc,ea este rezultatul varstelor si al
experientei,karmazin in alte cuvinte,o numeste testamentul lasat de catre stramosi
stranepotilor...
B
Istoria este o disciplină care cere multă tinere de minte si e în strânsă legătură cu geografia.
Ca să o poți învăța fara a te chinui, trebuie să îți placă, sa te atragă ceva astfel încât să citești
lecția din plăcere, nu din obligație.

In primul rand, potrivit citatului ,,Un popor care nu își cunoaște istoria e ca un copil care nu
își cunoaște mama", este important sa ne cunoaștem macar propria istorie. Să ne gândim ce s-
ar putea întâmpla dacă nu ne-am cunoaște nici macar propria istorie. Multe din evenimentele
petrecute acum milioane si sute de ani s-ar repeta, si asta doar din lipsa de cunoștințe. Istoria
are un beneficiu enorm in ceea ce o privește trecutul căci invatand-o observam greșeli care au
distrus viețile a mii de oameni.

In al doilea rând, istoria este si o disciplină pe care daca o îndrăgești ajungi chiar sa
fii ,,dependent" in a descoperi cat mai multe secrete ale vieții antice. Trebuie sa ne gândim, că
fiecare am avut un membru al familiei care a trăit în acele perioade de crize si războaie si au
luptat pentru ca noi sa fim azi liberi. Desigur, istoria este mult mai lunga si complexă decât
atât, motiv pentru care trebuie si este minunat sa o studiem.

Si aș putea continua inca mult si bine spunând motive pentru care este bine sa studiem istoria
dar cuvintele nu au așa multa valoare precum are fapta in sine așa că spun doar atât, istoria
este cea care ne poate împiedica să retrăim trecuturile barbare si totodată, este un univers
infinit in care misterul mereu va domni.

Subiectul II
In prima trasatura a genului liric,sunt folosite figuri de stil:”visul aurit”,”durerii vant”,”moarte
cura”,”geme-n saracie”
A doua trasatura a genului liric sunt imaginile artistice:imagine vizuala ”te-mbata de
vise,natura tie in sanu-i fericit”Caracterizariile apare aceasta fiind a unui personaj si
descrierea naturii.Prezinta elemente de prozodie:masura(14-15),rima incrucisata si ritm
trohaic.

Subiectul III

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la

roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând
manifestarea lui. G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării
şi sincronizării romanului românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu,
mai ales principiul autenticităţii şi influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-
obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată
cel obiectiv”

1. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un

exerciţiu narativ minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman
de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază
elemente clasice, romantice şi moderne.

Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre  roman
a lui G. Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este
metoda, ci realismul fundamental”.
Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică,
definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al
mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Materialul epic
foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori,
din perspectiva unui narator obiectiv şi omniscient. Sursa de inspiraţie a romanului realist
este lumea de zi cu zi, lumea contingentă, pe care scriitorul încearcă să o recreeze respectând
principiul verosimilităţii.
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele
decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei
familii bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme
balzaciene), iubirea.
 2. Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a
paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte
personaje de a apărea ca protectori ai ei. Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului
şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus
pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este
enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui Felix
din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi".
Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la
tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.

Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul

epic principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea
de dragoste între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
După modelul realist-balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor temporale şi
spaţiale ale acţiunii (incipit descriptiv).
Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la
sfârşitul unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele
10...”. Epilogul romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste
câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.”
Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim,
din Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei,
la moşia acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în
stil balzacian, este un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice
ale caselor, aspectul "bizar" al străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei
străzi italice".
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş
Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite şi cu replica bătrânului: „Aici nu stă
nimeni”.
Perspectiva narativă este cea  a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a
III-a.  Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix,  lumea prezentată
fiind văzută prin ochii tânărului.
Modalităţile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicistă şi arta portretului sunt trei
dintre trăsăturile ce fac posibilă comparaţia dintre romanul lui G.Călinescu şi romanele lui
Balzac
Autorul particularizează personajele prin câte o trăsătură de caracter dominantă, făcându-le să
devină tipuri: Costache Giurgiuveanu – avarul, Aglae Tulea – femeia malefică, „baba
absolută”, „fără cusur în rău”, Simion Tulea – alienatul, Titi Tulea – retardatul, Aurica Tulea
– fata bătrână, Stănică Raţiu – arivistul, Felix Sima – ambiţiosul, Leonida Pascalopol –
rafinatul. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este greu de încadrat într-o
tipologie. Ea este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza românească şi
reprezintă feminitatea în procesul de formare.
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt, în mare parte, cele specifice romanului
realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea portretului fizic, descrierea mediului de
viaţă, prin tehnica balzaciană a detaliului, caracterizarea indirectă dedusă din fapte, atitudini
şi limbaj, caracterizarea directă făcută de alte personaje. La acestea se adaugă tehnici ale
romanului modern: pluriperspectivismul (prezentarea aceleiaşi imagini „între oglinzi
paralele” – Otilia) sau modalităţi romantice (caracterizarea prin antiteză – Otilia/ Aurica,
Felix/ Titi).
 

3. Tema romanului este balzaciană - istoria unei moşteniri, opera fiind, în acelaşi

timp, frescă a societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea, zugrăvită în
datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Personajele sunt oameni
obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea supremă, într-o
societate degradată moral. Caracterul de frescă este dublat de caracterul de
Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează
formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi
a relaţiilor de familie.

O scenă ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o imagine
plină de autenticitate a mediului burghez este cea desfăşurată în seara când Felix ajunge în
strada Antim. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la
stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o
modalitate de  pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea
atmosferei. Arhitectura străzii Antim sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut
cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Pătruns în locuinţă,
Felix îl cunoaşte pe unchiul său, apoi pe verişoara Otilia, şi asistă la o scenă de familie: jocul
de table şi de cărţi. Cei patru jucători sunt Costache, Pascalopol, Aglae şi Aurica. Scena
colectivă, incipit specific romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevărat
spectacol cu măşti. Felix este primit cu răceală, deşi toţi cei prezenţi arată  „felurite grade de
curiozitate”. Replicile Aglaei anticipează  conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a
Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. Pascalopol participă la joc spre a face plăcere familiei
şi pentru a se afla permanent în preajma Otiliei. Folosirea detaliului apare atât pentru
descrierea fizionomiei personajelor, cât şi a coafurii, vestimentaţiei,  gesturilor,  timbrului
vocii, construind personajele în totalitate, fizic, moral, în mişcare.
 O scenă antologică, aflată în capitolul al XVIII - lea este cea care urmează atacului
suferit de moş Costache. Atunci Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte". Pentru a
sublinia egoismul feroce al fiecăruia şi imposibilitatea unei comunicări reale între ei, autorul
foloseşte modelul dialogului divergent din teatrul absurdului. Aglae vorbeşte despre o
vagă boală proprie, hotărând să-şi îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de
căsătorie, vorbeşte despre norocul fetelor care se mărită. Stanică îşi aminteşte, cinic, despre
veghea unui unchi muribund, dezvăluind propria preocupare pentru moştenire. Niciunul dintre
membrii familiei Tulea nu are nicio urmă de compasiune pentru bolnav. Toţi par a avea însă
dorinţa de a-l vedea sfârşit, pentru a-şi împlini visul de a pune mâna pe averea lui. Se
reliefează astfel înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie ale personajelor.

4. În opinia mea, în romanul„Enigma Otiliei”, autorul porneşte de la datele realităţii

pentru a înfăţişa imaginea societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-
lea. Viziunea despre lume a scriitorului realist este reliefată prin temă, prin
prezentarea critică a unor aspecte sociale, prin specificul secvenţelor descriptive
(observaţia şi detaliul  semnificativ, specifice tehnicii balzaciene), prin
preocuparea pentru aspectul moral (realizarea unor tipologii), prin veridicitate. Cu
toate acestea, romanul depăşeşte modelul realismului clasic, constituind, aşa cum
s-a spus, „un balzacianism fără Balzac”. N. Manolescu afirmă chiar că
 „balzacianismul este redescoperit polemic”. De asemenea, pe lângă elementele
clasice şi romantice (procedeul antitezei, motivul orfanului), apar elemente ale
modernităţii (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice
deviante, tehnicile moderne de caracterizare - comportamentism, reflectarea
poliedrică).

Pornit ca o demonstraţie artistică pentru o formulă teoretică de construcţie narativă, romanul

rămâne o realizare, în termeni originali, a simbiozei dintre tradiţie şi inovaţie în proza
românească interbelică.
 
II.
ENIGMA OTILIEI
DE GEORGE CALINESCU
TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME

George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist si academician roman.
Geneza romanului se constituie din datele biografice ale naratorului care consemneazã
decesul sotilor Popescu, în urma cãruia Simion invadeazã casa "dibuind banii si luând lacom
din ei". Calinescu si-a surprins atunci intentia de a scrie un roman " despre nulitatea vietii
lor".
Opera literara, publicata în 1938, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente
moderniste, apartinant prozei interbelice.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este
bine individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce
constituie subiectul operei.

Opera literara "Enigma Otiliei" este un roman interbelicrealist-modern,de tip balzacian.

Viziunea despre lume a lui Călinescu este una realistă. Literatura este un document al epocii,
ea surprinde aspecte din viața cotidiană pe care încearcă să o reflecte cât mai detaliat și mai
nuanțat. Viziunea aceasta o depășește pe cea a realismului clasic, pentru că naratorul obiectiv
evoluează într-un narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe
probe de laborator”( Nicolae Manolescu).

Titlul. Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei” ilustrând motivul paternităţii, de factură

balzaciană. El a fost schimbat, enunţând o trăsătură importantă de caracter a eroinei. Otilia
este enigmatică iar taina ei este interpretată în mod diferit de fiecare dintre personaje
(relativizarea imaginii), ceea ce conferă romanului o notă de modernitate.

Temă. Apărut în 1938, romanul prezintă, în manieră realistă, viaţa burgheziei bucureştene de

la începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, moştenirii şi pe cea a
paternităţii
Indicii temporali și spațiali sunt bine precizați,acțiunea petrecându-se în București,
majoritatea scenelor având loc în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu de pe strada Antim.

Acțiunea debutează în vara anului 1909 și se incheie la câțiva ani după terminarea Primului
Război Mondial.
Romanul, alcatuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care
urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor : destinul Otiliei, al lui Felix, al
membrilor clanului Tulea, a lui Stanica.

Un plan urmareste lupta dusa de clanul Tulea pentru obtinerea mostenirii lui Costache
Giurgiuveanu si inlaturarea Otiliei Marculescu. Al doilea plan prezinta destinul tanarului
Felix Sima, care, ramas orfan, vine la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la
tutuorele lui Costache Giurgiuveanu si traieste iubirea adolescentina pentru Otilia. Autorul
acorda interes si planurilor secundare, pentru sustinerea imaginii ample a societatii citadine.
Romanul incepe cu descrierea spatiului in care se desfasoara actiunea.
Incipitul fixand in mod veridic cadrul temporal iulie 1909 si spatial descrierea strazii Antim
din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interioarelor.
Tot in incipit sunt prezentate principalele personaje, este sugerat conflictul si sunt trasate
principalele planuri epice.

Finalul este un final inchis si este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se

realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache din perspectiva lui Felix, in
memente diferite, aproximativ zece ani.
Simetria este sustinuta si de replica pe care Costache Giurgiuveanu i-o adreseaza lui Felix in
momentul in care apare la poarta casei si pe care Felix, devenit doctorul Sima, si-o aminteste
in finalul romanului "Aici nu sta nimeni".

Romanul este alcatuit din douazeci de capitole care urmaresc mai multe planuri narative,
prezentand destinul unor personaje. Succesiunea secventelor narative este redata prin
inlantuirea , adica respectarea cronologiei faptelor si prin insertia unor micronaratiuni in
structura romanului.

Ca modalitati de expunere sunt folosite naratiunea, dialogul care confera veridicitate si

concentrare epica si descrierea.
Perspectiva narativa este specifica romanului doric, presupunand un narator omniscient,
omniprezent , ce relateaza la persoana a -III- a, in mod obiectiv si detasat, urmarind relatia
cauza-efect.
Uneori, se depaseste modelul balzacian, prin renuntarea la naratorul demiurgic. Astfel,
omniscienta este limitata prin introducerea unui personaj martor, Felix Sima, caruia ii sunt
atribuite parerile si limbajul unui comentator savant si expert, care nu are vocatia de a crea o
lume , si de a o comenta si de a o studia "pe probe de laborator ".
In spatele mastii lui Felix, prin intermediul caruia se descriu casele de pe strada Antim, se
simte prezenta estetului Calinescu. Naratorul se ascunde si in spatele celorlalte personaje, alte
masti ale sale, fapt dovedit de limbajul uniformizat.

Felix Sima, adolescent orfan pasionat de biologie, vine în Bucureşti pentru a urma cursurile
Universităţii de Medicină. E găzduit de unchiul său, Costache Giurgiuveanu, un avar măcinat
de egoism şi de dragoste pentru fiica sa adoptivă, Otilia. Ajuns în casa absurdă, care îmbină
rafinamentul cu degradarea, adolescentul va observa lupta rapace pentru avere ce se dă în
clanul Tulea. Conflictul principal în acest mediu este reprezentant de pretenţiile fiecăruia la
banii strânşi de moş Costache. Otilia Mărculescu, femeia-copil, ba luminoasă, ba plictisită,
reprezintă o rivală serioasă pentru clanul Tulea, de aici şi multitudinea de zvonuri născocite pe
seama ei. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea îl părăseşte fără prea multe explicaţii,
considerându-se o piedică în calea împlinirii lui profesionale. Fuge cu maturul Pascalopol, un
moşier bogat şi sensibil, care îi asigură fetei un trai luxos. Ulterior, şi el va fi părăsit de Otilia
în favoarea unui conte exotic, argentinian. Felix ajunge un medic faimos, căsătorit cu o femeie
bogată, aşadar căsătorit confortabil, în spiritul convenienţelor, trist şi ocupat, cu amintirea
iubirii dintâi, cu amintirea unui chip frumos care s-a transformat peste ani într-o faţă ştearsă.

Conflictul exterior este declansat de mostenirea lui mos Costache, a carui avere se cuvine
fiicei sale vitrege, Otilia Marculescu, dar care este vanata de claul Tulea si de ginerele sotilor
Tulea, Stanica Ratiu.

Conflictul interior ii apartine lui Felix si are in vedere meandrele sentimentului erotic. Insa
Felix nu este singurul personaj care dezvolta un conflict interior. Astfel putem observa :

• Felix are de ales între a termina facultatea, a deveni medic si, pe de altă parte, a ramane
alaturi de Otilia, ceea ce ar fi propus abandonarea visului sau.

• Pascalopol nu isi poate da seama daca iubirea lui pentru Otilia este una paterna sau erotica.
La început el insista ca Otilia ii este ca o fiica si ca singura lui fericire este de a-i face cadouri
si de a o rasfata. Ulterior insa, Pascalopol ii devine sot si descopera ca Otilia nu mai este o
fetita, ci o femeie de care este interesat.

• Otilia are de ales între iubirea ideala despre care vorbeste Felix si viața lipsita de orice griji
reprezentata de Pascalopol. Ea incearca sa isi motiveze hotararea de a fugi la Paris si de a se
căsători cu mosierul ca pe un gest de altruism; in scrisoarea pe care i-o trimite lui Felix dupa
despartire, ea încearca sa-l convinga de faptul ca parasindu-l i-a făcut un bine.
Unul dintre episoadele care pune in evidenta tema familiei este cea in care Costache
Giurgiuveanu, detinatorul averii pune in aplicare anumite planuri pentru protejarea Otiliei,
fiica lui adoptiva, ramasa de la cea de-a doua sotie care decedase. El incepe sa construiasca o
casa pentru aceasta din materialele provenite din demolari. Desi el amana adoptarea acesteia,
de dragul banilor, instinctual paternitatii il determina pe avar sa se gandeasca la viitorul si
fericirea fiicei lui.

O scena semnificativa pentru reliefarea istoriei unei mosteniri este chiar scena mortii lui
Giurgiuveanu, care este provocata, in cele din urma, de ginerele sau, Stanica Ratiu. Urmarind
sa parvina, acesta ii fura batranului banii de sub saltea, in momentul in care acesta, bolnav
fiind nu avea nicio putere.

In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” se dovedeste prin complexitatea formala, dar mai ales
cea ideatica a fi una dintre operele de o valoare inestimabila in literature romana. Dupa cum
afirma chiar critical Gheorghe Glodeanu: “atenta observatie a societatii, zugravirea unor
caractere bine individualizate, gustul detaliului, naratiunea la persoana a treia, fresca
Bucurestiului in timpul Primului Razboi Mondial” sunt trasaturile specifice ale romanului
modern de tip balzacian, romanul fiind considerat “Balzacianismul fara Balzac”. Otilia este si
va ramane imaginea eternului feminine prin amestecul de spontaneitate, eleganta, cochetarie
si mai ales mister. De asemenea, cred ca i se potriveste si ei caracterizarea pe care Fred
Vasilescu (din Patul lui Produst de Camil Petrescu) i-a facut-o Doamnei T.: “niciodata la fel,
cum desigur nu e niciodata la fel capriciul ciocarliei in zbor”.