În claxoanele asurzitoare, abia reușesc să simt vibrația ceasului.

Holograma se activează
aproape instantaneu, iar din ecran țâșnește Nor, colegul meu de echipă.
- Colega, n-ar fi rău să te miști mai rapid la bază, Unchiu’ te caută ca turbat.
- Vin imediat, am avut o problemă tehnică acasă. Liftul capsular s-a stricat pentru a zecea
oară în două săptămâni.
- Ia-o pe scări, nu știi că mersul pe jos face piciorul frumos?
- Să cobori tu 200 de etaje dacă tot ești așa curajos, prietene. Hai, vorbim la bază.
Închid apelul, apoi trimit semnalul pentru Sky-taxi. Din cer coboară unul în picaj, asemeni
unei păsări răpitoare. Păsări... n-am mai văzut o pasăre de pe vremea când trăiam pe Terra, când
tot ce ne doream era să oprim ghețarii să se mai topească și nu mai știam cum să stingem
incendiile din toate pădurile lumii.
Claxonul mă trezește din visare. Urc în taxiul ce levitează la câteva palme deasupra betonului
încins, trimit robo-șoferului locația bazei, îmi prind centurile și mă las în scaun.
Știu de ce mă cheamă Unchiu’. Îi spunem cu toții așa, deși nu ne leagă nici ADN-ul, nici
prietenia. Este foarte bătrân, s-a nascut pe Terra când nu exista încă Internet, iar acum, datorită
capsulelor de rejuvenare internă, conduce toată Divizia de legătură Sol-Ter a Poliției. Este unul
dintre cei mai importanți oameni de pe Sola, tânăra, frumoasa și artificiala noastră stație spațială.
Când ești incapabil să ai grija de planeta pe care te-ai născut, trebuie să vină o echipă de
deștepți și să muncească ani buni ca să improvizeze alta. Se cheamă Sola pentru că seamănă cu o
cheie Sol, deși muzica este încă un lucru pe care l-am pierdut. Muzica, bibliotecile, păsările,
pădurile, viața adevărată, ca să fiu scurt. Unele dintre puținele lucruri pe care le-am luat cu noi au
fost nenorocitele de claxoane, îmi amintesc înciudat, în timp ce taxiul face slalom printre vârfurile
clădirilor.
Aveam trei ani atunci când Australia a ars până n-a mai rămas nimic din ea. Pe urmă au venit
inundațiile. Jumătate din fosta Europă era evacuată în viteză. Și totuși, când zic „jumătate”, nu
împart în două teritoriul, ci populația. Bogații și geniile se îmbarcau liniștiți spre o nouă viață și o
a doua șansă. Săracii și cei considerați inutili, ca artiștii, de pildă, erau lăsați să fie înghițiți de ape
sau uciși de radiațiile tuturor centralelor nucleare care au explodat rând pe rând, chiurile
„accidental”.
Tatăl meu era general în armată, tocmai fusese numit comandantul Diviziei de relocare din
Europa de Est. Ne-a trimis, pe mine și pe mama, cu transportul destinat trupelor. A refuzat să se
îmbarce până când nu vedea ultimul soldat plecat spre Sola, dar a promis că va veni cu ultimul
transport. N-a mai apucat.
În pragul bazei, în timp ce mi se scanează retina, mă gândesc la întâlnirea cu Unchiu’. M-a
întrebat dacă vreau să salvez omenirea și mi-a dat termen de gândire 24 de ore, de parcă m-ar fi
întrebat ce vreau să mănânc la prânz.
Știam vag despre ce misiune era vorba. Radio Șanț emitea bine-mersi și în spațiu. Se pare că,
la momentul populării stației spațiale, se calculase un necesar de oxigen pentru „x” persoane, pe o
perioadă de 150 de ani, cam cât îi lua planetei noastre să își revină și să ne aștepte cu brațele
deschise să o mai distrugem o dată. Acest număr „x” cuprindea oameni capabili să repună pe
picioare planeta la întoarcerea acasă. Era nevoie de medici, de ingineri, de tot felul de experți în
tot felul de domenii. Cu toate acestea, numărul „x” a devenit „x+șpagă”, iar pe liste s-au strecurat
o grămadă de beizadele, deținători de mici imperii de pe vremea când consumerismul era în floare,
tot felul de boșorogi putred de bogați care făceau exces de pastile de rejuvenare și trăiau deja de
prea mult timp. O grămadă de oameni care făceau umbră pământului degeaba, au reușit să ajungă
să facă umbră degeaba prin spațiu. Așadar, pe Sola a debarcat și corupția, rezistentă la dezastre
nucleare și naturale mai ceva ca un gândac de bucătărie și la fel de scârboasă.
În prezent, rezerva de oxigen era suficientă pentru încă trei ani, iar noi mai aveam de stat încă
50. Desigur, mai existau rezerve acasă, dar să calci acum pe pământ era echivalentul unei plimbări
prin Cernobîl în aprilie 86.
Nu știu dacă eu am tras „paiul scurt” pentru o asemenea misiune, dar Unchiu’ ar trebui să-și
caute alt prost.
În biroul Unchiului nu era nimeni, așa că încep să mă plimb prin încăperea rotativă ca un leu
în cușcă. Mă uit la vârfurile clădirilor de sute de etaje, la mașinile care se strecoară printre ele, la
copacii-hologramă, la restaurantele care servesc doar geluri și pastile, și mă întreb care este
scopul. Pentru ce atâta deranj?

CORNELIA DUMITRU