Sunteți pe pagina 1din 36

Chimie Organică

Compuşi Organici: Exemple, Denumiri


Reacţii & Mecanisme

Materiale Plastice

Polimeri şi proprietăţi
Structura Polimerilor
Materiale auxiliare
Compuşi Organici: Exemple, Denumiri
Compuşi Organici: Exemple, Denumiri
Reacţii & Mecanisme

Sinteza: crearea moleculelor


• Un mod diferit de abordare a cineticii de reacţie de cel al cineticii
experimentale îl constituie cel în care se suspectează că procesul chimic
analizat se desfăşoară după un anumit mecanism.
• Pentru a înţelege conceptul de mecanism, fie un proces chimic în care
H2 şi Br2 reacţionează pentru a forma HBr. Un studiu de cinetică chimică
asupra unei astfel de reacţii ar putea arăta că reacţia se produce prin
atacul unui atom de Br asupra moleculei de H2 urmată de câteva etape
succesive şi nu printr-o singură etapă în care o moleculă de H2 ar ciocni
o moleculă de Br2 pentru ca atomii să-şi schimbe partenerii pentru a
forma molecule de HBr.
• Pentru a înţelege cele ce urmează este necesar să se definească
molecularitatea. Molecularitatea este numărul de molecule de reactant
care participă într-o reacţie elementară (presupusă etapă individuală într-
un mecanism de reacţie).
• Spre deosebire de ordinul de reacţie, care este o mărime dedusă
experimental din legea de viteză şi care se aplică unei reacţii generale,
molecularitatea se aplică reacţiilor elementare individuale presupuse a fi
etape în mecanismul de reacţie.
• Într-o reacţie elementară monomoleculară o singură
moleculă suferă o rearanjare de structură sau
descompunere. Un exemplu este izomerizarea
ciclopropanului la propenă.
CH3CH=CH2
• Cazul general al reacţiei elementare monomoleculare se
exprimă printr-o reacţie de forma:
R → βjPj, j = 1, … J, dR/dt = -k[R]
• Legea de viteză pentru o astfel de reacţie se scrie direct pe
baza ecuaţiei chimice. Rearanjarea propenei are, în acord cu
ecuaţia generală de mai sus un singur produs de reacţie, J =
1 şi coeficientul βJ = 1.
• O reacţie elementară monomoleculară este de ordinul 1,
deoarece numărul de molecule din reactant care se
descompun într-un interval scurt dt este proporţional cu
numărul de molecule disponibile să reacţioneze, adică cu
[R].
RCH=CHR' R CH2R'
C
• Într-o reacţie elementară bimoleculară se ciocnesc două molecule şi
schimbă între ele energie, atomi sau grupe de atomi, sau suferă alt
+
schimb (electroni); reacţiile elementare bimoleculare corespund multor
reacţii omogene, ca dimerizarea alchenelor şi dienelor. Mecanismul
C
acestei reacţii este unul bimolecular, dovedit şi de legea experimentală
de viteză: υ = κ·[CH3I]·[CH3CH2O-]. Revenind acum la cazul general al

R CH2R'
reacţiei elementare bimoleculare de ordinul 2, avem: R1 + R2 → βjPj, j = 1,
RCH=CHR'
… J, d[R1]/dt = -k[R1][R2]. O reacţie elementară bimoleculară este de
ordinul 2, deoarece viteza ei este proporţională cu viteza cu care
reactanţii se ciocnesc, fiind proporţională cu concentraţia lor. În orice caz,
orice presupunere în legătură cu mecanismul unei reacţii, inclusiv cu
mecanismul unei reacţii elementare de ordinul 2, trebuie să fie urmată de
faza de testare a modelului presupus. De notat este că corespondenţa
între ordinul reacţiei şi tipul reacţiei nu este biunivocă. Astfel, dacă reacţia
este un proces elementar de ordinul 2, atunci ordinul de reacţie este 2;
invers însă, dacă ordinul de reacţie este 2, reacţia poate urma un
mecanism complex; mecanismul postulat poate fi argumentat prin
investigarea produşilor secundari şi a intermediarilor în timpul reacţiei.
• Mecanismul Michaelis – Menten
funcţionează după schema:
• şi se aplică frecvent la cataliza
enzimatică (R1 este enzima, R2
este substratul, R3 cumulează
produşii obţinuţi în urma acţiunii
enzimei). (Michaelis L., Menten
M. L., Biochem. Z., 1913, 49, p.
333)

• Dacă energia de activare a unei reacţii este mare, numai o mică proporţie
de ciocniri moleculare dau reacţie. Catalizatorii au rolul de a micşora
energia de activare a reacţiei, oferind altă cale, care evită etapa lentă,
determinantă de viteză a reacţiei necatalizate şi conduce la o viteză de
reacţie mărită, la aceeaşi temperatură.
• Iată un exemplu de reacţie catalizată: energia de activare pentru
descompunerea H2O2 în soluţie este de 76 kJ·mol-1; reacţia este lentă
la temperatura camerei. Dacă se adaugă iod în cantităţi mici, energia de
activare scade la 57 kJ·mol–1 şi viteza de reacţie creşte de 2000 de ori.
• Enzimele sunt catalizatori biologici;
ele sunt foarte specifice şi pot avea
efect spectaculos asupra reacţiilor
pe care le controlează. Energia de
activare pentru hidroliza acidă a
zaharozei este de 107 kJ·mol-1; în
prezenţa enzimei zaharază energia
se reduce la 36 kJ·mol-1 şi procesul
de hidroliză este accelerat de 1012
ori la temperatura corpului (310 K).
Un catalizator omogen este în
aceeaşi fază cu amestecul de
reacţie. Există şi catalizatori
eterogeni (situaţi în altă fază decât
amestecul de reacţie), cum este
cazul unui catalizator solid pentru o
reacţie în fază gazoasă.
• Reacţii oscilante. Reacţiile
oscilante reprezintă mai mult
decât o curiozitate de laborator.
Dacă în procesele industriale
apar în puţine cazuri, în
sistemele biochimice există
numeroase exemple de reacţii
oscilante. De exemplu, reacţiile
oscilante menţin ritmul cardiac. O
caracteristică generală a
reacţiilor oscilante este că toţi
participanţii din lanţul de reacţie
oscilează în aceleaşi condiţii, cu
aceeaşi frecvenţă dar cu defazaj
diferit.
• A. Lotka (Lotka A. J., J. Phys. Chem., 14, 271, 1910) a propus pentru
prima dată un mecanism de reacţie complexă în fază omogenă care
manifestă oscilaţii amortizate. Zece ani mai târziu, în lucrarea sa (Lotka
A. J., J. Amer. Chem. Soc., 42, 1595, 1920), Lotka modifică mecanismul
propus în 1910 pentru a genera oscilaţii neamortizate. Mecanismul se
numeşte Lotka-Volterra
• R + X → 2X, υ = κ1·[R]·[X]
• X + Y → 2Y, υ = κ2·[X]·[Y]
• Y → P, υ = κ3·[Y]
• P→, υ = κ4·[P]
• Ultima ecuaţie reprezintă un proces de extracţie a produsului de reacţie
P, iar primele sunt autocatalitice. În modelul Lotka–Volterra de mecanism
de reacţie, concentraţia reactantului R se menţine constantă (de exemplu
prin adaos în vasul de reacţie sau prin intermediul unui echilibru între
două faze nemiscibile, după cum este necesar). Aceste restricţii fac ca
concentraţiile intermediarilor X şi Y să fie variabile.
• …
• xn+1 = xn+ (tn+1-tn)·xn·(κ1·[R]-κ2·yn)
• yn+1 = yn+(tn+1-tn)·yn·(κ2·xn-κ3)
• x0 = [X]0 = 1, y0 = [Y]0 = 1, κ1 = 3, κ2 = 4, κ3 = 5, [R] = 2
• Model de oscilaţii amortizate
• R1 → X, υ = κ1·[R1]
• 2X + Y → 3Y, υ = κ2·[X]2·[Y]
• R2 + X → Y + P1, υ = κ3·[R2]·[X]
• Y → P2, υ = κ4·[Y]
• La fel ca şi la modelul Lotka – Volterra, concentraţiile reactanţilor R1 şi R2
se menţin constante pe parcursul desfăşurării procesului.
• xn+1 = xn+(tn+1-tn)·(κ1·[R1]-xn·(2·κ2·xn·yn+κ3·[R2]))
• yn+1 = yn+(tn+1-tn)·(xn·(2·κ2·xn·yn+κ3·[R2])-κ4·yn)
• Numeric: x0 = 0, y0 = 1, κ1 = 3, κ2 = 4, κ3 = 5, κ4 = 7, [R1] = 2, [R2] = 2
• Modelul brusselator de oscilaţie autocatalitică. Modelul brusselator a
fost iniţiat de un grup din Bruxelles condus de Ilya Prigogine şi introduce
pentru prima dată mecanismul unei reacţii a cărei schemă de evoluţie
converge către un atractor. Mai mulţi autori au modificat această variantă
şi au studiat sistemele care funcţionează după aceste mecanisme. O
variantă simplificată este prezentată în continuare:
• R → X, υ = κ1·[R]
• X + 2Y → 3Y, υ = κ2·[X]·[Y]2
• Y → P, υ = κ3·[Y]
• Deşi ecuaţiile par mai simple la prima vedere, sunt chiar mai complicat
de rezolvat prin integrare decât cele anterioare. Mai mult, încă nu a fost
raportată în literatura de specialitate integrarea acestora pe cazul
general. În plus, ecuaţiile nu duc la un model atractor indiferent de
valorile constantelor de viteză şi ale concentraţiilor [R], [X]0 şi [Y]0.
Încercarea de a le rezolva este plină de surprize. Pentru cele mai multe
valori se obţine un sistem care evoluează către o poziţie de echilibru;
există valori pentru care se regăsesc oscilaţii amortizate către echilibru;
oscilaţiile periodice neamortizate au însă şi ele o pondere însemnată,
fapt dovedit de majoritatea sistemelor vii, în care procesele biochimice
celulare se bazează pe astfel de oscilaţii. Un exemplu în acest sens sunt
procesele care se desfăşoară în inimă; pulsaţiile periodice ale inimii se
datorează unor procese de acest tip. Importanţa acestor procese este
majoră. Acesta a şi fost motivul pentru care în 1977 lui Ilya Prigogine i-a
fost conferit Premiul Nobel pentru Chimie, pentru studiile sale teoretice
asupra sistemelor disipative.
Polimeri şi proprietăţi
• Se poate afirma că astăzi nu există nici o ramură a tehnicii care să nu
beneficieze de descoperirile şi cercetările care au dus la obţinerea
polimerilor şi pe această bază a materialelor plastice. Unele ramuri
industriale se ocupă cu producerea (sinteza) polimerilor iar altele cu
obţinerea şi prelucrarea materialelor pe bază de polimeri.
• Unul dintre cei mai cunoscuţi polimeri, nylonul, este produsul de
condensare al acidului adipic şi a hexametilendiaminei.
• Prin eliminarea unei molecule de apă între două astfel de molecule se
formează celula de bază din structura nylonului. Prin repetarea
alternativă a radicalilor proveniţi de la acidul adipic şi
hexametilendiaminei, rezultă o moleculă lungă.
• Nylonul este un material fibros care constă din aceste molecule lungi într-
o orientare aproximativ paralelă.
• Prin reacţii similare de condensare se prepară şi alte fibre artificiale şi
mase plastice. Procesul de condensare a mai multe astfel de molecule
se numeşte polimerizare.
• Iniţial materialele plastice au pătruns în tehnică înlocuind materialele
clasice (lemn, ceramică, metale). Treptat însă, polimerii sintetici s-au
impus şi au ieşit din stadiul de materiale de înlocuire.
• Polimerii s-au afirmat datorită proprietăţilor lor deosebite (rezistenţă
mecanică şi termică, rezistenţă la coroziune, densitate mică,
prelucrabilitate uşoară, conductivitate electrică şi termică reduse) ca
materiale noi, utilizabile în condiţii în care materialele clasice nu făceau
faţă.
• Materialele plastice au permis rezolvarea unor probleme de cea mai
mare importanţă pentru domenii de vârf ale tehnicii: în construcţiile
aerospaţiale, electrotehnică şi electronică (izolatori ai conductorilor
electrici).
• Materialele plastice au egalat rezistenţa mecanică a metalelor, dar sunt
mult mai uşoare şi mai rezistente la agenţii atmosferici, acvatici şi chimici
(firele transatlantice); sunt tot aşa de transparente ca şi sticla, dar
incasabile; rezistă la umezeală şi bacterii; permit transportul razelor γ
(fibrele optice).
• Progresele realizate în direcţia obţinerii de polimeri cu stabilitate termică
ridicată au mărit prestigiul materialelor plastice.
• Astfel, posibilitatea utilizării politetrafluoretilenei (teflonului) până la
aproape 300°C a jucat un rol important în realizarea primelor aparate de
zbor cu motoare cu reacţie, a motoarelor electrice (bucşe, lagăre) şi a
transformatoarelor cu funcţionare la temperaturi ridicate (izolatori la
sârma de cupru). Utilizarea polimerilor silico-organici stabili la temperaturi
de peste 400-500°C permite reducerea gabaritului motoarelor electrice.
Izolarea cu astfel de polimeri permite realizarea unor secţiuni reduse ale
conductorilor cu care se bobinează rotorul. Se obţin economii importante
în greutate.
• La avioanele supersonice în timpul zborului suprafaţa metalică poate
atinge temperaturi de până la 300°C. Materialele plastice din care sunt
realizate parbrizul, geamurile, garniturile de etanşare de la uşi, ferestre,
trape trebuie să reziste acestor temperaturi. În anvelopele avioanelor de
mare viteză se dezvoltă la aterizare, pentru foarte scurt timp, temperaturi
de peste 320°C; polimerii utilizaţi în acest scop trebuie să-şi menţină
comportarea elastică şi să reziste suprasolicitărilor. Densitatea de 5 pană
la 9 ori mai mică decât a metalelor recomandă utilizarea materialelor
plastice în aeronautică.
• Probleme foarte complicate legate de stabilitatea termică la temperaturi
foarte ridicate au fost rezolvate prin utilizarea materialelor plastice. De
exemplu:
– vârful de atac al rachetelor necesită o finisare perfectă, rezistenţă
termică şi în plus o perfectă stabilitate dimensională la şocurile de
temperatură obişnuite vitezelor şi altitudinilor mari. Lipsa dilatărilor şi
contractărilor, necesare unei bune dirijări a navei nu poate fi obţinută
prin utilizarea unei piese metalice, sensibilă la variaţiile de
temperatură. Un stratificat de polimer fenolic a rezolvat această
problemă datorită coeficientului său de dilatare termică mic şi a bunei
sale stabilităţi termice;
– ajutajul prin care ies gazele de combustie la motoarele rachetă nu
poate fi realizat numai din metal, dar nici numai din material plastic
datorită temperaturilor foarte mari: 3000-3500°C. Prin combinarea
acestor două materiale se rezolvă problema. Suprafaţa metalului se
acoperă cu un polimer corespunzător (de exemplu cu un polimer
fenolic). Adus la temperatură înaltă, datorită fenomenului de
ablaţiune, polimerul se carbonizează (nu arde), iar stratul format
având structură poroasă devine izolant termic, ceea ce totodată
încetineşte procesul de descompunere. În final, se obţine un strat cu
calităţi de izolant termic excepţionale. De exemplu, dacă în anumite
condiţii o suprafaţă de oţel neprotejată ajunge la 1000°C, prin
aplicarea unui strat de protecţie din teflon de 5mm temperatura de la
suprafaţa metalului ajunge să fie de numai 150°C.
• Există polimeri care îşi păstrează proprietăţile mecanice în limite largi de
temperatură (-50...+500°C). Alţi polimeri, în limite restrânse, au stabilitate
chimică mai bună decât aurul şi platina.
• Bariera termică a fost învinsă de polimeri. Temperaturile înalte nu mai
reprezintă o îngrădire pentru extinderea utilizării materialelor plastice.
Prin acceptarea de către aeronautica modernă (cea mai capricioasă şi
pretenţioasă ramură a tehnicii) a utilizării pe scară largă a materialelor
plastice se poate considera că acestea au trecut „botezul focului”.
Evoluţia producţiei mondiale de materiale plastice este, în acest sens,
semnificativă (milioane tone).
1975 1976 1980 2000
35 42 105 1700
• Câteva domenii în care materialele plastice sunt din ce în ce mai mult
utilizate:
– construcţia de maşini (automobile, pompe, suflante, ventilatoare,
filtre, conducte, recipiente, roţi dinţate, şuruburi);
– materiale de construcţie (ţevi, elemente prefabricate, materiale
spongioase, plăci, acoperişuri, mobilier);
– aerospaţiale (componente ale avioanelor şi elicopterelor ce a permis
reducerea greutăţii cu 20%);
– agricultură (ţevi diverse, folii la realizarea serelor);
– electrotehnică (izolarea cablurilor şi sârmelor, prize, ştechere,
materiale izolante);
– medicină (inimi artificiale, valvule, articulaţii şi membre artificiale,
instrumente chirurgicale, catgut, sonde şi catetere, siringi pentru
utilizare unică, proteze diverse);
– ambalaje (cutii, borcane, sticle, ce permit reducerea cheltuielilor de
transport);
– confecţii şi obiecte de uz casnic.
• Actualmente se realizează hârtie sintetică (bancnote) şi se utilizează
materialele plastice în tehnica reproducerilor (LED-urile de la Xerox).
• Materialele convenţionale nu sunt corespunzătoare unor cerinţe
importante ale tehnicii zborurilor spaţiale. Fără materialele plastice
zborurile interplanetare ar fi rămas o idee genială. Calităţile protectoare
ale materialelor plastice (cu conţinut mare de hidrogen) au permis de
asemenea un progres rapid în cercetarea şi utilizarea energiei nucleare.
Un ordin de mărime al dezvoltării industriei bazate pe materialele plastice
este dat de raportul de consum relativ la fier: dacă în anul 2000 consumul
de materiale plastice a fost de aproximativ 1400 milioane tone, la fier de
numai aproximativ 300 milioane m3.
• Larga utilizare a maselor plastice a făcut ca sinteza polimerilor să devină
una dintre cele mai importante activităţi ale industriilor chimice. Odată cu
aceasta s-a dezvoltat, în paralel, industria de prelucrare a materialelor
plastice şi de transformare a acestora în produse utile.
• Sub denumirea de materiale plastice se înţeleg azi materialele obţinute
pe bază de polimeri, în general sintetici, a căror prelucrare sub formă de
produse finite se face la temperaturi la care aceste materiale devin
plastice. Materialele plastice la presiune şi temperatură normală sunt
relativ dure şi puţin elastice. Masele ceramice în cursul operaţiunii de
formare a produsului sunt plastice. După ardere produsul finit devine dur
şi casant.
• În secolul XIX au fost făcute primele descoperiri care au
permis modificarea caracteristicilor substanţelor naturale:
– primul polimer sintetic (polilactida) a fost obţinut în 1833
de Gay Lussac şi J. Pelouze prin încălzirea acidului lactic;
– vulcanizarea cauciucului natural (în 1839) prin încălzirea
acestuia cu o cantitate mică de sulf, a permis eliminarea
dezavantajelor cauciucului natural (starea lipicioasă,
curgerea) şi obţinerea unui material elastic şi rezistent
(cauciucul vulcanizat);
– plastifierea nitrocelulozei cu camfor (în 1872) a dus la
obţinerea celuloidului (prima masă plastică pe bază de
derivaţi ai celulozei);
– modificarea chimică a caseinei şi obţinerea primei mase
plastice pe bază de substanţe proteice: galalitul (în 1897).
• În deceniile următoare au fost obţinute o serie de substanţe
macromoleculare sintetice. Transpunerea pe scară
industrială a acestora începe însă abia în 1909
Primii polimeri sintetizaţi şi produşi industrial
Polimerul Anul Anul începerii
sintezei producţiei
Polistiren 1839 1930
Poliformaldehida 1859 1958
Policlorura de vinil 1872 1935
Fenoplaste 1872 1909
Poliizopren 1879 1956
Creoplaste 1884 1925
Poliacrilonitril (orlon, melana) 1893 1943
Poli-ε-capro-amidă (poliamidă 6) 1899 1939
Polibutadienă 1911 1931
Polihexametilendipamidă (poliamidă 6.6) 1935 1938
Poli co-undecamina (rilsan) 1935 1950
Structura Polimerilor
• Moleculele polimerilor (numite şi macromolecule) sunt formate în mod
uzual din 1000-10000 şi chiar 100000 de unităţi structural identice, care
se repetă, denumite meri. Natura merilor diferenţiază tipurile de polimeri.
Câteva tipuri de (mono)meri sunt redate în tabel.
• O moleculă se consideră polimer dacă are o masă moleculară suficient
de mare, de peste 103-104 g/mol. Moleculele care prezintă interes
tehnologic au masă moleculară care depăşeşte 104.
• Materialul de construcţie al macromoleculei este monomerul. Dacă se
utilizează o singură specie de monomer, atunci produsul este un
homopolimer. Dacă se utilizează două specii de monomer atunci
produsul se numeşte copolimer, iar dacă se utilizează trei specii, el se
numeşte terpolimer.
• Macromoleculele obţinute nu au toate aceeaşi lungime, respectiv acelaşi
număr de monomeri. Într-un gram de polimer există de regulă mai multe
milioane de lanţuri macromoleculare de lungimi diferite. Din acest motiv,
informaţiile cu privire la masa moleculară a polimerului se exprimă
statistic prin utilizarea noţiunii de distribuţie a maselor moleculare ale
polimerului. Macromoleculele cu mase moleculare diferite, alcătuite din
număr diferit de monomeri ale unui polimer formează polimeri omologi.

meros (greacă) = parte


• Există o imensă variate de polimeri cu compoziţie chimică diferită.
Aceştia pot fi împărţiţi în următoarele clase:
– polimeri organici (alcătuiţi din carbon şi alte elemente organofile:
hidrogen, oxigen, azot, sulf, halogeni);
– polimeri anorganici (nu conţin atomi de carbon în moleculă);
– polimeri elemento-organici (pe lângă carbon şi elemente organofile
mai conţin şi alte elemente: siliciu, seleniu, bor, aluminiu, staniu,
plumb, titan);
• Domeniul polimerilor organici a fost cel mai mult dezvoltat. Polimerii
anorganici şi elemento-organici (de exemplu silico-organici) au rezultat
ca urmare a cercetărilor în vederea obţinerii polimerilor cu calităţi
speciale (cu rezistenţă termică, chimică şi mecanică ridicate, calităţi
semiconductoare, electroizolante şi termoizolante).
• În funcţie de natura lanţului macromolecular polimerii se împart în:
– carbocatenari (cu lanţ alcătuit numai din atomi de carbon: policlorură
de vinil, polietilenă, polibutadienă);
– heterocatenari (lanţ alcătuit şi din alţi atomi: oxigen, azot, sulf, siliciu
pe lângă cei de carbon: poliamide, poliuretani, poliesteri,
polizaharide).
• După tipul reacţiilor prin care se obţin polimerii sintetici, ei se clasifică în:
– polimeri obţinuţi prin reacţii de policondensare;
– polimeri obţinuţi prin reacţii de poliadiţie.
• Polimerizarea a două specii diferite A şi B se numeşte
copolimerizare şi se poate efectua după una din schemele:
• alternativ: –A–B–A–B–A–B–A–B–A–B–A–B–
• întâmplător: –A–B–B–A–A–B–B–B–A–B–A–A–B–
• bloc: –A–A–A–A–A–A–B–B–B–B–
• ramificat: B B
A A A A A A A A
B B
B B

• Polimerul obţinut prin copolimerizare prezintă numai în B


cazuri rare o alternare regulată a celor doi monomeri şi, mai
mult, raportul de monomeri în catenă nu corespunde de
obicei cu raportul de monomeri din amestecul de reacţie. Din
acest caz copolimerii sunt în general substanţe amorfe.
• Din punctul de vedere al structurii polimerii pot fi:
– liniari (filiformi) – lanţuri macromoleculare ce au crescut pe o singură
direcţie; lungimea este mult mai mare decât dimensiunile
transversale;
– ramificaţi – lanţurile macromoleculare au crescut pe două direcţii,
asemănător ramurilor unei crengi;
– tridimensionali – macromoleculele au crescut pe toate cele 3 direcţii
ale spaţiului şi se formează o reţea spaţială.
• O categorie intermediară o reprezintă polimerii crescuţi cu structură
liniară care în urma unui proces chimic ulterior stabilesc legături şi catene
încrucişate, care le conferă structură tridimensională. Cazul cel mai
cunoscut este la cauciuc, când sulful stabileşte punţi între catenele liniare
în procesul de vulcanizare. În acest caz toate moleculele sunt unite între
ele şi formează o moleculă unică (gigant). Lanţurile moleculare nu mai
pot fi separate prin solvire sau încălzire fără a distruge legăturile.
Polimerii care trec prin încălzire ireversibil în stare infuzibilă şi insolubilă
se numesc termorigizi.
• O înaltă simetrie în structura internă a polimerilor se poate realiza încă de
la sinteză. Ei se numesc stereoregulaţi.
• Din punctul de vedere al comportării termomecanice se
disting următoarele grupe de polimeri:
– termoplaste – pot fi supuse la topiri repetate fără a suferi
vreo transformare chimică; sunt în general polimeri amorfi
sau parţial cristalini;
– elastomeri – de tipul cauciucurilor; polimeri în general
amorfi la care modulul de elasticitate transversală nu se
modifică sensibil şi are valori de 1..10 daN/cm2;
– duroplaste – duromeri, materiale rigide; polimeri amorfi la
care modulul de elasticitate nu se modifică sensibil şi are
valori de peste 102 daN/cm2.
Materiale auxiliare
• Materialele auxiliare utilizate la obţinerea materialelor
plastice sunt:
– plastifianţii: substanţe lichide sau solide care adăugate
produşilor macromoleculari modifică ireversibil
proprietăţile fizice ale polimerilor fără a schimba natura
chimică; au rolul de a micşora forţele de atracţie
intramoleculare din polimer;
– stabilizatori: pentru polimerii sintetici; au rolul de a atenua
sau elimina reacţiile care cauzează degradarea;
– materialele de umplutură – substanţe sau amestecuri de
substanţe care se amestecă cu polimerul pentru a-i
modifica anumite proprietăţi fizico-chimice; pot fi: pulberi,
fire, fibre, foi, ţesături;
– materiale de armare – materiale de umplutură care
măresc rezistenţa;
– coloranţi – pigmenţi organici şi anorganici;
– lubrifianţi (agenţi de emulare) – se aplică pe suprafeţele metalice
pentru a uşura desprinderea materialelor plastice;
– substanţe antistatice – au rolul de a împiedica acumularea sarcinilor
electrostatice; exemple: soluţii de acetobutirat, celuloză + alcool,
metacrilat de glicidil;
– agenţi de ignifugare – anticombustibili; au rolul de a mări rezistenţa la
foc a materialelor plastice;
– agenţi fungistatici – măresc rezistenţa la acţiunea microorganismelor
asupra materialelor auxiliare (ele nu atacă macromoleculele de
polimer);
– agenţi de expandare – pentru obţinerea materialelor plastice poroase;
– agenţi de odorizare – pentru acoperirea mirosului necorespunzător
datorat constituţiei chimice, auxiliarilor sau proceselor de oxidare.