FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREȘTI

DISCIPLINA: Consiliere educațională și în carieră

CURS: Consiliere și orientare școlară și profesională

- An universitar 2016-1017 -

LECTOR UNIV. DR. SIMONA MARIA VLĂDICA

 CUPRINS

I. Aspecte generale privind consilierea psihologică și orientarea

școlară și profesională
a. Definiții, caracteristici, obiective
b. Tipuri de consiliere psihologică
c. Principii în consilierea educațională
d. Consilierea psihologică a adolescenților
e. Orientarea profesională a studenților
f. Caracteristici ale intervenției în consiliere
II. Problematica în consilierea psihologică și relația dintre
aceasta și psihoterapie
III. Mecanisme de apărare
IV. Aspecte generale privind psihologia educațională și
psihologia dezvoltării
a. Dezvoltarea personalității adolescentului
b. Beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de invățare
c. Motivația în activitatea de invățare
d. Creativitatea și stimularea comportamentului creativ în școală
V. Aspecte metodologice ale punerii în practică a ariei
curriculare de Consiliere psihologică și orientare școlară și
profesională
a. Principii și obiective în procesul de consliere și orientare
b. Metode utilizate în consiliere și orientare
c. Etapele procesului de consiliere
d. Caracteristicile relației de consiliere
VI. Conținutul activității de consiliere și orientare
VII. Orientarea umanistă în consiliere – caracterizare
VIII. Evaluarea în procesul de consiliere psihologică și orientare
IX. Importanța consilierii psihologice și orientării școlare și
profesionale
X. Relația altor discipline școlare în raport cu orientarea și
consilierea
XI. Capacitatea de autocunoaștere unealtă necesară procesului de
consiliere si orientare
XII. Partenerii în activitatea de consiliere și orientare școlară și
profesională
XIII. Empatia
XIV. Orientarea cognitiv- comportamentală
a. Distorsiuni cognitive
b. Orientarea comportamentală
XV. Personalitatea consilierului
a. Structura de personalitate a consilierului
b. Rolul și statutul consilierului
c. Codul etic
XVI. Subiecte posibile pentru examen
I. Aspecte generale privind consilierea psihologică și orientarea școlară și
profesională

Consilierea psihologică și orientarea școlară vizează trei etape:

1. Orientarea curriculară ce presupune indrumarea elevilor către cursurile opționale

în funcție de aptitudinile, interesele, aspitațiile acestora;
2. Consilierea elevilor care au absolvit pentru alegerea școlii potrivite (liceu,
facultate);
3. Pregătirea absolvenților pentru ocuparea unui loc de muncă prin ajutorul oferit
procesului de recrutare (redactarea unui CV, a portofoliului personal, redactarea
unei cereri, a unei scrisori de intenție, pregătirea propri-zisă pentru interviu,
vestimentația, gesticulațiile, mimica, tonul vocii, atitudinea etc);

a. Definiții, caracteristici, obiective

Consilierea reprezintă un proces complex care cuprinde o arie largă de intervenții
care impun astfel pregătirea profesională de specialitatea din partea celui care este
pregătit să ofere consiliere. Mai exact, termenul de consiliere descriere relația
interumană de acordare a unui ajutor dintre o persoană specializată și anume
consilierul și o altă persoană care solicită asistența de specialitate, clientul (Egan,
1990).
Relația dintre consilier și persoana care primește consilierea este o relație de
colaborare reciprocă prin alianță, de paricipare (Ivey, 1994).
Consilierea psihologică are un spectru larg de acțiune ce integrează perspectiva
umanistă dezvoltată de Carl Rogers. Problemele psihice nu mai sunt văzute în mod
obligatoriu în termeni de tulburare ci în parametrii nevoii de autocunoaștere, de
dezvoltare personală, adaptare și de intărire a Eu-lui.
Consilierea psihologică este o formă de intervenție care se adresează persoanelor
sănătoase dar care se află într-o situație de impas cu privire la rezolvarea unor
situații de criză. Consilierul îl poate ajuta pe pacient să controleze o situație de
criză și îl poate asista pas cu pas în găsirea unei soluții la problema majoră cu care
se confruntă. Consilierea psihologică presupune un număr mai redus de ședințe
față de psihoterapie și se utilizează metode și tehnici similare acesteia, dar
diferența esențială este dată de faptul că în consilierea psihologică se vizează
prevenția apariției tulburărilor, respectiv consilierea psihologică se adresează
persoanelor sănătoase din punct de vedere psihologic.
 Consilierea are un caracter formativ care se bazează pe dezvoltarea unor abilități
practice sau personale, in timp ce psihoterapia se concentrează pe suferința
interioară precum tristețea, anxietatea, frica, atacurile de panică etc. Astfel, prin
consiliere psihologică se urmărește autocunoașterea, optimizarea și dezvoltarea
personală și adaptarea cât mai eficientă la mediul extern a pacientului consiliat.
b. Tipuri de consiliere psihologică
Există mai multe tipuri de consiliere, de exemplu, consilierea educațională
presupune existența unor elemente de consiliere vocațională, de dezvoltare
personală, consiliere suportivă sau informațională. Foarte important de reținut este
faptul că profesorul de la școală, ce este abilitat pentru consilierea educațională,
nu are competențe în ceea ce numim consiliere de criză și consiliere pastorală.
Consilierea pastorală este un tip de consiliere de asistare psihologică realizat de
către preoți în comunitatea lor religioasă. Consilierea de criză reprezintă un
domeniu de intervenție ce ține doar de competența psihologului pentru că această
latură implică mai multe cunoștințe, tehnici și metode de specialitate. Un
psihopedagog, pedagog, asistent social sau sociolog cu atât mai puțin un profesor
nu posedă competențele și expertiza necesare unor astfel de consilieri. Profesorii
adesea încearcă să consilieze în scopul remedierii unor posibile situații de criză
psihologică ale elevilor (cum ar fi stări depresive, reacții la anumite probleme din
familie, anxietate, stări compulsive sau obsesive etc.). Acest lucru este deosebit de
riscant din pricina lipsei de cunoștințe de specialitate. Un profesor care preia
atribuțiile unui consilier specializat nu are ca obiectiv si competență, evaluarea
psihologică a elevilor.
Mulți profesori consideră că utilizarea testelor psihologice este o activitate ușor de
realizat, insă nu este deloc așa. Testarea nivelului de inteligență, identificarea
tipului de personalitate etc. necesită vaste cunoștințe de psihodiagnostic.
Rezultatele în sine, sunt exprimate numeric, iar pentru un profesor poate să nu aibă
absolut nicio relevanță mai cu seamă că este rupt dintr-un context anume.
Doar un psiholog poate să interpreteze din punct de vedere calitativ valențele
rezultate la un test psihologic, in caz contrar, evaluarea psihologică poate să aibă
efecte negative asupra persoanei care a fost supusă testului.
Tipuri de consiliere psihologică:

 Informațională : oferă informații pe domenii / teme diverse;

 De dezvoltare personală: contribuie la formarea de abilități și atitudini care să
permită o funcționare personală și socială flexibilă și eficientă cu scopul de a
conferi o stare de bine;
 Educațională: oferă repere psiho-educaționale pentru sănătatea mintală, fizică,
emoțională, spirituală și socială a copiilor și adolescenților;
 Suportivă: oferă suport emoțional și material;
 Vocațională: dezvoltarea capacității de programare și planificare a carierei;
 De criză: oferirea asistenței psihologice persoanelor care se află in dificultate;
 Pastorală: oferirea de consiliere din perspectivă religioasă.

c. Principii in consilierea educațională

 Toate persoanele sunt speciale și valoroase prin unicitatea lor
 Fiecare persoană este responsabilă de propriile decizii
 Adolescentul/elevul este acceptat ca persoană și tratat în consecință
 Consilierea este la bază o relație permisivă
 Consilierea se bazează pe modul de gândire în echipă impreună cu cel consiliat
(See Russell, apud Sanders, 1999)

Cadrul didactic atunci când se află in ipostaza de consilier, poate apela la

consilierea educativă care implică elemente ce aparțin de consilierea suportivă,
vocațională, de dezvoltare personală sau informațională, dar nu il poate inlocui pe
specialist de regulă psiholog care posedă cunoștințele și expertiza necesară pentru
rezolvarea situațiilor specifice în care se află persoana consiliată.

De exemplu, in invățământul primar, orele cuprinse în aria curriculară de

Consiliere și Orientare școlară țin cont de particularitățile de vârstă ale școlarului
mic, astfel incât invățătorul trebuie să aibă in vedere în procesul de consiliere
obiective precum:
  Promovarea sănătății elevului din punct de vedere fizic si psihic;
 Dezvoltarea personală a elevului prin incurajarea cunoașterii de sine, a
imaginii de sine, a capacității acestuia de a lua decizii responsabile,
relaționarea cu cei din jur să fie armonioasă;
 Prevenție cu privire la anumite stări negative, violență, neincredere in sine,
conflicte interpersonale.
d. Consilierea psihologică a adolescenților
Consilierea psihologică a adolescenților este asemănătoare cu cea pentru adulți.
Adolescenții găsesc de cele mai multe ori demersul terapeutic ca pe un loc în care
pot să ințeleagă și să își descopere sentimentele, visele, speranțele, temerile în care
se pot concentra asupra propriei lor persoane și asupra experiențelor cu ceilalți. O
formă de consiliere agreată mai des de adolescenți este cea de grup pentru că
reprezintă o oportunitate perfectă de a se simți aparținători ai unui grup și de a
invăța modalități de adaptare de la persoane cu vârste apropiate și cu probleme
asemănătoare.
Consilierea psihologică a adolescenților presupune acordarea asistenței prin
metode și mijloace specifice vârstei în caz de anumiți factori:
 Prevenirea și/sau rezolvarea unor stări conflictuale de natură emoțională,
comportamentală, cognitivă provocate de anumite situații stresante sau de
alți factori care impiedică dezvoltarea normală cum ar fi: anxietate,
agresivitate, tulburări de atașament, deficit în dezvoltare etc.
 Ajutor oferit optimizării și dezvoltării personale cu scopul de a atinge
nivelul maxim de autocunoaștere și de a imbunătăți acele aspecte ale
personalității care permit o adaptare optimă la solicitările din mediu astfel
incât adolescentul să poată obține rezultate performante (orientare
școlară/profesională).

Cui se adresează?

Consilierea psihologică se adresează adolescenților care:

 Întâmpină probleme de adaptare școlară, absenteism, relaționarea cu ceilalți colegi,

randament școlar scăzut etc.
 Se confruntă cu diverse stări negative de anxietate, stress, tristețe, instabilitate
emoțională, teamă, irascibilitate etc.
 Adoptă comportamente precum agresivitatea, consum de tutun, alcool, droguri etc.
 Se confruntă cu o problemă în familie precum un deces, divorțul părinților,
adaptarea la un nou mediu etc.
 Se află intr-o perioadă în care este nevoie să iși clarifice opțiunea pentru o anumită
școală / universitate / profesie;
 Doresc să se dezvolte pe plan personal să aibă mai multă încredere în propria
persoană, să își cunoască propriile calități și resurse, dar și limitele personale, să își
imbunătățească abilitățile de comunicare și relaționare cu ceilalți.

Cum se desfășoară consilierea?

 Consilierea individuală: adolescentul participă la ședințe individuale de consiliere

unde este ajutat și stimulat să își atingă obiectivele, acestea din urmă fiind stabilite
împreuna cu părinții, adolescentul și consilierul;
 Consilierea de grup: se referă la lucrul cu un grup de participanți de vârste
apropiate în vederea dezvoltării autocunoașterii, a abilităților de comunicare și
relaționare cu ceilalți, a capacității de a rezolva probleme, de a se adapta la situații
noi.
e. Orientarea profesională a studenților

Activitățile de consiliere și orientare profesională constau în: evaluarea motivațiilor

studenților, aptitudinile și interesele vocaționale etc.

Aceste activități sunt orientate către dezvoltarea încrederii în forțele proprii și o mai
bună cunoaștere a propriilor abilități profesionale și trebuie să fie organizate în afara
orelor din planul obligatoriu de invățământ, având ca scop stabilirea traseului
profesional al studenților prin:

 Informarea privind piața muncii și evoluția meseriilor;

 Dezvoltarea increderii în sine;
 Formarea abilităților și aptitudinilor transferabile necesare adaptării la
schimbările necesare de pe piața muncii;
 Instruirea în tehnici și metode de a căuta un loc de muncă precum și
prezentarea la interviuri în vederea ocupării unui loc de muncă.
Obiectivele activității de consiliere și orientare profesională pentru studenți sunt
următoarele:

 Să se autocunoască în vederea stabilirii rutei profesionale potrivite, în acord cu

aptitudinile, interesele și aspirațiile lor;
 Să își caute eficient un loc de muncă;
 Să știe să realizeze corect un CV model european și o scrisoare de intenție;
 Să fie pregătiți pentru interviul de selecție;
 Să valorifice experiența pe care o pot obține în urma participării la stagiile de
practică.

Conturarea asipirațiilor profesionale face parte din categoria obiectivelor pe termen

lung, iar pentru finalizarea lor trebuie alocate resurse precum efortul, voința și
mobilizarea personală constantă. Stabilirea aspirațiilor pe perioada școlară sau în alte
etape ale vieții exprimă în profunzime adeziunea psiho-motivațională pentru atingerea
obiectivului propus.

Oscilațiile personale intre atracții, dorințe, preferințe sunt corelate cu nivelul de

maturitate psihologică, cu vârsta, sexul etc. Din acest punct de vedere, aspirația
profesională o putem eticheta ca realistă, autentică dacă se sprijină pe resurse, evaluări
pertinente ale condițiilor care pot facilita sau obstrucționa realizarea acesteia.

Explicarea procesului de trasare a anumitor aspirații din sfera viitoarei profesii rezultă
în următorii pași:

 Invățarea școlară și formarea profesională

 Maturizarea psiho-socială
 Modul personal de conturare a imaginii de sine
 Ambiția in plan social si familial
 Istoria personală a intâmplărilor, evenimentelor etc.
 Autoafirmarea, compensarea, succesul
f. Caracteristici ale intervenției în consiliere
Pentru a reduce sau a înlătura definitiv disconfortul cu care se confruntă pacientul,
terapeutul se află în situația de a-și modifica traiectoria demersului de vindecare,
parcurs ce are o evoluție procesuală care presupune trei faze și anume: explorarea,
evaluarea și terapia.
 Explorarea:
Pacientul care sosește la consiliere își expune problemele intr-un mod destul de
vag și de imprecis fiind foarte puțin orientat pe ultima situație care ii provoacă
disconfort. De exemplu:
- “tot ce fac în acest moment este un eșec, nu știu cum să reacționez, mă
simt panicat, temător”.
- “imi este constant frică, iar atunci când sunt intr-un examen sau o situație care
seamană cu un examen sunt incapabil să fac ceva, este ingrozitor”.
- “nu știu ce-i cu mine, totdeauna mă indragostesc de persoane incaccesibile,
iar daca sunt la distanță mare parcă reprezinta un al doilea atu”.
După cum se poate observa mai sus în exemplele date, în momentul în care
pacientul prezintă dificultățile cu care se confruntă are tendința de a generaliza și
de a exagera lucrurile precum și de a descrie situațiile într-o manieră neajutorată.
În această etapă de explorare, terapeutul trebuie să asigure pacientului o atmosferă
potrivită pentru a-i permite acestuia să descrie problema prin care trece. În acest fel
terapeutul poate apela la utilizarea unei tehnici care face referire la raportarea la
trei instanțe: antecedente, comportamente și consecințe.
Explorarea problematicii prin prisma celor trei instanțe obligă procesul de
consiliere să urmeze cursul a 5 etape fundamentale:

1.etapa de precizare a problematicii (generale)

2.identificarea și stabilirea (prin selecție) problematicii țintă pe care se va

lucra

3.descrierea comportamentului actual asociat problematicii selecționate

4.descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate

problematicii țintă selecționate

5.descrierea consecințelor comportamentelor actuale asociate și determinate

de problematică.
1. Precizarea problematicii

Această etapă se realizează în primele ședințe în care terapeutul îi explică

pacientului importanța identificării problematicii și faptul că acest demers nu este
singur ci este precedat de altele. Terapeutul folosesște astfel in discursul său
sintagme de tipul: “astăzi vom încerca să stabilim” / “voi încerca să
stabilesc impreună cu tine ceea ce te preocupă în prezent și este /
reprezintă cauza nemulțumirilor, necazurilor tale”, “în acest scop iți voi
pune o serie de intrebări care ne vor permite să precizăm problemele cu
care vom lucra.”

În continuare, terapeutul va menționa faptul că trebuie să răspundă la intrebări

care nu sunt neapărat legate printr-o succesiune logică. Este recomandat să se
folosească în discurs termeni precum nemulțumiri în loc de dificultăți astfel
incât se pot reduce anxietățile pacientului.

2. Identificarea și stabilirea problematicii țintă pe care se va lucra

Scopul acestei etape este acela de a permite pacientului să își identifice problema
și să aleagă un segment al acesteia, segment care să devină țintă pe durata demersului
teraputic. Terapeutul se va asigura astfel că va realiza acest scop respectând un demers
care presupune identificarea precisă a problematicii, selectarea segmentului, precizarea
antecedentelor.

a. Identificarea problematicii
Conduce către o serie de intrebări de genul: ce te face să te simți tensionat in
prezent?, in ce situații apar tensiunile? Ce anume te macină in prezent?
Acest tip de întrebări îi oferă pacientului oportunitatea de a-și forma o imagine
generală de ansamblu asupra problematicii.
b. Selectarea segmentului
Pacientul și terapeutul încearcă să ordoneze problemele cu care se confruntă și să
stabilească de comun acord ce anume vor aborda pe parcursul ședințelor de
terapie.
c. Precizarea antecedentelor
În această etapă terapeutul dorește să conducă pacientul spre precizarea exactă a
situației care a generat trăirile negative.
3. Descrierea comportamentului actual asociat problematicii selecționate

În acest moment al procesului de consiliere terapeutică, scopul este de a susține

pacientul în precizarea exactă a comportamentelor concrete care se asociază cu trăirile
negative de anxietate, angoasă etc. Aceste comportamente pot fi de două feluri:
extrinseci și intrinseci. Cele extrinseci sunt vizibile, perceptibile de către cei din jur
(blocaje în vorbire, bâlbâieli, paloarea / înroșirea feței, tremurat etc.), iar terapeutul
pentru a le identifica va pune intrebări precum: ce faci cand...? cum reacționezi în
situația în care...? Ce faci când te simți speriat?

Comportamentele intrinseci se referă la totalitatea trăirilor, a interiorizării acestora

pentru cei din jur. Pentru a afla aceste comportamente se pun intrebări de genul: Cum
te simți in aceste situații? Iar răspunsurile la astfel de intrebări conduc către un
monolog interior.

4. Descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate problematicii

țintă selecționate

În această etapă scopul este de a explora evenimentele care preced trăirile negative
deci se încearcă identificarea factorilor declanșatori care pot să fie extrinseci sau
intrinseci. Atunci când este vorba de factori extrinseci se pun intrebări de genul: Imi
poți spune dacă există o situație, o anumită persoană sau activitate care se asociază cu
declanșarea sentimentelor de vinovăție? Iar intrebări de genul: Au mai existat astfel
de trăiri și in alte situații? Se vor pune in cazul comportamentelor intrinseci.

5. Descrierea consecințelor comportamentelor actuale asociate și determinate

de problematică
Pe durata acestei etape se încearcă identificarea împreună cu pacientul a urmărilor
intrinseci/extrinseci asociate problematicii, iar pentru această identificare se vor
pune întrebări de genul: extrinseci – ce au perceput ceilalți? Ceilalți pot vedea
asta? Intrinseci – ce simti? Ce gândești?.
Etapa explorării permite pacientului să descopere diferitele trăsături și fațete ale
problematicii cu care se confruntă. În mod normal în această fază nu se poate
ajunge la identificarea problemei care a generat disconfortul.
 Evaluarea

Stabilește dinstanța dintre funcțional sau comportamente adaptate, „ceea ce

ar trebui să fie” și disfuncțional sau comportamente dezadaptate sau „ceea ce este”.
Se stabilește și se definește problema cu care se confruntă pacientul și cu care se
va lucra pe durata procesului de terapie.

Demersul terapeutic ulterior acestei faze de evaluare poate să aibă o

evoluție diferită în funcție de teoria pe care o va aplica terapeutul.

1. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva

rațională

Comportamentul funcțional se caracterizează prin absența ideilor

raționale care ar putea să producă modificări de ordin cognitiv, afectiv,
motivațional, atitudinal și comportamental.

Comportamentul disfuncțional se caracterizează ca o serie de raționări

ilogice de genul: nimeni nu mă iubește, toată lumea are ceva de impărțit cu
mine etc.

2. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva

adecvării la realitate

Comportamentul funcțional se caracterizează prin absența acțiunilor,

gesturilor sau atitudinilor divergente.

Comportamentul disfuncțional indică prezența unor acțiuni cu incărcătură

psihopată de genul: nu vreau să mai văd pe nimeni, voi vedea ce voi face
dacă e nevoie să fur am să fur, fac orice.

3. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva

existențială

Comportamentul funcțional se caracterizează prin absența sentimentelor

de absurditate a propriei existențe.
 Comportamentul disfuncțional se referă la prezența trăirilor absurde de
genul: sunt un ratat, nu știu care este rostul meu pe acest pământ, viața mea nu are
sens.

4. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva

nonintegrativă

Funcționalul se definește prin absența experiențelor neintegrate la nivelul

personalității ceea ce permite o reprezentare de sine structurată, unitară.

Disfuncționalul presupune experiențe neintegrate, neinteriorizate (“eu nu

pot accepta acest eșec”, “nu este vina mea”, “mă enervează și mă face să fiu
violent, dar mă face să mă simt și vinovat”).

5. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva

psihanalitică

Functionalul constă in absența mecanismelor de apărare, iar disfuncționalul

constă în prezența acestor mecanisme de apărare.

Terapia

Relația terapeutică este o relație dintre doi parteneri, dintre care unul
solicită iar celălalt acordă ajutorul psihologic. Această relație conține în sine
elementele pe care le aduce atât cel care are nevoie de ajutor cât și cel care îl oferă.

Contribuția majoră a pacientului constă mai ales în motivația acestuia.

Afirmația psihologiei umaniste, că omul posedă în el însuși impulsul interior spre
sănătate fizică și mentală face ca psihoterapia și consilierea psihologică să devină
posibile. Deși această nevoie este uneori greu de identificat la pacienții foarte
sever tulburați, majoritatea oamenilor derutați sau anxioși sunt suficient de
descurajați pentru a fi dornici de o cooperare care le permite o ameliorare. Un
anumit nivel de colaborare din partea clientului este absolut necesar pentru
succesul consilierii.
 Importante sunt și așteptările pacientului de a obține ajutor. Aceste așteptări
sunt adesea prin ele însele suficiente pentru a produce unele ameliorări. Așa cum
un preparat placebo înlatură durerea la subiecții sugestibili, care cred acest lucru,
tot așa, persoanele care se așteaptă să fie ajutate, vor fi ajutate, uneori chiar
indiferent de metoda aplicată de consilier. În cadrul relației terapeutice consilierul
vine cu o serie de metode și tehnici foarte precise. Acestea au în comun mai
ales menirea lor de a contribui la ajutorul psihologic dat oamenilor aflați în
suferință. Aceste tehnici îi fac pe pacienți să se cunoască mai bine, să-și privească
problemele mai obiectiv, dintr-o nouă perspectivă.

Trebuie precizat însa faptul că anumite particularități ale relației consilier -

pacient, cât și modul de manevrare a acestei relații, diferă de la o școală la
alta. In literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de relații terapeutice:

1. relația centrată pe realitate și obiect

2. contractul sau alianța terapeutică

3. relația de tip transferențial.

1. Relația centrată pe realitate și obiect implică o atitudine calmă,

atentă, interesată, empatică din partea consilierului, care se străduiește să-i creeze
pacientului un mediu bazat pe căldură și înțelegere, mediu care îl va ajuta pe
acesta din urmă să atingă obiectivele pe care și le propune intervenția psihologică.
Acest mediu îl ajută pe pacient să mențină contactul cu realitatea înconjuratoare
urmărind în același timp obiectivele consilierii. Sarcina principală în cadrul
acestui tip de relație este câștigarea încrederii pacientului, ajutându-l pe
acesta să vadă în consilier o persoană cu un comportament constant, previzibil,
pe care te poți baza.

2. Contractul sau alianța terapeutică ia în considerare faptul că succesul

oricărei terapii implică o colaborare a două persoane. Acest tip de relație
este de natură conștientă, rațională și non-aregresivă, în care consilierul face
apel la ego-ul de adult al pacientului, pe care îl tratează ca pe un partener. Alianța
terapeutică este bazată pe acordul de implicit sau explicit al celor doi parteneri de a
lucra împreună în situația terapeutică. Atunci când relația centrată pe
realitate interferează cu alianța terapeutică, specialistul poate oscila între cele
două tipuri de relație.
 3. Relația de tip transferențal este mult accentuată ca instrument
terapeutic de psihanaliză. Ea implică fixația afectivă a pacientului asupra
persoanei terapeutului/consilierului pe modelul relației părinte-copil. Nevoia
afectivă a pacientului, satisfăcută prin intermediul relației centrate pe
realitate, este deliberat frustrată de consilier prin interpretarea transferului,
pacientul fiind confruntat cu relația sa infantilă.

II. Problematica în consilierea psihologică și relația dintre aceasta și

psihoterapie

Prin natura sa, consilierea psihologică, reprezintă modalitatea prin care oamenii își
folosesc intr-o manieră eficientă, resursele personale pentru a face față, cât mai bine,
experiențelor dificile cu care se confruntă. Se adresează oamenilor normali care nu
suferă de tulburări de personalitate și care se confruntă cu diverse situații problematice
cum ar fi conflictele intre persoane, unde fiecare e necesar să-și cunoască cât mai
profund nevoile și motivele pentru a lua o decizie optimă.

Psihoterapia, spre deosebire de consilierea psihologică urmărește restructurarea

personalității și presupune o intervenție asupra pacienților care se confruntă cu o stare
de boală de orice tip.

Anumiți autori precum și C. Rogers susțin faptul că termenii de consliere și

psihoterapie sunt aproximativ sinonimi deoarece fac referire la aceeași metodă
fundamentală și anume o serie de contacte directe cu individul care incearcă să îl ajute
să își schimbe conduita.

Din această perspectivă autorul C. Rogers spune că termenii de consiliere și

psihoterapie sunt aproape echivalenți, în schimb alți autori au incercat să diferențieze
consilierea de psihoterapie prin comparații făcute între definițiile celor doi termeni.

În acest sens, analizând definițiile C.H. Patterson prezintă asemănările și deosebirile

celor doi termeni prin prisma a patru criterii:

a. Gravitatea/severitatea problemei: o mare parte din autori consideră consilierea o

activitate care îi ajută pe oameni să depășească obstacolele care apar în calea
dezvoltării personalității lor, iar pe de cealaltă parte psihoterapia este o activitate
care sprijină persoanele care au probleme mult mai grave, oameni care au fost
afectați emoțional. Această teorie a fost acceptată în anul 1956 de către Asociația
Psihologilor Americani. Concluzionând, după opinia celor doi autori, consilierea
 se referă la oamenii normali, iar psihoterapia se ocupă de oamenii care deviază de
la normalitate.
b. Specificul/Natura problemei acestuia: prin natura problemei se poate observa dacă
ceea ce se face in mod practic este consiliere sau psihoterapie. Consilierea vizează
problemele orientate către realitate, in timp ce psihoterapia are ca obiect de studiu
sentimentele și stările emoționale ale persoanei precum și atitudinile acesteia.
Putem spune într-o maniera directă că psihoterapia abordează problemele
emoționale , iar consilierea, problemele cognitive.
c. Scopurile: Psihoterapia este axată pe o posibilă schimbare de personalitate, iar
consilierea este direcționată asupra individului pe care urmărește să-l facă să
ințeleagă șansele pe care le are astfel incât să poată face față problemelor cu care
se confruntă pe parcursul vieții.
d. Metodele și tehnicile utilizate: Majoritatea autorilor susțin că nu există tehnici
specifice pe care le-ar utiliza doar psihoterapeuții sau consilierii ci ambele folosesc
metode și tehnici similare.

In concluzie, în ciuda asemănărilor și deosebirilor dintre psihoterapie și consiliere,

cele două activități nu pot fi confundate. Consilierea reprezintă un proces diferit și nu
este un caz limitat precum psihoterapia. Cele două au asemănări cât și deosebiri în
funcție de: adresabilitate, finalitate și metodologie.

Sub aspectul adresabilității, atât consilierea cât și psihoterapia se adresează nivelului

conștient al organizării psihice și se preocupă de problemele actuale ale persoanei.
Însă, unele modele psihoterapeutice cum sunt cele de tip psihanalitic merg în
adâncime efectuând sondaje în trecutul și inconștientul individului.

Din punct de vedere al finalității, cele două activități se preocupă să ajute o persoană
prin mijloace pedagogice și psihologice, pentru a-și rezolva unele probleme critice.
Atunci când problema este de natură mai gravă, accentul este pus pe psihoterapie, iar
când problema este de dificultate mai redusă se va apela la consiliere.

Când vine vorba despre metodologie, cele două activități așa cum am menționat mai
sus, folosesc modalități asemănătoare cum ar fi comunicarea verbală, convingerea,
persuasiunea, cooperarea și majoritatea tehnicilor specifice celor trei abordări:
psihodinamica comportamentală și umanistă.
 Problematica în consiliere este reprezentată de distanța între “ceea ce este” și
“ceea ce ar trebui să fie” și distanțele pot fi diferite.

Ceea ce este intr-o situație precizată reprezintă conștientizarea sentimentelor,

dorințelor, frustrărilor, ca si a unei imagini asupra a “ceea ce ar fi trebuit
să fie” concomitent cu experiența care declanșează aceste trăiri și proiecții, dar in
același timp și mecanisme de apărare. Această conștientizare are ca efect imediat
sau provoacă trăiri de tipul: angoase, culpabilizări, agresivități, refulări,
somatizări, toate acestea se reflectă in plan comportamental prin nehotărâre,
ezitare și uneori blocaje.

In fapt, se referă la incapacitatea de integrare a experienței subiective, dificultăți

de constientizare a situației în totalitate, dificultatea de a accepta această situație și
de a reacționa c a a t a r e .

Exemplu: pacientul poate să spună următoarele:

• “mă simt foarte bine cu acest bărbat, dar este mai in vârstă, are o profesie
nepotrivită pentru stilul meu de viață și nu poate renunța la ea, deși îi pot
oferi o viață comodă și nu vrea să aibă copii.”

• “părinții mei s-au sacrificat pentru mine, iar eu nu pot să ii recompensez

astfel.”

Aceste exemple prezintă incapacitatea de a integra elementele situației

la un nivel subiectiv. Această incapacitate poate să conducă la simptome
disfuncționale precum: angoasa (sunt speriat și nu le pot face părinților așa ceva),
incapacitatea de a avea o reacție (nu știu ce să fac, iubesc totuși acest bărbat) sau
agresivitate (să mi-o spună direct, fără ocolișuri). Pacientul ar trebui să fie capabil
să integreze realitatea in totalitatea sa, să o conștientizeze și să și -o asume pentru
a putea reacționa potrivit în fața acesteia.

Operaționalizând, pacientul are o problemă reală atunci când apare aceasta

distanță intre “ceea ce este” și “ceea ce ar trebui să fie”. La nivel subiectiv
apare aici experiența subiectivă și nu o situație subiectivă. O experiența poate fi
atemporală și este subiectivă pentru că discutăm de trăirile unei persoane, de
modul în care se reflectă la nivel subiectiv și afectiv o situație contextuală.
 III. Mecanisme de apărare

Pentru menținerea tensiunii interne la un nivel acceptabil, în sistemul psihic uman își
fac simțită prezența mecanismele de apărare. Mai jos sunt descrise câteva dintre acestea
considerate fundamentale:

1. Proiecția

Proiecția reprezintă atribuirea inconștientă a altor persoane, sentimente,

idei, trebuințe, fantasme ce aparțin propriei experiențe subiective, care sunt
incompatibile cu experiența posibilă a aceleiași situații.

2. Raționalizarea

Raționalizarea reprezintă atribuirea inconștientă a unor autojustificări logice dar ireale

unor situații, reacții, comportamente. Aceste explicații, autoexplicații reduc distanța
dintre comportamentul real și cel adaptat. Există două tipuri de raționalizări: negativă și
pozitivă.

Raționalizarea negativă reprezintă asocierea unei explicații negative cauzelor

care determină un comportament pentru a justifica neadecvarea acestuia;
comportamentul se justifică prin cauze, reprezentarea sinelui este pozitivă, realitatea
este raționalizată, reprezentată negativ.

Raționalizarea pozitivă este asocierea unei explicații pozitive efectelor

comportamentului; comportamentul se justifică prin efecte, reprezentarea sinelui
este pozitivă, realitatea este raționalizată, repreprezentată negativ.

3. Refularea și formația reacțională

Refularea constă în inlăturarea de la nivel conștient a trăirilor negative, sau

alungarea în inconștient a trăirilor negative conștiente, astfel se impiedică
conștientizarea trebuințelor, a sentimentelor, a gândurilor care se asociaza
experiențelor subiective.

4. Negarea

Negarea constă în refuzul realității intr-un mod radical și primar, experiența,

trăirea subiectivă existentă este absolut incompatibilă cu cea adaptată, cu “ceea
ce ar trebui să fie”.
5. Conversia

Conversia constă în dezvoltarea inconștientă a unor simptome psihosomatice

atunci când comportamentul, experiența subiectivă este incompatibil/ă cu cel/cea
adaptat/ă.

6. Regresia

Regresia constă în adoptarea inconștientă a unor comportamente și atitudini

asociate sau adaptate unor stări anterioare de dezvoltare; sunt comportamente
primare, imprevizibile, neanticipate și neanticipabile, cum ar fi: reacții verbale,
plâns, violențe extreme, etc.

7. Simpatismul

Simpatismul reprezintă adoptarea inconștientă a unor comportamente confuze,

nonresponsabile, aceste comportamente au ca efect focalizarea asupra persoanei
respective a atenției celorlalți și un grad de simpatie, de ajutor. Aceste simpatii
permit dezvoltarea unor relații, a unor tranzacții de tip victimă-tiran ceea ce îi
permite victimei să îi manipuleze pe ceilalți culpabilizandu-i.

8. Sublimarea

Sublimarea constă în deplasarea comportamentelor neadaptate unor situații către

alte situații.

9. Disocierea sau izolarea

Disocierea sau izolarea constă în separarea, distanțarea mintală și afectivă

dintre “ceea ce este” al unei situații și “ceea ce ar trebui să fie”; provoacă o
ruptură totală sau parțială cu realitatea.

IV. Aspecte generale privind psihologia educațională și psihologia dezvoltării

Din perspectivă generală, psihologia educaționlă ar putea să fie concepută ca un

domeniu specific al psihologiei copilului și a adolescentului. Evoluția individuală este
de neseparat de psihologia copilului și a adolescentului.
Cunoașterea etapelor pe care copilul le inregistrează de la naștere până la maturitate
conduc către stabilirea unei educații progresive și ajută la găsirea unor mijloace cât
mai potrivite pentru mutațiile naturale ale indivizilor. Se urmărește intotdeauna
armonizarea acțiunii educative cu mersul natural al evoluției copilului. De aici se trage
și strânsa legătură dintre psihologie și pedagogie, dintre psihologie și școală.

Există diferențe de complexitate între sarcinile pe care le presupune și le asumă școala

și cele care sunt derivate din principiile psihologice. Școala nu se poate baza doar pe
prescripțiile psihologice în ceea ce privește formarea și dezvoltarea personalității
copilului, ea trebuie să apeleze și la studiul altor discipline cum ar fi: sociologia,
didactica, ergonomia etc.

Iată care sunt ramurile psihologiei:

 Psihologia vârstelor
 Psihologia copilului
 Psihologia generală
 Psihologia educațională
 Psihologia muncii
 Psihologia socială
 Psihopedagogia handicapaților
 Psihodiagnosticul
 Psihologia clinică
 Psihologia industrială

După cum se poate observa cele mai multe dintre ramurile psihologiei se referă la
om, la copil și la școală. Psihologia educațională se află în strânsă legătură de
psihologia vârstelor, care analizează copilul la diferite vârste de la naștere până la
perioada de maturitate; de psihologia copilului care se axează pe evoluția copilului
în funcție de personalitatea sa; psihologia socială care studiază aspectele legate de
integrarea adecvată a individului în mediul social etc.

Pornind de la ideea ca pedagogia studiază procesul și tehnologia modelării

personalității prin procesul de invățate – educație, nu se poate desprinde de
cunoștințele despre psihic, personalitate, conduită, grup, relații etc, toate aceste
aspecte sunt strâns legate de individ care trebuie să evolueze și să se transforme
adecvat în societate intr-un anumit moment.
Din alt punct de vedere putem spune că psihologia este ajutată de psihopedagogie
penru a găsi tehnicile adecvate de construire a personalității elevului.

Psihologia educațională este fundamentală atunci când vine vorba despre formarea
viitorilor profesori intrucât ea oferă toate datele cu privire la incadrarea copilului
într-o anumită categorie conform temperamentului, caracterului si capacităților
sale astfel încât profesorul să-l poată dirija spre un anume comportament și să îl
propulseze pe elev spre o anumită cale de urmat în viață.

Psihologia dezvoltării este ramură a psihologiei care se ocupă de studiul

dezvoltării umane, al modificărilor cantitative şi calitative de la naştere până la
bătrâneţe. Până de curând majoritatea studiilor de psihologia dezvoltării s-au
centrat pe copilărie şi adolescenţă. Motivul acestei orientări a fost unul obiectiv şi
anume, cele mai profunde modificări au loc la aceste vârste. Interesul pentru
cercetarea caracteristicilor vârstei adulte a apărut după al II-lea război mondial
(Birch, 2000).

În definirea domeniului psihologiei dezvoltării conceptele cele mai des folosite

sunt cele de dezvoltare umană, modificări cantitative şi modificări calitative.
Dezvoltarea umană este caracteristică întregii vieţi, de la naştere până la senectute,
desigur cu ritmuri diferite de evoluţie.

Este un proces dependent de datele ereditare/înnăscute şi de condiţiile de mediu,

social, cultural. În prima parte a vieţii, în copilărie şi adolescenţă, se constată
modificări corelative vârstei, ordonate, cumulative şi direcţionate. Începând cu
vârsta adultă modificările îndeplinesc aceleaşi caracteristici dar cu un ritm mai
lent. Schimbările ordonate semnifică o evoluţie secvenţială şi logică, fiecare pas
fiind susţinut de transformările anterioare şi formând baza transformărilor
evolutive ulterioare.

Schimbările cumulative se definesc prin faptul că fiecare etapă include toate

caracteristicile etapelor anterioare la care se adaugă o serie de noi trăsături
rezultând un nou profil.

Schimbările direcţionate se referă la faptul că dezvoltarea este un proces constant

evolutiv, de la simplu la complex. Modificările cantitative sunt transformările
vizibile şi măsurabile, cum ar fi înălţimea, greutatea, vocabularul, dar şi creşterea
numerică a abilităţilor şi caracteristicilor de personalitate.
Abilităţile, comportamentul, capacitatea de înţelegere a adultului sunt prezente
într-o formă potenţială din copilărie şi evoluează congruent şi sistematic pe
parcursul vieţii. Spre exemplu, schimbările în structura inteligenţei: în copilărie
inteligenţa constă în principal în achiziţii de informaţii - de concepte, în
adolescenţă asistăm la structurarea şi dezvoltarea capacităţilor de abstractizare şi
generalizare, capacitatea de a opera cu concepte morale. Modificările calitative
sunt mult mai complexe, sunt non-evidente şi mai dificil de “măsurat“.

Schimbările calitative se referă la transformarea abilităţilor şi caracteristicilor de

personalitate, ele sunt modificări ale interiorităţii. Un exemplu de modificare
calitativă, poate fi surprins în jocul copiilor. Să ne imaginăm un copil de şase luni
care se joacă cu mama sa ea are în mână o bavetă pe care o ascunde în palmă după
care o arată copilului, iar o ascunde în palmă ş. a. m. d.

La început copilul se uită la mamă cu seriozitate şi uimire, după care îi smulge

baveţica din mână o cercetează cu atenţie şi o bagă în gură. Un alt copil de 10 luni
în aceeaşi situaţie de joc va râde de câte ori mama îi arată baveţica şi încearcă şi el
să o ascundă în pumnul mamei pentru ca aceasta să reia jocul.

Schimbările calitative se realizează prin reorganizări comportamentale, copilul de

10 luni dispune atât de abilităţile cognitive şi motrice ale celui de 6 luni, dar şi de
altele noi - capacitatea de a organiza informaţia şi de a acţiona consonant cu
aceasta, ceea ce semnifică existenţa unei forme primare a capacităţii de anticipare.

Aşadar, dezvoltarea umană poate fi definită ca o succesiune de schimbări continue

şi durabile, sistematice şi consistente prezente pe toată durata existenţei persoanei.
Continuitatea şi durabilitatea schimbărilor semnifică pe de o parte, posibilitatea de
a stabili un antecedent şi un precedent în evoluţie, şi pe de altă parte, asigură
prezenţa unor trăsături cu caracter de persistenţă/rezistenţă în timp, care permit, în
anumite limite, o prognoză a comportamentului.

Schimbările sistematice şi consistente se referă la faptul că evoluţia presupune o

succesiune identificabilă, fiecare etapă având la bază acumulările etapei anterioare.

a. Dezvoltarea personalității adolescentului

Adolescentul se construieşte pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii

din care nu lipsesc tensiunile, conflictele şi frustrările (Verza, 2000).
Schimbările fizice dar mai ales schimbările psihice nu se petrec liniar ci prezintă
oscilații care coincid cu perioade de inegalitate, dependente de factori sociali,
educaționali și de mediu. In urma tuturor acestor schimbări, personalitatea se
prezintă pentru prima dată ca un ansamblu organzat și unitar, dar care este incă
insuficient stabilizat.

Dincolo de transformările multiple care caracterizează personalitatea

adolescentului, se impun trei dominante:

 Cristalizarea conștiinței de sine

 Debutul independenței
 Identitatea vocațională

Cristalizarea/dezvoltarea conștiinței de sine implică mai multe etape:

identificarea eului corporal material, a eului spiritual și a celui social.

Eul corporal material este alcătuit din corpul omului, incluzând imbrăcămintea
sa, bunurile sale materiale, familia, prietenii etc. adică tot ceea ce îi aparține.
Persoana vede toate aceste lucruri ca fiind strâns legate de sine. In momentul în
care pierde unul dintre aceste lucruri la care ține, resimte această întâmplare ca pe
pierderea unei bucăți din sine.

De cealaltă parte, eul social este reprezentat de totalitatea impresiilor pe care

individul le face asupra celorlalți din jurul său. Anumite componente care
alcătuiesc eul social au o mai mare pondere și o altă importanță decât altele, de
exemplu onoarea și reputația. Eul social este mult mai bine înteles in perioada
adolescenței decât in perioadele anterioare de dezvoltare, deoarece adolescenții
știu care le este locul in grup și de ce popularitate se bucură, aflandu-se intr-un
echilibru mai bun cu cerințele grupurilor.

Eul spiritual se află în centrul autocunoașterii, trimițând la experiențele noastre

interioare, la valorile și idealurile care reprezintă aspectele relativ stabile ale
existenței noastre. Adolescenții sunt de regulă preocupați să iși cunoască trăsăturile
de caracter, temperamentul, dar și gradul de cultură și nivelul de inteligență.
 Când vine vorba despre identitatea vocațională putem spune că aceasta reprezintă
capacitatea adolescentului de autocunoaștere și autodescoperire de posibilități și
incapacități. În etapa pubertății, individul era mai preocupat de cunoașterea
trăsăturilor de caracter și a intereselor, în perioada adolescenței se dezvoltă
capacitatea de a-și defini aptitudinile, iar treptat, nivelul de aspirație modelează
spectrul vocațional.

Procesul de dobândire a independenței reprezintă un pas dificil de realizat pentru

un adolescent. Adolescentul se află pus in fața situației în care independența sa este
condiționată de ceea ce consideră familia, prietenii că înseamnă independența,
aceasta având anumite limite acceptabile în acest plan.

Există trei tipuri de independență:

 Independența materială/economică
 Independența emoțională/afectivă/de apartenență
 Independența valorică/de mentalități

Primul tip de independență care se formează în adolescență este independența

valorică care continuă un traseu ce a fost început incă de la pubertate. In această etapă
adolescentul respinge ideile și obiceiurile care sunt considerate a fi invechite și tinde să
manifeste opoziție față de rutină, banalitate, critică oamenii și principiile acestora.

Independența economică și independența emoțională sunt mai greu de

dobândit. Chiar dacă adolescentul rămâne sub aripa familiei, disponibilitatea sa afectivă
este foarte largă, dar și incărcată de aspirații și idealuri mărețe. Dependența economică
devine destul de greu de suportat, chiar dacă adolescentul mai primește un mic ajutor
financiar din partea familiei. Dorința acestuia de a avea independență financiară ii
alimentează planurile de viitor astfel incât să contribuie la construirea identității
vocaționale.

Pe lângă cele trei tipuri de independență dominante despre care am vorbit mai
sus, se înregistrează și alte schimbări importante care constau în consolidarea unor
componente precum aptitudinile, reaorganizarea caracterului și chiar apariția unui nou
sistem propriu de valori, idealuri de viață și altele.
 Pe perioada adolescenței capacitățile și aptitudinile ating niveluri înalte, se
diferențiază aptitudinile simple, dar și cele complexe, iar aptitudinile generale se
organizează în structuri complexe. În adolescență, inteligența va atinge un vârf specific
stadiului, iar creativitatea va crește. Când vine vorba despre temperament, se poate aprecia
că in jurul vârstei de 14-15 ani se conturează tipul temperamental.

De asemenea, caracterul suferă schimbări importante în perioada adolescenței.

Unele insușiri de caracter care au apărut în copilărie se vor consolida, iar cele legate de
relațiile cu persoanele adulte suferă modificări care nu sunt lipsite de tensiuni, conflicte și
contradicții. Acest proces a fost denumit criza de originalitate a adolescentului.

Criza de originalitate din perioada adolescenței se caracterizează prin stări de

tensiune, generate de nepotrivirea dintre schimbările fizice și cele psihice din această
perioadă. Criza de originalitate privit ca fenomen al dezvoltării psihice are o latură
negativă și una pozitivă. Cea negativă face referire la înlăturarea atitudinilor și
comportamentelor specifice copilăriei care acum nu se mai potrivesc adultului. În schimb,
latura pozitivă se referă la condițiile specifice pe care le creează criza pentru construirea
conștiinței de sine și pentru afirmarea de noi competențe și atitudini.

Criza reprezintă o manifestare frecventă a protestului adolescentului față de

cerințele și așteptările adultului, ca o reacție intensă de supărare și conflict, ca respingere a
gusturilor, preferinșelor și realizărilor părinților. Criza are un parcurs diferit de la individ
la individ si diferă de: intensitatea manifestării crizei, de momentul începerii ei, durată,
apartenență la sex, implicarea particularităților temperamentale etc.

Dezvoltarea caracterului din adolescență conduce către formarea propriului set de

valori a individului. Formarea aceasta este influențată de: creșterea capacităților cognitive
care permit adolescenților înțelegerea valorilor, creșterea experienței de viață, dezvoltarea
capacității de observare a vieții altora.

Toate aceste aspecte prezentate mai sus evidențiază că în adolescență are loc un
proces intens și amplu de schimbare al cărui scop. Toate caracteristicile adolescenței arată
faptul că aceasta este un adevărat laborator de plămadire a persoalității.
 b. Beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de invățare

Datorită faptului că suntem diferiți, modul în care invățăm este diferit. Elevii
preferă experiențele de invățare în care sunt activ implicați, astfel ei vor obține rezultate
mai bune și vor avea succes la școală. Ei invață mai repede atunci când noile achiziții sunt
utile și practicate în viața de zi cu zi, precum și în viitor. Elevii care iși cunosc stilul de
invățare sunt mai angajați în procesul de invățare, au incredere în ei, se simt mai
independenți. Ultimele cercetări asupra creierului afirmă că atunci când modalitățile de
invățare sunt adaptate rezultatelor obținute la analiză sau testarea stilurilor de invățare,
elevii vor reține cu mai puțin efort și vor fi capabili să realizeze creșterea performanțelor
școlare în mai puțin de două săptămâni.

Copiii au nevoie să afle cum funcționează creierul lor, pentru a achiziționa și

procesa cât mai eficient o nouă informație, ce abilități sunt necesare pentru a invăța, cum
abordează un examen, cum rezolvă probleme, cum oameni diferiți invață în moduri
diferite, cum pot aplica o strategie. Mai ales că, cercetările estimează că la fiecare 5 ani
avem 100% informații noi. Dacă această tendință continuă, elevii vor beneficia de noi
informații, cel puțin în domeniul tehnologic, la fiecare 38 de zile. Aceasta inseamnă că
ceea ce ei vor invăța luna aceasta s-ar putea ca luna următoarea să fie “expirat” (Dennis
W. Mills, 2002).

Cheia pentru implicarea activă a elevilor în invățare este de a ințelege preferințele

pentru invățare, stilul de invățare, cu influențe pozitive sau negative asupra performanțelor
elevilor. Elevii care nu știu cum să invețe, nu vor fi capabili să devină responsabili,
autonomi, cu abilități și atitudini folositoare pe tot parcursul vieții, necesare pentru reușita
școlară și socială. Invățarea nu este niciodată completă; este individuală; este un proces
social; poate fi distractivă; este activă; implică beneficii și inseamnă schimbare.

Învățarea este un proces complex care stabilește un parteneriat între cadre didactice
și elevi, oferă un schimb reciproc de informații, cunoștințe, abilități și atitudini.

Elevii preferă să invețe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să

acționeze în grup, altora să stea liniștiți deoparte și să-i observe pe alții. Alții preferă să
facă câte puțin din fiecare. Mulți oameni invață în moduri diferite față de ceilalți în funcție
de clasa socială, educație, vârstă, naționalitate, rasă, cultură, religie.
 Fiecare dintre noi are o capacitate extraordinară de a invăța in diferite moduri.
Pentru a determina ce stil de invățare avem, nu trebuie decât să ne gândim la cum
preferăm să invățăm ceva nou. Ne place să asimilăm noile informații, abilități, atitudini
prin imagini, emoții, contacte cu persoane diferite, sunete, aplicații practice,
prin participare activă, directă?

A vorbi despre stilurile de invățare, despre modurile diferite de a cunoaște, despre

diferențele intre cei care invață poate este mai puțin important decât strategiile efective
adecvate fiecărui stil de invățare și materialele de invatare specifice folosite. Specialiștii
subliniază rolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuția acestora „in meseria
de a-i invăța pe elevi cum să invețe” adaptată nevoilor, intereselor, calităților personale,
aspirațiilor, stilului de invățare identificat.

Există mai multe stiluri de invățare, insă mai jos voi prezenta cea mai frecventă
clasificare intâlnită în literatura de specialitate:

 Activistul: este capabil să prindă informația din zbor, este intuitiv și nu se incurcă
in detalii
 Reflexivul: colectează informații, analizează, concluzionează, iar spre deosebire
de stilul activist acesta este tăcut
 Logicianul: totul trebuie să fie constituit intr-o structură logică, nimic nu este lăsat
la voia intâmplării
 Pragmaticul: nimic nu are valoare dacă nu poate fi pus in practică

Dacă facem clasificarea după modalitatea senzorială implicată avem trei stiluri de
invățare de bază:

 Stilul de invățare vizual: se bazează pe proiecte și prezentări vizuale, își

amintesc de ceea ce scriu și citesc, își pot aminti titluri de capitole, hărți,
grafice etc., percep și ințeleg cel mai bine informațiile atunci când le văd
 Stilul de invățare auditiv: iți amintesc ceea ce aud și ceea ce se spune, pot să
își amintească foarte bine discuțiile și sarcinile verbale/orale, înțeleg cel mai
bine informațiile când le aud
 Stilul de învățare tacticl-kinestezic: își amintesc ceea ce fac și experiențele la
care au participat cu mâinile, cu intreg corpul, își amintesc lucrurile pe care le-
au făcut odată, le-au exersat și le-au pus în practică, dispun de o bună
coordonare motorie.
Iată și beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de invățare:

Pentru copii:

 Dezvoltă autocunoașterea
 Elimină obstacolele invățării
 Dezvăluie punctele tari și punctele slabe ale invățării
 Imbunătățește stima de sine
 Previne neințelegerile dintre copii-părinți și copii-profesori
 Scot în evidență abilitățile de invățare
 Optimizează invățarea prin adoptarea unui mod personal
 Dezvoltă unele relații pozitive cu cei din jur
 Obțin note mai bune la școală
 Scad problemele de comportament etc.

Pentru părinți:

 Aceștia înțeleg mai bine nevoia de invățare a copiilor

 Identifică motivele care generau eșecul școlar
 Reconsideră barierele în invățare și abordează optimist întregul potențial al
copilului

Pentru profesori:

 Profesorii sunt mai puțin stresați în situațiile din clasă și din afara clasei
 Există satisfacție profesională și se obțin rezultate mai bune
 Managementul timpului se îmbunătățește
 Se formează o imagine acurată asupra diversității din clasă
 Crește spiritul de echipă
 Se dezvoltă relația interpersonală dintre profesor și elev și comunicarea
profesorilor cu elevii și părinții
 Se clarifică nevoile de invățare individuale ale elevilor
 Invățarea prin cooperare are succes, la fel și lucrul pe grupe
 Se conștientizează mai ușor cauzele eșecului în invățare
 Se stabilesc strategii optime de invățare
 Concluzionând, toți elevii pot invăța, dacă profesorii și părinții le oferă suport
și sunt pregătiți să-i invețe, să le propună programe pentru dezvoltarea stilului de
invățare și practicarea abilităților transferabile: de comunicare, de a lucra în echipă,
de a se organiza mai optim, de a rezolva cu ușurință problemele intâmpinate, de a
negocia, de a asculta și de a știi să lucreze eficient cu computerul.

Cercetările spun că elevii care participă la astfel de programe și au sprijinul

părinților și profesorilor în acest sens, obțin note mai mari, le crește stima de sine,
se pot ajuta singuri în diversele situații de invățare cu care se confruntă zilnic,
devin autonomi, scade riscul de abandon școlar, iar gradul de participare activă la
activități școlare și extrașcolare, crește.

c. Motivația în activitatea de invățare

Motivația, “ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui
individ” (Sillamy,1996,p.202), are un rol important în ceea ce privește
activitatea de invățare, datorită faptului că ea este factorul care determină
organismul să acționeze și să urmărească anumite scopuri.
Chiar dacă uneori nu realizăm pentru ce motiv intreprindem o anumită acțiune,
nu există nici un act de conduită nemotivat, nici un comportament nu apare și
nu se manifestă de la sine, fără o anumită incitare, direcționare și susținere
energetică. O definiție mai completă a motivației este oferită de Al.Rosca
(1943,p.8): ”Prin motivație ințelegem totalitatea mobilurilor interne ale
conduitei, fie că sunt innăscute sau dobândite, conștientizate sau
neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte”.
Pentru studiul motivației, este necesar să se facă analiza factorilor ( numiți
generic motive ) ce determină comportamentul și a mecanismelor care le
explică efectele. Și cum ,,prin termenul de motivație definim o componentă
structural-funcțională specifică a sistemului psihic uman, care reflectă o stare
de necesitate în sens larg, iar prin cel de motiv exprimăm forma concretă,
actuală în care se activează și se manifestă o asemenea stare de necesitate”
(M.Golu,2000,p.476), motivul devine acel mobil care stă la baza unui
comportament sau a unei acțiuni concrete.
Motivul determină individul să acționeze și-i susține activitatea o perioadă de
timp, in ciuda obstacolelor care apar, îl ajută să urmărească un scop sau altul și
să stabilească o anumită ierarhie intre scopurile posibile.
 Motivația are rol de activare și mobilizare energetică, de orientare, de
direcționare a conduitei intr-un anumit sens, fiind numită chiar ,,motorul personalității”.
Motivația invățării se subsumează sensului general al conceptului de motivație și se referă
la totalitatea factorilor care il mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la
asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Ea energizează și
facilitează procesul de invățare prin intensificarea efortului și concentrarea atenției
elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru activitatea de invățare.

Există o strânsă relație intre motivație și invățare. Motivația este una din
cauzele pentru care elevul invață sau nu invață, dar poate fi și efectul activității de
invățare, datorită faptului că rezultatele activității de invățare susțin eforturile ulterioare
ale elevului. Dacă inițial efortul lui este incununat de succes, elevul iși va dezvolta
motivația de a invăța mai mult. Apare astfel necesitatea ca profesorul să cunoască
motivele, care, impreună cu aptitudinile, temperamentul si caracterul il determina pe elev
să reușeacă sau nu in activitatea de invățare.

Motivația pentru invățare a elevilor trebuie orientată, intreținută și stimulată,

iar profesorul joacă n rol important în acest proces alături de părinți bineințeles. Cadrele
didactice trebuie să conștientizeze și să fie convinși că intervenția lor pedagogică în
procesul de invățare al elevilor este imperios necesară.

Atunci când un elev nu găsește sprijinul de care are nevoie într-un profesor
pentru a-și menține pe linia de plutire rezultatele, el tinde să dezvolte comportamente
negative. Cadrele didactice trebuie să fie în permanență interesate de lucrurile de care sunt
pasionați elevii pentru a le transforma în tehnici și modalități de stimulare a progresului
lor și în căi de dezvoltare a comportamentului pozitiv față de procesul de invățare în
școală.

Cu cât elevii sunt mai mult sprijiniți să își stabilească scopurile prin situațiile
create de profesor în procesul de învățare, cu atât mai mult motivele lor se conturează mai
ușor și devin eficiente. Profesorii trebuie să fie informați cu privire la sumedenia de factori
ambientali pe care ii pot utiliza pentru a le crește motivația elevilor:

 Lecția de la clasă trebuie începută prin oferirea unui motiv de a rămâne

conectați
 Trasarea unor obiective pe termen scurt
 Aprecierea verbală și scrisă
 Stimularea explorării, curiozității și descoperirii etc.
 Un copil care este motivat își dorește să invețe, se bucură atunci când realizează
activități ce sunt în relație directă cu invățarea și crede că școala și invățarea sunt doua
elemente importante pentru parcursul său în viață. Utilizarea acestor strategii permite
elevilor să-și dezvolte dorința de a face persormanțe școlare și să aibă credința că
invățarea este importantă și le imbogățește viața.

Nu există un element magic care să determine oamenii să aibă motivație, să ii

facă să invețe, să lucreze sau sa acționeze mai responsabil. Atunci când un om are o
anumită autoritate, spre exemplu poziția de profesor, are succes daca va incerca să ghideze
elevii intr-o anumită direcție spre a-i motiva.

Consilierea individuală sau de grup îl va conduce pe dascăl la descoperirea

cauzelor lipsei de motivaţie pentru şcoală, pentru o anumită disciplină sau pentru un
anumit profesor. Procesul de observaţie, pe care profesorul îl parcurge continuu, îl
conduce la sesizarea stării de spirit a adolescenţilor, a dificultăţilor pe care aceştia le pot
întâmpina în familie, şcoală, societate. Dar mai cu seamă, acest proces îşi justifică
menirea în măsura în care profesorul trebuie să observe potenţialul elevului, să-i observe
abilităţile şi să le valorifice pentru eul personal şi pentru societate. Acţionând astfel,
profesorul îşi asumă rolul de consilier şi astfel, ajută adolescenţii să exploreze alternative,
să-şi clarifice aşteptările, îi ghidează spre decizii optime, le susţine încrederea în propriile
forţe sufleteşti şi îi canalizează spre laturile în care ei îşi demonstrează aptitudini.

În procesul educativ, din perspectiva instruirii diferenţiate, profesorul trebuie şi

poate să devină un sfătuitor, un consilier al elevului. Rolul acestuia este cu atât mai dificil
cu cât diferenţele între elevi sunt mascate, iar notele nu pot măsura cu exactitate calitatea
cunoştinţelor, ci doar cantitatea lor.

d. Creativitatea și stimularea comportamentului creativ în școală

Creativitatea este adesea considerată ca fiind un proces misterios care

caracterizează un număr mic de artiști, poeți, inventatori etc. în marile momente de
inspirație, dar defapt cu toții suntem creativi. De fiecare dată când rezolvăm o problemă
intr-o modalitate inedită sau atunci când descoperim o nouă utilitate a unui obiect banal,
intr-un grad mai mic sau mai mare ne solicită capacitatea noastră creativă.

Fiind o rezultantă a funcționării optime a intregii personalități, creativitatea

sintetizează factori multipli de natură: intelectuală, motivațională, emoțională și
atitudinală.
 Creativitatea reprezintă capacitatea omului de a crea și realiza
produse/instrumente diferite față de cele existente. Unul din motivele principale ale
explorării creativității în cadrul orelor de consiliere școlară este identificarea unor tehnici
și modalități diverse de stimulare și recompensare a comportamentului creativ al elevilor
în școală.

Indicatorii creativi ai elevilor sunt:

 Curiozitatea
 Puterea de concentrare
 Adaptabilitatea
 Independența
 Puterea de muncă
 Capacitatea de a risca
 Atractivitatea față de complex și misterios

Persoanele creative manifestă această abilitate într-un domeniu specific și la fel

cum există multiple tipuri de inteligență, există și tipuri specifice de creativitate:
creativitatea tehnică, creativitatea artistică, științifică (Gardner 1984). În timp ce
inteligența vizează mai degrabă abilitatea de-a invăța lucruri noi, creativitatea
presupune conceperea unor lucruri care nu au existat anterior si nu au corespondent
în realitate. De aici rezultă că o mare parte din oamenii creativi sunt și inteligenți
dar reciproca nu este la fel.

O analiză a conceptului de creativitate pune în evidență mai multe dimensiuni ale

acestui concept: procesul creativ, produsul creativ și personalitatea creatoare.

 Procesul creativ – orice proces de creație incepe prin sesizarea unei

probleme care generează o stare de indoiala ce devine mobilul activității de
analiză și de căutare a soluției. Uneori pentru a fi creativi trebuie să fim
necritici, liberi și spontani, iar alteori să depunem un efort susținut de
căutare a unor soluții inedite.
 Ca urmare a parcurgerii etapelor demersului creativ se transformă
potențialul creativ intr-un produs. Produsul creativ este modalitatea
palpabilă de apreciere a creativității. Produsul trebuie să fie nou, original și
să prezinte valoare socială.
  Elementul de bază al creativității il constituie gândirea divergentă. Care
presupune abilitatea de a produce o diversitate de soluții neuzuale și
neconvenționale cu scopul rezolvării unei anumite probleme.

Elementele care definesc creativitatea sunt: fluența, flexibilitatea și originalitatea

(Guilford, 1967).

Dezvoltarea fluenței de idei presupune abilitatea de a genera cât mai multe

răspunsuri la o problemă dată, intr-un timp limitat/nelimitat. Această producție de idei se
poate realiza prin:

 Alcătuirea de propoziții cu sens, formate din două sau mai multe cuvinte pentru
care se pot oferi silabele inițiale ale cuvintelor
 Jocul de cuvinte care se referă la găsirea cât mai multor perechi de cuvinte care
rimează, cuvinte care au un final sau inceput prestabilite;
 O succesiune de expresii sau cuvinte scurte care se pot genera pornind de la o
anumita tema. Se poate solicita elevilor să scrie toate lucrurile care le vin in minte
și care au anumite proprietăți: flexibile, solide, lichide etc.

Elevul trebuie să identifice relațiile dintre concepte și să găsească cuvinte care au

sens similar sau opus, să extindă sensul unor cuvinte și să selecteze cuvintele
irelevante etc.

Un alt tip de gândire care facilitează creativitatea este gândirea asociativă care se
referă la producerea de idei și soluții noi ce pornesc de la combinarea a diferite
imagini sau concepte care sunt aparent independente. Pentru acest lucru se poate
recurge la asociatii lingvistice sau imagistice.

Asociațiile prin imagini se aplică în situația în care mai multe grupe de elevi
lucrează în același timp. Fiecare grupă primește sarcina de a schița un desen abstract al
unor idei pe care ei le generează la un moment dat. La sfârșitul discuțiilor se prezintă
desenele și se dau titluri care pot fi descrieri abstracte pline de imaginație.
 Flexibilitatea se referă la capacitatea subiectului de a-și modifica rapid fluxul
ideativ în scopul găsirii unor utilizări noi ale unor produse uzuale. Se disting două tipuri
de flexibilitate:

 Spontană, bazată pe inițiativa persoanei

 Adaptativă care este dirijată din afară
Iată câteva sarcini care pot fi dezvoltate:
 Identificarea de către elevi a cât mai multor soluții la o problemă dată;
 Solicitarea de a găsi finaluri variate de incheiere a fabulelor;
 Oferirea de episoade neobisnuite din istoria omenirii, solicitând elevilor să descrie
consecințele pe care le-ar fi putut produce.

Originalitatea se referă la capacitatea persoanei de a oferi răspunsuri neobișnuite

la problemele ridicate. Pentru a crea gândirea creativă și originală este foarte important
să stârnim curiozități elevilor, incurajându-i să formuleze mereu intrebarea „de ce?”
decât „da, am inteles”.

Școala nu trebuie să se limiteze doar la transmiterea de cunoștințe și de a-i face pe

elevi să evite astfel eșecul școlar, ci mai mult decât atât, școala trebuie să își asume
rolul de a-i ajuta pe elevi să își descopere propriul potențial. Școala trebuie să scoată la
lumină ce e mai bun in fiecare elev.

Într-o cercetare de mare amploare realizată in mai multe școli din SUA, au fost
intervievați profesori și elevi din clase diferite, în legătură cu factorii care facilitează
comportamentul creativ/original. Rezultatele au arătat că profesorii și elevii consideră
că într-un mediu școlar în care creativitatea este stimulată, profesorul (Salvin, R.E și
colab 2002):

 Este deschis și acceptă părerile și sugestiile elevilor în ceea ce privește organizarea

orelor de studiu, privind anumite activități care pot fi desfășurate în timpul orelor
 Acceptă idei inedite ale elevilor, uneori destul de bizare privind soluționarea unor
sarcini de natură școlară
 Stimulează increderea în sine a elevilor
 Se concentrează pe aspectele pozitive și pe interesele elevilor
 Pe de altă parte, intr-un mediu în care se inhibă creativitatea profesorului:
 Ideile elevilor sunt ignorate
 Se incearcă să se controleze totul
 Iși structurează orele intr-o maniera extrem de rigidă

Sistemul educațional autohton nu mai incurajează, ci uneori chiar inhibă activitățile

creatoare ale elevilor în clasă, prin cultivarea unui comportament stereotip. Elevii creativi
sunt adesea considerați de către dascăli ca o sursă de indiscliplină în școală. Se constata
deseori la profesori tendința de a aprecia elevii ca fiind creativi foarte rar.

Pornind de la o succesiune de observații realizate în cadrul școlii, au fost identificați o

serie de factori care au efect inhibator asupra comportamentului creativ al elevilor.

Prima categorie de factori circumscrie anumite caracteristici ale elevilor:

 Intoleranța față de opiniile colegilor, în scopul atenuării acestei tendințe e necesar

să-i ajute pe elevi să își dezvolte toleranța pentru nou, unic și chiar pentru unele
idei bizare;
 Percepția de sine devalorizantă, surprinsă adesea în afirmații de genul: "Nu sunt o
persoana creativa", "Nu am făcut niciodata nimic deosebit";
 Frica de ridicol are un efect paralizant – din dorința de a nu face greșeli, de a nu te
expune, de a nu fi criticați, unii elevi preferă să nu acționeze, să stea în umbră;
 Dependența excesivă de opiniile altora, dorința de a te ajusta valorilor și modelelor
sociale;
 Tendința de a interpreta orice structură ca fiind inchisă. Această tendință rezultă
frecvent din modul de prezentare al materialului didactic de către profesor. Acest
material comportă frecvent un caracter static și suficient, nu invită și uneori nici nu
permite interpretări sau interogații;
Alți factori inhibatori ai creativității țin de profesor:
 Tiparele comportamentale ale profesorului cum sunt: sancționarea elevilor care
indrăznesc să pună întrebări incomode, accentul exagerat pus la clasă pe
competiție și critica prematură;
 Utilizarea de către profesor a unor fraze nepotrivite de genul: asta nu este logic,
cine stie raspunsul corect? Poți să dovedești asta? Etc. (Selnow 1997)
 Accentul pus în școală pe reproducere, pe neaprecierea suficientă a creativității și
originalității. Se disting astfel anumite categorii de profesori: profesori stimulativi;
 profesori disponibili pentru intrebări și explicații și in afara orele de curs; profesori
inhibitivi și lipsiți de entuziasm, critici și conservatori;
O ultimă categorie de factori se referă la sistemul de invățământ care: supraincarcă
programul școlar; are manuale complexe, organizate deductiv astfel incât îi dau
elevului senzația că omul a descoperit toate acestea deodată și nu sistematizat.
(Stoica, 1993).

Ca o conluzie, evaluarea frecventă de către profesor în timpul orelor, accentul pus pe

o competiție strânsă, restricționarea posibilelor răspunsuri, incurajarea conformismului,
pot reduce tendințele creative ale elevilor.

V. Aspecte metodologice ale punerii in practică a ariei curriculare de

Consiliere psihologică și orientare școlară și profesională

Introducerea ariei curriculare Consiliere și Orientare răspunde unor cerințe educative,

sociale și economice cu totul noi. Activitatea de Consiliere și Orientare poate să ofere
școlii un nivel ridicat de eficiență și prestigiul pe care și-l dorește întreaga echipă de cadre
didactice. Acest deziderat poate fi atins doar atunci când direcțiile de acțiune ale
consilierilor școlari și ale profesorilor diriginți sunt coordonate pe deplin cu intențiile
părinților, copiilor, societății și școlii prin:

 Asigurarea educației și formării profesionale de calitate

 Conturarea studiilor după absolvire în niveluri și trepte superioare
 Angajarea cât mai rapidă în muncă și în posturi pentru care aceștia sunt
pregătiți și le-au dorit și care le aduc satisfacție

Punerea în aplicare a unui model de dezvoltare a carieri ce presupune aducerea

persoanei în centrul preocupărilor directe ale activității consilierului simultan cu
focalizarea atenției pe următoarele direcții principale:

 Dezvoltarea personală și socială a persoanei: autocunoașterea generală, ințelegerea

identității sinelui, ințelegerea mediului social și economic în care trăiește
 Dezvoltarea în planul educației și formării profesionale
 Autoevaluarea potențialului intelectual
 Identificarea motivelor care sporesc procesul de invățare și dezvoltare intelectuală
 Înțelegerea lumii educației, a rolului și finalității acesteia
  Dezvoltarea pe plan profesional: conștientizarea valorii profesionale pe piața
muncii și diversitatea conținutului muncii; activități comunitare, viață personală,
familia etc.

Atunci când facem educație pentru carieră și mai ales când acest aspect este o parte a
curriculei ce are in vedere și teme precum:

 Autoevaluarea/autocunoașterea
 Piața muncii: producție, salariu, șomaj, antreprenoriat etc.
 Aspecte psiho-sociale și juridice ale muncii
 Comunicare la locul de muncă
 Explorarea diversității profesiilor și meseriilor
 Exemple de punere în aplicare a vieții școlare în viața practică de la locul de
muncă

Reacția școlii ca instituție de educație, formare și orientare trebuie să fie de adaptare

rapidă a conținutului, structurilor și funcțiilor sale, de creare de premise favorabile pentru
elevi care să le permită să se integreze social, să aibă flexibilitate, inițiativă și capacitate
de rezolvare a problemelor.

Datoria Orientării școlare și integrării socio-profesionale este de a-și asuma sarcini

externe care să vizeze sprijinirea intrării în piața forței de muncă a produselor sale, proces
care este înțeles precum o evaluare și validare a pregătirii inițiale furnizate de instituțiile
educative prin oamenii săi.

Școala trebuie să facă tot ce îi stă in putință pentru a valoriza la potențial maxim
fiecare persoană prin stimularea intelectuală a elevilor. Procesul de educație și formare
profesională care se desfășoară în școală reprezintă puntea necesară spre trecerea către
piața muncii și a vieții sociale de adult.

Consilierea și Orientarea nu trebuie să se contituie ca un obiect de studiu ci ca o arie

de aplicații practice, experiențe și atitudini care trebuie invățate să fie practicate in
decursul vieții.
 Învăţarea în sfera orientării şcolare şi profesionale trebuie să aibă sensul de a învăţa
pentru a şti să faci şi nu a învăţa pentru a şti. Şcolile trebuie să vizeze nu numai educarea
şi formarea unor tineri bine instruiţi, ci şi pregătirea de absolvenţi direct angajabili şi
imediat productivi.

Descreşterea constantă a ofertei de locuri de muncă necalificată sau puţin calificată,

dezvoltarea rapidă în plan tehnologic, diseminarea şi punerea rapidă în practică a noilor
idei economice, manageriale etc. cer din partea şcolii o din ce în ce mai mare flexibilitate,
capacitate de adaptare şi obţinerea unui nivel ridicat de educaţie şi formare a viitoarei forţe
de muncă pentru ca aceasta să se dovedească rapid angajabilă şi productivă.

Educaţia pentru carieră include, adesea, şi subiecte care nu sunt, aparent, direct legate
de exercitarea unei profesii, precum: metode şi tehnici de muncă intelectuală, viaţa de
familie, petrecerea timpului liber, creşterea şi educarea copiilor, economie familială,
chestiuni legate de valori şi calitatea vieţii, modul de a face faţă situaţiilor dramatice din
viaţă: deces, divorţ, cataclisme naturale, şomaj etc.

Sporirea duratei şcolarizării, cu toate că determină o creştere a gradului de calificare a

forţei de muncă, nu duce, în mod necesar, şi la ridicarea ratei angajabilităţii, în mod
absolut, ci la sporirea şansei de a găsi un loc de muncă în domeniul de pregătire sau în
altele conexe.

Relativ la acelaşi mod funcţionează şi o altă realitate: nu este suficientă şcolarizarea

sau ridicarea nivelului aptitudinilor şi deprinderilor de muncă ale anumitor categorii de
populaţii defavorizate sau discriminate pe piaţa forţei de muncă (persoane de o anumită
etnie, vârstă, un anumit sex, cu unele handicapuri etc.) pentru ca acestea, automat să şi
beneficieze, în mod democratic, de oferta pieţei muncii; va fi necesară, concomitent şi
atenuarea sau demolarea şi altor “bariere” care stau în calea accesului liber la bursa
locurilor de muncă.

În consecinţă, Consilerea şi Orientarea trebuie să fie influentă şi activă în planul

adecvării cu realitatea pieţei muncii şi schimbările sociale, cât în cel psihologic şi al
educaţiei, devenind astfel, un continuu de intervenţii, de o natură psihologică, pedagogică,
socială, educativă, din domeniul legislativ, medical, financiar etc.
 a. Principii și obiective in procesul de consliere și orientare

Intervenţia socio-psiho-educaţională se adresează persoanei şi grupului mic (familie,

clasa de elevi/studenţi) unor grupe de vârste diferite (copii, adolescenţi, tineri, adulţi,
persoane de vârsta a treia şi diverselor categorii socio-profesionale inclusiv şomeri cu
scopul prevenirii, corectării şi depăşirii unor disfuncţii ale personalităţii acestora în relaţia
cu mediul lor semnificativ, pentru creşterea adaptabilităţii, integrării şi eficienţei în
activitatea profesională şi socială.

Psihoterapia, intervenţia de criză şi consilierea fiind activităţi de influenţare,

transformare şi restructurare a persoanei normale, cu tulburări psiho-patologice, sau cu
dificultăţi existenţiale se raportează la o bază comună – principiile care fundamentează
aceste demersuri. Ne propunem să identificăm aceste principii ale intervenţiei socio-psiho-
educaţionale pornind de la cele mai generale – principiile etice în afara cărora considerăm
că nu se poate instala echilibrul inter – relaţional (Socrate, Horney, Egan) spre cele
specifice consilierii psihologice, pedagogice şi educaţionale.

Viziunea etică asupra sănătăţii şi a echilibrului inter-relaţional tinde în societatea

modernă să-şi diminueze rolul. Considerăm după modelul vechilor gânditori ai lumii că
sănătatea fizică, psihică şi educaţională este afectată în esenţa ei în afara principiilor etice
(C. Enăchescu, 1999).

Cele mai importante principii etice comune activităţii de intervenţie socio-

psihoeducaţională sunt prezentate în relaţie cu principiile etice specifice activităţii de
consiliere educaţională.

1. Principiile etice:
a. Promovarea, menținerea și dezvoltarea sănătății psihice și educaționale
b. Interzicerea acțiunilor non-etice
c. Respectul reciproc
d. Principiul adevarului personal
e. Principiul non-agresivității consilierii
f. Principiul influenței benefice și nu al manipulării
g. Principiul confidențialității
 2. Principiile pedagogice
a. Optimismul pedagogic – posibilitatea persoanelor de a se modela, de a se
tranforma și dezvolta
b. Increderea reciprocă
c. Evoluția persoanei consiliate
d. Trasnmiterea de informații și experiență
e. Principiul orientării
f. Principiul adaptării
g. Principiul integrării
h. Principiul managementului
3. Principii psihologice
a. Transferul
b. Interiorizarea
c. Conștientizarea
d. Empatia
e. Autenticitatea

Scopul fundamental al consilierii este funcționarea psihosocială optimă a

persoanelor. Acest scop poate să fie atins prin urmărirea realizării obiectivelor procesului
de consiliere și anume:

a. Promovarea sănătății și a stării de bine prin funcționarea optimă din punct de

vedere fiziologic, somatic, mental, emoțional și spiritual
b. Dezvoltarea personală prin cunoașterea de sine, imaginea de sine, relaționarea
armonioasă cu ceilalți, controlul stresului, tehnici eficiente de invățare,
atitudini creative, opțiuni vocaționale realiste
c. Prevenție: a dispoziției negative, a neincrederii în sine, a comportamentelor de
risc, conflicte interpersonale, disfuncții psihosomatice, situații de criză etc.

Consilierea este interesată de starea de bine intr-o mai mare măsură decât de starea
de boală. Această stare de bine așa cum o definește Organizația Mondială a Sănătății,
sănătatea nu este condiționată doar de absența bolii și disfuncției ci se referă la un proces
complex și multidimensional, în care starea de bine este un element fundamental.
 Iată care sunt componentele stării de bine:

1. Acceptarea de sine: atitudine pozitivă față de propria persoană, acceptarea

calităților și defectelor personale, percepția pozitivă a experiențelor trecute și a
viitorului.
2. Relații pozitive cu ceilalți: încrederea în oameni, nevoia de a primi și de a da
afecțiune, empatie, atitudine deschisă și caldă
3. Autonomie: hotărâre, independență, rezistență la presiunile de grup
4. Control: sentiment de competență și control personal asupra sarcinilor prin crearea
de oportunități pentru valorizarea nevoilor personale
5. Sens și scop în viață: direcționat de scopuri de durată medie și lungă, experiență
pozitivă a trecutului, curiozitatea, convingerea că merită să te implici
6. Dezvoltare personală: deschidere spre experiențe noi, flexibilitate, eficineță,
creativitate etc.

Este complet greșit să considerăm că starea de bine este condiționată de parcurgerea

unui proces psihoterapeutic complex. Pentru fiecare elev, familia și școala joacă un rol
esențial în dezvoltarea și menținerea stării de bine. În același timp, se constată că nu de
puține ori, familia și școala sunt instituțiile care generează condiții ce subminează
încrederea în sine a elevilor și ingrădesc autonomia și independența lor.

Atunci când școala se focalizează exclusiv pe latura intelectuală a elevilor și pe

performanțele lor școlare, ignorând celelalte nevoi emoționale și sociale, se va diminua
starea de bine și va crește riscul pentru disfuncții și boli fizice și psihice.

Înainte de a fi o instituție care oferă diplome și calificative, școala ar trebui să fie locul
unde se formează persoane care sunt în armonie cu sine și cu ceilalți indivizi capabili să
transpună în instrumente și tehnici practice conținutul acelor diplome.

b. Metode utilizate în consiliere și orientare

Mijloacele cunoscute care sunt utilizate până la ora actuală în școală în

favoarea orientării școlare și profesionale sunt supuse unui proces de adaptare și adecvare
la realitatea zilelor noastre, integrate în conținuturi ale invățământului din curricula
națională.
Aici ne referim spre exemplu la :

 Exerciții de auto-cunoaștere și de inter-evaluare desfășurate la clasă

 Vizite în alte școli, universități, companii, instituții cu scopul de informare,
cunoaștere și orientare
 Discuții despre preocupările din timpul liber, hobby-uri și pasiuni
 Prezentarea profesiilor părinților
 Personalități, oameni din diferite profesii care să fie invitați în școală și care să
prezinte munca lor de zi cu zi
 Analizarea diferitelor lucrări științifice, cărți, articole, filme documentare, radio și
televiziune, ziare de specialitate pe reportaje economice și locuri de muncă etc.
 Incurajarea participării elevilor la cercuri de specialitate organizate în școală sau în
afara școlii
 Intâlniri cu foști elevi ai școlii care au în prezent realizări profesionale remarcabile
 Organizarea unor intâlniri comune cu elevi și profesori pe diferite teme

Primele elemente de orientare şcolară şi profesională vor demara cu informaţii

şi cunoştinţe simple, din mediul cunoscut elevului: şcoli vecine, din localitate şi oraşe
apropiate, din judeţ etc., profesii şi locuri de muncă specifice zonei, cu extinderea similară
situaţiei anterioare. Intrarea în detalii se va face la cererea expresă a unor elevi, la
presiunea unor noi etape de şcolarizare sau la absolvirea acestora.

În cadrul orelor dedicate Consilierii şi Orientării se va prezenta elevilor şi

legătura dintre disciplinele şcolare şi lumea muncii, evidenţiind relaţia directă a acestora
cu anumite meserii / profesii / funcţii.

Iată, de exemplu, ce se poate întâmpla, cu maximă probabilitate, dacă cineva

are rezultate şcolare bune la:

 limba română / limbi străine, ar putea deveni: profesor de limba română sau
de limbi străine, cercetător în lingvistică, bibliotecar, lucrător în publicitate,
învăţător, educatoare, ghid, translator, secretar, actor, diplomat, jurnalist,
critic de artă;
 matematică, ar putea deveni: profesor de matematică, economist, contabil,
informatician-programator, cercetător, inginer în diferite domenii,
funcţionar bancar, tehnician în construcţii, agent comercial, arhitect, pilot,
astronom, statistician;
  fizică, chimie, biologie, ar putea deveni: profesor sau cercetător în unul din
aceste domenii, fizician, chimist, biolog, biochimist, botanist, bio-fizician,
cercetător în unul din aceste domenii, tehnician agricol, inginer, fotograf,
nutriţionist, medic uman, medic veterinar, farmacist, peisagist, silvicultor,
muzeograf, agronom, bio-tehnolog, dietetician, tehnolog în industria
alimentară, geolog, horticultor, stomatolog, cosmetician;
 istorie, ar putea deveni: profesor sau cercetător în domeniul istorie,
bibliotecar, ghid turistic, scriitor, ziarist, muzeograf, arheolog, diplomat;
 informatică, ar putea deveni: profesor, contabil, informatician,
programator, astronom, statistician, cartograf, economist, inginer, lucrător
în domeniul financiar-bancar, arhitect, specialist în telecomunicaţii, ofiţer
în armată, lucrător în domeniul importului / exportului, controlor trafic
aerian;
 educaţie fizică, ar putea deveni: profesor de sport, antrenor sportiv,
fizioterapeut, poliţist, silvicultor, ofiţer în armată, dansator, pescar,
pompier, comentator sportiv, atlet, fotbalist.

Tipul acesta de punere în relaţie a obiectelor şcolare cu ulterioarele dezvoltări

profesionale ale acestor domenii poate continua şi pe niveluri de educaţie şi formare -
pentru disciplinele care sunt incluse în curriculum-ul şcolilor profesionale şi de
ucenici, liceului etc.

Desigur, rezultatele şcolare bune la învăţătură la aceste discipline nu împiedică cu

nimic ca un elev să abordeze alt domeniu profesional, ci putem spune, în aceste cazuri,
doar că performanţele şcolare în anumite direcţii duc, cu o probabilitate mai mare,
către anumite profesii şi facilitează realizările în carieră sau, altfel spus, exercitarea
unor profesii presupune anumite aptitudini care pot fi bănite ca prezente datorită
performanţelor şcolare speciale la unele obiecte de învăţământ.

c. Etapele procesului de consiliere

Pe baza cercetărilor sale, C. Rogers descompune cele 3 etape ale procesului de
consiliere în 12 pași, precum:
1. Clientul cere ajutor
2. Consilierul explică relația sa cu clientul
 3. Se creează o atmosferă permisivă: clientul este incurajat să vorbească despre
problemele sale, să își exprime sentimentele și emoțiile
4. Sentimentele clientului sunt acceptate de către consilier
5. Apar primele sentimente pozitive ale relației dintre client și consilier
6. Consilierul incurajează exprimarea acestor sentimente
7. Clientul își acceptă propriul Eu
8. Sunt clarificare principalele direcții posibile de acțiune ale clientului
9. Clientul acționează în direcția pozitivă
10. Acțiunile pozitive sunt incurajate și sprijinite de consilier
11. Comportamentul clientului arată atingerea unui anumit nivel de maturitate
12. Relația de consiliere este percepută ca o experiență evolutivă.

Consilierul precizează încă de la început că nu el este persoana care dispune de

răspunsuri la problemele pe care clientul le acuză, dar că situația de consiliere îl poate
ajuta să găsească singur soluții la problemele pe care le are. Clientul este susținut și
incurajat să își exprime sentimentele în legătură cu problema sa, sentimente mai degrabă
de natură negativă, de neliniște, anxietate.

Crearea unui climat afectiv-protector este deosebit de important, in care clientul să

se simtă în securitate, căldură și să fie liber să își exploreze cele mai ascunse sentimente
ale propriei ființe. Consilierul nu trebuie să il critice pe client ci trebuie să manifeste o
atenție pozitivă și necondiționată, să accepte toate trăirile și experiențele clientului,
intrucat acestea alcătuiesc o personalitate unică pe care o are în fața sa. Consilierul trebuie
să retrăiască universul interior al clientului să și să incerce să returneze către acesta
experiențele receptate cu empatie.

d. Caracteristicile relatiei de consiliere (Sanders, 1999)

 Sunt realmente auzit – este sentimentul că o altă persoană este real interesată de
mine și incearcă să mă ințeleagă
 Căldură – mă simt bine primit de o altă persoană ca și când aceasta este bucuroasă
să mă vadă
 Confidențialitate – este important să mă simt în siguranță și să fiu sigur că
altcineva nu află ceea ce spun, astfel incât să nu fiu pus în situația în care să mă
simt jenat
  Egalitate – imi place să fiu mereu egal cu altă persoană, astfel incât consilierii să
nu se poarte ca și când ar fi superiori
 Lipsa unei prejudecăți – nu trebuie să ne simțim judecați sau să ni se spună ce să
facem și ce nu
 Lipsit de limite – mersul la consilier te ajută să poți vorbi despre orice consideri că
este important pentru tine
 Plânsul este bun atunci când te simți supărat, prin consiliere ești ajutat să iți
exprimi emoțiile și sentimentele
 Consilierea este o relație de ajutorare și de suport, relația de consiliere este
construită cu ajutorul instrumentelor de comunicare și cunoaștere a vieții cotidiene
 Respect față de client, incredere și cooperare – consilierul trebuie să știe să se
raporteze adecvat la diferențele culturale și atutudinile care influențează relația și
să le respecte
 Responsabilitate pentru realizarea scopurilor fixate de a fi pregătit și așteptările
reprezintă factori importanți în construirea relației între client și consilier

Consilierea psihologică și educațională integrează perspectiva umanistă

dezvoltată de Carl Rogers (1961) unde problemele psihice nu mai sunt văzute în
mod obligatoriu în termenii de tulburare și deficiență, ci în parametrii nevoii de
autocunoaștere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală și de adaptare. În acest
sens, rolul principal nu îi mai revine doar psihologului văzut ca un superexpert.
Succesul consilierii este asigurat de implicarea activă și responsabilă a ambelor părți
(consilierul si persoanele consiliate) în realizarea unei alianțe autentice, bazată pe
respect și încredere reciprocă.

A ajuta și a credita persoana ca fiind capabilă să își asume propria

dezvoltare personală, să previna diverse tulburări și disfuncții, să găsească soluții
la problemele cu care se confruntă, să se simtă bine cu sine, cu ceilalți și în
lumea în care trăiește, reprezintă valorile umaniste ale consilierii psihologice.

Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o

disting de alte arii de specializare ce implică asistența psihologică:

1. Tipul de persoane carora li se adresează. Consilierea vizează

persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite
intelectuale sau de alta natura.
 2. Asistența pe care o oferă utilizează un model educațional și un model
al dezvoltării și nu unul clinic și curativ. Sarcina consilierului este de a învăța
persoana/grupul, strategii noi comportamentale, să își valorizeze potențialul
existent, să își dezvolte noi resurse adaptative.

3. Preocuparea pentru prevenția problemelor ce pot împiedica

dezvoltarea și funcționarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenție
constă în identificarea situațiilor și grupurilor de risc și în acțiunea asupra lor
înainte ca acestea să aibă un impact negativ și să declanșeze “crize” personale sau
de grup.

VI. Conținutul activității de consiliere și orientare

Consilierea și Orientarea tind să rezolve în același timp două aspecte foarte

importante în prezent:

 Asigurarea echității sociale prin democratizarea permanentă a accesului la

educație și formare profesională
 Ameliorarea continuă a bunei utilizări a resurselor umane de care societatea
dispune

Iată ce trebuie să cultivăm elevilor în cadrul orelor de Consiliere și Orientare:

 Formarea unei imagini de sine pozitivă

 Creșterea gradului de responsabilitate personală pentru sine și pentru societate
 Creșterea capacității de decizie și independența alegerilor personale
 Păstrarea echilibrului în situații de succes și de eșec
 Creșterea rezistenței la frustrări și critici
 Autoevaluarea realistă a potențialelor proprii
 Cunoașterea clară a calităților proprii și a punctelor slabe
 Asumarea unor obiective realizabile și măsurabile
 Capacitatea de autoanaliză a greșelilor, eșecurilor și erorilor
 Asumarea riscurilor, stăpânirea situațiilor de incertitudine, anticiparea
consecințelor etc.
 Adoptarea unei atitudini active cu privire la cariera personală
 Elaborarea de soluții alternative
 Adoptarea unei atitudini pozitive față de mediul inconjurător.
 În consecinţă, în principal, conţinutul activităţii de Consiliere şi Orientare constă în:

 informarea şi documentarea personală (prin consultarea de profile ocupaţionale,

monografii profesionale, ghiduri, lucrări de specialitate, filme de orientare şcolar-
profesională, prin vizite de documentare şi participarea la activitatea practică din ateliere)

 informarea şi educaţia pentru orientarea carierei desfăşurate sistematic în şcoală sau

în cadrul orelor de activităţi extraşcolare

 valorificarea în grup a experienţelor personale pozitive ale elevilor şi părinţilor

acestora

 exersarea alegerii diferitelor rute de formare profesională iniţială sau continuă sau
simularea situaţiilor favorabile bunei orientări (interviul de angajare, convorbirea
telefonică)

 desfăşurarea de activităţi orientate către punerea în practică a tehnicilor de căutare a

unui loc de muncă (redactarea unui Curriculum Vitae, a unui proiect personal de
dezvoltarea carierei, a unei scrisori de prezentare, a portofoliului personal)

 activităţi specifice şi speciale iniţiate de consilieri în instituţii de profil (convorbire,

consiliere, evaluare).

VII. Orientarea umanista în consiliere – caracterizare

Alături de renumitul A. Maslow aparțin acestei orientări și alți psihologi americani

precum Carl Rogers, J. Ft. Bugental, Charlotte Buhler sau alte personalități din țări
europene precum: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franța (Max Pages).

Asociația Americană de Psihologie Umanistă a formulat 4 caracteristici ale celor

care aderă la noua orientare, trăsături care exprimă de fapt scopurile ei:

 Focalizarea atenției pe experiența persoanei, ca fenomen primar în studiul

omului
 Accentul să fie pus pe unele calități umane cum sunt: alegerea, creativitatea,
autoactualizarea și valorizarea
 Accentul să fie pus pe selectarea problemelor și procedeelor de cercetare și pe
incărcătura de semnificații
  Preocuparea pentru valorizarea calității umane, pentru dezvoltarea potențialului
inerent oricărei persoane, accent pe persoană care are o poziție centrală,
aceasta fiind făcută în procesul descoperirii propriei sale existențe.
Modelul umanist prezintă mai multe direcții teoretice dintre care vom descrie
următoarele:

• accent pe selectarea problemelor si procedeelor de cercetare, pe

incarcatura de semnificatii;

• preocuparea pentru valorizarea demnitatii si calitatii umane, pentru

dezvoltarea potentialului inerent oricarei persoane, accent pe persoana care are
o pozitie centrala, aceasta fiind vazuta in procesul descoperirii propriei sale
existente si in relatiile sale cu alte persoane si cu grupurile sociale.

Modelul umanist prezinta mai multe direcții teoretice:

• teoria nondirectivă/consilierea centrată pe client/persoană;

• analiza tranzacțională

În centrul acestei concepții teoretice se află, așadar, capacitatea individului de a

se ințelege pe el insuși și de a-și rezolva problemele suficient pentru a funcționa adecvat.
Intrucât fiecare are nevoie de o imagine pozitivă în tranzacțiile cu ceilalți, persoana
dezvoltă ceea ce C. Rogers numește o imagine pozitivă condiționată: ea se simte demnă
de respect doar în situația în care valorile impuse din exterior nu au nici o legătură cu ceea
ce simte cu adevărat persoana.

Scopul consilierii este acela de a ajuta individul să se autoevalueze intr-un mod

realist, să fie autentic și să se simtă liber, să nu fie obligat să își nege opiniile și atitudinile
personale pentru a menține aprecierea persoanelor importante pentru el. Reprezentanții
acestei orientări terapeutice numesc acest proces libertate experiențială. Această libertate
există când persoana realizează ce are voie să exprime cel puțin verbal, emoții și dorințe
exact așa cum le simte.
 VIII. Evaluarea în procesul de consiliere psihologică și orientare

Orice activitate pe care o ființă umană o finalizează necesită un proces de evaluare la

final. În acest fel putem să urmărim eficiența și eficacitatea acțiunilor, progresul datorat
unei anumite variabile. Mai mult decât atât putem spune că educația și invățământul, față
de alte domenii impun existența și funcționarea unei ramuri care să se ocupe de urmărirea
modului în care resursele sunt transformate în rezultate palpabile.

De exemplu, în cazul asistenței psihopedagogice, evaluarea poate să vizeze impactul

unei tehnici de muncă intelectuală, investigarea ideilor/opiniilor unor grupuri de vârstă
referitoare la anumite fenomene psihosociale, determinarea preferințelor pe care le au
elevii pentru o anumită ramură de studiu, modalitatea de pregătire pentru examinări etc. În
funcție de aceste obiective urmărite se vor alege instrumente de evaluare specifice:

 Ancheta prin metoda interviului sau a chestionarului

 Studiu de caz
 Analiză comparativă etc.

Rezultatele obținute în urma aplicării acestor metode nu sunt numai de genul

reușitei școlare sau în carieră ci se referă și la latura atitudinală prin încrederea în sine,
motivație, sentimentul utilității care se dezvoltă individual în timpul sau la finalul
serviciilor de consiliere.

Potrivit unui studiu al CEDEFOP 1998, evaluarea sistemului de consiliere trebuie

să aibă în vedere atât aspectul instituțional (funcționare, structură, suport teoretic, practici,
finalități ale sistemului), cât și aspectul expresiv (roluri, moduri de lucru, formare
continuă, competențe). În vederea exercitării unui anumit control asupra „produselor”
sale, şcoala impune diferite forme de măsurare şi apreciere a prestaţiei didactice. În
literatura psihopedagogică există numeroase încercări/propuneri de instrumente pentru
evaluarea activităţii didactice a profesorului (Strungă, 1999).

De exemplu, fișele de apreciere au numeroși indicatori care își pierd relevanța, iar
alte aspecte relevante nu se găsesc in indicatori – utilizarea tehnicilor informatice și de
comunicare. O critică formulată la adresa evaluării este “sărăcia informaţiilor furnizate de
instrument, faţă de cunoaşterea intuitivă, mai bogată şi mai nuanţată, a elevilor de către
dascălul lor” (Allal, 2000).
 Aceasta nu înseamnă că listele de criterii pentru evaluare trebuie abandonate, ci
faptul că, după J. Ardoino şi G. Berger, “nu pot constitui o evaluare formativă, întrucât
sunt unireferenţiale şi induc încercarea de conformare la o normă exterioară” (Meyer,
2000), mai degrabă, favorizează controlul, ca etapă ulterioară evaluării. În viziunea
teoreticienilor amintiţi, evaluarea formativă se raportează la o competenţă dobândită,
asupra căreia va avea control subiectul în viitor.

Teoriile evaluării, indiferent de orientare menționează două tipuri fundamentale de

evaluare (Meyer 2000) și anume formativă și normativă. Primul tip vizează elevii în
scopul dezvoltării setului cognitiv pentru dobândirea unui set de competențe, iar al doilea
tip de evaluare se adresează atât elevilor cât și profesorilor, favorizând deciziile de selecție
pentru a testa existența unei competențe însușite.

În evaluarea programelor sociale precum introducerea serviciului de asistență

psihopedagogică în unitățile de invățământ, teoriile au cinci componente, iar în continuare
voi face prezentarea reperelor care stau la baza construcției lor (Shadish 1995):

 Componenta practică care se referă la specificul profesiei de evaluator

 Componenta cunoștințe care marchează ansamblul de informații
acceptabile despre domeniul evaluat
 Componenta valoare care se referă la valorile ce trebuie să fie reprezentate
într-o evaluare și cum să se construiască judecăți de valoare asupra
programelor sociale
 Componenta utilizare face referire la modul cum poate să fie folosită
informația din științele sociale în politică și programare socială
 Componenta programare socială indică tipul programelor și rolul acestora
în rezolvarea problemelor sociale

Evaluarea procesului de consiliere se desfăşoară pe următoarele paliere,

considerate de autor cele mai importante (Killeen, 2000), iar pentru moment chiar
singurele posibil de operaţionalizat:

 Descriere cantitativă – Cât de mulţi? Cât de des?

 Descriere calitativă (adesea precede abordarea cantitativă) – Ce se
întâmplă?
 Percepţia despre calitatea procesului – Care sunt punctele slabe?
  Reacţia clientului la proces – Ce aşteaptă clienţii şi cum interpretează ceea
ce li se oferă?
 Evaluarea tip expert a procesului – Ce metode convenţionale de inspecţie
se folosesc? Care sunt calităţile tehnice ale proiectului?
 Evaluarea bazată pe analiză – Cum identificăm informaţia non-expert?
 Implicarea dinamică în proces – Ce rol are evaluarea în structurarea
ulterioară a procesului evaluat?

Evaluarea activităților elevilor la orele de Consiliere și Orientare lucrurile sunt

absolut clare în invățământul obligatoriu și anume disciplina de Consiliere și
Orientare, fiind un element nou în sfera europeană nu se evaluează prin
calificativ/notă.

În ceea ce privește evaluarea activității profesorului psihopedagog, există două

direcții de urmărit și anume:

 Informațiile și abilitățile de tip output ale elevilor care sunt supuși

programului de invățare din clasă
 Profilul general al absolvenților care au beneficiat de servicii de consiliere
și orientare din cabinet

Consilierul școlar este condiționat în exercitarea rolului său profesional de lumea

muncii, perisabilitatea informației si dezvoltarea personală. Între momentul formării sale
inițiale și cel al practicării meseriei, consilierul școlar invață să identifice surse noi de
informare despre schimbările rapide cu scopul de a-și construi o rețea de colaboratori cu
ajutorul cărora să anticipeze nevoi și tendințe ale generațiilor următoare de elevi.
Consilierul, odată cu subiecţii săi, învaţă să înveţe (Toffler, 1990).

Condițiile dintr-un cabinet de psihopedagogie sunt diferite față de spațiul unei

clase de elevi, precum:

 Un număr redus de persoane supuse actului de consiliere

 Tipul de abordare a clientului/problemei etc.
 Posibilitatea unei abordări mai amănunțite și a prelungirii perioadei de
dezbatere a unei anumite teme prin diversificarea metodologiei de lucru
  Persoana care inițiază procesul de consiliere: profesor, părinte, elevul
 Modalitățile de urmărire și inregistrare a evoluțiilor personale, momentelor
de clarificare și luare a deciziilor

Un studiu canadian (Killeen 2000) dezvăluie că 40% dintre consilierii practicieni nu

au realizat niciodată o evaluare, iar un procent egal au facut-o într-un mod informal,
intrebându-și clienții cât de folositoare li s-a părut respectiva ședință. Mai puțin de un sfert
au realizat evaluări formale, ceea ce înseamnă că practic consilierii nu știu dacă așteptările
clienților sunt sau nu implinite.

Consilierea și orientarea se află într-o situație paradoxală am putea spune pentru că

aparent refuză să fie evaluată pe baza obiectivelor pentru care a fost instituită să le atingă.
Cum trebuie să abordeze consilierii această sarcină ce le revine, cea de evaluare a
rezultatelor? Răspunsul se află pe două direcții: opinii/efecte atribuite și rezultatele
invățării.

Opiniile clienților au diferite forme care pot fi culese în diverse modalități cu grade de
validitate. Aceste opinii trebuie să aibă semnificație. La acest capitol deseori clienții sunt
subiectivi pentru că nu cunosc cum ar fi fost experiența lor dacă serviciul de consiliere nu
ar fi existat.

Pe cealaltă parte, rezultatele invățării sunt mai sensibile când vine vorba de influența
consilierii intrucât practicienii continuă să spere și să acționeze pentru inducerea
schimbărilor în termen scurt la clienții lor.

În ceea ce privește experiența unor țări occidentale în materie de evaluare a serviciilor

de consiliere și orientare profesională (Watts 1997) se arată următoarele:

 Germania pune accent pe dimensiunile sociale, politice și administrative ale

procesului, în detrimentul celor economice
 Marea Britanie și Olanda promovează evaluările economice și analizele de
impact
 Italia evaluează procesul de consiliere in sine și mai puțin rezultatele produse
în urma aplicării acestuia
 Spania apelează la evaluarea calitativă și analizează viabilitățile sociale ale
serviciilor de consiliere față de obiectivele de performanță și eficacitate
prevăzute de populația țintă
 În România, este foarte important ca practicienii din domeniul Consilierii și
Orientării să se ințeleagă asupra unei forme standard de evaluare a activității de
specialitate. În prezent, rolul Consilierii și Orientării nu este încă suficient de valorificat la
potențialul său maxim, iar acest lucru poate fi remediat dacă se începe utilizarea evaluării
a ce/cum/de ce/ cât se face în mod obișnuit în această arie de specialitate.

IX. Importanța consilierii psihologice și orientării școlare și profesionale

Existența sistemelor informatizate și dezvoltarea tehnologiilor duc din ce în ce mai

mult către lipsa comunicării efective între oameni și de aceea de cele mai multe ori auzim
că există o lipsă acută de comunicare. Când vine vorba despre adolescenții de liceu,
aceștia trec printr-o mișcare și transformare continuă, iar comunicarea și capacitatea de a
lua decizii în ceea ce privește cariera sunt adesea puse sub semnul întrebării.

Pentru a-i ajuta pe acești tineri care termină cele opt clase și apoi liceul, speciașisții în
resurse umane și practicienii consilierii educaționale au lansat anumite programe și
proiecte de orientare și consiliere în carieră.

Orientarea profesională este acea activitate în cadrul căreia o persoană este ajutată să
se dezvolte în plac personal dar și profesional și să vizualizeze o imagine completă despre
sine și despre rolul pe care il are în societate. Persoana consiliată trebuie să obțină
satisfacții și motivație în muncă și să aibă o dezvoltare incurajatoare atât pentru el ca
individ în societate.

Orientarea în carieră se referă la activitățile și programele prin care indivizii sunt

ajutați să asimileze mai bine cunoștințele și experiențele profesionale, să le integreze în
setul de valori în corelație cu:

 Autoînțelegerea care include cunoașterea propriei personalități și cunoașterea

de sine a persoanei și a individului
 Înțelegerea factorilor care contribuie la schimbarea continuă a societății și
atitudinea față de muncă și față de cei din jur
 Conștientizarea rolului pe care-l poate juca timpul liber în viața personală are o
componentă predominantă în dezvoltarea individului ca persoană
 Înțelegerea necesității unor factori principali care au un rol activ în planificarea
carierei
 Înțelegerea necesității informațiilor și a abilităților în obținerea succesului și a
satisfacției muncii
  Învățarea este un instrument de bază pentru om care se dobândește incă de la
naștere și il ajută pe tot parcursul vieții

Consilierea vocațională – “alegerea profesiei reprezintă o expresie a personalității”

(John Holland).

Membrii aceluiași domeniu de activitate au personalități similare, istorii similare

ale dezvoltării personalității, la fel și indivizii unui grup vocațional având personalități
similare or să răspundă in multe situații similar, punându-și amprenta asupra mediului de
muncă conferindu-i anumite caracteristici printre care enumerăm:

 Satisfacția personală
 Progresul în profesie depinde de propria personalitate și de mediul în
care lucrează

Astfel, John Holland trage următoarele concluzii:

 In cultura noastră majoritatea oamenilor pot să fie impărțiți în șase tipuri de

personalitate: realist, intelectual, social, convențional, intreprinzător și
artistic.
 Oamenii caută vocații care să le permită să iși pună în practică deprinderile
și aptitudinile, să poată să își exprime valorile, să rezolve probleme și să îi
ajute să se dezvolte ca indivizi în societate
 Comportamentul unei persoane este explicat prin interacțiunea
personalității acelei persoane cu mediul care o inconjoară

Descrierea celor șase tipuri de personalitate, mai jos:

 Tipul Realist – preferă activitățile care solicita forță fizică, este agresiv cu o
organizare motorie bună, fără deprinderi verbale. Ii place să rezolve
problemele concrete nu cele abstracte și este antisociabil;
 Tipul intelectual – este direcționat către sarcină in sine, analizează
problemele incercând să înțeleagă și să organizeze lumea, ii plac sarcinile
ambigue și este orientat către abstract;
  Tipul Artistic – preferă să relaționeze indirect prin autoexprimarea proprie
a mediului artistic;
 Tipul social – preferă lucrurile palpabile/sigure, are deprinderi verbale si
interpersonale fiind orientat către social;
 Tipul intreprinzator – folosește deprinderile sale verbale în ocazii care îl
pot ajuta să vândă ceva, să domine sau să conducă;
 Tipul convențional – este orientat către activitățile în care se folosesc cifre
și alege rolurile de subordonat fiind loial șefilor.

Consilierea profesională poate fi descrisă ca ansamblul activităților ce îi ajută pe

participanți să conștientizeze abilitățile de care dispun astfel incât să iși imbogățească
resursele și opțiunile în relația cu piața muncii, cu sistemul educațional și cu viața de zi cu
zi in general. Consilierea profesională este un proces interactiv între mai multe acțiuni:
monitorizare, informare, activități practice etc.

Orientarea profesională este procesul in cadrul căruia o persoană este ajutată să se

dezvolte și să își formeze o imagine reală și completă despre sine și despre rolul pe care il
are în societate. Este activitatea care presupune testarea concepțiilor și transformarea lor în
raport cu realitatea externă astfel incât acea persoană să obțină satisfacții și să desfășoare o
activitate benefică societății.

Pe de altă parte, orientarea în carieră constă în procesul și programul prin care

persoanele sunt ajutate să asimileze și să iși integreze cunoștințele, experiențele la
realitatea inconjurătoare. Ajută indivizii să:

 Conștientizeze rolul pe care îl poate avea timpul liber în viața

profesională;
 Înțeleagă necesitatea existenței unei multitudini de factori cu rol activ
în planificarea unei cariere;
 Înțeleagă necesitatea abilităților în procesul de obținere a succesului și a
satisfacției oferite de muncă.
 Invățarea, fără indoială, este procesul continuu de luare a deciziilor in alegerea și
dezvoltarea carierei atât pe termen scurt dar și pe termen lung.

Consilierea pentru orientarea profesională este strâns legată de schimbarea, alegerea

sau evoluția profesiei. Ea se intrepătrunde cu orientarea școlară în momentul în care se
recomandă elevilor o școală profesională de specialitate sau când doresc să urmeze o
facultate. Consilierea profesională poate fi acordată și adulților care își doresc să acționeze
pe plan profesional din diferite motive:

 Doresc un loc de muncă mai bun

 Sunt șomeri și iși caută un job
 Vor să își schimbe profesia etc.

Consilierea pentru orientarea scolara se refera la consilierea ce consta in indrumarea

persoanei consiliate să își aleagă o formă de învățământ potrivit pentru nivelul său de
pregătire și în funcție de aptitudini, interese profesionale și personalitatea lui în raport cu
competențele acestuia. Orientarea școlară are o componentă importantă pentru fiecare
persoană indiferent de nivelul lor de cunoștințe la care se adaugă un diagnostic psihologic
pe care îl stabilește consilierul după ce aplică anumite teste psihologice:

 Teste de aptitudini
 Teste și chestionare de personalitate
 Teste de atenție și de memorie
 Teste de interese profesionale

În urma evaluării pe care o face consilierul, clientului i se fac recomandări cu privire la

continuarea studiilor și i se oferă informații despre unitățile școlare care corespund
cerințelor sale educaționale, despre formalitățile care trebuie atinse în acest scop. În urma
acestei evaluări se alcătuiește un plan personal pentru fiecare client in parte.

Orientarea școlară este o etapă premergătoare orientării profesionale și este important

ca din această etapă să se țină seama de criterul integrării ulterioare a elevului. Ea oferă
activități dedicate atât părinților cât și profesorilor. Colaborare cu părinții se poate face
prin diverse modalități:

 Reuniuni
 Seminarii
  Confențe
 Mese rotunde etc.

Prin cele două tipuri de consiliere acordate elevilor cea școlară și cea profesională se
urmărește creșterea încrederii acestora în forțele proprii și în puterea de a lua decizii.

X. Relatia altor discipline școlare in raport cu orientarea și consilierea

În mod concret atunci când ne referim la valorificarea unei discipline școlare în

beneficiul Orientării și Consilierii trebuie să avem în vedere următoarele:

 Informarea cu privire la aplicațiile practice ale cunoștințelor transmise prin

lecții
 Oferirea de informații despre ariile profesionale unde cunoștințele materiei
predate sunt absolut necesare
 Cunoștințele transmise elevilor trebuie să fie raportate la realitate
 Furnizarea de informații necesare despre școli profesionale, licee și facultăți
unde se pot aprofunda și pune in valoare cunoștințele din anumite domenii
 Stimularea interesului pentru disciplina predată

Conținutul oricărei discipline școlare trebuie să aibă mijoacele indirecte de orientare

școlară astfel incât elevul să iși poată contura o opțiune pentru o anumită carieră.

XI. Capacitatea de autocunoaștere unealtă necesară procesului de consiliere și

orientare

Nimeni nu este bun la toate intr-o măsură egală de aici rezultă că alegerea profesiei
și dezvoltarea carierei reprezintă un moment important în viața fiecăruia și implică
facturi de ordin personal, economic, educațional etc.

Cu toţii avem oportunităţi profesionale şi, chiar dacă nu mai ai succesul scontat
într-un anumit domeniu, dacă ai calităţi excelente şi ştii cum să te „vinzi”, îţi vei
găsi, cu siguranţă, un job potrivit. Planul personal de carieră este un plan de viaţă
care trebuie să poarte amprentele flexibilităţii, iniţiativei şi independenţei, în
condiţiile în care schimbarea locului de muncă a devenit ceva „aproape stabil”.
 Unul dintre elementele importante pentru managementul carierei este
autocunoașterea și imaginea de sine. Autocunoașterea presupune existenta
capacității de autoanaliza, realism, intuiție, luciditate. Lumea de azi cere să fii
flexibil și adaptabil. Succesul la școală, în carieră și în viață depinde de modul în
care ai învățat managementul schimbării, de ceea îți place să faci, de abilitățile pe
care le ai, încrederea în sine, în potențialul personal și relațiile pozitive cu ceilalți.

Parcurgerea unor module de orientare şi consiliere profesională, a unor ateliere de

lucru este de dorit să includă activităţi şi exerciţii legate de următoarele domenii de
competenţă:

• cunoaşterea de sine: stima de sine, încrederea în sine

• rolul abilităţilor de comunicare eficientă

• rezolvarea de probleme şi negocierea conflictelor

• lucrul în echipă

• luarea deciziei în alegerea şi decizia carierei

• instrumente de marketing personal

• informaţii despre piaţa muncii şi profesii

• pregătirea teoretică şi practică de specialitate

Consilierul de carieră te ajută să-ți raportezi aptitudinile la informațiile despre carieră.

Îți explică procedurile, scopurile și strategiile implicate în consiliere, înainte de a stabili o
relație cu tine. Nu-ți dă sfaturi și nici nu te judecă. El este un prieten care te ajută să-ți
găsești răspunsurile. Pentru el tu ești persoana importantă.

Trebuie avut în vedere faptul că: alegerea profesiunii nu mai este pentru toată durata
vieţii și criteriile de selecţie sunt tot mai severe. Sarcina consilierului de orientare
profesională este complexă. El trebuie să descopere cât mai multe aptitudini şi abilităţi
posibile pentru a ajunge la judecăţi în legătură cu cea mai potrivită arie de posibilităţi de
activitate dintre cele mai promiţătoare pentru viitorul celui consiliat.
 În traseul decizional privind cariera, orientarea carierei cuprinde următoarele etape:

• Fixarea scopului (ați fost influențat de anumite evenimente, de rezultate

dezirabile);

• Programarea unor obiectivele de scurtă durată (ceea ce persoana doreşte să

realizeze);

• Alegerea strategiilor de acțiune (modalitatea practică de a îndeplini obiectivele).

În demersul consilierii de carieră, un loc important îl are activitatea: cunoaşterea de

sine; presupune identificarea şi analizarea aspectelor ce ţin de propria personalitate şi care
influenţează alegerea şi succesul în carieră.

Acestea reprezintă variabilele subiective, adică ţin de individ şi pot fi într-o măsură
importantă modificate prin proprie voinţă şi autoeducaţie. Pregătirea individuală este un
element esențial în dezvoltarea atitudinilor, aptitudinilor și înclinațiilor.

XII. Partenerii în activitatea de consiliere și orientare școlară și profesională

Părinţii au un rol important în orientarea şcolară şi profesională a fiilor lor. Experienţa

personală pozitivă, dar şi aspiraţiilor lor nerealizate, anumite stereotipuri cu privire la
muncă etc. vor fi transferate sau impuse copiilor în planul construcţiei carierei acestora. Pe
de altă parte, această realitate este şi o sursă de conflict între părinţi şi copii, profesori sau
consilieri în cazul în care copilul are o altă opţiune sau este sfătuit să abordeze o altă
filieră şcolar-profesională decât cea spre care aspiră părinţii.

Modelele comportamentale legate de muncă şi vehiculate în familie (de apreciere sau,

dimpotrivă, de depreciere a propriei profesii) vor fi preluate şi de copii, contribuind,
treptat la conturarea propriilor alegeri.

De asemenea, atitudinile parentale puternic autoritare sau, din contra, total neutre,
neimplicate, precum şi cele de tip compensator (de “realizare prin copii”) etc. au, fiecare,
rata lor de “manipulare” (în sens pozitiv sau negativ).
 Din motive lesne de bănuit (legăturile psiho-afective intra-familiale speciale) mulţi
părinţi îşi supra-apreciază copiii (lucru, de altfel, bun până la un anumit punct) şi le impun
acestora trasee educaţionale şi direcţii profesionale la care ei nu aderă cu convingere sau
pentru realizarea cărora vor face faţă cu greu, în mod penibil, cu eşecuri repetate sau
rezultate mediocre, fapt care se va răsfrânge şi asupra satisfacţiei şi reuşitei lor ulterioare
în muncă.

Lipsa de consens între părinţi cu privire la viitoarea profesie a copiilor va influenţa

alegerea făcută de copil, în sensul că aceasta se va contura cu greu, gradul de adeziune la
ea va fi redus, iar materializarea opţiunii ezitantă şi fără entuziasm. Părinţii transferă
copiilor nemulţumirile lor profesionale, stereotipurile cu privire la muncă (grea, bănoasă,
sigură, murdară, de prestigiu etc.) sau propriile aspiraţii nerealizate, faptul având efecte
nefavorabile asupra acestora în alegerea şi realizarea carierei. Implicarea membrilor
comunităţii în consilierea derulată în şcoală se poate dovedi extrem de benefică şi
instructivă pentru viitorii absolvenţi ai anumitor etape de şcolarizare.

Contactul nemijlocit al elevilor cu patroni, diferiţi alţi angajatori, manageri ai unităţilor

de toate tipurile (economice, culturale, de servicii etc.), cu angajaţii reprezentativi pentru
anumite domenii profesionale etc. se dovedesc experienţe de comunicare inter-personală
benefice pentru ambele părţi ale pieţei muncii: angajatori şi viitori solicitanţi de locuri de
muncă.

Uneori sfaturile venite din partea acestora pot fi greşite sau unilaterale. Elevii pot
învăţa şi din aceasta: cum să alegi în cazul unor conflicte de interese sau de valori. Elevul
este prins într-o reţea de tipul parteneriatului social, în cadrul căreia cele mai semnificative
legături le are cu comunitatea locală (familie, şcoală, primărie, poliţie) prin reprezentanţii
săi. Atâta vreme cât aceştia îl vor considera o persoană imatură, intervenţiile lor vor fi la
nivel superficial.

Reala apreciere a adolescentului ar însemna conceperea unor proiecte de colaborare

autentică, de exploatare a disponibilităţilor multiple ale generaţiei tinere, în vederea
armonizării discursului democratic al adulţilor investiţi cu autoritate. Implicarea elevilor
de la diferite niveluri şi forme de şcolarizare în elaborarea şi derularea planurilor
comunitare ar aduce la acelaşi numitor cererea şi oferta de studiu, de petrecere a timpului
liber, de pregătire pentru viaţa profesională, de învăţare socială.
 Mijloacele de informare în masă, purtătoare ale informaţiei între toţi factorii interesaţi
de educarea tinerei generaţii, sunt responsabile de calitatea şi relevanţa mesajelor
transmise spre uzul public (părinţi, profesori, elevi, angajatori). Odată conectate la
circuitul informaţiei, toate instituţiile interesate au obligaţia de a contribui la îmbogăţirea
spectrului de cunoaştere a realităţii şi dinamicii educaţionale şi ocupaţionale.

XIII. Empatia

Cele mai atente și profunde discuții și analize despre conceptul de empatie s-au
desfășurat și se desfășoară în contextul psihoterapiei. Din acest motiv voi face
referiri în cadrul acestui capitol in special la psihoterapie, consilierea psihologică fiind
integrată aici în analiza empatiei. In plus, amintesc că diversele abordări din
consilierea psihologică sunt preluate din școlile de psihoterapie.

În general, există un consens al cercetătorilor cu privire la faptul că empatia

reprezintă un factor important în psihoterapie, dar diferă de modul în care
diversele școli terapeutice definesc acest termen.

De exemplu, psihoterapia existențialistă, mai mult decât oricare altă școală

terapeutică, susține că empatia este o deprindere centrală a psihoterapeutului /
consilierului.

Acesta evită orice încercare de a emite judecăti cu privire la pacientul său.

Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul să se proiecteze pe
sine în interiorul lumii sentimentelor pacientului său. Definiția existențialistă a
empatiei pune accent pe capacitatea terapeutului de a simți. Terapeutul nu
trebuie sa încerce să-l modifice pe pacient, ci să-i ofere un mediu plin de căldură
și de înțelegere în care acesta poate să își actualizeze posibilitățile latente.

Psihoterapia psihanalitică definește empatia într-un mod similar. Capacitatea

psihanalistului de a simti ceea ce pacientul simte este descrisă ca o regresie a
Egoului în slujba procesului psihoterapeutic.

S. Freud afirmă că „empatia este mecansimul care face posibil ca un individ să

preia unele atitudini în toate direcțiile, cu privire la viața mintală a altuia”.
Ulterior, S. Stark (1966) definește empatia ca un proces al unei identificări scurte
prin care, cu o fantezie conștientă sau neconștientă, cineva s-ar contopi pe sine cu
o altă persoană pentru ca sa înteleagă și să împărtăsească sentimentele și atitudinile
altuia.

Definiția lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe pacient, cu privire la rolul

empatiei în psihoterapie se referă atât la capacitatea terapeutului de a percepe în
mod acurat ceea ce simte pacientul, cât și la comunicarea partenerului său de
relație a acestei înțelegeri.

C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în

domeniul psihoterapiei, consideră că “a fi empatic înseamnă a percepe cu acuratețe
cadrul intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale și
semnificațiile care-i aparțin “ca si cum” ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde
condiția de “ca și cum”. Perceperea acestui cadru intern de referință al altuia
presupune un amplu proces cognitiv, emoțional, motivațional. Rogers consideră că
sunt necesare trei condiții de întelegere empatică:

1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relațiile sale, cu atât modificarea

personalității pacientului va avea șanse să se producă.

2. Cu cât terapeutul manifestă o considerație pozitivă necondiționată față de client, cu

atât terapia are șanse mai mari de reușită.

3. Dacă terapeutul “ghicește” sentimentele și reacțiile personale încercate de

client în fiecare clipă, dacă știe să le perceapă “din interior”, așa cum îi apar
pacientului și dacă reusește să îi comunice această înțelegere, atunci condiția va fi
îndeplinită.

În opinia cercetătorului roman S. Marcus (1997), “empatia reprezintă un

mod de adaptare, propriu oricărui individ în relația cu ceilalți și diferița de la o
persoană la alta, putând tinde spre valențe înalt performanțiale”. Ar fi greu de
presupus o persoană adaptată la împrejurările de viață care să evite un comportament
empatic față de parteneri.
 Realizând o sinteză a studiilor care vizează modelele tipologice ale empatiei
aflate în relație cu unele variabile de personalitate, se constată următoarele aspecte:

- persoanele empatice sunt caracterizate prin prezența unei atitudini optimiste,

caldura, altruism, generozitate, flexibilitate etc.

- persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adopta
valori egocentrice, singuratice, centrate pe sine, introverte.

Rezistențe față de empatie

În literatura de specialitate sunt descrise doua modalități

distorsionate de relaționare a psihoterapeuților cu pacienții lor:

- “patologizantă”, bazată pe modelul medical, cu accente puse pe obiectivitate

și pe evitarea pe cât posibil a introspecției. Această tendință de a patologiza
reprezintă o încercare a terapeutului de a mări distanța față de pacient, prin
accentuarea diferențelor dintre pacientul „bolnav” și terapeutul “sănătos” ;

- “normalizantă”, bazată pe încercarea terapeutului de a minimaliza aspectele

patologice evidente ale pacientului. Acesta este tratat ca și cum ar fi o persoană
normală, supus însa unor „împrejurări sociale” care l-au transformat în victimă.
“Normalizarea” reflectă dorința terapeutului de a nega patologia de bază, în scopul
prevenirii unei creșteri semnificative a propriei sale anxietăți.

XIV. Orientarea cognitiv comportamentală

Termenul de terapie cognitiv-comportamentală iși are originile atât în domeniul

psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului,
cât și al psihologiei comportamentaliste, cu orientarea sa riguros centrată pe obținerea
unor performanțe.

Există o multitudine de demersuri cognitiv-comportamentaliste care au în comun

doua aspecte:

a. convingerea conform căreia procesele cognitive influențează atât motivația

cât și comportamentul;
 b. utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului intr-o manieră
pragmatică.

In cursul ședințelor de psihoterapie terapeutul și pacientul recurg la principiile

invățăturii pentru a obține modificarea structurilor cognitive ale pacientului, evaluând
permanent efectele pe care le au aceste modificări în comportament și în stilul de
gândire. Pentru exemplificare mai jos găsiți câteva date în legătură cu psihoterapia
cognitiv- comportamentală în depresii, aparținând lui Beck, 1978.

Principiul de bază al acestui demers psihoterapeutic constă în faptul că

starea depresivă rezultă din modul lipsit de logică în care pacieții gândesc despre
ei inșiși, despre lumea exterioară și despre viitor. Aceste idei lipsite de logică au
tendința de a se menține chiar și in contradicție cu realitatea, deoarece indivizii se
angajează în comportamente autoblocante și autodestructive prin intermediul
urmatoarelor mecanisme:

a. perceperea selectivă a lumii ca fiind amenintătoare, ignorând situațiile

contrarii;

b. mecanismul suprageneralizării, prin care o experiență limitată este generalizată

asupra tuturor sectoarelor vieții și activității ;

c. amplificarea semnificației unor evenimente negative;

d. punerea în funcțiune a unor moduri de gândire absolutiste de tipul „totul sau

nimic".

a. Distorsiuni cognitive

Gândurile noastre sunt în aceeași măsură influențate de propriile sentimente,

așa cum sentimentele sunt influențate de propriile noastre gânduri. Cogniția și
emoția sunt privite ca două fețe ale aceleiași monede (Ellis, 1955).
Cogniția, în toata complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui întreg lanț
cauzal.
 Tulburările de dispozție sunt provocate de un limbaj interior descurajant.
Există stereotipuri de distorsiuni ale raționamentului, dintre care amintim câteva:

• radicalizarea: subiectul vede totul, fie în negru, fie în alb;

•suprageneralizarea: subiectul dramatizează o dificultate obișnuită,

generalizând-o in mod excesiv;

• deformarea selectivă: subiectul nu reține decât partea negativă a

lucrurilor sau minimalizează ceea ce este pozitiv, amplificând ceea ce este negativ;

• autodeprecierea: subiectul crede că toate calitățile și succesele lui n-au nici o

valoare și nu servesc la nimic;

• emotivitatea: subiectul iși proiectează stările sufletești asupra

realității;

• prezența lui "ar trebui": subiectul consideră că viața și lumea trebuie

totdeauna să răspundă unor norme foarte precise;

• etichetarea: subiectul identifică persoanele cu acțiunile și

comportamentele lor;

• personalizarea: subiectul pune intreaga răspundere pentru o problemă în sarcina

uneia și aceleiași persoane.

b. Orientarea comportamentală

A apărut ca o reacție față de psihoterapiile bazate pe „insight" (iluminare) care

puneau un accent deosebit pe forțele ascunse, de natură inconștientă ale
psihicului uman.

Baza teoretică a terapiilor comportamentale iși are originea în teoriile

invățării, care considerau că personalitatea umană se structurează și funcționează
în raport de stimulii exteriori, de situațiile, rolurile și interacțiunile sociale și nu
de forțele psihice interne, orientarea comportamentală neagă total existența
factorilor psihologici de natură interioară. Terapeuții comportamentaliști se ocupă
de comportamentul observabil si de condițiile de mediu care il modelează,
psihoterapia fiind ințeleasă ca un proces de invățare.
 Reacțiile, emoțiile și deprinderile dezadaptative au fost achiziționate în
cursul vieții individului și ele s-au fixat deoarece au permis cândva subiectului să
evite anumite experiențe traumatizante. Deci, în concepția comportamentaliștilor
psihoterapia nu mai vizează o restructurare și reconstrucție a personalității, ci doar
reducerea și eliminarea simptomelor.

Conceptele de bază ale psihoterapiei comportamentale sunt cele de intărire socială

și de control al comportamentului. Principiul intăririi se referă la utilizarea si
manipularea stimulilor ambientali în așa f e l incât anumite categorii de
comportamente să fie recompensate și in felul acesta să crească probabilitatea lor de
manifestare. Psihoterapia devine astfel un proces logic de control al
comportamentului bazat pe cunoașterea condițiilor care permit modificarea acestuia.

In concepția terapeuților de orientare dinamică inlăturarea simptomului nu este

considerată vindecare. Mai mult, această eliminare fără atacarea procesului
nevrotic de bază este considerată periculoasă pentru că simptomul este doar
expresia superficială a unui proces psihopatologic profund, care poate genera noi
simptome adesea mai severe decât cel abordat.

Terapeuții comportamentaliști nu-și pun astfel de probleme, scopul

psihoterapiei constând în decondiționarea subiectului de comportamente nedorite și
în inlocuirea lor cu comportamente dezirabile.

In perspectiva behavioristă persoana dezadaptată este diferită de cea normală

prin aceea că a eșuat în dobândirea unor abilități de a face față evenimentelor
cotidiene si in același timp a achizitionat modele de comportament greșite.

XV. Personalitatea consilierului

a. Structura de personalitate a consilierului

Cele mai multe definiţii ale personalităţii transmit faptul ca organizarea dinamică a
trăsăturilor bio-psiho-socio-culturale ale persoanei, cu scopul adaptării originale a
acesteia la mediul natural şi sociocultural constituie personalitatea. Caracterul sintetic al
personalităţii, definitoriu pentru conceptul de personalitate este esenţial şi pentru
definirea personalităţii consilierului educaţional.
 Aceasta înseamnă că nu atât temperamentul, aptitudinile şi capacităţile, sunt esenţiale
pentru personalitatea consilierului (să fie extravert, să aibă aptitudini empatetice, să fie
generos) ci si organizarea acestor date ale personalităţii în jurul nucleului specific
activităţii de consiliere (ajutorul psihologic eficient). Dar dacă din punct de vedere neuro-
fiziologic persoana interesată să devină consilier nu dispune de echilibrul nervos care este
important în procesul consilierii, acest echilibru se poate dezvolta în vederea orientării
subiectului către un anumit tip de activitate profesională.

Nevoia fundamentală de a ajuta din punct de vedere psihologic sau educaţional

semenii se manifestă în dorinţa de a-i ajuta, aceasta evoluează în interesul pentru
problemele educaţionale şi suferinţele psihologice ale celorlalţi, putându-se transforma în
adevărate aspiraţii profesionale sau definind chiar idealul uman de a contribui la
dezvoltarea sănătăţii psihice şi educaţionale a oamenilor.

Referindu-se la profilul acestor specialişti, S. Freud remarcă existenţa unor trăsături

particulare recunoscute ulterior şi dezvoltate şi de alţi specialişti:

 nevoia de ordine, disciplină, securitate, organizare a timpului, considerate ca

factori ai restabilirii echilibrului sufletesc;
 nevoia de a-şi controla şi reprima propriile reacţii emoţional-afective;
 rezolvarea propriilor „probleme psihologice” sau educaţionale (complexe,
traume, conflicte, insuccese) prin descoperirea acestora la alte persoane,
tratarea şi depăşirea lor.

Aceste aspecte denotă existenţa în sfera inconştientului personal al profesioniştilor

din acest domeniu a unor „pulsiuni” directoare, ca forme de realizare sublimată a
propriului lor destin psihologic sau educaţional. Dar adevărata opţiune profesională se
bazează pe aptitudini, vocaţie, deliberare.

Structurile cognitive ale personalităţii consilierului: capacitatea analitică dar şi cea

sintetică, de abstractizare dar şi de concretizare sunt orientate în sensul creşterii gradului
lor de flexibilitate, fluiditate, originalitate. Aceste trăsături cognitive sintetice se
organizează în procesul dezvoltării ontogenetice a personalităţii în jurul interesului
fundamental de a-i înţelege pe ceilalţi. În acest sens aducem în discuţie teoria
inteligenţelor multiple a lui Howard Gardner care a identificat nouă tipuri de inteligenţă: -
lingvistică ; - logico-matematică; - muzicală; - spaţială; - naturalistă; - kinestezică; -
interpersonală; - intrapersonală; - existenţială.
 Din descrierea autobiografică a profesioniştilor din acest domeniu rezultă următoarele
particularităţi:

 curiozitate orientată către problemele vieţii sufleteşti, fenomenele

psihologice, problemele educaţionale;
 dorinţa de a înţelege, explica şi manipula procesele psihice sau de a rezolva
problemele educaţionale;
 pasiunea pentru investigarea acestui domeniu căruia îi consacră energia şi
timpul său;
 neglijarea propriilor interese, printre care se notează şi căsătoria la o vârstă
mai înaintată în raport cu cea obişnuită;
 tendinţa de consacrare profesională, dedicarea problemelor de studiu
ştiinţific;
 identificarea cu profesiunea aleasă.

Atitudinile favorizante pentru activitatea de consiliere ar putea fi sintetizate astfel:

 umanismul ca raportare la fiinţa umană ca la cea mai importantă investiţie;

concepţia pozitivă asupra omului, libertăţii şi relaţiilor interumane. În acest
sens un rol important în înţelegerea tulburărilor psihice dar şi al problemelor
educaţionale îl are modelul socio-cultural. S-a stabilit faptul că există o relaţie
strânsă între sistemul de valori al modelului socio-cultural şi formele de
ajutor psihologic sau educaţional. Interesant este faptul că în aria culturală
occidentală accentul se pune pe valorile potenţialului de boală, moartea
apărând ca un permanent pericol care planează asupra individului . În aria
culturală orientală, accentul cade pe valorile potenţialului de sănătate.
 Suferinţa ca sentiment moral al Occidentului este înlocuită în Orient cu
speranţa, sentiment moral al vieţii individului.

Alte atitudini favorizante pentru activitatea de consiliere sunt:

 receptivitatea;
 comprehensiunea;
 iubirea necondiţionată;
 empatia;
 autenticitatea;
 permisivitatea;
 maturitatea atitudinală;
  stima;
 acordul, etc.

Stima de sine este corelată cu stima de celălalt, stima faţă de persoana aflată în
dificultate. Consilierul nu poate intra într-o relaţie de consiliere dacă nu are un nivel
optim al stimei de sine corelat cu nivelul optim al stimei faţă de celălalt.

Stima reprezintă mecanismul valoric funcţional care filtrează toate celelalte influenţe
şi conduce la rezolvarea problemei. Acordul cu sine şi cu ceilalţi transpus în atitudinea
consilierului înseamnă a fi în consonanţă cu consiliatul, a-l aproba mai mult decât a-l
respinge, a-i obţine aprobarea pentru dirijarea şi treptat autodirijarea sa.

Negarea, contradicţia, tensiunea într-un sens sau altul sunt malefice şi ineficiente în
procesul consilierii. Atitudinea de acord este direct opusă dezacordului cu consiliatul
fiind de asemenea o pârghie de creştere a eficienţei procesului de consiliere.

b. Rolul și statutul consilierului

Activitatea profesională a consilierului se desfăşoară în cadrul unei relaţii inter-

umane speciale „de intimitate socio-culturală. Conceptul existenţialist de întâlnire
considerăm că este cel mai potrivit pentru definirea acestui tip de relaţie. În această
„întâlnire” cei doi parteneri au aşteptări diferite unul faţă de celălalt.

Expectanţele consiliatului sunt circumscrise nevoii de a primi ajutor psihoeducaţional

din partea consilierului (rolul consilierului). Expectanţele consilierului sunt circumscrise
nevoii de a acorda ajutor psihoeducaţional consiliatului (statutul consilierului).

De asemenea în prescripţiile rolului de consilier mai sunt prevăzute:

 tipul de problematică la care se cere şi se oferă ajutorul (problematică

existenţială, psiho-educaţională;
 competenţele consilierului: mobilizare, orientare-învăţare, susţinere,
gestionare, coordonare, conducere, organizare similare cu cele ale
profesorului modern, ale dirigintelui;
 finalităţile procesului de consiliere: explicaţia, decizia, interiorizarea,
exteriorizarea, rezolvarea de probleme.
 Aceste reglementări ale profesiunii de consilier psihologic sunt stabilite de asociaţiile
profesionale ale specialiştilor din domeniul respectiv. Rolul de consilier deţine
componente prescrise dar şi componente dobândite care rezultă din experienţa şi trecutul
consilierului. În procesul consilierii acesta va învăţa să-şi adapteze prescripţiile rolului
său la situaţia de viaţă, la dificultatea existenţială şi la personalitatea consiliatului.
Statutul consilierului este dat de poziţia sa în relaţiile inter-umane în general şi de
specificul relaţiei de consiliere.

Membrii societăţii şi partenerii relaţiei de consiliere se aşteaptă ca acesta să fie un om

demn, de încredere, preocupat de problemele existenţiale sau educaţionale ale celorlalţi,
detaşat faţă de constrângerile materiale proprii, care pune la dispoziţia clientului său un
model normal de persoană la care să se raporteze.

Aceste aşteptări ale consiliatului faţă de consilier sunt mai mult sau mai puţin
confirmate. Ceea ce este însă esenţial este faptul că în cadrul relaţiei de consiliere se
construieşte prin cooperarea consilierului cu clientul său modelul fiinţei valorizate.

Statutul profesiunii de consilier implică o anumită autoritate, prestigiu profesional,

respect şi recunoaştere. Rolurile consilierilor au un caracter dinamic, de activare a
personalităţii consiliaţilor cu ajutorul mijloacelor psihologice şi a propriei lor pesonalităţi.
Rolurile consilierilor pun în acţiune in mod predominant conştientul celor două persoane
care constituie cuplul de consiliere (consilier şi client) sau al grupului de consiliere.

Relaţia dintre aceştia dobândeşte semnificaţia unui schimb dirijat, a unui transfer iar
rolurile se vor adapta la obiectivele realizării procesului ce consiliere.

Aceasta întăreşte profesiunii de consilier caracterul de tehnologie psihologică în

unitate indestructibilă cu arta de îngrijire a sufletului dar şi cu ştiinţa de rezolvare a
problemelor.

c. Codul etic

Având în vedere faptul că ocupațiile de consilier pentru dezvoltare personală şi de

consilier pentru orientare profesională (consilier de orientare în carieră) se pot desfășura
direct pe baza titlului profesional conferit de certificatul de absolvire eliberat de furnizorii
de formare profesională a adulților şi avizat de ministerele abilitate ca urmare a absolvirii
cursului de consilier, activitatea profesională a consilierilor din România ar trebui sa aiba
următoarele principii:
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a informa cu onestitate asupra serviciilor
oferite, experienței sale profesionale, tehnicilor de consiliere folosite, acceptând să
facă publice date referitoare la cursurile absolvite, la nivelul și la tipul certificărilor
sau licențelor deținute, adresa, numărul de telefon, orarul de lucru, precum şi orice
alte detalii relevante. Informațiile trebuie să fie complete, fără ambiguităţi sau
greșeli, fără detalii care ar putea induce în eroare.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a informa clar şi corect clienţii cu privire
la termenii generali ai consilierii, încă de la prima şedinţă: durata, scopurile,
principiile consilierii, procedurile, beneficiile serviciilor oferite. Are obligația de a
se asigura că aceştia înțeleg implicațiile utilizării instrumentelor de evaluare, a
rapoartelor, a metodelor de intervenție, a măsurilor care trebuie luate pe parcursul
consilierii, a costurilor şi a modalităților de plată.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a oferi exclusiv acele servicii
profesionale pentru care deține certificări. Consilierea nu presupune diagnosticare
sau prescriere de tratamente. De aceea consilierul se va asigura încă de la începutul
şedinței că persoana consiliată nu suferă de vreo boală psihică şi nu se află sub
tratament psihiatric ori psihologic. In acest scop, este recomandabil să-i solicite
clientului semnarea unei declarații pe propria raspundere. În cazul în care clientul
este sub tratament sau manifestă vreo afecțiune care ține de competența
profesioniştilor în sănatate mintală, consilierul îl va îndruma către un specialist.
 Consilierul îşi asumă în totalitate respectarea integrităţii profesionale, stabilind ca
prioritare exclusiv interesele clienților.
 Consilierul își desfăşoară permanent activitatea integrând cele mai bune practici
profesionale în domeniu, angajându-se într-un efort continuu de îmbunătățire a
serviciilor profesionale oferite, asumându-şi responsabilitatea de a participa la
sesiuni periodice de formare continuă.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea – față de clienți și față de instituțiile în
cadrul cărora activează – de a oferi servicii profesionale competente, în deplină
concordanţă cu obiectivele generale şi specifice ale acestora.
 Consilierul clarifică împreună cu clientul său atât obiectivele pe care acesta şi le
propune, cât şi planul de acțiune pentru obținerea rezultatelor avute în vedere, fără
a-şi impune propriile idei sau dorințe!
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a încuraja permanent abordările pozitive
şi dezvoltarea constructivă a capacităţii clientului de a-și rezolva singur
problemele, pentru ca acesta să nu devină dependent de serviciile sale.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea respectării depline a confidenţialităţii
asupra tuturor informațiilor (indiferent de natura acestora) oferite de către
persoanele consiliate.
 Consilierul evită să se angajeze în orice activități financiare, personale, politice,
sociale sau organizaționale care ar putea conduce la folosirea greșită sau la
înțelegerea eronată a influenței sale. Pentru a promova încrederea publică în
profesia de consilier, el îşi asumă responsabilitatea de a se abţine de la orice
comportamente care încalcă standardele etice şi legale existente.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a respecta în totalitate drepturile
clienților stabilite prin lege, fără a practica nicio discriminare (legată de vârstă,
orientare sexuală, politică, apartenență etnică, dizabilități, etc).
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a lua toate măsurile necesare pentru a-și
proteja clienții de eventuale traume fizice și/sau psihice care ar putea să apară pe
parcursul consilierii.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea ca – în cazul consilierii unui grup – să
definească în mod foarte clar atât confidențialitatea, cât şi limitele între care
aceasta funcţionează.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a analiza toate perspectivele teoretice și
direcțiile de cercetare în scopul selectării și administrării instrumentelor de
evaluare într-un mod cât mai corect. Din perspectivă legală, consilierul poate
utiliza doar acele tipuri de evaluare pentru care este autorizat sau certificat.
 Consilierul care întocmeşte rapoarte ale investigațiilor evită cu maximă
responsabilitate ca rezultatele acestora să fie confuze sau interpretate greșit.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea ca – în cadrul relaţiei de consiliere – să
respecte în mod nemijlocit clienții și intimitatea acestora, evitând să accepte ori să
utilizeze comentarii deplasate sau neprincipiale, gesturi ori atingeri fizice care ar
putea fi considerate ambigue sau ca având conotații sexuale. De asemenea, este
profound conştient că practicarea profesiei este incompatibilă cu inițierea unor
relații sexuale cu persoanele consiliate.
 Consilierul îşi asumă responsabilitatea de a nu iniția procesul de consiliere sau,
dacă acesta se derulează, să-l încheie imediat, în cazurile în care constată că se află
în incapacitate de a oferi asistență profesională.
 XVI. Subiecte posibile pentru examen

1. Definiți consilierea psihologică

2. Caracteristici ale consilierii psihologice ca și concept

3. Obiectivele consilierii psihologice

4. Tipuri de consiliere psihologică

5. Problematica în consilierea psihologică

6. Relația dintre consiliere psihologică și psihoterapie

7. Caracteristici ale intervenției în consilierea psihologică

8. Selectarea segmentului pe care se va lucra (segmentarea problemei).

9. Evaluarea în procesul de consiliere psihologică.

10. Relația terapeutică

11. Empatia

12. Rezistența față de empatie

13. Elemente si puncte de reper in demersul consilierii psihologice

14. Fazele consilierii psihologice

16. Mecanismele de aparare

17. Orientarea cognitiv-comportamentala: caracterizare

18. Distorsiunile de raționament

19. Orientarea comportamentală: caracterizare

22. Etapele procesului de consiliere (Rogers)

23. Partenerii in activitatea de consiliere si orientare scolara si profesionala

24. Orientarea umanistă in consiliere

25. Aspecte generale privind psihologia educationala si psihologia dezvoltarii

26. Importanta consilierii psihologice si orientarii scolare si profesionale

27. Relatia altor discipline scolare in raport cu orientarea si consilierea

28. Capacitatea de autocunoastere unealta necesara procesului de consiliere si orientare

29. Aspecte metodologice ale punerii in practica a ariei curriculare de Consiliere

psihologica si orientare scolara si profesionala

30. Orientarea profesională a studenților

OBSERVATIE: Subiectele mai mari vor fi segmentate în subiecte mai mici în

examen (de exemplu: subiectul „Aspecte generale privind psihologia educațională și
psihologia dezvoltării” se poate impărți în:

a. Dezvoltarea personalității adolescentului

b. Beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de invățare
c. Motivația în activitatea de invățare
d. Creativitatea și stimularea comportamentului creativ în școală
 BIBLIOGRAFIE

BABAN A. Consiliere educaționala, 2001.

BABAN, A. Consiliere scolara. Ed. Psinet, Cluj-Napoca, 2001.
BECK, Aaron, Beck Depression Inventory, 1987.
BIRCH ANN, Psihologia dezvoltării
BUCUR, G. E. (red.). Elemente practice de medicină a orientării şcolare şi
profesionale. Bucureşti, Editura Medicală, 1986.

BOCSA, E. – Consiliere si orientare in cariera,

BOCSA, E., MUNTEANU, R. - Consiliere şi orientare în carieră, Eggert,
M. - Interviul perfect, Ed. Național, București, 2000.
COSMIVICI Andrei. Psihologia generală
COSMOVICI Andrei. Psihologia școlară, Editura Polirom, Iasi, 1998.
CREȚU T. Psihologia vârstelor, Iași, Editura Polirom, 2009.
CEDEFOP. Consiliere şi orientare profesională pe tot parcursul vieţii.
Luxemburg, Biroul de publicaţii oficiale al Comunităţii Europene, 1998.
DREVILLON, J. Orientarea şcolară şi profesională. Bucureşti, EDP, 1973.

DUMITRU, I, Al. Consiliere psihopedagogica, Editura Polirom, Iasi, 2008;

EDUCATIONAL and Vocational Guidance in the European Community.
European Commission, 1993.
ENĂCHESCU Constantin. Tratat de psihanaliză și psihoterapie, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1998.
EGAN Gerard. The Skilled Helper: A Systematic Approach to Effective
Helping. Cole Pub, 1990.
GAGE, J. si colab. Educational Psychology. Prentice Hall, New Jersey,
(1992).
GOLU, P. Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas,
Bucureşti, (2001).
IVEY Allen. Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating Client
Development in a Multicultural Society. Cole Pub, 1994.
Institutul de Stiinte ale Educatiei – Laboratorul Orientare scolara si
profesionala, Evaluarea activitatii de consiliere a carierei, Bucuresti, 2001
JIGAU, M. Consilierea carierei. Bucuresti, 2001.
JURCAU, N. Psihologie scolara. Ed. U.T. Press, Cluj- Napoca, (1999).
KILLEN, John. Evaluarea. În A.G. Wattset al. Regândirea educaţiei şi
orientării în carieră, Routledge, Londra, 2000.
MARCUS, Solomon. How Quantitative is Quantitative Linguistics?
QUALICO, Third International Conference on Quantitative Linguistics,
Helsinki, Finland, August, 26-29, 1997.
MARGA, Andrei. Guidelines for the Reform of Education in Romania.
Ministry of National Education, Bucharest, 1998.

MINULESCU, M., Stupcanu, A. Testarea psihologica si implinirea

aspiratiilor profesionale, Centrul de Studii si cercetari pentru probleme de
tineret, Bucuresti, 1992;
MUNTEANU A. Psihologia copilului și a adolescentului, Timișoara,
Editura Augusta, 1998.
NEACSU, I. Motivaţie şi învăţare, E.D.P., Bucureşti, 1978.
PATTERSON C.H, Theories of Counseling and Psychotherapy, 1986.
PETRESCU P., SIRINIAN L. Management Educațional, 2000.

PERETTI, A., Legrand, J.A., Boniface, J.. – Tehnici de comunicare-Editura

Polirom, Iasi, 2000;
PIAGET J. Psihologia copilului, București, Editura didactică și pedagocică,
1972.
PATTERSON, G.R.; DeBaryshe, D.; Ramsey, E. A Developmental
Perspective on Antisocial Behavior, American Psychologist , 1989.
ROGERS Carl. Consiliere și psihoterapie: concepte mai noi în practică,
1942.
ROSCA Al. Motivele actiunilor umane, 1943.
SLAVIN, R. E. si colab (2002). Educational Psychology. Prentice Hall,
New Jersey.
STRUNGA, Constantin. Evaluarea şcolară. Timişoara, Editura de Vest,
1999.
SILLAMY N. Dictionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
ŢEPELEA, A. (coord.) Managementul conflictului. Ghid. Ministerul
Educaţiei şi Cercetării. Consiliul Naţional pentru Pregătirea Profesorilor,
2001.
TOFFLER, Alvin. Şocul viitorului. Bucureşti, Editura Politică, 1990.

TOMSA, G., Dragan, I., Ozunu D. Dictionar de consiliere si orientare,

Editura. Ceres, Bucuresti, 2003;
WATTS, A. G.; Law, Bill; Killeen, John; Kidd, Jennifer M.; Hawthorn,
Ruth. Rethinking Careers Education and Guidance. Routledge, London and
New York, 1996.
 Surse bibliografice online:

www. Psyvolution.ro

www.acdppr.ro

www.12.tuiasi.ro