ACUMULARE   A DJONCŢIE 

Vezi: enumeraţie Vezi : apokinu

 AFEREZĂ 
A LEGORIE 
Figură fonologică de ordinul economiei de expresie, care constă
 în suprimarea unui sunet la începutul
începutul cuvântului:
cuvântului: stâmpăr  Figură de stil care constă în folosirea unei metafore sau a unui
(astâmpăr ).La silabică : Culae
).La numele de persoane poate fi şi silabică: simbol – în expunerea narativă sau plastică a unei idei abstracte.
(Niculaie ), Fănel (Ştefănel),
Fănel (Ştefănel), Ruţa
 Ruţa (Peruţa). Dacă la apelative sau Ex.:
la verbe, afereza este generată, în economia enunţului, de „Să le spui curat 
factorul eufonic, în cazul numelor proprii de persoană Că m-am însurat 
hotărîtoare este şi nuanţa hipocoristică pe care o capătă numele C-o mândră crăiasă
prescurtat. A lumii mireasă.” 
(„Mioriţa”)
  A LITERAŢIE 
 LITERAŢIE 
 A LUZIE 
Repetiţie a unor consoane ( sausau a unor silabe )
silabe ),, de obicei din
rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopee ) ori
expresiv (simbolic ) efectul A. se datoreşte şi accentului afectiv pe Manieră de a evoca neexplicit o persoană sau un lucru, fără a le
(simbolic );; efectul A.
care îl poartă sunetele repetate. menţiona direct. Figură de stil care exprimă un lucru lăsând să
 Ex.: se înţeleagă alt lucru.
„Vâjâind ca vijelia şi plesnetul de ploaie... Ex.:
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt
s trigăt de bătaie.”  „Pristanda: Sărut-mâna, coană Joiţico, nu vă supărţi. Este
(M. Eminescu) cineva... cineva pe care-l ştiţi d-voastră bine... aşteaptă
aici...” 
(I. L. Caragiale)

 A MBIGUITAT
 MBIGUITATE 
E  A NACOLUT 
Figură de stil care constă într-o construcţie lexico-gramaticală
echivocă, dar expresivă. Ruptură sau discontinuitate în construcţia unei fraze. Grşeală,
din punct de vedere al limbii literare, anacolutul este
Ex.: utilizat şi ca figură de stil perfect motivată estetic.

„ Şi cât de viu s-aprinde el   Ex.:

În orişicare sară, „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur.” 
În umbra vechiului castel  (M. Eminescu)
Când ea o să-i apară.” 
(M. Eminescu)
  A NAFORĂ 
 A NADIPLOZĂ 
Figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvînt (aceloraşi
Figură care constă în repetarea unui cuvânt sau grup de cuvinte) în fruntea a cel puţin două unităţi sintactice sau metrice
cuvinte din finalul unei unităţi sintactice sau metrice, imediat (membre ale propoziţiei, frazei, versului sau st rofei).
(sau aproape imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice
următoare. Ex.:
„Ciudat,
 Ex.: Şi el din mumă s-a născut,
„Cine face bine bine găseşte.” (Folclor) Ciudat,
Şi el a plâns la început…” (Gr. Vieru)
 „Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca
ca undele ce curg, veşnic
este numai râul, râul este demiurg.” 
(M. Eminescu)

 A NAFORĂ  ALTERNANTĂ 
 ALTERNANTĂ 
 A NAFORĂ GRAMATICALĂ 
 NAFORĂ  GRAMATICALĂ 
Se numeşte anafora pronominală, în care pronumele anaforic Se numeşte repetiţia uneia sau a mai multor segmente
se repetă alternant (pers. I cu pers. II-a sau a III-a), nominale printr-unul pronominal.
realizând o antiteză caracteristică.
 Ex.: Ex.:
„Ea un înger ce se roagă – el un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – el un suflet apostat; „Proşti şi genii,mic şi mare, sunet, sufletul, lumină – 
El  , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat –  Toate-s praf…” 
La picioarele Madonei, tristă, sfîntă ea veghează.”  (M. Eminescu)
(M. Eminescu)
 A NASTROFĂ 
 NASTROFĂ 
 A NAGRAM 
 Ă 
Răsturnarea ordinii obişnuite a cuvintelor dintr-o frază.
Cuvânt obţinut prin transpoziţia literelor altui cuvânt. De Specie de inversiune.
pildă, I. Budai Deleanu compune numele Mitru
numele  Mitru Perea din Petru
Maior, sau Leonachi
sau Leonachi Dianeu din propriul său nume. Eminescu  Ex.:
alcătuia, în„Caiete”, lanţuri de anagrame la numele Veronicăi „Te uită cum ninge decembre...” 
Micle:
Micle: Venera, Verena, Anevra etc. (G. Bacovia)

„Joc de focuri, joc de inimi / Ostenescu-mă să număr.” 

(L. Blaga )

 A NTANACLAZĂ 
 NTANACLAZĂ 
 A NTICLIMAX 
 NTICLIMAX 
Figură care constă în repetarea unui cuvânt luat în sensuri
diferite, fireşte, gaţie contextului.
Figură de stil constând într-o gradaţie descendentă.
Ex.:
„Aceasta, pentru că eu ştiu că nu ştiu nimic.”   Ex.:
„Unii spun totdeauna ce ştiu ,
ştiu , iar alţii ştiu totdeauna ce „Mă bate vremea , mă bate ziua, mă bate clipa.” 
spun.” (Folclor) (T. Arghezi  )
 „Dar să nu uităm că suntem în Argeş şi că tipărim o foaie
cu douăzeci de foi.” 
(T. Arghezi)
  A NTIMETATEZĂ 
A NTIFRAZĂ 
Sinonim: antimetabolă , antimetalepsă. Repetarea unei
Figură care constă în întrebuinţarea unui cuvânt, a unei sintagme, propoziţii, fraze cu inversarea ordinii cuvintelor,
locuţiuni, a unui enunţ într-un sens contrar adevăratei sale şi, desigur, cu modificări de funcţie gramaticală şi de sens.
semnificaţii. Poate fi utilizată pentru sporirea expresivităţii ori ca
amuzament.
Ex.:
 Ex.:
 „ Trahanache: Ai puţintică răbdar Bravos! Fănică trădător! „Mănâncă pentru a trăi  , nu trăi pentru a mânca.” 
 frumos!…” 
(I. L. Caragiale) „Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde, / Două
aripe de umbră către ceruri ridicate.” 
(M. Eminescu)

 A NTIPTOZĂ 
Figură de substituţie, de ordin gramatical, care constă în
Folosirea unui caz în locul altuia; sau un fel de elipsă de care se
foloseau oratorii şi, mai ales, poeţii.
Ex.:
„Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină.” 
(M. Eminescu)
 A NTITEZĂ 
Figură de stil care consta in asocierea, în acelaşi enunţ sau
context mai larg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens
contrar, menite să se lumineze reciproc.
Ex.:
„Caci voi murind in sânge, ei pot sa fie mari.” 
(M. Eminescu)
  A NTONOMAZĂ 
 A POCOPĂ 
Figură de substituţie, prin care se înlocuieşte: a) un nume
propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu),
sau b) un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun), Figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea
pe baza unei relaţii de interpretare cvasisinonimică: numele unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe) din
(comun sau propriu) trebuie să exprime o caracterizare a finalul său, fără ca înţelesul cuvântului să sufere.
celuilalt.
Ex.:
Ex.: „De la mine păn’la tine numai stele şi lumine.” 
„De-am avea şi nişte ţepeşi, (Folclor)
Căci tâlhari avem destui.” (Folclor)

 A POSTROFĂ 

 A POKINU  Figură retorică prin care oratorul îşi întrerupe, deodată,

firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic,
Folosirea a două sau mai multe cuvinte cu un singur să se adreseze unei persoane prezente, absente sau moarte,
determinant. unui lucru neînsufleţit, cu o întrebare, cu o exclamaţie
Sinonim: adjoncţie. Are structura de brahilogie. ori cu o afirmaţie sentenţioasă.

 Ex.: Ex.:
„Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.”   „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
(M. Eminescu) I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!” 
(M. Eminescu)
 „Codrul din munţi, râul din vale-mi tace.” (M. Eminescu)
 A POZIŢIE   A POZIŢIE
Folosirea unui epitet pe lângă un substantiv sau substituit al
său, cu valoarea calitativă nu determinativă, adică aducând o
imagine mai sugestivă, o definiţie poetică obiectului calificat.
Specie de metaforă.
Ex.:
„Lună tu, stăpân-a mării...” (M. Eminescu)
 „O vorbă-şi trec spicele – fete-n văpaie: / Secera lunii e
numai lumină.” (L. Blaga)
 A SINDET 
Figură de stil care constă în suprimarea, mai ales în frază, a
unei conjuncţii coordonatoare, de obicei a lui şi , pentru a se
da enunţului mai multă rapiditate şi energie.
Ex.:
„Trebuiră să plece , să fugă [şi] să scape.”  „Iară noi? Noi, epigonii?… Simţiri reci, harpe zdrobite, /
(Z. Stancu)
 
Figura de stil care constă în folosirea unui substantiv cu
valoare de epitet pe lângă alt substantiv (sau substitut al său),
adică un substantiv cu funcţie calificativă, nu determinativă,
simplu sau urmat de unul sau mai multe epitete.
Ex.:
„Cucule, voinicule…” (Folclor)
A SOCIAŢIA
Se bazează, după Fantanier, pe „implicarea vorbitorului în
ceea ce el nu spune decât pentru alţii sau pe implicarea
celorlalţi în ceea ce el nu spune decât pentru sine însuşi; în
fine, pe implicarea mai multora în cea ce nu se spune decât
pentru unii sau pentru unul singur”. Prin asociaţie se dă mai
multă greutate celor afirmate. Sinonim: comunicaţie.
Ex.:
 
 Mici de zile / mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, / Măşti 
râzânde, puse bine pe-un caracter inimic…” 
(M. Eminecu)
  E CTHLIPSĂ  E 
 LIPSĂ 

Figură ce constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la Figură care constă în contragerea (scurtarea) enunţului prin
sfârşitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului omiterea unui cuvânt sau chiar a unei propoziţii ce se poate
următor. Prin contopire dispare vocala iniţială a cuvântului deduce liber din context sau situaţie.
următor.
 Ex.:
 Ex.: “Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere… / Căci 
„Căci întreb la ce-am începe să-ncercam în luptă dreaptă mi-a dat soarta amara mânâiere / O piatră să ador. / 
A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă.”   Murindului, speranţa , turbării răzbunarea / Profetului 
 M. Eminescu)
(  blestemul, credinţei Dumnezeu ...
(M. Eminescu)

 E 
 NUMERAŢIE 
 E  MFAZĂ 
Figură care constă în a acorda unui cuvânt ori chiar unui enunţ Figură de stil care constă în expunerea rapidă „a tuturor
 întreg o importanţă deosebită,făcându-l, graţie intonaţiei sau părţilor unui întreg (a) sau a tuturor circumstanţelor unei
contextului, să spună mai mult decât exprimă sau chiar ceea ce acţiuni” (b).Ca figură a insistenţei, mai poate fi definită şi
nu exprimă. astfel: „… care constă în a descompune un tot în diversele sale
 Ex.: părţi, pe care le enunţăm succesiv”, definiţie care justifică şi de
„Tot ce stă în umbra Crucii, împăraţi şi regi s -adună / Sa ce o socotim între figurile belşugului de expresie.
dea piept cu uraganul ridicat de Semilună […].”   Ex.:
(M. Eminescu ) „ Nu-l speria, căpitane … Boierii sunt slabi la fire: Braţul,
haina, mintea, faţa, inima - totu-i subţire.” 
 „ – De-un moşneag, da, împărate,căci moşneagul ce priveşti  (B. P. Hasdeu)
 Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti.“ 
(M. Eminescu )

 E 
 NALAGĂ  Figură care constă în folosirea aceluiaşi cuvânt şi la începutul
Înlocuirea unui timp, număr sau persoană cu alt timp, număr
sau persoană; figură de construcţie prin care se întăreşte
semnificaţia unui enunţ. Se asociază adesea hipotipozei. Este,
de pildă, ceea ce Tudor Vianu numeşte „tehnica basoreliefului”
la N. Bălcescu, adică utilizarea prezentului în loc de trecut
când se referă la acţiunile lui M. Viteazul. Păstrând formele de
trecut, fireşte, pentru personajele celelalte.
E 
 PANADIPLOZĂ 
şi la sfârşitul unei unităţi sintactice sau metrice; altfel spus,
repetiţia aceluiaşi cuvânt şi în anaforă, şi în epiforă, în aceeaşi
propoziţie, frază sau vers: x … x/y … y.
 Ex.:
„Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.” 
(M. Eminescu)
 „Din haos, Doamne, -am apărut / Şi m-aş întoarce-n haos, / 
 Şi din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos.” 
(M. Eminescu)

 E 
 PANODĂ 
 E 
 PANALEPSĂ  Specie de repetiţie constând în revenirea, cu explicaţii
detaliate, asupra fiecărui termen al unei enumerări ori al unui
Figură care constă în repetarea unui cuvânt, întreruptă, de enunţ.
obicei, prin interpunerea altui cuvânt sau g rup de cuvinte:
 x (y) x … sau: … x (y) x . Ex.:
Ex.: „A cunoaşte. A iubi / Înc-odată, iar şi iar,
„Ninge grozav pe câmp la abator / şi sânge cald se scurge  A cunoaşte-nseamnă iarnă / A iubi e primăvară.” 
 pe canal; Plină-i zăpada de sânge animal / şi ninge mereu (L. Blaga)
 pe-un trist patinoar.” 
(G. Bacovia)
 E 
 PIFONEM 

E 
 PENTEZĂ  Figură de insistenţă prin adaus, constând în adăugarea la
finele unui enunţ sau unităţi compoziţionale, a unei
„exclamaţii sentenţioase”, constituind o reflecţie lirică ce
Figură realizată prin adăugarea unui sunet neetimologic în rezumă sau caracterizează ce s-a spus mai înainte.
mijlocul cuvântului din nevoia unei mai bune reliefări a
structurii  Ex.:
sale silabice. „Şi te-ai dus, dulce minune,
Ex.: Şi-a murit iubirea noastră,
„cerşit”; „codobaltură; „fitecine”  Floare albastră! Floare albastră!
Totuşi este trist în lume!” 
(M. Eminescu)

 E 
 PIFORĂ 
 E 
 PISTROFĂ 
Figură care constă în repetarea unui cuvânt (grup de
cuvinte) la sfârşitul unor unităţi sintactice sau metrice; este Vezi : epiforă
inversul anaforei.
Ex:
„Venii târziu acasă
Să văd ce-ai zice tu,
Luai puţin din masă
Să văd ce-ai zice tu.” 
(Gr. Vieru)
  M 
 ETONIMIE  (1)
Figură bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte, constând
 în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se află într-o
 METATEZĂ  relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect sau invers.
1. M. cauzei prin efect :
Figură lingvistică, în primul rând, care constă în  „La noi sunt... lacrimi multe, multe.” (O. Goga)
schimbarea locului unui sunet ori chiar al unei silabe într-un 2. M. efectului prin cauză:
cuvânt. „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium” 
(M. Eminescu)
 Ex.: 3. M. operei cu numele autorului:
 „ Peste coada-i de păr negru poart-o vânată chitie.” (tichie) „Aşa, în bucata d-tale am găsit, pe la început puţin
(M. Eminescu) Delavrancea amestecat cu Eminescu , pe la mijloc două-trei 
 picături de esenţă Caragiale, pe la sfârşit un parfum de
Creangă – toate astea într-o soluţie slabă de retorică fină,
colorată în tonul cenuşiu al prozei curente.” ( A. Vlăhuţă)
 M 
 ETONIMIE  (2)
4 .M. conţinutul cu numele conţinătorului:
„Apoi cofiţa-ntreagă o beau.” (V. Alecsandri) M 
 ITOLOGISM 
5. M. unui produs cu numele locului din care provine:
„a consuma un Cotnar” etc.
Denumeşte în viziunea lui Pierre Fontanier „expresia fictivă,
6. M. fenomenul psihic cu numele organului fizic implicat:
„un om cu cap”; „un om de inimă”; „X are condei” etc.  împrumutată din mitologie şi folosită în locul expresiei simple şi
obişnuite”.
7 .M. numele unui lucru cu simbolul lui:
 „Tot ce stă în umbra crucii  , împăraţi şi regi s-adună  Ex.:
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.”  „Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt încă / harpiile
(M. Eminescu)  pe frunte cu zborul lor nefast.” 
8. M. concretului prin numele abstract al uneia din însuşirile (I. Pillat)
sale:
„Minciuna stă cu regele la masă.” (A. Vlăhuţă)
  M ONOREMĂ   N OMINATIV  ETIC 
Enunţ alcătuit dintr-un singur membru, cu caracter Nominativul pronumelui personal, persoana a II-a sng., „tu”,
exclamativ (interjecţional) ori interogativ, care nu implică nici folosit în limba română într-o construcţie în care, ca şi dativul
un verb, prin elipsă sau subînţelegere – fiind, prin urmare, etic, exprimă solicitarea interlocutorului să participe afectiv la
asemenea unei propoziţii nominale. ceea ce narează locutorul.
Ex.:
 Ex.: „…nici tu sat, nici tu târg,
„Imposibil!”  nici tu nimica.” 
„Fără glumă!”  (I. Creangă)

O NOMATOPEE 
Figură prin care se sugerează imaginea auditivă a unei
O PTAŢIE 
acţiuni, cu ajutorul unor sunete cu timbru imitativ, din Exprimarea unei dorinţe cu ajutorul unei exclamaţii, adesea
alcătuirea cuvântului. patetice.
 Ex.:
„Ilaid, săriţi, flăcăi, ce sfântul!  Ex.:
Daţi cu toţi tropotitura, „O, dare-ar Domnul să-mi îndrept / Această mână ruptă...” 
Tot mai scurt şi trop!”  (G. Coşbuc)
(G. Coşbuc)
 O XIMORON 
Figură de stil constând în asocierea ingenioasă în aceeaşi  P 
 ARACHREZĂ 
sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii.

Ex.: Vezi: aliteraţie

„Neguri albe strălucite
Naşte luna argintie...” 
(M. Eminescu)

PARADOX 
 P 
 ARADIGMĂ  Figură prin care se enunţă ca adevărată o idee, aparent
contrară adevărului sau opiniei comune.
Vezi: comparaţie Ex.
„Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.” (M. Eminescu)

„Iar oamenii din aceste închisori erau singurii oameni 

liberi din acea uriaşă închisoare.” (G. Bogza)

 S USPENSIE 
Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la un
moment dat, enunţul, ţinteşte să aţâţe curiozitatea
interlocutorului (auditorului) faţă de ceea ce urmează; să-l ţină
adesea în incertitudine, pentru ca apoi, enunţul să se
completeze cu altceva decât s-ar fi aşteptat.
 Ex.:
„Şi să gonesc într-o clipă toţi moldovenii afară!
Însă toţi! Toţi pân’la unul! Nici un om! Nici un picior.
Numai pe Răzvan, el singur, l-aş lăsa … ca să-l omor.” 
(B. P. Hasdeu)
T 
 AUTOLOGIE  (1)
Figură, în propoziţie şi frază, care constă în repetarea
cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau oricărui alt
cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x sau: x  (I. Creangă)
regent  x regim.
 Ex.:
„Crima nu e politică… Crima e crimă.” (L. Rebreanu)
„Podvada era podvadă … Meremetul era meremet.”  bună.”
(Cam. Petrescu)
 „Femeia tot femeie , zise Lăpuşneanul, zâmbind; în loc să se
bucure, ea se sperie.” (C. Negruzzi)
T 
 ABLOU 
Figură de compoziţie alcătuită din descrieri sugestive ale unor
acţiuni, evenimente, fenomene naturale etc., încadrate în aceeaşi
unitate spaţio-temporală.
Ex.:
„ Biserica stă tristă pe golul mal al mării – 
O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat 
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Şi bârne, şi cadavre, şi semne-ale pierzării 
Rămasere-n amestec prin mucedul nămol,
Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol.
Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare .
Fac cruce, şi cu vâ sla bat apa mai grăbit…” (G. Coşbuc)
T 
 AUTOLOGIE  (2)
„De glumeţ  , glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorba.” 
„Nu-i frumos ce-i frumos; e frumos ce-mi place mie.” 
(Folclor)
„Ţi-e scris , ţi-e scris: nu ţi-e scris, nu ţi-e scris şi sănătate
 
(I. Slavici)
 T 
 AUTOLOGIE  SINONIMICĂ  T 
 AUTOLOGIE GRAMATICALĂ 

Figură care constă în repetiţia sinonimică a aceleiaşi noţiuni Se numeşte repetarea cuvântului subiect cu funcţie de nume
sau idei, adică un şir de două sau mai multe segmente sintactice predicativ gramatical, însoţit însă în chip indispensabil de cel
(în prpoziţie sau frază), juxtapuse ori coordonate copulativ, care puţin un determinant împrună cu care exprimă efectiv predicatul
spun acelaşi lucru. logic al propoziţiei.
Ex.:
„Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate  Ex.:
În noi doi un suflet bate.”  „Copilul nostru este copilul cel mai cuminte” 
(V. Alecsandri )
 „O şterg de-acasă frumuşel 
Grivei cu mine, eu cu el.” 
( Şt. O. Iosif )

T OPOGRAFIE 
T 
 MEZĂ  Figură de compoziţie care constă în descrierea locului unde are
loc o scenă ori se află un templu, un palat, un peisaj.
Despărţirea unei unităţi lexico-gramaticale prin interpunerea  Ex.:
unui cuvânt (unor cuvinte).  „După ce ai ieşit de sub bolţile bazarului, ţi se năzare grădina cea mai uimitoare.
 Peste pajişti îşi întind ramurile copaci puternici, ca-n epocile cele mai pline de
Ex.: vigoare de la începuturile lumii. Înaintezi de-a lungul strânselor canale, ocoleşti 
 „...Când nu-şi aduc oamenii de semenii lor mai mari  bazinele prinse în marmuri lucitoare… Pătrunzi în construcţiile de piatră roşie şi 
aminte.” (T. Arghezi) de marmură, printre colonade pe care le lasă deschise către exterior lipsa unui 
 perete, a porţii. Sunt hypostile, pe micile strade de marmură, făcute numai pentru
odihnă, sunt încrustate motive decorative florale, făcute din pietre colorate,
aparţinând varietăţilor preţioase. Pe peretele din fund al tronului înalt îşi desfac
 păunii cozile lor de nestemate. Pe alţi pereţi, în alte hale, curg râuleţe răcoroase
de apă, care se scurg cu murmure dulce către grădini. Parfumul, frăgezimea,
splendoarea acestor locuri încântă inima, care cere clipei să întârzie puţin.” 
(T. Vianu)
  Z 
 EUGMĂ  (1)
Z 
 EUGMĂ  (2)

Vezi silepsă. Z. este o „figură de construcţie prin subînţeles.”
(Fantanier) definită de Quintilion ca figură prin care mai multe
propoziţii sunt reunite în jurul unui singur predicat. Dicţionarele
moderne o consideră fie sinonimă cu silepsa (acordul logic), fie
denumind orice construcţie care presupune relaţia unei părţi de
propoziţie cu mai multe cuvinte deodată.
„Zeugma e „construcţia care constă în a nu repeta, într-un
membru al frazei, un cuvânt sau un grup de cuvinte exprimate,
sub o formă identică sau analogă, într-o propoziţie imediat
 învecinată, fără de care membrul incomplet ar fi neinteligibil”.
Figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai
multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu
se referă decât la unul dintre cele două substantive.
E rezultatul ce apare în urma suprimării unor unităţi
sintactice reclamante, celelalte unităţi ale propoziţiei fiind
combinate aberant din punct de vedere a normei gramaticale.

 Z 
 ICALĂ 

Construcţie figurată, cu structură intermediară între locuţiune

şi proverb, care se integrează într-un enunţ sau context mai larg,
cu scopul de a rezuma plastic conţinutul celor enunţate sau de a
sugera chiar mesajul enunţului:
 Ex.:
„Brânză bună în burduf de câine”.
 „La aşa cap, aşa căciulă”.
 „Nici lupul de bălaie, nici bălaia de lup.” 
„Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i 
lei-tei... de curmei.” 
(I. Creangă)