FILOZOFIE

Conceptul de autenticitate în existentialism

În ultimile decenii, analiștii sugerează că existențialismul este mai degrabă o mișcare

culturală trecută decât o poziție filosofică identificabilă. Este adevărat că, ca mișcare culturală,

existențialismul aparține trecutului, dar ca investigație filosofică acest curent a introdus o nouă

normă, și anume autenticitatea, pentru înțelegerea a ceea ce înseamnă a fi om - o normă legată

de un concept distinct, post-cartezian al sinele ca ființă practică, întruchipată în lume. De aceea

existențialismul a continuat să aibă o importanță imensă pentru gândirea contemporană.

Cei care au studiat operele lui Heidegger, Sartre, Merleau-Ponty, Jaspers, Marcel,

Simone de Beauvoir și alți filozofi existențiali, oferă oferă perspective atât de natură istorică,

științifică, cât și de focalizare mai sistematică , aducând existențialismul în confruntare cu

mișcări mai recente, cum ar fi structuralismul, deconstructivismul, hermeneutica și feminismul.

După ani de zile când a fost desconsiderat (mai ales în Franța), motivele existențialismului au din

nou importanță în lucrările unor gânditori de frunte. De exemplu, Faucault a îmbrățișat un anumit

concept de libertate și explorarea „îngrijirii sinelui” care amintește de dezbaterile din cadrul

existențialismului, la fel ca și lucrarea lui Derrida despre religie fără Dumnezeu și reflecțiile sale

asupra conceptelor de moarte, alegere și responsabilitate.

Evaluarea ideii de autenticitate a moștenirii existențialismului a devenit o agendă

importantă pentru filosofia contemporană. Într-un anumit sens, însăși notorietatea

existențialismului ca mișcare culturală nu ar fi putut împiedica receptarea sa filosofică serioasă.

S-ar putea ca ceea ce avem de învățat cel mai mult din existențialism să se afle în continuare în

fața noastră. Definiția filosofică a autenticității propusă de existențialism nu poate ignora în

FILOZOFIE

totalitate soarta culturală a termenului, conceptual având un impact semnificativ pentru domenii

precum teologia și psihologia. Legând existent umană de autenticitate, filosofia existentialistă

consideră că abordarea existenței umane necesită noi categorii care nu se regăsesc în repertoriul

conceptual al gândirii antice sau moderne; ființele umane nu pot fi înțelese nici ca substanțe cu

proprietăți fixe, nici ca subiecți atomici care se leagă în primul rând de o lume a obiectelor.

Termenul de autenticitate este folosit de existentialism în contexte atât de diverse încât

rezistă oricărei identificări. Cu toate acestea, cea mai importantă problemă care apare în

încercarea de a o defini constă în natura filosofică a semnificației sale. După cum a arătat Sartre,

autenticitatea nu denotă „calități obiective” care sunt calități prezise „persoanei”, în același mod

în care se afirmă, de exemplu, că „masa este rotundă sau pătrată ”. Noțiunea de autenticitate

semnifică ceva dincolo de domeniul limbajului obiectiv. Existențialistii reiterează faptul că,

pentru a dobândi o înțelegere a unei ființe umane, nu este suficient să cunoaștem toate

adevărurile pe care științele naturale (inclusiv ideea de autenticitate din psihologie) le-ar putea

oferi.

Dar nu este suficient nici să adoptăm punctul de vedere al practicii și să adăugăm

categorii extrase din teoriile morale. Astfel, nici cercetarea științifică, nici cea morală nu pot

surprinde complet ceea ce mă face să fiu eu însumi „propriul meu” eu. Ținând seama în mod

corespunzător de validitatea categoriilor științifice care sunt guvernate de norma adevărului și de

categoriile morale care susțin normele binelui, existențialismul poate părea să ascundă ceea ce

este adesea considerat a fi „inima” - (Kaufinann, 1968, p. 12) și anume, caracterul său de gest de

protest împotriva filozofiei academice, sensibilitatea anti-sistem, plecarea sa din „cușca de fier a

rațiunii”.
FILOZOFIE

Dar, deși este adevărat că principalii filozofi existențiali au scris cu o pasiune și o urgență

destul de neobișnuită pentru vremurile noastre, și în timp ce ideea că filozofia nu poate fi

practicată în maniera dezinteresată a unei științe obiective este într-adevăr centrală pentru

existențialism, toate temele asociate popular existențialismului - spaima, plictiseala, înstrăinarea,

absurdul, libertatea, angajamentul, neantul și așa mai departe - își găsesc semnificația filosofică

în contextul căutării unui nou cadru categoric, împreună cu autenticitatea ca norme de guvernare

a acestuia. Căutarea autenticității capătă o anumită urgență în situații extreme care se limitează

nu numai la crize personale și externe, ci și la crize sociale și istorice semnificative, precum cea

care decurge din declinul etosului puternic și de lungă durată al obiectivității, raționalității și

iluminării. Amintind termenii lui Nietzsche, este vorba de această eră a amurgului idolilor și a

morții lui Dumnezeu.

Ideea de autenticitate redeschide problemele identității și sensului personal denumite

frecvent drept dileme centrale ale lumii postmoderne. Autenticitatea se referă la un fel de

„transparență” în ceea ce privește situația, recunoscând că sunt o ființă care poate fi responsabilă

pentru cine sunt. Pentru a avea o viață autentică trebuie să fiu autorul propriei mele persoane, ca

un individ unic. În schimb, o viață neautentică este aceea în care permit ca povestea vieții mele

să fie dictată de lume.

Posibilitatea autenticității este un semn al libertății mele și, prin libertate, existențialismul

abordează întrebări de valoare. Se pune întrebarea dacă autenticitatea poate fi o normă etică

viabilă sau este un ideal romantic, un protest imatur împotriva procesului de nivelare a

obiectivității unidimensionale care domină modernitatea, civilizația excesiv tehnologică.

Majoritatea existențialistilor s-au angajat într-un fel sau altul să postuleze autenticitatea ca un

ideal care este necesar pentru a deveni ceea ce suntem capabili să fim, într- un context cultural și
FILOZOFIE

social care subminează autenticitatea autentică. În etica existențialistă, autenticitatea „se referă la

autonomia unui individ în a face alegeri morale care nu sunt legate de normele societății ...

(Existentialismul) ... înlocuiește conformitatea și mută alegerile morale de la societate la

individ. ... Persoana autentică acționează dintr-un sentiment de principii înnăscute și nu depinde

de acceptarea socială pentru standardele sale de etică "(Roth, 1996, p. 69).

Ideea de autenticitate „autenticitate” se opune obiectivității. Existențialiștii susțin că

individul este autoritatea supremă a valorii. Acesta susține că „ne creăm autenticitatea: nu ne este

livrată de autoritățile superioare” (Golomb, 1995, p. 25). Existențialistul încurajează

creativitatea, originalitatea și modele de viață radical diferite. Comportamentul existențial

autentic este cu adevărat original, nu este determinat de influența socială. Înglobează o căutare a

modurilor de existență unice, originale.

Astfel, în filozofia existențialistă, autenticitatea înseamnă crearea propriilor noastre

moduri de viață - „proiectul nostru autentic de a fi”. Dacă facem asta, atunci câștigăm o

autonomie mai mare și ne creștem capacitatea de a rezista presiunilor sociale și de a transcende

chiar socialul. Existențialiștii îi propun indivudului uman să evolueze, să-și construiească în

mod unic propria sa structură existențială.

FILOZOFIE

Bibliografie:

Golomb, Jacob. (1995). In Search of Authenticity: Existentialism from Kierkegaard to Camus,

Routledge, accesată la https://1lib.eu/s/?q=In+Search+of+Authenticity

%3A+Existentialism+from+Kierkegaard+to+Camus

Roth, John K. ed. (1996) Authenticity, International Encyclopaedia of Ethics, Salem Press,

London.

Sartre, Jean-Paul. (1946). Existențialismul este un umanism, accesată la

https://paideiacab.files.wordpress.com/2013/05/sartre-jean-paul-existentialismul-este-un-

umanism.pdf