Afară doare

Stă în genunchi, în pragul ușii. Tremură din toate încheieturile, în

timp ce paltonul jerpelit pare că se micșorează și-i strânge trupul ca într-o

menghină.

Panica, panica aceea dezlănțuită îi crește în piept ca un balon umflat

prea tare, în timp ce, peste ochi, i se așterne vălul negru al disperării.

Simte ca o să leșine, așa că se târăște înapoi în cabană. Închide ușa, o

încuie de trei ori, ritualul ei compulsiv, apoi își sprijină spatele de

scânduri. Nu poate ieși din casă.

Își pleacă rușinată privirea săre mâinile ce i se odihnesc în poală. Își

studiază unghiile roase până la sânge, cicatricile de pe dosul palmelor,

rămase de la atentat. Caută în sertarele memoriei măcar o amintire cu ea

alergând pe un bulevard aglomerat, ori într-o piață ce forfotește de

oameni.

Își caută în buzunarul drept - mereu în buzunarul drept, altfel ar fi

agitată toată ziua - pastila de lorazepam. O înghite fără apă. În curând va

rămâne fără medicamente, Ștefan este pe moarte și ea nu poate ieși din

casă.