CURS ROMAN-22/11/2016

In virtutea efectului creator,intre dreptul initial si dreptul nou creat apareau anumite
deosebiri,in functie de natura juridica si de obiectul dreptului initial.

Astfel,daca dreptul initial era un drept real,el se deosebea fata de dreptul nou creat in privinta
naturii juridice,in privinta obiectului si in privinta cauzei sale juridice.Cele 2 drepturi subiective
se deosebeau in privinta naturii juridice intrucat dreptul initial a fost un drept real,iar dreptul
nou creat era un drept de creanta.

Ele se deosebeau si in privinta obiectului, intrucat dreptul initial purta asupra unui lucru, iar
dreptul nou creat asupra unei sume de bani.

Cele 2 drepturi se deosebeau si in privinta temeiului juridic deoarece dreptul initial a putut izvor
dintr-un act oarecare,pe cand dreptul nou creat izvora din efectul creator al lui litis
contestatio,dar aceasta producea si un efect fixator sau reglator,caci in momentul lui litis
contestatium se fixau definitiv atat elementele reale,cat si elementele personale ale procesului.

Prin elementele reale ale procesului intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata
magistraturii si care sunt mentionate in formula.Fata de rigorile efectului fixator in fata
judecatorului,reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii intrucat daca formula alte
pretentii judecatorul nu le putea lua in considerare.

Iar prin elementele personale intelegem identitatea partilor si identitatea judecatorului,caci

procesul trebuia sa fie judecat de judecatorul care era mentionat in fruntea formulei si trebuia
sa se desfasoare intre partile care erau mentionate in formula,iar daca judecatorul disparea
revenea in fata magistratului in vederea alegerii altui judecator,iar formula era modificata.

Alta inovatie a fost in legatura cu sfera de aplicare a actiunii in justitie deorece in vechea
procedura actiunile au fost create intr-un numar determinat si se aplicau numai in anumite
cazuri,pe cand in procedura formulara actiunea in justie a dobandit o aplicatiune generala in
sensul ca,orice pretentie legitima putea fi valorificata pe cale judiciara sau prin proces de vreme
ce in procedura formulara actiunea in justie consta in cererea adresata de reclamant
magistratului de a i se elibera o formula,iar eliberarea formulei echivala cu acordarea actiunii in
justitie si cu posibilitatea reclamantului de a-si valorifica pretentiile prin proces.In procedura
formulara,actiunile in justitie se clasificau dupa mai multe criterii.

Cea mai veche si cea mai importanta este clasificarea in actiunii in rem si actiuni in
personam,adica actiuni reale si actiuni personale.Prin actiunile in rem erau sanctionate
drepturile reale,iar prin actiunile in personam erau sanctionate drepturile personale sau de
creanta si intrucat fizionomia drepturilor reale este diferita fata de fizionomia drepturilor
personale si formulele actiunilor reale aveau o redactare diferita fata de formulele actiunilor
personale,caci drepturile reale izvorasc din raporturile juridice stabilite intre o persoana
determinata si toti ceilalti membrii ai societatii,ceea ce inseamna ca drepturile reale sunt
opozabile fata de toti(erga omnes) in sensul ca, toti membrii societatii au indatorirea sa respecte
exercitarea drepturilor reale,iar acela care il impiedica pe titularul unui drept real sa isi exercite
dreptul va fi chemat in justitie indiferent cine ar fi el si,de aceea,in intentio a formulei actiunilor
reale se mentiona numai numele reclamantului,nu se mentiona si numele paratului deoarece
parat putea fi orice incalca drepturile reale,pe cand drepturile personale,de creanta izvorasc din
raporturile juridice stabilite intre 2 persoane determinate,denumite creditor si debitor,ceea ce
inseamna ca drepturile personale nu sunt opozabile fata de toti,ci numai fata de debitor care
este o persoana determinata si ,de aceea, in intentio a formulei actiunilor personale se vor
mentiona si numele reclamantului si numele paratului de vreme ce paratul poate fi numai
debitorul care este o pers determinata.

Actiunile se clasifica in civile si honorare sau pretoriene.

Actiunile civile nu erau originare,nu erau create de pretori,ci aveau un model in legisactiunii.De
ex,actiunea in revendicare prin care era sanctionata proprietatea in procedura formulara avea
un model,in legisactiune denumita sacramentum in rem,pe cand actiunile honorare sau
honoraris nu aveau un model in legisactiunii,ci erau creatii ale pretorului si se clasificau la randul
lor in 3 categorii:

a)actiunii in factum

b)actiuni ficticii

c)actiuni cu formula cu transpozitiune.

In cazul actiunii in factum,pretorul le infatisa judecatorului faptele care au generat litigiul dintre
parti,intrigandu-i sa solutioneze cazul numai in functie de acele fapte.

La actiunile ficticii,pretorul introducea in formula unei actiuni,o anumita fictiune

si,astfel,extindea sfera de aplicare a unor actiuni,iar ea avea o redactare care se abatea de la
regula generala,deorece,potrivit regulii generale si in intentio si in condemnatio erau
mentionate aceleasi nume,pe cand la formula cu transpozitiune,in intentio erau mentionat un
nume,iar in condemnatio se mentiona un alt nume.Pe aceasta cale,s-au putut realiza o serie de
operatiuni juridice,care nu erau reglmentate prin legi cum ar fi reprezentarea in justitie sau
reprezentarea in contracte.

Mentionam,de asemnea,actiunile directe si actiunile utile.Actiunile directe au fost create pentru

solutionarea unor cazuri determinate,iar actiunile utile sunt cele extinse de la cazuri pentru care
au fost create la cazuri similare,asemnatoare.De ex,daca in formula unei actiunii directe se
introduce o fictiune,acea actiune devine utila.

Existau actiuni populare si actiuni private.Prin actiunile populare erau protejate interese
generale ale societatii astfel incat,ele putea fi incalcate de oricine,iar prin actiunile private erau
protejate numai drepturi patrimoniale determinate si puteau fi intentate numai de titularii
acelor drepturi.

Sunt mentionate actiunile penale si persecutorii.In cazul actiunilor penale,paratul era

condamnat la o amenda,iar in cazul actiunilor persecutorii el era condamant fie la restituirea
lucrului,fie la repararea prejudiciului cauzat.

Foarte importanta este clasificarea in actiuni de drept strict si actiuni de buna credinta.In cazul
actiunilor de drept strict,judecatorul interpreta actul juridic din care izvorau pretentiile
reclamantului ad-litteram,fara sa verifice care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat
actul juridic,pe cand la actiunile de buna credinta,judecatorul interpreteaza actul juridic din care
izvorasc pretentiile reclamantului cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor sau vointa
reala a partilor atunci cand au incheiat actul juridic,insa pentru ca judecatorul sa poata face o
interpretare cu buna credinta era necesar ca in formula actiunii sa figureze cuvintele ex fide
bona,adica potrivit cu buna credinta.

Romanii au creat si actiuni arbitrare in procedura formulara pt a atenuna caracterul pencuniar al

sentintei de condamnare avand in vedere faptul ca in procedura formulara,sentinta de
condamnare avea caracter pecuniar,constand intotdeauna intr-o suma de bani,ori in
practica,uneori,chiar destul de frecvent,reclamantul avea interesul sa obtina o condamnare in
natura-ad impsam rem,adica asupra insusi lucrului.De ex,celui care revendica un sclav valoros
sau casa parinteasca nu ii era indiferent daca intra in posesia lucrului revendincat sau in posesia
unei sume de bani.De aceea,s-au creat actiunile arbitrare in cazul caror,judecatorul avea o dubla
calitate si calitatea de arbitru si calitatea de judecator propriu-zis.In calitate de arbitru,dupa ce
se convingea de justetea pretentiilor reclamantului,judecatorul ii ordona paratului sa dea
satisfactie acelor pretentii.De ex,daca revendica un teren,sa il puna in posesia lucrului.Daca
paratul executa acel ordin,litigiul se stingea,iar reclamantul intra in posesia efectiva a
lucrului,ceea ce echivaleaza cu o condamnare in natura.Daca insa,paratul nu executa acel
ordin,atunci arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si pronunta potrivit regulii generale
sentinta de condamnare la o suma de bani,suma care ,in cazul actiunii arbitrare,nu era stabilita
de judecator,ci de reclamant,iar reclamantul avea tot interesul sa supraevalueze obiectul litigios
si sa pretinda o suma de bani mult mai mare decat valoarea acelui obiect,de aceea,in
practica,paratul prefera sa execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru si astfel
se ajungea pe cale indirecta la condamnarea in natura.
EFECTELE SENTINTEI:

Sentinta de condamnare producea 2 efecte juridice pe care le denumim forta executorie si forta
juridica,iar sentinta de absolvire producea un singur efect,numai forta juridica.

Prin forta executorie a sentintei intelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrange pe parat
sa plateasca suma de bani la care a fost condamnat,posibiliatate care este denumita executare
silita,executare care se realiza prin actio iudicati.

Prin acesta actiune,reclamantul il chema pe parat in fata magistratului,aratandu-i ca paratul nu a

platit suma de bani la care a fost condamnat,cu precizarea ca in procedura formulara,dupa
pronuntarea sentintei,reclamantul devine creditor,iar paratul este debitor,iar daca,in fata
magistratului,debitorul recunoaste ca nu a platit suma de bani la care a fost
condamnat,magistratul elibereaza un decret de executare silita,decret care purta fie asupra
persoanei debitorului insolvabil,fie asupra bunurilor sale.In cazul executarii silite,asupra
persoanei,debitorul insolvabil era tinut timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului
si,daca,dupa expirarea acestui termen totusi nu platea,era vandut ca sclav in strainatate.

Iar executarea silita asupra bunurilor se realiza prin 2 procedee denumite venditio bonorum si
distractio bonorum.In cazul lui venditio bonorum,bunurile debitorului insolvabil erau vandute in
bloc,dar acest procedeu prezenta inconvenientul ca cel supus executarii silite devenea infam,era
scos de sub scutul legilor romane.De aceea,s-a creat distractio bonorum prin care bunurile
debitorului insolvabil erau vandute cu amanuntul pana cand toti creditorii isi valorificau
drepturile de creanta si in plus acest procedeu de executare nu atragea dupa sine infamia,iar
forta juridica a sentintei desemneaza imposibilitatea judecarii de mai multe ori a unui proces
intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect,ceea ce astazi corespunde autoritatii lucrului
judecat sau autoritatii de lucru judecat.Fireste,la origini,in epoca foarte veche,sentinta nu
genera forta juridica si de aceea,un proces intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect putea
fi judecat de mai multe ori si astfel se ajungea in mod fatal la sentinte contradictorii de natura sa
compromita justitia si ,de aceea,inca din epoca veche s-a formulat regula conform careia o
actiune a legii nu poate fi intentata de 2 ori pentru valorificarea aceluiasi drept,insa,prin aceasta
regula s-a asigurat autoritatea lucrului judecat,numai fata de reclamant pt ca numai el a intentat
o actiune in justitie,nu si fata de parat care putea sa redeschida procesul.

In procedura formulara,autoritatea lucrului judecat,fata de reclamant s-a asigurat prin efectul

extinctiv a lui litis contestatio de vreme ce,prin efectul extinctiv,dreptul reclamntului se
stingea,iar acolo unde nu exista dreptul,nu exista nici actiune in justitie,pe cand paratul putea sa
redeschida procesul si in procedura formulara pt ca el,nu intentase vreo actiune in justitie,iar
efectul extinctiv a lui litis contestatio nu i se putea opune si lui.De aceea,jurisconultii au formulat
o noua regula conform careia,res iudicata pro veritate accipitur=lucrul judecat se considera
adevarat.Aceasta regula a fost sanctionata prin exceptio rei iudicate sau exceptia lucrului judecat
care putea fi opusa fie de parat,fie de reclamant,dupa cum reclamantul sau paratul incerca sa
redeschida procesul,astfel s-a asigurat autoritatea lucrului judecat fata de ambele parti.