Figuri de sunet / de nivel fonetic (metaplasme)

 Figură de stil de nivel fonetic constând în utilizarea cuvintelor care sugerează

Onomatopeea sunete, zgomote din natură prin chiar corpul lor sonor:
vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.
 Suprimare a vocalei finale a unui cuvânt când cuvântul următor începe tot cu o
Eliziune vocală: "Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru și în
gând, Norocu-mi luminează!" (Luceafărul)
Efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau
Atmosferă imitativă
sugerează un sunet din natură: (La mănăstirea Capriana de Vieru)
Metaplasmă Schimbare survenită în forma unui cuvânt prin adăugarea sau prin înlăturarea
unui sunet; formă a cuvântului rezultată din această schimbare.
 METAPLASME PRIN SUPRIMARE. Suprimarea fonemului sau a fonemelor se
produce la începutul, la sfârșitul sau în interiorul cuvântului, în următoarele figuri
considerate, în fonologie, “accidente fonetice”:
-Afereza (gr. aphairesis, lat. remotio “îndepărtare”) este suprimarea unui sunet sau
a unei silabe la începutul cuvântului: a stâmpăra pentru a astâmpăra; Culae pentru
Nicolae;
-Apocopa (gr. apokope, lat. apocopa “scoatere afară”) este scurtarea unui cuvânt
prin înlăturarea unui sunet sau a unei
silabe:cinema[tograf], mate[matică], tele[vizor], “Și doamnele grăbit au prins / Să
se grăbească dinadins / Ca niciodat” (Coșbuc);
-Sincopa (gr. synkope, lat. syncopa “tăiere, scoatere”) – contragerea unui cuvânt
prin eliminarea unei vocale sau a unei silabe din interiorul
sau: dom’le, cel’lalt, tat’tau, uit’te, par’că (ultimele două
gramaticalizate: uite, parcă).
METAPLASME PRIN PERMUTARE. O distorsiune simplă a structurii morfologice a
cuvântului este metateza (gr. metathesis “schimbare de
loc”):lacra «racla», plocon «poclon»;în limbajul
copiilor: ciumala «ciulama»,camara «macara». Forma multor cuvinte românești se
explică, istoric, prin metateza: plop < lat. populus, pădure < lat.
paludem, castravete < sl. Krastavița.
Anagrama (fr. anagramme “inversarea literelor”) – procedeu de a forma cuvinte
noi prin inversarea literelor altui cuvânt: car din rac, peste din stepe.În sens ludic,
se anagramează numele proprii pentru a obține pseudonime: Mitru Perea din
Petru Maior.
Palindromul constă în permutarea unităților elementare, așa încât suita fonică să-
și păstreze semnificația coerentă.Interferează cu metagrafele, ca în pătratul magic:
SATOR
AREPO
TENET
OPERA
ROTAS
METAPLASME PRIN ADJONCȚIE. Adjoncția se produce la începutul, în interiorul
sau la sfârșitul cuvântului:
-Proteza (gr. prosthesis “punere în față”) constă în adăugarea unei vocale la
începutul unui cuvânt, dintr-o necesitate eufonică sau semantică: aista (lat.
iste), alauta (lauta), alămâie (lămâie), a amirosi (a mirosi);
-Prefixația – când elementul adăugat este un morfem: “Incântec sau descântec” (I.
H. Radulescu);
-Paragoga (gr. paragoge “prelungire”) sau epiteza este adăugarea unui sunet
 “parazitar” (S. Pușcariu) la sfârșitul unui cuvânt, mai ales în vers: “De la Sălcuța mi-
era-re / Bordeiu’ lu Stanislav / Dara-n el cine-mi era-re?” (Folclor);
-Sufixatia reprezintă o alta formă a afixației / adjoncției;
-Epenteza (gr. epenthesis “adaos înlăuntru”) sau infixația constă în adăugarea unui
sunet neetimologic în mijlocul cuvântului, pentru reliefarea structurii sale silabice:
fitecine, codobaltura.
Cuvântul-valiză rezultă din fuzionarea a două cuvinte care au anumite caracteristici
formale comune: évolution + volupté = évoluption;accolade + alcool = alcoolade (la
R. Queneau).
-Asonanța (fr. assonance) – repetiția vocalei accentuate în două sau mai multe
cuvinte: “Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”(Gr. Alexandrescu);
“Cătălin…/ Viclean copil de casă / Ce împle cupele cu vin“ (M. Eminescu); unele
sintagme ale gramaticii expresive precum: sapa și lopata, ca vodă prin lobodă, înalt
și căscat, multe și mărunte;
-Aliteratia (fr. allitération “repetarea aceleiași litere”) – repetiție consonantică, cu
efect eufonic, onomatopeic sau simbolic: “Prin vânturi vantul viu vuia”(G. Cosbuc);
“Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie”(M. Eminescu); în limba comună,în
construcții precum: în lung și-n lat, praf și pulbere, mic și mare, multe și
mărunte etc.
Succesiune armonioasă de vocale și de consoane, care are drept efect o impresie
Eufonie
acustică plăcută. (Asonanța)
Figuri de construcție / de nivel sinctactic (metataxe)
 Figură de stil de nivel sintactic ce constă în reiterarea unui termen sau a unei
sintagme în scop expresiv:
 Simplă: ”vine, vine, vine, calcă totul în picioare!”
 Anaforă (la începutul unei unități prozodice: versuri, strofă, etc.): Și tot nu se
arată cetatea preasfântă/ Și tot ... .”
 Epiforă(la sfârșitul unei unități prozodice): ” ...... de plumb. /.... de plumb.”
 Anadiploză ( la început și la sfârșit de vers/la începutul unui vers și la finalul
Repetiția
versului următor): ”Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu” ”Un cer de stele
dedesubt,/ deasupra cer de stele”
 Epanadiploza (la sfârșitul unui vers / strofe și la începutul 2 versului următor al
strofei următoare) : ” Și tot nu se-arată cetatea din vise.//Cetatea din vise departe
e încă...”.
 Chiasm (repetarea a doi termeni cu schimbarea ordinii) : ”Ca visul unei umbre și
umbra unui vis.”
 Figură de stil de nivel sintactic care constă în modificarea expresivă a topicii
Inversiunea
obișnuite în propoziție sau în frază: în mândrul întuneric.
 Figură de stil de nivel sintactic care constă în realizarea unei coordonări sintactice
Enumerație
în scop expresiv: ”Căci eu iubesc,/și flori, și ochi, și buze, și morminte./
 Procedeu compozițional cu efect de intensificare sau repetarea unei structuri
(expresii sau cuvinte) de cel puțin 2 ori),in aceeași ordine sau din construcția a
două sau mai multe propoziții, versuri sau strofe:
” Fluieraș de fag
Paralelism sintactic Mult zicea cu drag
Fluieraș de os
Mult zicea duios
Fluieraș de soc
Mult zicea cu foc.” (Miorița)
Gradație Figură de stil de nivel sintactic care constă într-o trecere treptată, crescătoare sau
descrescătoare, de la o idee la alta, prin care se urmărește evidențierea unei idei
sau nuanțarea exprimării. Este realizată prin reflecție și reprezintă o înlănțuire de
cuvinte sau expresii, conform puterii de reprezentare sau a expresivității lor. Poate
fi de 2 feluri: ascendentă, care poate ajunge la un punct culminant, denumit climax
și descendentă, denumită anti-climax.

Gradația ascendentă sau intensivă constă într-o enumerare progresivă și începe de

la cuvintele cele mai slabe la cele mai tari:
gradație ascendentă – climax
Fulger negru… trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung…
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată…
A trecut…
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere…
Scade-n depărtare…
Piere… (G. Topîrceanu – Acceleratul)

Gradația este descendentă atunci când imaginea unui obiect evoluează de la

dimensiunea ei firească la una din ce în ce mai redusă sau când termenii
enumerării își diminuează treptat valoarea, ca expresie a imaginii sau ideii:
gradație descendentă – anti-climax
O, cine știe? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
și liniștea
ce voi gusta-o între scândurile lui,
o simt pesemne de acum;
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
și mut
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule, din margine de codru. (L. Blaga – Gorunul)