Stadiile dezvoltării relației

mamă-copil
Margaret Mahler a fost unul dintre primii psihanaliști interesați de
studiul psihozelo rmanifestate în copilărie. În munca sa a spart multe
dintre barierele ștințifice ale acelor timpuri, punând un accent
considerabil asupra factorilor genetici și biologici care influențează
tulburările copilăriei. În 1975 apare prima lucrare semnificativă a lui
Mahler: The Psychological Birth of the Human Infant. Cartea descrie și
explică dezvoltarea copilului ca un individ separatși independent de
persoana de referință. Procesul de separare-individualizare era văzut
în lumina teoriei libidoului și a psihologiei Ego-ului (Eului).
Teoria dezvoltată de Mahler are ca primă etapă de referință primele
două luni din viața bebelușului. În această etapă bebelușul este
dezinteresat de obiectele lumii exterioare și funcționează precum un
autist, procesele psihologice constând în satisfacerea nevoilor
fiziologice de bază. A doua etapă este descrisă metaphoric ca una
de simbioză în care bebeluşulși și mama trăiesc o fuziune.
Conștientizarea lumii externe asigura trecerea de la simbioză în spre
diferențiere, practică, reapropiere și într-un final permanența sau
constanța obiectului.

I. Etapa autistică – sau prima etapă din relația mamă-copil. Este și una
dintre cele mai combătute etape, deoarece Mahler nu a beneficiat de
aparatura modernă din zilele noastre, observațiile le-a făcut utilizând
ochiul liber și adesea i-au scăpat elemente de maximă finețe.
Înaceastă etapă, Mahler vorbește despre faptul că bebelușul este
practice autist, deoarece nu are abilități de relaționare și exprimare a
contactului cu mama lui. Studiile recente au demonstrate faptul
că încă din primele minute de viață, bebelușul, chiar și pentru câteva
secunde, este capabil să relaționeze emoțional sau psihologic cu
mama lui.

II. Etapa de simbioză – 2- 7 luni, maximul este atins in jurul vârstei de 6

luni- este etapa care definește al doilea stadiu al relației mamă-copil.
Copilul își pune capul pe umărul mamei simte că este contopit cu
mama lui și toate gândurile mamei implică copilul, amândoi simt o
mare nevoiede relaționare. Este sufficient să zică ceva copilul și totul
se realizează. Acum are loc învățătura bazală. Învață că toate lucrurile
se întâmplă pentru a-I fi lui bine.
În această etapă bebelușul reprezintă universal mamei și mama
universal bebelușului. Este perioada în care cei doi formează o
uniune, un întreg. Bebelușul trăiește grație faptului că nevoile lui
de bază sunt satisfăcute: hrană, protecție, căldură. Dar legătura dintre
cei doi implică și alianța  afectivă, emoțională și psihologică. Această
relație simbiotică este menită să modeleze atât  personalitatea mamei
cât și temperamentul copilului. Din această etapă cei doi vor ieși
schimbați.
Iubirea, grija, siguranța sunt esențiale pentru sănătatea psihică și
fizică a copilului.

III. Etapa de diferențiere – 8,9 luni- reprezintă debutul unui nou proces,

cel de separare. Această etapă debutează în jurul etății de 7, 8, 9 luni
– perioadele de timp sunt relative și ușori nfluențabile de o serie de
factori. Specificul acestei etape este reprezentat de dezvoltarea
conceptului de sine la copil, acesta este tot mai interesat de granițele
dintre el și mamă, și se implicăîn comportamente de explorare.
Este etapa în care mama îl îmbrățișează dar el se retrage. Acum
învată că nu sunt un tot. O trage de păr pe mamă și testează
granițele. În această etapă apare reacția străină : copilul se uită la
mamă, râde, vine un străin și un timp se uită la el râzând dar după
scurt timp își dă seama că este altcineva și începe să plângă. De
aceea un copil când vede un străin în prima fază plânge.
℗PUBLICITATE

IV. Etapa de practică – 1 an și 6 luni-este marcată de abilitatea

copilului de a merge, de posibilitățile oferite de această competență
motrică și de dorința de a descoperi lumea. În această etapă, atât
copilul cât și mama se confruntă cu sentimentul de pierdere –
pierderea graduală a relației de simbioză. În timp ce mama este
conștientă de trăirile emoționale și conținuturile sufletești, copilul pare
a fi preocupatdoar de propriile nevoi. Unele mame verbalizează faptul
că efectiv m-a uitat. Este etapa în care copilul nu are dezvoltat simțul
pericolului.
Desigur în această etapă pot să se reactiveze dificultățile care au
existat înrelația de simbioză dintre mamă și persoana ei de
atașament.
Mama se simte ca fiind înșelată, acea entitate mică pe care a ținut-o
în brațe acum fuge de ea, se simte trădată. Conflictul este foarte
puternic , pentru că copilul este foarte îngrijorat de ce se va întâmpla
cu mama lui.

V. Etapa de reapropiere  – 2 ani- este definită de ambiguitatea copilului

datorită apariției sentimentului de vină. Se simte vinovat atunci când
se îndepărtează de mama lui, dar se simte neplăcut și atunci când
este foarte aproape de persoana acesteia. Este perioada în care
mamei îi este dificil să-i facă pe plac copilului. Atunci când se
îndepărtează, copilul simte frica de a nu pierde iubirea maternă, iar
când se reapropie se confruntă cu teama de a “realuneca” în etapa
de simbioză și pierderea sinelui. Aceasta este etapa în care mamele
cu un atașament de tip ambivalent sunt la risc de a exercita primele
tentative de șantaj emoțional asupra copilului.
Copilul are două frici:
a). Dacă se îndepărtează nu știe ce se va întâmpla cu mama lui, s-ar
putea să o piardă
b). Dacă se aropie posibil va revenii la faza de simbioză.
Este o oscilație.
Mama are și ea dileme: îi este teamă că nu poate îndeplini în totalitate
nevoile copilului care dacă se îndepărtează plânge și daacă se
apropie iar plânge. Aceasta este etapa în care copilul se trântește pe
jos.
În jurul vârstei de 2 ani tata primește un rol din ce în ce mai important.

VI. Etapa de permanență a obiectului  – 3 ani-

Reprezintă maturizarea relației mamă-copil și habituarea cu noul tipar
de relaționare. Copilul devine conștient de faptul că este iubit de
mama sa și atunci când aceasta este furioasă sau strigă la el,
respective știe ca mama lui nu dispare nici dacă nu se află în câmpul
percepției sale vizuale.

Margaret Mahler și alți reprezentanți ai teoriei relație-obiect (un current

dezvoltat din psihanaliza clasică) sunt de părere că acest process
relațional se repetă atât în interacțiunea părinte-copil cât și
în interacțiunea cu alte personae semnificative din viața noastră.
Copilul învață că mama este acolo și că îl iubește chiar dacă este
aproape de ea sau nu. El se poate apropia pentru că el este o entitate
oricum, dar se poate și îndepărta fîră să-și facă probleme.
Tipuri de atașament
Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și întreține
legături emoționale puternice față de alte ființe umane. 

În Situația necunoscută, dar și în cursul altor teste au fost descoperite și definite tipuri clare de
atașament. Comportamentul asociat acestora este divers și adesea individualizat. Cel mai adesea
se numesc patru tipuri de atașament:[13]

Tip de
Simbol Descriere Comportametul în test
atașament

Sunt scurt timp iritați iar uneori plâng

dacă persoana de referință părasește
Acești copii pot să regleze încăperea. Totuși, se lasă consolați de
apropierea și distanța persoana străină și se liniștesc repede;
Sigur Tip-B
persoanei de referință în mod se joacă și în prezența persoanei
adecvat. necunoscute; la reîntoarcerea persoanei
de referință aleargă în întâmpinarea
acesteia și o salută bucuros.

Copiii arată o
pseudodependență față de
persoana de referință. Aceștia Reacționează cu nepăsare la despărțirea
Nesigur- ies în evidență prin evitarea de mamă; se joacă foarte des singuri; nu
Tip-A
evitant contactlui, iar pentru a reacționează la întoarcerea persoanei de
compensa stresul ivit se referință sau o refuză prin ignoranță.
concentrează pe jocul
obiectele la îndemână.
 La despărțirea de mamă aceștia sunt
dezorientați, aleargă spre usă și o lovesc,
Acești copii se comportă iar persoana necnoscută nu reușește să
Nesigur-
Tip-C ambivalent la reuniunea cu îi liniștească. La reîntoarcerea mamei
ambivalent
persoana de referință. manifestă un comportament ambivalent
atât de căutare a contactului cât și de
refuz agresiv a acesteia.

Copiii arată un comportament
clar dezorientat, părând că nu
Dezorganizat Tip-D
au nicio relație cu persoana de
referință.
Principala caracteristică a
comportamentului acestor copii sunt
manifestări bizare cum ar fi privirea fixă,
învârtirea în cerc, legănarea și alte
mișcări stereotipe; uneori sunt
amestecate și celelalte tipuri de
comportament al atașării cum ar fi
simultaneitatea căutării contactului și
refuzul acestuia.

Atașamentul sigur
Pentru atașamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copiii atașați sigur au o mare
încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se datorează sensibilității de care
adultul dă dovadă în relația lui cu copilul. Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă
a semnalelor copilului și interpretarea corectă a lor precum și prin reacția potrivită la aceste
semnale, o reacție care să nu provoace frustrări copilului. [7]
Acești copii plâng și ei în „situația necunoscută“. Ei își manifestă clar emoțiile, ba chiar acceptă
parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută participantă la experiment. Cu toate că
despărțirea le provoacă emoții negative, acești copii au încredere că persoana de referință nu îi va
lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una adecvată.
În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplinește rolul de „teritoriu sigur“, în care copilul se
află în siguranță în caz de nevoie. Copilul este trist că persoana de care este atașat nu este cu el –
sunt însă siguri că aceasta se va reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta
caută contactul și apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din nou
explorării mediului înconjurător.

Atașamentul nesigur-evitant
Copiii cu atașament de tip A reacționează aparent indifernți, cănd persoana apropiată părăsește
încăperea. Aceștia se joacă, explorează în continuare ce se află în jurul lor fără a părea înfricoșați
sau supărați de plecarea persoanei de referință. O privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a
copilului în timpul acestei situații a dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul
când mama părăsește încăperea crește mai mult decât la copii atașați sigur care își manifestă clar
supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-evitant trec. S-a constatat și
creșterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai degrabă apropierea
persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.
Copiilor atașați nesigur-evitant le lipsește siguranța în ce privește disponibilitatea persoanei de care
sunt atașați. Copiii cu acest fel de atașament se așteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de
asemenea că lor nu li se cuvine dragostea și sprijinul persoanei de referință. Acest tip de atașament
se observă și la copiii care au fost respinși în mod repetat. Soluția pe care aceștia o găsesc pentru a
scăpa de această situație stresantă și amenințătoare pentru ei, este de a evita relația în sine.

Atașamentul nesigur-ambivalent
Această formă de atașament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă, ambivalentă sau de
Tip C. Copiii din această grupă se manifestă temători și dependenți de persoana de referință. Când
aceasta părăsește camera, copiii devin extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana
necunoscută cât și de încăperea în care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să
părăsească încăperea. Întrucât situația neobișnuită îi înspăimântă, copiii își manifestă
comportamentul atașant de la bun început. Schimbul continuu între afecțiune și respingere
determină copilul să se manifeste în permanență atașat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul și
reacția persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să
ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința și dorințele acesteia, pentru a
se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o limitare a curiozității și
a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai poate concentra pe explorarea mediului
înconjurător. Copiii din această grupă nu pot dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana de
referință adesea nu este disponibilă - nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că
„situația necunoscută“ se va termina cu bine și reacționează foarte stresați și temători.

Atașamentul dezorganizat/dezorientat
Acest tip de atașament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit adesea atașament de
Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a întreprins și
cercetări în domeniul atașamentului adulților AAI (en: Adult Attachment Interview). Au fost
întotdeauna copiii care nu se încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și
colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în categoria atașament sigur sau pe unii chiar în atașament
nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit că o mare parte
din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate. Copii din această categorie au
manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mișcari
incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a
persoanei de referință și manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și evitante
sau nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii din această grupă țipă după despărțirea de persoana
de referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana respectivă se întoarce și încearcă să se
apropie și să mențină contactul. Alții reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o
expresie a feței foarte afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cănd se adresează
persoanei apropiate. Unii reacționează temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii
ale feței pline de anxietate, umeri ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului
pornește de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită
persoană. Comportamentul aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de
ocrotire sau sprijin, sau dacă persoana de referință se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o
strategie de atașare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referință -
omul care ar trebui să ofere protecție- este și cel care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o
așa numită situatie dublu atașată ( ''Double Bind-Situation'') din care nu mai găsește ieșire.
O altă cauză a acestui tip de atașament sunt persoanele de referință care au suferit la rândul
lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă
starea de anxietate ale adultului de referință.Teama care se citește pe fața adultului care suferă de
intruzii ( penetrarea imaginilor și emoțiilor traumatice în gănduri) îl sperie pe copil și îi activează
acestuia sistemul de atașare. Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil. În cele mai
multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și reacționa adecvat la
nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o anumită pozitie sau
comportamente neutre provoacă teamă copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un
loc amenințător a cărui groază se oglindește pe fața adultului [4][11]. Cercetările lui Ainsworth și
Crittenden au dus la o clasificare asemănătoare, pe care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip
A/C) respectiv instabil-evitantă[11].

Atitudinea atașantă autonomă

Această categorie se numește și liber-autonomă prescurtat „F“. Persoanele din aceasstă categorie
dau dovadă de încredere în sine, toleranță la situații frustrante, respect și capacitate de empatie. Au
conștiința propriilor sentimente (negative sau pozitive) și atitudini vizavi de persoanele de referință,
pe care le manifestă într-un mod echilibrat și potrivit. Nu se identifică inconștient cu proprii părinți, și
privesc în mod realist propria relație părinte-copil, fără a o idealiza. Pârinții acestor adulți au fost
adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă, sau și-au dobândit autonomia de-a lungul
biografiei prin relațiile cu alte persoane decât cele de referință, cum ar fi cu un partener, sau cu
ajutorul sprijinului psihoterapeutic.
Ca și părinți, ei reacționează previzibil și potrivit situației, la comportamentul atașant al copiilor lor. [11]

Atitudinea distantă relațional-evitantă[

Numită și „dismissing“ sau prescurtat „Ds“. Adulții cu acest tip de atașament își amintesc cu greu
propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente. Tind să își idealizeze părinții și
metodele de educație ale acestora, făra a putea preciza concret situațiile ce îi determină la această
idealizare. Dimpotrivă, ei descriu situații de lipsă de sprijin și de respingere (deschisă sau ascunsă)
a unor nevoi specifice vârstei. Adulții cu o atitudine distantă și de evitare, dezmint importanța
experiențelor pe care le-au avut cu părinții lor în coloratura emoțională a personalității actuale. Ei
denotă un înalt grad de dorință de independență, vrând sâ rezolve singuri procvocările la care viața
îi supune. Aceștia declară că nu ar fi avut nevoie de sprijin vreodată motiv pentru care nu au
resentimente (tristețe sau supărare) dacă acest sprijin le-a lipsit. Copii acestei categorii de adulți se
pot baza pe sprijinul lor afectiv și pe adaptarea părintească corespunzătoare, în încercarea de a
rezolva o problemă sau alta. Copii sunt supuși unor așteptări mari din partea părinților. Rezultatele
„Interviului Atașamentului Adult„ au demonstrat că mamelor din această categorie le face mare
plăcere să simtă dependența pe care copii o au față de ele. Tot ele sunt însă și acelea care tind să-
și ignore copii dacă aceștia au nevoie de consolare sau sprijin. [11]

Atitudinea nesigur-preocupată
Se numește și „încurcat/implicată“ ( en:„entangeld-enmeshed“) prescurtat „E“. Persoanele cu
această atitudine sunt inundați masiv de amintirile lor din copilărie, acestea împovărându-i în
permanență. Problemele și dificultățile relației cu persoana de referință nu poate fi definitiv
prelucrată și integrată; acestor probleme li se accordă o importanță exagerată făcând persoanele să
oscileze între stări emoționale de furie și cele de idealizare. Adulții acestei categorii sunt într-o
permanență dependență de persoana de referință, din partea căreia ei așteaptă în continuare
atenție și “repararea situației“. Mamele persoanelor cu aceast tip de atașament sunt adesea
considerate prea „slabe“ și„incompetente“ neputând oferi apărare sau consolare în situațiile
percepute ca amenințătoare de către copii. Dacă mama (sau altă persoană de referință) nu poate să
îndepărteze teama copilului, acesta se agață în permanență de mamă. Copilului îi vine greu să se
desprindă de persoana de referință, care în „slăbiciunea“ ei își parentifică în permanență copilul,
acesta trăind sentimentul că trebuie să își „îngrijească“ mama. Copiii acestor adulți sunt împiedicați
prin răsfăț și/sau crearea sentimentului de vinovăție, să se comporte explorativ sau să își
exteriorizeze emoțiile de furie, agresivitate, ciudă sau manifestările de libertate. Acest lucru
îngreunează dezvoltarea identității copilului.[11]
Atitudinea atașantă neprelucrată
Numită și „nerezolvată“ (en:„unresolved“) prescurtat „U“. Persoanele care suferă de pe urma unor
evenimente tragice neprelucrate, sau de pe urma unor abuzuri sexuale sau fizice care nu au fost
prelucrate au adesea copii care manifestă tipul de atașament dezorganizat. O posibilă explicație ar fi
faptul că persoanele de referință care au suferit traume nu pot oferi protecție copiilor lor, însă prin
manifestarea de către părinți a unei frici obsesive aceștia activează comportamentul atașant al
copiilor lor, care nu pot să își explice atitudinea derutată și înfricoșată a persoanei adulte de
referință. Dacă părintele traumatizat își și neglijează copilul,îl abuzează, îi provoacă sentimente de
rușine, etc, acesta nu mai este instanță apărătoare a copilului ci devine însuși sursă de teamă și
pericol pentru copil. Și acești adulți își parentifică exagerat copii. Mamele cu atitudinea atașantă de
acest tip lasă conducerea relației părinte-copil la bunul plac al copilului. Acest fapt conduce la
încălcarea sarcinilor dintre generații, copii simțindu-se adesea obligați să se îngrijească de binele
material și psihic al părinților lor.[11]

Atitudinea atașantă neclasificată

În cadrul cercetărilor legate de AAI se discută introducerea unei noi categorii pentru atitudini încă
neclasificate. Numită și Cannot classify (CC) aceasta se caracterizează prin:
Pe parcursul Interviului Atașamentului Adult persoanele din această categorie oscilează între tipul
preocupat și cel distanțat fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu
experiențe traumatice grave. Au o atitudine profund negativă față de atașament în general. Dispun
de strategii contradictorii de gândire și prelucrare. [11]