Sunteți pe pagina 1din 9

Simbolul în poezia lui Emily Dickinson

Abstract

Poeziile lui Emily Dickinson sunt construite în jurul a câtorva mari teme: natura, dragostea,

singuratatea, moartea și nemurirea. Prin simbolurile folosite poeta a reușit să creeze un fel de

„arhitectură textuală” care integrează densitatea metaforică cu experiența personală. Astfel, ea a

devenit o precursoare pentru imagismul secolului al XX-lea.

Introducere

Emily Dickinson este considerată „unul dintre cei mai mari poeți americani care au existat

vreodată” (Benfey, 5). Poemele sale pot fi și au fost interpretate diferit, în funcție de epoca

istorică. Acest lucru este posibil deoarece poeta folosește chiar ea interpretări ale propriei

experiențe de viață. În poeziile lui Dickinson este folosit simbolismul întristării, personificării,

morții și nemuririi. Este descrisă pe larg fiecare semnificație care poate simboliza ceva și fără a

citi întregul poem nu am putea observa acest lucru. Fiecare poezie are doar o temă majoră care

este prezentată ca un act simbolic, un centru de semnificație, care poate fi atins doar dacă

cititorul a experimentat ceva asemătător cu poeta. De aceea, se poate considera că poezia lui

Emily Dickinson este o căutare a răspunsurilor din noi cu privire la viață și la ceea ce

urmează după sfârșitul ei, iar această căutare este realizată, în totalitate, prin folosirea

simbolurilor. Dickinson a preferat mereu să caute răspunsul la problemele existenței umane în

interiorul ei. Această interioritate explică preferința poetei față de izolare și singurătate și

fascinația ei pentru moarte.


Literature Review

Un studiu critic al poeziei lui Emily Dickinson întâmpină dificultăți datorate faptului că, apărând

postum, poeziile nu au fost pregătite pentru publicare chiar de autor. Forma finală a castor poezii

a fost data de editori și nu vom putea ști niciodată care ar fi fost alegerea poetei. De asemenea,

mai apare o dificultate, care afectează și interpretarea poeziilor, legată de cronologia aceastora,

care nu a fost încă stabilită pe deplin. De aceea, este imposibil de urmărit dezvoltarea stilului

artistic al poetei.

Începând cu prima jumătate a secolului XX criticii au descoperit imagismul poeziei lui Emily

Dickinson. George Frisbie Whicher a comparat folosirea de imagini la E. Dickinson cu cea a

artiștilor japonezi care “study bird or fish or flower until they are absorbed it into themselves,

and when they painted, paint not at object before them put a mental image”. De asemenea, într-

un studiu publicat în 1929, Louis Untermeyer a numit imaginile create de Dickinson ca având

caracter "gnomic" and "tremendous in implication". Scriitoarea a anticipat imagismul: "her

imagist etchings fifty years before Imagism became a slogan".

Ruth Flanders McNaughton consideră că E. Dickinson folosește, de obicei, imagini într-un sens

simbolic, pentru a transmite idei sau pentru a crea imagini reale ale lumii naturale sau spirituale.

Iată un exemplu: "We never know how high we are/ Till we are called to rise;/ And then, if we

are true to plan,/ Our statures touch the skies./ The heroism we recite/ Would be a daily thing,/

Did not ourselves the cubits warp/ For fear to be a king". Aici imaginea regelui, care poartă o

aură de pomadă și splendoare regală, este folosită cu sugestie și emoție, ca un simbol a ideii de

eroism cotidian.
Ruth Flanders McNaughton este primul critic care, in "The Imagery of Emily Dickinson"

consideră că culoarea reprezintă o revelație pentru Emily Dickinson. Folosirea florilor ca

imagini crează culoare, iar poeta folosește întreaga gamă a curcubeului : roșu, portocaliu,

galben, verde, albastru și violet, dar și stacojiu, flacără, carmin, , trandafiriu, roz, azur, iris,

violet, aurit, auriu, indigo, maro, argintiu. De asemenea, culoarea alba și neagră apar frecvent.

Adesea Dickinson, afirmă McNaughton, folosește pietrele prețioase pentru a exprima o

culoare, inclusiv chihlimbar, ametist, smarald, safir, beril, opal sau onix. Sunt opt nuanțe de roșu

cu care este descrisă nuanța toamnei. Purple este culoarea favorită a poetei: "Purple is

fashionable twice -/ This season of the year/ And when a soul perceives itself/ To be an

emperor". "She is not, however, always so conventional in her symbolism" (McNaughton,

1949, p. 21): "The color of a queen is this -/ The color of a sun/ At setting, this and amber;/

Beryl and this at noon ".

McNaughton consideră că pentru Emily Dickinson culoarea albă are un simbolism variat:

"After she renounced her love and became a recluse, she wore only white, which fact

seems to indicate that she identified it with love and especially with love's renunciation"

(McNaughton, 1949, p. 21). Utilizarea culorii albe pentru a simboliza atât dragostea, cât și

moartea este unul dintre paradoxurile lui Emily Dickinson: dacă i s-a refuzat împlinirea iubirii

în viața pământească este firesc să asocieze iubirea cu moartea și promisiunea vieții de după

moarte: "Mine by the right of the white election!/ Mine by the royal seal!/ Mine by the sign in

the scarlet prison/ Bars cannot conceal!". "The symbolism of "the scarlet prison" may refer

to the fact that the man she loved was already married. At any rate, Emily Dickinson's

uses of color in a symbolical sense present one of the most interesting problems in

connection with a study of her poetry" (McNaughton, 1949, p. 21).


Hazha Salih Hassan in "Symbolism of Purple in Emily Dickinson’s Poetry" consideră că

culoarea roșie este asociată valorilor creștine și regalității: "Social, religious, biblical and

Christian symbolisms were all associated with this color. However, it became symbolic with

wealth and power and strongly associated with Royalty…" (Hassan, 2013, p.3). Emily Dickinson

folosește purple în multe din poeziile sale pentru a crea imagini ale naturii primăvara, mai ales

scene care prezintă răsăritul sau apusul de soare. Chiar poeta scria într-o epistolă că “Spring is a

happiness so beautiful, so unique, so unexpected that I don’t know what to do with my heart“

(L389). Pentru Dickinson primăvara simbolizează o nouă viața, dar poeta găsește o asemănare

între frumusețea naturii primăvara și viața de după moarte: “Some Rainbow -- coming from the

Fair!/ Some Vision of the World Cashmere --/ I confidently see!/ Or else a Peacock's purple

Train/ Feather by feather -- on the plain/Fritters itself away!“ (162). În alte poezii, consideră

Hassan, violetul este culoarea care face legătura între corpul material și cel spiritual, oferind

liniște sufletească: “in Peace a Purple Tar”, “Where Ships of Purple - gently toss”. ” In these

poems, the color purple indicates Dickinson eccentricity, mysteriousness, and unconventional

person as she regards nature as a source of her inspiration rather its creator” (Hassan, 2013,

p.16).

Richard Volney Chase în "Emily Dickinson" ( 1965) consideră că Albul este o noțiune

abstractă și vagă care este folosită în legăturp cu viața de după moarte. Deși Emily Dickinson nu

era credincioasă " we can find out from her writings that she, at least, took into consideration the

possibility of God’s and heavenly" (Chase, 1965, p. 163). În poezia “Our journey had advanced“

Dickinson crează cu ajutorul simbolurilor o alegorie care înfățișează momentul când sufletul

părăsește această lume. Ca să fii în prezența divinității trebuie să mori mai întâi: “Retreat – was
out of Hope –/ Behind – a Sealed Route –/ Eternity's White Flag – Before –/ And God – at every

Gate –“.

Anna Priddy in “Bloom’s How to Write about Emily Dickinson“ (2008) analizează mai multe

poeme ale autoarei pentru găși imagini și simboluri noi. Astfel, Priddy consideră poezia ”I’m

Nobody! Who are you? ” un imn pentru cei mulți și anonimi. Dickinson “reverses the usual signs

of status so that to be nobody is a more valued state than being somebody“ (Priddy, 2008, p.

105). Deși poezia are doar 8 versuri, imaginile sunt numeroase: broaște, bogăție, nume și

nimeni. Priddy analizează conotațiile broaștei: deși broaștele sunt uneori transformate în prinți,

broaștele sunt privite într-o lumină negativă – sunt agile dar umflate și fac un zgomot enervant,

neexpresiv. Broasca devine simbolul celui anonim. “One possible thesis is that Dickinson

portrays anonymity as necessary for getting to the essence of an individual“ (Priddy, 2008, p.

110). Tema celui anonim merge mână în mână cu tema singurătății. In “I felt a Funeral, in my

Brain” izolarea este atât psihologică cât și fizică. “The speaker also seems isolated from herself

as she watches the funeral taking place in her brain. The funeral can be seen as a metaphor for

the end of the speaker’s rationality. The speaker’s alienation is symptomatic of her loss “(Priddy,

2008, p. 92).

George Frisbie Whicher o consideră pe Emily Dickinson a fost o bună abservatoare a lumii vii.

De aceea nu este surprinzător că multe dintre simbolurile folosite în poeziile sale provin din

natură, chiar dacă uneori acestea pot apărea amenințatoare pentru lumea vie. Whicher a observat

că “ that her attitude toward nature was that of the artist rather than the philosopher,

and that although there is a religious significance implicit in her treatment of it, this

implication is but lightly stressed“ (Whicher, 1938, p.262).


Un simbol al iluminării și al înțelegerii lumii care apare frecvent la Dickinson este lumina . În

multe poezii, lumina simolizează Adevărul sau Revelația: "I heard a Fly buzz—when I died—,"

in which the anticipated spiritual understanding is blocked by the fly "interposed ... / Between

the light—and me—." Poeta este fascinantă de felul în care apare lumina și cum aceasta

luminează obiectele și ființele din jurul său. Soarele, ca sursă primordială a luminii, îndeplinește

o funcție importantă în multe dintre poeziile sale. De cele mai multe ori se observă o legătură

între dragoste și soare: “Love reckons by itself alone,/ "As large as I" relate the Sun/ To one

who never felt it blaze, Itself is all the like it have“. În această poezie mai apare un simbol des

folosit de Dickinson, fereastra. Ferestrele permit luminii să intre peste întuneric și minții să

poată vedea afară. Deci ele pot simboliza ochii sau mai multe moduri de a interpreta lumea. La

sfârșitul poeziei naratorul își pierde cunoștința și numai poate vedea, lucru exprimat de poetă

astfel: "the Windows failed".

Aaron Shackelford (Dickinson’s Animals and Anthropomorphism, 2010) arată că pământul,

vegetația și animalele au fost elemente ale naturii care îi ofereau stabilitate poetei . Pentru Emily

Dickinson, marea, un alt aspect al naturii, simbolizează trădarea, imensitatea și sălbăticia mării o

înfioară și o înspăimântă. Marea este un loc rece unde se poate duce o luptă pe viață și pe

moarte, iar cel care supraviețuiește se întoarce spre pământ, care îi oferă siguranță: "the

"strangest Sea" is a cold place of extremity".

Lumea necuvântătoarelor, insecte, păsări și animale este reprezentată în poezia lui Emily

Dickinson ajutând, așa cum consideră Sharon Cameron, la construirea unei organizări spațio-

temporale a realității (Cameron, 1979, p.22) . Insectele - albinele, muștele, gândacii și fluturii -

apar în multe dintre poeziile lui Dickinson și sunt puse într-o lperspectivă pozitivă sau negativă.

În general, ele simbolizează procesul de neoprit al naturii, aflată într-o continuă expansiune.
Insectele se găsesc peste tot: un gândac zboară alături de o pasăre spre libertate, albinele care se

hrănesc cu flori și trifoi simbolizează fecunditatea naturii, o muscă se învârte în jurul unui pat în

care cineva a trecut în altă lume. insectele pot zburaîn prejma oamenilor oamenii, "I heard a Fly

buzz—when I died— ", amintind acestora despre procesul de descompunere care urmează după

moarte.

Roland Hagenbüchle în "Precision and Indeterminacy in the Poetry of Emily Dickinson "

analizează semnificația păsărilor în opera lui Dickinson: ele sunt prezentate fragile și delicate și

sunt, de multe ori, simbol al femeii sau al femeii îndrăgostite. Ele se mișcă elegant și sunt

recunoscute pentru frumusețea lor. Dar, la fel ca și femeile, devin repede nervoase: "He glanced

with rapid eyes, / That hurried all around— / They looked like frightened Beads." Dar glasul lor

este cel care încântă muritorii: "only their song can still be heard. Unlike the Romantics, Emily

Dickinson prefers not to mythologize the bird into an "immortal bird" or "blithe Spirit," although

for her, too, the bird remains "a mystery " (Hagenbüchle, p. 9).

Limbajul și simbolismul poeziilor lui Emily Dickinson a stârnit și critici. De exemplu, Eleanor

Wilner o consideră pe Dickinson un poet obsedat de sine și solipsist care s-a retras din lume

pentru a-și proteja comoditatea vieții și a limbajului. Wilner a criticat-o pe Dickinson pentru

"extreme privacy with which her canon was created; never being exposed to any real criticism,

she was never forced to face the critical agony of realizing that a word for her might be

something far different to another mind, and the slipperiness of her language was therefore never

brought home to her" (Wilner, 1971, p. 133).

Concluzie
Realiste şi feerice, profunde şi graţioase, poeziile lui Emily Dickinson nu cântă altceva decât

natura: copacii, lacul, florile din câmp, dar şi strada, casa, ciorapul, andrelele. Cu o inocenţă

absolută, poeta priveşte spectacolul arborilor desfrunziţi ori strălucitori de floare, al vântului ce

rostogoleşte până în prag conuri de brad, al păsării ce rupe cu ciocul râma de pe cărare. Tonul e

tandru-familiar, aproape copilăresc. Naturalismul poetei e purificat de orice senzualitate, fără a

părea însă uscat, ascetic. Bucuria rămâne mereu intactă. Ca, mult mai târziu, expresioniştii,

Emily Dickinson consideră Copacul, Vântul, Pasarea, drept Fiinţe esenţiale ale cosmosului. Dar

aceste Fiinţe nu sunt stihiile primare ale romanticilor şi ale expresioniştilor, ci nişte prezenţe

domestice, înconjurând de aproape pe om. O pasăre coborând pe cărare e o mică zeitate naturală

ciugulind, după ce aruncă priviri circumspecte, din mâna întinsă paşnic. Vara îşi strânge

podoabele ca o femeie care-şi împătureşte rochiile. O muscă albastră bâzâie tremurat, nesigur,

„ when I died”. Fluturi colosali înnegresc zarea, într-un zbor fastuos estheticl: „Too much pathos

in their faces / For a simple breast like mine. / Butterflies from San Domingo / Cruising round

the purple line. / Have a system of aesthetics / Far superior to mine”. Poezia lui Emily Dickinson

are o notă foarte modernă tocmai prin faptul că acest naturalism se bazează pe imagistică, care

apelează la simțuri. Chiar Emily Dickinson era conștientă că această utilizare figurativă a

imaginilor ”Tell all the truth but tell it slant”. Poeta nu avea nimic din clasicismul idealizant

al lui Keats autorului lui și era directă cu o percepţie a lucrurilor care o desparte și de romantici.

Reveriile ei sunt pline de spirit de observaţie, imaginaţia, foarte vie, e adesea glumeaţă. Desigur,

idilismul e numai apparent pentru că Dickinson e mai aproape de simboliști. Sub crusta

domesticităţii se zbate un suflet anxios. Emily Dickinson are o dezarmare în faţa existenţei ce ar

fi devenit tragică, dacă poeta n-ar fi găsit în natură un reconfort. „Frumosul e faptul naturii”,

spunea ea. Și astfel, natura ei nu e ostilă, ci doar stranie, pentru că este încărcată de simboluri.
„Soarele scamator” e simbolul miraculosului, nu al spaimei. Moartea se insinuează pretutindeni,

în fructe, în flori, fără însă a le altera faţa vizibilă. Nu e mai mult decât o otravă ameţitoare, nu e

un duh al descompunerii ca la Baudelaire.

Emily Dickinson folosind simbolurile a găsit limbajul pur al spiritului ce se scaldă firesc într-o

natură la fel de pură. Spunând lumii ”This is my letter for the word”, autoarea a vrut să transmită

acesteia emoție și vitalitate, și o altă abordare asupra sensului vieții.

George Frisbie Whicher, This Was A Poet, New York, 1938, Preface, vii.
Louis Untermeyer, "Colossal Substance," Saturday Review of Literature, V,
March 16, 1929, p. 770

Chase, Richard Volney. Emily Dickinson. New York: Dell Publishing, 1965.

Weisbuch, Emily Dickinson's Poetry, p. 45.

Eleanor Wilner, The Poetics of Emily Dickinson ,ELH Vol. 38, No. 1 (Mar., 1971), pp. 126-154, Published
by: The Johns Hopkins University Press DOI: 10.2307/2872366 https://www.jstor.org/stable/2872366

Fontana, David. The Secret Language of Symbols: A Visual Key to Symbols and Their Meanings. London:
Duncan Baird, 1993.

Shackelford, Aaron. “Dickinson’s Animals and Anthropomorphism,” The Emily Dickinson Journal, vol. 19,
no. 2, 2010, pp. 47-66.