Instituirea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda şi

contribuţia acestuia la dezvoltarea Dreptului Internaţional

Rwanda apare pe agenda ONU mai devreme de începerea genocidului, numit de unii
autori ca unul din eşecurile cele mai mari ale umanităţii. Prima intervenţie a Naţiunilor Unite se
observă chiar mai devreme de adoptarea Rezoluţiei 812 din 12 martie 1993, emisă la 3 zile
după încetarea, la 9 martie, a acţiunilor militare dintre RPF şi RGF, rezoluţie prin care se instituia
UNOMUR. ONU avea doi trimişi speciali în cadrul negocierilor de la Arusha finalizate cu
semnarea Acordului de la Arusha din 4 august 1993: Isoa Tikoka (Fiji) – observator militar al
ONU în cadrul negocierilor şi Macaire Pédanou – observator politic. Prezenţa ONU în regiune a
devenit vizibilă, ulterior, prin activitatea ineficientă a UNAMIR.
După ignorarea ostentativă a genocidului rwandez şi la câteva luni după încetarea
acestuia, ONU, prin persoana Secretarului General şi al Consiliului de Securitate a încercat să
„se spele pe mâini”. [2]
Astfel, Consiliul de Securitate, exprimându-şi serioasele preocupări în ceea ce priveşte
rapoartele indicând faptul că au loc acte de genocid şi acte de încălcare flagrantă, sistematică şi
răspândită a normelor de drept internaţional umanitar, înţelegând că această situaţie constituie
o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, hotărât să pună capăt acestor crime şi
să întreprindă măsuri efective de a judeca persoanele responsabile, considerând că stabilirea
unui tribunal internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile de genocid şi alte
încălcări ale dreptului internaţional menţionate mai sus va contribui la stoparea acestor
violenţe şi încălcări şi acţionând în conformitate cu Capitolul VII al Cartei Naţiunilor Unite,
decide instituirea unui tribunal internaţional în scopul judecării persoanelor respomsabile de
înfăptuirea genocidului şi alte încălcări serioase ale dreptului umanitar internaţional comise pe
teritoriul Rwandei, precum şi rwandezii responsabili de aceste activităţi pe teritoriul statelor
vecine în perioada 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1994. [6]
Rezoluţia 955 a Consiliului de Securitate include şi Statutul Tribunalului Penal
Internaţional pentru Rwanda unde sunt stipulate acţiunile care sunt considerate acte de
genocid, preluate din Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid [3]
[6], şi anume:
a) omorârea membrilor unui grup;
 b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionata a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea
fizică totală sau parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.

Totodată, Statutul Tribunalului enumeră acţiunile care cad sub incidenţa răspunderii şi
pedepsei penale [6]:
● actele de genocid
● conspiraţie în vederea comiterii infracţiunii sau actului de genocid
● incitarea directă şi publică la săvârşirea actelor de genocid
● tentativă de genocid
● complicitate la săvârşirea actelor de genocid

În categoria infracţiunilor împotriva umanităţii judecate de către Tribunalul Penal

Internaţional pentru Rwanda, conform articolului 3 din Statut, intră [6]:
● Omuciderea
● Exterminarea
● Sclavizarea
● Deportarea
● Încarcerarea
● Tortura
● Violul
● Persecutările de ordin politic, rasial şi religios
● Alte acte inumane

Stabilirea sediului Tribunalului în localitatea Arusha din Tanzania nu este deloc

întâmplătoare. Un organism internaţional aşa cum urma să fie Tribunalul Penal Internaţional
pentru Rwanda trebuia să funcţioneze conform Statutului şi logicii, de altfel, într-un loc eficace
din punct de vedere administrativ, al timpului şi spaţiului, adică undeva unde era comod şi
stabil să se desfăşoare procese judiciare de asemenea amploare într-o manieră echitabilă. În
contextul stabilităţii şi echităţii Uganda nu putea fi aleasă deoarece unul din beligeranţi (RPF) se
constituise ca forţă armată pe teritoriul acesteia, iar preşedintele ugandez decedase împreună
cu cel rwandez în ziua declanşării genocidului. Deasemenea, Republica Democratică Congo era
se aflau reprezentanţi ai celui de-al doilea beligerant (RGF), care ar fi putut destabiliza situaţia
în orice moment. Nici Burundi nu putea oferi locaţie pentru un tribunal internaţional în
contextul instabilităţii politice şi insecurităţii locale provocate de lovitura de stat şi violenţele
care avuseseră loc în perioada de dinaintea începerii genocidului în Rwanda. Astfel, cea mai
stabilă ţară din regiune rămânea a fi Tanzania, unde avuseseră loc şi negocierile pentru
semnarea păcii dintre beligeranţi la încheierea războiului civil.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda este compus din 11 judecători, aleşi de
Adunarea Generală a ONU din lista prezentată de Consiliul de Securitate pentru un mandat de 4
ani. Este de menţionat faptul că statutul Tribunalului prevede imposibilitatea alegerii a doi
judecători din acelaşi stat.
Există două grade de jurisdicţie, Camere care judecă în prima instanţă şi o Cameră de
apel comună a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda şi a Tribunalului Penal
Internaţional pentru Iugoslavia, care permite să se asigure unitatea jurisprudenţei. Procedura
este publică, se angajează în baza actului de acuzare emis de Procuror şi asigură acuzaţilor toate
garanţiile „procesului echitabil” prevăzute de PIDCP. Ca şi în cazul Tribunalelor de la Nürnberg şi
Tokio, procedura a urmat sistemul propriu statelor de common law, prin urmare un curs
distinct, în funcţie de declaraţia preliminară a acuzatului: „vinovat” sau „nevinovat”. În prima
ipoteză nu se mai discută faptele sau vinovăţia, totul se rezumă la analiza eventualelor
circumstanţe atenuante. În cea de-a doua ipoteză, se administrează probele. Procedura este
orală, fiecare parte are dreptul să interogheze martorii propuşi de cealaltă parte. Procedurile nu
se pot desfăşura în absenţa acuzatului (ex parte). Tribunalul a stabilit în Regulamente un
mecanism eficace de protecţie a victimelor şi a martorilor, cărora li se asigură anonimatul faţă
de public, iar în circumstanţe excepţionale, chiar şi faţă de acuzat şi mandatarii săi. Chiar dacă
pedeapsa cu moartea exista în sistemele de drept intern din care proveneau acuzaţii, Statutul
nu prevede decît pedepse cu închisoarea, ONU refuzând orice încercare de a legitima pedeapsa
capitală în acest context.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda dirijează activităţile sale în concordanţă cu
câteva scopuri bine definite [7], şi anume :
- contribuţia la procesul de reconciliere naţională
- menţinerea păcii în regiune
- judecarea persoanelor responsabile de acte de genocid, comise în Rwanda şi în
statele vecine între 01.01.1994 – 31.12.1994
 Tribunalul judecă patru categorii de suspecţi. Din prima categorie fac parte organizatorii
propriu- zişi ai genocidului, funcţionarii de stat implicaţi în acte de genocid, criminalii notorii,
adică cei care şi-au creat o ”faimă” prin numărul de persoane ucise, precum şi violatorii. A doua
categorie include complicii la acte de genocid a celor care au cauzat moartea; a treia categorie
este destinată persoanelor care au provocat traume deosebit de grave, iar a patra categorie se
referă la persoanele care au încălcat proprietatea privată pe parcursul genocidului.
Clasa politică rwandeză şi societatea civilă locală a acuzat de mai multe ori ineficienţa
Tribunalului datorată birocratizării la maximum a procesului judiciar. Astfel, unei persoane
judecate de Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda îi revin câteva sute sau chiar o mie
de persoane judecate în cadrul sistemului judiciar local compus din tribunale „gacaca”.
În conformitate cu datele statistice din 22 aprilie 2009 privind activitatea Tribunalului
Penal Internaţional pentru Rwanda, aici au fost arestate si judecate de-a lungul timpului de la
instituire până în prezent (doar!) 79 de persoane dintre care 6 au fost achitate, 6 au fost
eliberate, 2 au decedat şi altele 2 au fost transferate sub jurisdicţie naţională. În total deţinuţi la
acest moment sunt 63, dintre care 47 la Arusha si restul în inchisori din Mali şi Italia.[7] Printre
arestaţi sunt 15 miniştri şi directori de cabinet, prim-ministrul, preşedintele Adunării Generale,
precum şi mulţi primari, prefecţi, rectori, comandanţi ai armatei (RGF), businessmani, feţe
bisericeşti, etc. O mare parte din ei au primit sentinţa de închisoare pe viaţă.
De-a lungul timpului au fost aduse mai multe critici şi făcute multe speculaţii referitor la
instituirea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda în noiembrie 1994. Elizabeth Neuffer
(2001) a scris că tribunalul „a fost conceput ca o spălare pe mâini” a neintervenţiei ONU în timp
ce mii de oameni erau ucişi. Arthur J. Klinghoffer (1998) la fel menţinea poziţia că puternicul
suport al Consiliului de Securitate pentru tribunal a fost ca o compensaţie a ineficienţei
anterioare.[2]
Când Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda şi-a început activitatea, dreptul
penal internaţional constituia o ramură a dreptului internaţional public. De fapt, după
instituirea Tribunalelor Penale Internaţionale pentru Rwanda şi Iugoslavia, s-a conturat o
distincţie între „noul” drept penal internaţional şi cel „tradiţional”.[5, p. 3] Noul drept penal
internaţional este preocupat de cele trei crime internaţionale: genocid, crime împotriva
umanităţii şi crimele de război, acesta fiind şi domeniul de operare a Tribunalului Penal
Internaţional pentru Rwanda. În comparaţie cu acesta, dreptul penal tradiţional tratează
probleme ce ţin de extrădări sau alte forme de cooperare.
 Cele trei crime nu erau codificate coerent şi solid în 1994, când a fost instituit Tribunalul
Penal Internaţional pentru Rwanda. În ciuda multor discuţii din cadrul Comisiei pentru Drept
Internaţional din cadrul ONU, nu exista un cod de crime internaţional, care să fie aplicat de o
curte penală internaţională de genul acesta. Definiţiile crimelor incluse în statutul Tribunalului
Penal Internaţional pentru Rwanda au fost preluate din diferite tratate internaţionale, Convenţii
de drept internaţional, dar majoritatea nu fuseseră aplicate de un organ jurisdicţional
internaţional într-un caz individual concret. Adică, din moment ce Convenţia cu privire la
prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid a fost adoptată de Adunarea Generală ONU la 9
decembrie 1948, abia în 1998 Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a fost primul care a
condamnat un individ pentru acest gen de crimă.[5, p. 4] Din acest punct de vedere Tribunalul
Penal Internaţional pentru Rwanda a întâmpinat greutăţi în interpretarea şi aplicarea crimelor
respective. Kofi Annan spunea că „Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a emis pentru
prima dată o sentinţă venită de la o Curte Internaţională pentru o crimă de genocid. Această
judecată este un testament pentru determinarea noastră colectivă în confruntarea cu crime de
genocid atroce într-o manieră fără precedent. Nu există vindecare fără pace; nu poate exista
pace fără justiţie; şi nu poate exista justiţie fără a respecta drepturile omului şi normele legale.”
Totodată trebuie să menţionăm că dreptul penal internaţional era oarecum imatur în
momentul constituirii Tribunalului, din punctul de vedere a faptului că se considera incert
impactul decisiv şi pozitiv asupra acestui domeniu a unui tribunal internaţional relativ izolat,
adică independent. În plus, se pune problema influenţei pe care o poate avea un tribunal care
operează cu acest tip de crime într-un stat african, care fusese considerat nesemnificativ de
către comunitatea internaţională pentru a interveni în stoparea genocidului.
Crearea unui tribunal ad-hoc ca organ subsidiar este oarecum unică datorită caracterului
său pur judiciar. Aceasta influenţează relaţia sa cu organismul-părinte, adică Consiliul de
Securitate. Analiza altor organe subsidiare, scoate la iveală faptul că de fapt acest caracter al
Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda nu e chiar unic. Instituirea Tribunalului ca organ
subsidiar pare să confirme că legalitatea acestui organ depinde mai mult de puterea
organismului – părinte, decât de esenţa organului în sine.
De altfel, putem conchide că legalitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda,
ca organ subsidiar, depinde în totalitate de scopul puterilor membre ale Consiliului de
Securitate, la fel ca şi interpretarea, mai degrabă decât de acţiunile Tribunalului însăşi.
 În permanenţă au existat voci critice faţă de crearea tribunalelor penale internaţionale
ad-hoc, care au mascat politica marilor puteri şi au constituit un alibi pentru a tergiversa
instaurarea unei jurisdicţii penale internaţionale permanente. [1, p. 37-38]
Evident că dreptul internaţional trebuie să evolueze şi să se adapteze cerinţelor sociale,
atunci când el este aplicabil evenimentelor vieţii reale. În principiu, aceasta este calea
tradiţională de dezvoltare a dreptului cutumiar. Totodată, este de dorit ca noile teorii privind
răspunderea pentru comiterea crimelor de război sau a celor contra umanităţii să fie bine
argumentate şi să nu aibă un caracter retroactiv. Hotărârile Tribunalului Penal Internaţional
pentru Rwanda pot fi considerate ca un indicator în dezvoltarea viitoare a dreptului.
În viitor, răspunderea individuală pentru crimele internaţionale va face parte din orice
plan de reconstrucţie pentru o societate post-conflict. Prin domeniul său de activitate,
Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a furnizat baza juridică pentru acest proces. Mai
mult, ca instituţie internaţională, Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda demonstrează
că dacă comunitatea internaţională acţionează în comun, efortul concertat poate face
diferenţa.[5, p. 284]
Astfel, practica Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda reprezintă un nou
orizont al dreptului internaţional umanitar şi al dreptului penal internaţional. Reprezintă o
etapă importantă în implementarea şi aplicarea răspunderii penale pentru încălcarea gravă a
prevederilor de drept umanitar internaţional.[4]
Bibliografie:

1. Alexe Gabriela, Rolul Consiliului de Securitate al ONU în activitatea Curţii Penale

Internaţionale, în: Revista consilierilor juridici din armatã, nr. 3 / 2005
2. Alexander Zahar and Susan Rohol, The United Nations International Criminal Tribunal
for Rwanda, în: Genocide: a Critical Bibliographic Review, vol. 5
3. Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid
4. Gamurari Vitalie, Osmochescu Nicolae, Răspunderea pentru comiterea crimelor de
război în practica tribunalelor penale internaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda, în:
revista Avocatul Poporului, 3/2007
5. Larissa J. Van Den Herik, The contribution of the Rwanda Tribunal to the development of
international law, 2005
6. Rezoluţia 955 a Consiliului de Securitate din 8 noiembrie 1994
7. http://69.94.11.53/ - Site-ul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda