MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

A REPUBLICII MOLDOVA

Academia Ștefan cel Mare a MAI

Catedra Procedură penală, criminalistică

și securitate informațională

Dsisciplina
DREPT PROCESUAL-PENAL. PARTEA II (Specială)
JUDECATA
Note de curs

Autor Tudor OSOIANU

profesor universitar interimar
dr. în drept, conf.univ.

Chişinău – 2020

1
 Cuprins:

Tema I
Judecata în primă instanţă

1. Noţiuni introductive………………………………………………………………………….3
2. Condiţiile generale ale judecării cauzei
3. Punerea pe rol a cauzei penale şi numirea cauzei spre judecare
4. Procedura judecării în prima instanţă
4.1 Consideratiuni preliminare
4.2. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată
4.3. Cercetarea judecătorească
4.4. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului
4.5. Deliberarea şi adoptarea sentinţei

Tema II
Căile ordonare de atac

1. Noțiuni preliminare 34
2. Apelul
3. Recursul
3.1Recursul asupra hotărârilor instanței de apelul
3.2 Recursu asupra hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul

Tema III
Căile extraordinare de atac

1. Noțiuni generale 57
2. Recursul în anulare
3. Revizuirea procesului penal
4. Revizuirea în urma pronunţării hotărîrii de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omuluiîn
5. Recursul în interesul legii

Bibliografie 67

2
 Tema I
Judecata în primă instanţă
1. Noţiuni introductive
2. Condiţiile generale ale judecării cauzei
3. Punerea pe rol a cauzei penale şi numirea cauzei spre judecare
4. Procedura judecării în prima instanţă
4.1 Consideratiuni preliminare
4.2. Partea pregătitoare a şedinţei de judecată
4.3. Cercetarea judecătorească
4.4. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului
4.5. Deliberarea şi adoptarea sentinţei

1. Noţiuni introductive privind judecata.

Deoarece are ca obiect şi scop final soluţionarea cauzei penale, judecata poate fi considerată ca
fiind faza centrală a procesului penal.
Această importanţă majoră rezultă şi din faptul că în această fază instanţa verifică întreagă
activitate procesuală desfăşurată cu toţi participanţii, atât înaintea judecării cauzei cât şi pe parcursul
judecării ei.
Pe de altă parte, faptul că judecata se desfăşoară într-un cadru specific, strict delimitat de lege,
oferă judecătorilor posibilitatea ca pe baza celor discutate şi probate în şedinţa de judecată să-şi
formeze convingeri temeinice care apoi vor fi concretizate în hotărârea judecătorească.
Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de către instanţa de
judecată cu participarea activă a procurorului şi a părţilor asistate de apărători, având ca obiect
aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionarea legală şi
temeinică a cauzei în raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea
prevăzută de legea penală, sau prin achitarea acestuia ori încetarea procesului penal, când există o
cauză de înlăturare sau de excludere a răspunderii penale.
În timp ce urmărirea penală se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală şi a procurorului,
judecata are loc în faţa instanţelor judecătoreşti. Activitatea acestora are loc în condiţii diferite de cea
a organelor de urmărire penală şi se desfăşoară în şedinţa de judecată cu participarea procurorului,
care susţine învinuirea şi a părţilor, care-şi exercită dreptul la apărare, personal sau prin apărător.
Judecata se efectuează prin acte de judecată jurisdicţionale aduse la îndeplinire, prin actele prevăzute
de lege, dispuse de instanţa de judecată din oficiu sau la cererile şi concluziile procurorului şi ale
părţilor prezente.
Actele de judecată se deosebesc de actele de urmărire penală prin natura lor, fiind acte
jurisdicţionale1, prin care se iau hotărâri de către o instanţă judecătorească cu privire la soluţionarea
acţiunii penale şi a acţiunii civile în procesul penal.
În cursul judecăţii se aduc la îndeplinire trei obiective importante:
1) se verifică legalitatea şi temeinicia învinuirii imputate inculpatului în săvârşirea infracţiunii
pentru care a fost trimis în judecată;
2) este verificată admisibilitatea probelor accumulate în cadrul urmăririi penale și se
administrează alte probe:
3) se adoptă soluţia corespunzătoare cu privire la acţiunea penală şi la acţiunea civilă
exercitată în procesul penal;

Judecata cauprinde în conformitate cu, partea specială, Titlul II CPP:

1) judecata în primă instanţă;
2) căile de atac ordinare;

1
Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Vol. II, Bucureşti, 1995, p.. 221

3
 3) căile de atac extraordinare.
4) executarea hotărârilor penale
Punerea pe rol a cauzei penale. În această etapă a procedurii judiciare are loc precizarea şi
consolidarea obiectului şi limitelor de dezbatere judiciară. Anume în această fază un judecător sau un
complect de judecători iau cunoştinţă de cauza penală, de caracterul ei şi dispune cauza spre judecare.
Judecata în I-a instanţă. Este activitatea procesuală desfăşurată de instanţa competentă, în
vederea soluţionării unei cauze penale. Are un caracter necesar, indispensabil pentru realizarea
scopului procesului penal. Este supusă soluţionării chestiunea de vinovăţie ori nevinovăţie a
persoanei şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege. Faza în discuţie se încheie prin pronunţarea
sentinţeide condamnare, de achitare sau de încetare a procesului.
Căile ordinare de atac. Mijloc procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea unui organ
de jurisdicţie sesizează organul competent, ierarhic superior, în vederea anulării hotărârii şi
rejudecării cauzei. Legea procesual-penală instituie două căi de atac pentru a asigura înfăptuirea unui
control judecătoresc diferenţiat, potrivit variatelor exigenţe practice. Conform legislaţiei în vigoare
căile de atac ordinare sunt: 1. Apelul, 2. Recursul.
Cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sunt irevocabile (recursul) – (art. 6 alin. (1) pct. 7 CPP).
Căile extraordinare de atac. Este o fază de sine stătătoare, excepţională a procesului penal şi
reprezintă o garanţie dură a justiţiei penale. Conform art. 6 alin. (1) pct.8 CPP, cale extraordinară de
atac este calea prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile (revizuirea,
recursul în anulare). Ea are funcţia de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti.
Prin intermediul ei sunt scoase la iveală toate erorile şi abuzul de putere comise pe parcursul
desfăşurării procesului. În cadrul căilor de atac extraordinare sunt verificate într-o ordine specifică
hotărârile judecătoreşti rămase definitive.
Obiectul fazei de judecată, care este diferit de cel al urmăririi penale, produce schimbări cu
privire la poziţia participanţilor la proces, precum şi în ce priveşte principiile după care se conduce
judecata.

2. Condiţiile generale ale judecării cauzei

În dispoziţiile art. 314-343 CPP sunt prevăzute anumite reguli comune; norme generale, după
care se desfăşoară orice judecată, indiferent de nivelul insatanţei (Judecătorie, Curte de Apel, Curtea
Supremă de Justiţie).
Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea judecării cauzei.
Nemijlocirea. În art.314 CPP în se prevede că judecarea cauzelor penale se desfăşoară
nemijlocit de către instanţă. Instanţa de judecată este obligată, în cursul judecării cauzei, să cerceteze
nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora,
inclusiv să audieze inculpaţii, părţile vătămate, martorii, să cerceteze corpurile delicte, să dea citire
rapoartelor de expertiză, proceselor-verbale şi altor documente, precum şi să examineze alte probe
prevăzute de CPP.
Conform principiului dat organele publice competente şi persoanele împuternicite trebuie să
obţină probe, pe cât posibil, din sursa lor originală şi în mod necesar să ia contact direct cu mijloacele
de probă existente. Atare principiu se manifestă prin următoarele aspecte esenţiale şi anume:
1. Organele publice competente a desfăşura procesul penal sunt obligate să stabilească
faptele în aşa fel, încât probatoriul să conţină cât mai puţine verigi intermediare. Se cer
deci, căutate în mod prioritar, sursele primare ale probelor. De exemplu, este necesară
prevalarea martorului ocular al unei fapte în raport cu alţi martori, se va prefera înscrisul
original în locul copiei acestuia etc.;
2. Organele publice competente a desfăşura procesul penal trebuie să ia contact
nemijlocit (prin percepţie directă) cu întreg materialul probator. Din aceste considerente,

4
 persoanele împuternicite sunt obligate să asculte personal martorii, să perceapă nemijlocit
corpurile delicte etc.
3. Sentinţa judiciară se bazează numai pe probele examinate în cadrul şedinţei judiciare.
Principiul nemijlocirii asigură obţinerea unei informaţii autentice şi complete despre
circumstanţele cauzei penale, care au importanţă pentru soluţionarea lor.
Astfel, în Škaro v. Croația, 6 decembrie 2016, §§ 23 și 24, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a scos în evidență anumite principii care trebuie respectate în materia schimbării completelor
de judecată. În acest sens, Curtea Europeană a menționat că un aspect important al unui proces
penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa
judecătorului care se pronunţă, în cele din urmă, asupra cauzei. Principiul nemijlocirii reprezintă o
garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanţă cu privire la
comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. De
asemenea, Curtea Europeană a reținut că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal
hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură şi la procesul de
administrare a probelor.
Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție, constată că, la judecarea apelului, de către
instanţa de apel a fost ignorat principiul nemijlocirii examinării probelor, aceasta punind la baza
concluziei de condamnare probele cercetate de prima instanţă, care au fost apreciate ca demonstrind
nevinovăţia lui C.A. Această situaţie a făcut obiectul pronunţării şi de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, care, în cauza Bujniţa contra Moldovei, a considerat că există o încălcare a
articolului 6 §1 din Convenţia Europeană în situaţia în care instant de judecată a pronunţat o
sentinţă de condamnare prin reaprecierea probelor, fără a le cerceta nemijlocit.2
În altă speță din practica judiciară, Colegiul penal lărgit al Curții Supreme de Justiție, constată
că, Aşadar, la judecarea cauzei respective în prima instanţă au fost modificaţi membrii completului
de judecată, iar judecătorilor care au intervenit în proces nefiindu-le oferit timp pentru a lua
cunoştinţă de materialele cauzei, fiind încălcate cerinţele art. 31 alin. (3) Cod de procedură penală,
astfel hotărârea adoptată de către instanţa de apel, în prezenta cauză este incidentă cazului de
casare invocat de avocatul Nicoară V. în numele inculpatului Vicol N. şi prevăzut la pct. 6) alin. (1)
art. 427 Cod de procedură penală şi care prin efectul devolutiv prevăzut de art. 424 al aceluiaşi cod,
se va referi şi la inculpaţii Bănăruc E., Beşleagă A., Zacrevschi V., Sîrbu V., Gudima V. 3
Totodată, Curtea Constituțională susține că norma contestată îi permite judecătorului care
intervine în proces să solicite repetarea unor acţiuni procesuale care au fost efectuate în şedinţă în
lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare [teza a III-a de la articolul 31 alin. (3) din
Cod]. Curtea apreciază că acest text de lege corespunde exigențelor stabilite de către Curtea
Europeană în cauza Beraru v. România, 18 martie 2014, § 64, potrivit cărora o modificare adusă
compunerii instanţei de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine, în
mod normal, o nouă audiere a martorului respectiv.
Astfel, Curtea observă că, deși articolul 31 alin. (3) din Codul de procedură penală permite
continuarea examinării cauzei în caz de schimbare a unui judecător din cadrul completului de
judecată format din trei judecători, norma în discuție asigură suficiente mijloace pentru ca
judecătorul care intervine în proces să poată înțelege în mod corespunzător probele şi argumentele
prezentate de către părți și să ia o decizie în cunoștință de cauză. Acest fapt îi permite Curții să
constate că norma contestată dispune de suficiente garanții care asigură o conciliere a principiului
nemijlocirii în cadrul procesului penal, pe de o parte, și obligația instanțelor judecătorești de a

2
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-743/08 din 1 iulie 2008, în: Jurisprudența
Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere.Ch., 2012, p.520
3
A se vedea Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
file:///C:/Users/User/Desktop/csj%20vicol.pdf

5
examina cauzele aflate pe rol într-un termen rezonabil, pe de altă parte. Prin urmare, Curtea reține
că acest capăt al sesizării este nefondat. 4
Oralitatea este formulată în acelaşi articol ca şi principiul nemijlocirii (art.314 CPP).
Oralitatea determină forma de comunicare a subiecţilor procesului penal şi este o metodă de
examinare a probelor. Conform acestui principiu, toate materialele care au importanţă pentru cauza
penală, toate acţiunile procesuale, toate chestiunile apărute în şedinţa de judecată sunt enunţate,
discutate şi rezolvate pe cale verbală. Circumstanţele care nu au format obiectul examinării orale în
instanţă nu pot fi puse la baza sentinţei. Acest principiu asigură realizarea succesivă a principiilor
publicităţii, a folosirii limbii materne, a nemijlocirii şi a altor principii procesuale.
Continuitatea – regulă potrivit căreia judecarea unei cauze penale se face de acelaşi complet
de judecată de la început până la sfârşit. Unicitatea completului de judecată, este necesară pentru ca
membrii acestuia să ia cunoştinţă nemijlocit de tot ce s-a petrecut în şedinţă, în timpul anchetării
judecătoreşti şi al dezbaterilor. Când judecarea cauzei are loc într-o singură şedinţă, principiul
continuităţii se realizează fără greutăţi. În cazul amânării judecăţii aplicarea regulii are caracter de
recomandare. În cazul în care menţinerea aceluiaşi complet nu este posibilă, schimbarea acestuia nu
poate avea loc decât până la începerea cercetării judecătoreti. Orice schimbare intervenită în
compunerea completului după începerea cercetării judecătoreti impune reluarea de la început a
examinării cauzei.
Contradictorialitatea. Contradictorialitatea este unul din principiile fundamentale care
guvernează procedura penală, în deosebi la faza de judecare a cauzei. În faţa instanţei apar două părţi
egale – partea acuzării şi partea apărării, care trebuie asigurate de către instanţă cu posibilităţi egale
de a-şi realiza poziţiile sale, adică urmează a fi asigurat principiul egalităţii armelor. Jurisprudenţa
CEDO în nenumărate cazuri a accentuat că egalitatea armelor presupune că fiecare parte trebuie să
obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie
mai dezavantajată în raport cu partea opusă. Între părţi trebuie să se menţină un echilibru corect.
Una din căile de atingere a obiectivelor reformei judiciare este fixarea în lege şi recunoaşterea
în practică a principiului contradictorialităţii, asigurarea reala a dreptului învinuitului la apărare şi
lărgirea drepturilor apărătorului în toate fazele procesului penal. În art.10 din Legea Republicii
Moldova privind organizarea judecătorească, nr.514-XIII din 06.07.1995, este stipulat că judecarea
cauzelor se efectuează pe principiul contradictorialităţii. Statul de drept necesită o astfel de
constituire a procesului penal, în care funcţiile acuzării, apărării şi funcţia de înfăptuire a justiţiei să
fie funcţii de sine stătătoare şi independente una faţă de alta.
În virtutea acestui principiu, procedura de judecare devine o luptă deschisă, prin mijloace
egale, întru descoperirea adevărului. Acest principiu reiese din cunoaşterea adevărului în urma luptei
contrariilor, adică a probelor învinuirii şi celor ale apărării. Duelul dintre acuzare şi apărare se arată
evident şi se manifestă în confruntare de opinii şi argumente legate de modul în care urmează să se
soluţioneze cauza.5
Egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei. În faţa instanţei apar două părţi egale –
partea acuzării şi partea apărării, care trebuie asigurate de către instanţă cu posibilităţi egale de a-şi
realiza poziţiile sale, adică urmează a fi asigurat principiul egalităţii armelor.
Procurorul, partea vătămată, partea civilă, apărătorul, inculpatul, partea civilmente responsabilă
şi reprezentanţii lor beneficiază de drepturi egale în faţa instanţei de judecată în ce priveşte
administrarea probelor, participarea la cercetarea acestora şi formularea cererilor şi demersurilor.
Părţilor la proces urmează să le fie asigurate de către instanţă drepturi egale privitor la administrarea
probelor. Dacă partea înfruntă dificultăţi la administrarea unei probe necesare confirmării poziţiei
sale, la solicitarea acesteia, instanţa de judecată va acorda ajutor în condiţiile prezentului Cod la

4
Decizia CC de inadmisibilitate nr. 71 din 14.05.2019 a sesizării nr. 90g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a
articolului 31 alin. (3) din Codul de procedură penală (continuarea judecării cauzei în situația înlocuirii unui judecător)
5
Cochinescu N., Organizarea puterii judecătoreşti în România, Bucureşti, 1997, p.110

6
solicitarea acestei părţi pentru administrarea probei necesare. Părţile trebuie să fie asigurate în mod
egal să participe la cercetarea probelor în şedinţa de judecată. Instanţa poate pune la baza sentinţei
doar acele probe la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură. În şedinţa de judecată
părţile îşi aleg de sine stătător poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a acestei poziţii. Toate
cererile şi demersurile înaintate de părţi se examinează de către instanţă cu crearea posibilităţii părţii
oponente de a se expune asupra acestora, iar instanţa soluţionîndu-le, urmează să se expună asupra
poziţiei, fiecărei din părţi la proces.
Publicitatea şedinţei de judecată În art. 117 din Constituţie este proclamat principiul
publicităţii. Esenţa acestui principiu, concretizat în art.18 şi 316 CPP, constă în faptul că toate
şedinţele instanţelor de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor când aceasta este în contradicţie
cu păstrarea unor secrete ocrotite de lege.
Publicitatea procesului constituie un element esenţial al dreptului persoanei la un proces
echitabil. Publicitatea şedinţei judecătoreşti protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete,
care iese de sub controlul public. Publicitatea constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare
a încrederii societăţii în instanţele judecătoreşti.
Acest principiu este o garanţie a desfăşurării normale a judecăţii şi un mijloc de realizare a
rolului educativ pe care-l joacă procesul penal. Articolele din mas-media privind cauzele penale cu
rezonanţă socială constituie o extindere neprocesuală a principiului publicităţii.
Publicitatea poate însă aduce în unele cazuri prejudiciu persoanelor, societăţii şi chiar statului.
De aceea, legea prevede limitarea accesului în sala de judecată şi examinarea cu uşile închise printr-o
încheiere motivată.
La şedinţa publică poate fi prezentă oricare persoană cu excepţia minorilor sub vîrsta de 16 ani,
a persoanelor înarmate şi a persoanelor care au fost citate ca martor şi încă nu au fost audiate în
şedinţa de judecată. Preşedintele şedinţei de judecată poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor,
dacă acesta nu va influenţa negativ asupra lor. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa în sala de
judecată şi a persoanelor înarmate dacă acestea sînt obligate să poarte armă din oficiu.
ccesul in sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului printr-o încheiere motivata, in
timpul întregului sau a unei părţi din proces in interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau
securităţii naţionale, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer,
sau in măsura considerata strict necesara de către instanţa când datorita unor împrejurări speciale
publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor justiţiei. ( art.18 alin. (2) CPP). Conform
alin. (3) al aceluiaşi articol judecarea cauzei in şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentata si se
efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură. Judecata cauzei in şedinţa închisă a instanţei
trebuie argumentata şi se efectuează cu respectarea tuturor regulilor procedurii judiciare. În toate
cazurile hotărârile instanţei de judecată se pronunţă în şedinţa publică.
După cum rezultă din dispoziţia art. 14 al Legii privind organizarea judecătorească în şedinţa
judiciară este interzisă filmarea, fotografierea, înregistrarea sonoră sau video a şedinţelor de judecată,
folosirea mijloacelor tehnice de alte persoane. Atare prevederi nu lasă nici o îndoială că aceste
mijloace de fixare a procesului sunt interzise pentru alte persoane fiind permisă doar utilizarea pentru
interesele de procedură.
Legea procesual-penală prevede unele restricţii a principiului publicităţii şi pentru
participanţi:
1) nu pot fi admişi în sala de şedinţe persoanele înlăturate pentru tulburarea ordinii;
2) nu pot avea acces în sală martorii citaţi în cauză şi înlăturaţi până la audiere;
3) în cazuri excepţionale când aceasta este dictată de necesitatea stabilirii adevărului poate fi
înlăturat inculpatul în cadrul cercetării judecătoreşti;
Preşedintele şedinţei de judecată. Şedinţele instanţei de judecată sunt prezidate de către
judecătorul sau preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată, conform prevederilor
art.344 CPP cauza pentru judecare. Preşedintele conduce şedinţa de judecată şi, în interesele justiţiei,
ia toate măsurile prevăzute de prezentul cod pentru asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, păstrând

7
obiectivitatea şi imparţialitatea, creând condiţii necesare pentru examinarea sub toate aspectele,
completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de către părţi sau administrate la cererea acestora.
Preşedintele şedinţei de judecată pune în discuţie cererile formulate de părţi şi instanţa decide asupra
lor. În cursul judecăţii, întrebările se pun prin intermediul preşedintelui. Acesta poate încuviinţa ca
întrebările să fie adresate direct.
Preşedintele şedinţei de judecată asigură respectarea ordinii în şedinţa de judecată, înlăturând
totul ce nu are legătură cu procesul de judecată. Preşedintele, de asemenea, verifică dacă participanţii
la proces îşi cunosc drepturile şi obligaţiile şi le asigură exercitarea lor.
În cazul în care vreunul din participanţii la proces formulează obiecţii împotriva acţiunilor
preşedintelui şedinţei, acestea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Grefierul şedinţei de judecată. Grefierul şedinţei de judecată ia toate măsurile pregătitoare,
care rezultă din dispoziţiile prezentului cod şi din indicaţiile preşedintelui şedinţei, necesare pentru ca
la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu fie amânată.
Grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată
care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, despre ce face informaţie în şedinţă.
Grefierul întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată. Dacă în şedinţă apar divergenţe
între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul este în drept să
anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale, care se soluţionează în modul prevăzut în art.336 CPP.
Citarea părţilor la judecată. Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile sunt legal
citate şi procedura de citare este îndeplinită.
Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele ulterioare, chiar
dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene.
În cazul în care judecata se amină, martorilor, experţilor, interpreţilor şi traducătorilor prezenţi
li se aduce la cunoştinţă noul termen de judecată.
Când judecata se desfăşoară în continuare, părţile şi ceilalţi participanţi la proces nu se mai
citează.
Militarii se citează la fiecare termen de judecată.
În cazul citării persoanelor deţinute, despre aceasta se înştiinţează la fiecare termen de
judecată şi administraţia locului de detenţie a persoanei.
Persoanelor prezentate la citare li se eliberează, la solicitare, certificat prin care se justifică
prezentarea lor la instanţă.
Participarea procurorului la judecarea cauzei şi efectele neprezentării lui. Participarea
procurorului la judecarea cauzei este obligatorie şi el îşi exercită atribuţiile prevăzute în art.53 CPP
La judecarea cauzei participă procurorul care a condus urmărirea penală sau, după caz, a efectuat de
sine stătător urmărirea penală în cauza data. În caz de imposibilitate a participării acestuia, procurorul
ierarhic superior dispune, motivat, participarea la şedinţă a altui procuror.
Reprezentând învinuirea de stat, procurorul se călăuzeşte de dispoziţiile legii şi de propria sa
convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată.
Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage amânarea şedinţei cu informarea
despre acest fapt a procurorului ierarhic superior. Pentru lipsa nemotivată, procurorul poate fi
sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în imposibilitate de a
participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit
în proces instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele
cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea
procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Procurorul este în drept să solicite
repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat
chestiuni suplimentare.

8
 Participarea inculpatului la judecarea cauzei şi efectele neprezentarii lui. Judecarea cauzei
în prima instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor
prevăzute de prezentul articol.
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:
 când inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;
 când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru judecarea
cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
 examinării unor cauze privitor la săvârşirea unor infracţiuni uşoare când inculpatul solicită
judecarea cauzei în lipsa sa.
În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz, a
reprezentantului lui legal este obligatorie.
Instanţa, în cazul neprezentării nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei, este în drept să
dispună aducerea silită a inculpatului şi sa-i aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă
măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă.
Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului numai în cazul în care procurorul a
prezentat probe verosimile că persoana pusă sub învinuire şi în privinţa căreia, cauza a fost trimisă în
judecată a renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în faţa instanţei şi de a se
apăra personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată.
Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi efectele neprezentării lui. Apărătorul
participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile în conformitate cu prevederile
art.67-69 CPP, care se aplică în mod corespunzător.
Apărătorul, la judecarea cauzei, beneficiază de drepturi egale cu acuzatorul.
În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii de a-l înlocui în şedinţa
respectivă, şedinţa de judecată se amână. Pentru lipsa nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu
amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se admite doar cu consimţământul
inculpatului. Dacă participarea apărătorului ales de inculpat este imposibilă pe o durată care
depăşeşte 5 zile, instanţa amână şedinţa şi propune inculpatului să-şi aleagă un alt apărător, iar în caz
de refuz al inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa decide numirea unui apărător din oficiu.
Pentru înlocuirea apărătorului în condiţiile prezentului alineat, instanţa stabileşte inculpatului un
termen de 5 zile.
Soluţionând chestiunea amânării şedinţei de judecată în legătură cu înlocuirea apărătorului,
instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărâri, ţinând cont de durata de timp deja
utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de durata de timp necesară pentru studierea
materialelor cauzei de către apărătorul care intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru
pregătirea apărării. Instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în proces timp suficient şi îi asigură
posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în
instanţă, şi pentru a se pregăti de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului
nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor
acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.
Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei şi efectele neprezentarii ei. Partea
vătămată, participând la judecarea cauzei, dispune de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.60 CPP
Judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de apel se desfăşoară cu participarea părţii
vătămate sau a reprezentantului ei.
În caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultând opiniile părţilor, decide
judecarea cauzei sau amânarea ei în funcţie de faptul dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii
vătămate fără a-i leza drepturile şi interesele.
La cererea întemeiată a părţii vătămate, instanţa o poate elibera de prezenta la şedinţa de
judecată, obligând-o să se prezinte la un anumit termen stabilit pentru audierea ei.

9
 În caz de neprezentare nemotivată în instanţă pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă
silit şi poate fi supusă amenzii judiciare.
Participarea părţii civile şi părţii civilmente responsabile la judecarea cauzei şi efectele
neprezentării lor. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor participă la
judecarea cauzei şi beneficiază de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.62, 74, 80 CPP.
În caz de neprezentare în instanţă a părţii civile sau a reprezentantului ei instanţa lasă acţiunea
civilă fără soluţionare şi, în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul
prevăzut de procedura civilă. Instanţa, la cererea întemeiată a părţii civile sau a reprezentantului ei,
poate decide judecarea acţiunii civile în lipsa acesteia.
Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la instanţa de judecată
nu împiedică soluţionarea acţiunii civile.
Limitele judecării cauzei. Judecarea cauzei în prima instanţă se efectuează numai în privinţa
persoanei puse sub învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu. Modificarea
învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi
nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului se
admite numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.
Modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei. Procurorul care participă
la judecarea cauzei penale în prima instanţa este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea
adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de
judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârşit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată
anterior, aducând la cunoştinţa inculpatului, apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al
inculpatului noua învinuire. În asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui,
acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei
continuă.
Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvârşit o altă infracţiune care va
influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, instanţa, la cererea procurorului, amină
examinarea cauzei pe un termen de până la o lună, restituind cauza către procuror pentru efectuarea
urmăririi penale privind această infracţiune, formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia
inculpatului, cu participarea apărătorului. În această situaţie, instanţa restituie dosarul penal fără
rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el. După aceasta, materialele
noi, dobândite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţa inculpatului, apărătorului lui şi
celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi 294 CPP, apoi cauza se prezintă
în instanţa respectivă pentru continuarea judecării. La demersul procurorului, termenul stabilit în
prezentul alineat poate fi prelungit de instanţă până la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod
obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea judecării.
Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a
cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală după competenţă.
Prezentarea probelor suplimentare. Instanţa de judecată, la cererea părţilor, poate amâna
şedinţa de judecată pe o perioadă de până la o lună pentru ca acestea să prezinte probe suplimentare
în cazul în care ele consideră că probele prezentate în instanţă sunt insuficiente pentru confirmarea
poziţiilor lor. Probele prezentate suplimentar se cercetează în şedinţa de judecată în mod obişnuit.
Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanţa soluţionează cauza în baza
probelor existente.
Renunţarea la probe. Părţile, în procesul judecării cauzei, pot renunţa la unele probe pe care
le-au propus. După punerea în discuţie a renunţării la probe, instanţa dispune neexaminarea acestora
dacă nu s-a solicitat examinarea lor de către altă parte.
Rezolvarea chestiunii cu privire la măsura preventivă. La judecarea cauzei, instanţa, din
oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună aplicarea,
înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de aplicare, înlocuire
sau revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai

10
devreme decât peste o lună după ce încheierea precedentă privind această chestiune a intrat în
vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere. În cazul aplicării
arestării preventive, hotărârea instanţei poate fi atacată, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic
superioară cu recurs, care se va judeca conform prevederilor art. 312 CPP, care se aplică în mod
corespunzător.
În comparaţie cu art.311-312 CPP al R. Moldova, care stipulează dreptul la recurs privind
decizia de aplicare sau de neaplicare a arestului preventiv, privind prelungirea sau refuzul de a
prelungi arestul în faza urmăririi penale, art.329 alin. (2) CPP al R. Moldova, în cazul încheierii de
refuz în admiterea cerererii sau demersului de revocare sau înlocuire a arestului preventiv, nu oferă
aceleaşi garanţii în faza judecăţii.
Din actuala redacţie a acestei norme este pemis a contesta numai decizia instanţei privind
aplicarea arestului preventiv, punînd sub interdicţie de a ataca deciziile de refuz în admiterea cerererii
sau demersului de revocare ori înlocuire a arestului preventiv,
Suspendarea şi reluarea judecării cauzei. Suspendarea judecării cauzei se dispune în cazul în
care se constată că inculpatul suferă de o boala gravă care îi împiedică participarea la judecarea
cauzei. Instanţa dispune suspendarea şi reluarea judecării cauzei după suspendare prin încheiere
motivată. Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit grav, procesul
penal în privinţa acestuia se suspendă până la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea
cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participa la
judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îi reprezintă dacă infracţiunea a fost săvârşită cu participaţie.
După reluarea procesului, acelaşi judecător sau, după caz, complet de judecată judecă cauza şi în
privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul. Pentru aceasta, preşedintele şedinţei de
judecată prezintă inculpatului materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor condamnate în
această cauză pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi pregăti apărarea. Pentru inculpatul în privinţa
căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost suspendat.
Inculpatul şi apărătorul sau sunt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în
lipsa inculpatului dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.
Amânarea şedinţei de judecată. În cazul în care cauza nu poate fi judecată din motivul
neprezentării în şedinţă a uneia din părţi sau a martorilor ori din alte motive întemeiate, instanţa, în
urma consultării părţilor, decide amânarea şedinţei şi dispune părţii obligate să prezinte probe să ia
măsurile respective pentru asigurarea prezenţei persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru
asigurarea judecării cauzei la data fixată de instanţă.
Dacă în procesul judecării cauzei apare necesitatea de a administra noi probe sau de a
modifica învinuirea adusă inculpatului în sensul agravării ei, precum şi în legătură cu alte
circumstanţe, instanţa, în condiţiile art.326 şi 327 CPP, amână şedinţa de judecată pe o perioadă
respectivă de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei. La luarea hotărârii privind
amânarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi locul şedinţei, iar părţile şi persoanele prezente la
această şedinţă sunt obligate să se prezinte la data numită fără a fi citate suplimentar. Totodată se
aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art.201 CPP
Hotărârea instanţei privind amânarea şedinţei se adoptă prin încheiere motivată, care se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată. Dacă în şedinţa preliminară s-au
constatat temeiurile prevăzute în art.332 CPP al R.M., instanţa, prin sentinţă motivată, încetează
procesul penal în cauza respectivă ( art.350 CPP al R.M.).
O dată cu încetarea procesului penal, instanţa decide şi asupra chestiunilor prevăzute în
art.285 alin. (6) CPP al R.M. adică dacă este cazul, ia totodată masurile necesare pentru:
- revocarea măsurii preventive şi a altor masuri procesuale în modul prevăzut de lege;
- restituirea cauţiunii în cazurile şi în modul prevăzut de lege.
Copia de pe sentinţa de încetare a procesului penal se înmânează părţilor şi persoanelor
interesate, explicându-li-se modul şi ordinea de atac.

11
 În cazul în care, pe parcursul judecării cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute în
art.275 pct.2-9, 285 alin.1 pct.1, 2, 4, 5 CPP al R.M. precum şi în cazurile prevăzute în art.53-60 din
Codul penal R.M., instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă
(art.332 alin. (1) CPP).
Reieşind din cele expuse în art. 332 alin. (1) CPP, conchidem că pe parcursul judecării cauzei
penale, procesul penal poate fi încetat dacă:
1. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost
săvârşită de o persoană juridică;
3. a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
4. a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare
5. lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276
CPP, numai în baza plângerii acesteia;
6. în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi
acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
7. în privinţa unei persoane exista o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau
de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;
8. există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după caz,
exclud urmărirea penală.
9. plângerea prealabil a fost retrasă de către partea vătămată sau pârtile s-au împăcat - în
cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau legea penală
permite împăcarea;
10. există cel puţin una din cauzele, prevăzute în art.35 din Codul penal, care înlătură
caracterul penal al faptei:
 legitima apărare;
 reţinerea infractorului;
 starea de extremă necesitate;
 constrângerea fizică sau psihică;
 riscul întemeiat.
11. persoana a săvârşit o fapta prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu este
necesară aplicarea masurilor de constrângere cu caracter medical;
12. există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri.
În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie administrativă.
Concomitent cu încetarea procesului penal, instanţa ia măsurile respective prevăzute în art.54
şi 55 din Codul penal al R.M., adică:
 aplică una din măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute în art.104
C.pen. în cazul eliberării de răspundere penală a minorului;
 liberează de răspundere penală a persoanei cu tragere la răspunderea administrativă;
 precum şi decide asupra chestiunilor prevăzute în art.285 alin. (6) CPP.
Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:
1) lipseşte plângerea părţii vătămate, plângerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;
2) a intervenit decesul inculpatului;
3) persoana nu a atins vârsta pentru tragere la răspundere penală;
4) există o hotărâre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;
5) există o hotărâre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi
faptă de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de
clasare a procesului penal;

12
 6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea
la răspundere penală; precum şi
7) În cazurile prevăzute în art.54-56 din C. pen.
În cazul prevăzut în art.332 alin.2 CPP, instanţa încetează procesul penal, cu aplicarea
sancţiunii administrative prevăzute în Codul contravenţional.
Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal.
Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă:
a. numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;
b. dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal şi motivul pe care
se întemeiază achitarea sau încetarea procesului;
c. dispoziţia de revocare a măsurii preventive, dacă o astfel de măsură a fost aplicată;
d. dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări
speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate.
Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei,
sau a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul
penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate chiar în sala
şedinţei de judecată.
Sentinţa de încetare a procesului penal poate fi atacată cu recurs.
Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată. Judecarea cauzei se efectuează în condiţii care
asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.
La intrarea judecătorului sau completului de judecată în sala de şedinţă, grefierul anunţă: Intră
instanţa, rog s-o onoraţi, sau Onoraținstana şi toţi cei prezenţi în sală se ridică în picioare. După
aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile.
Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele: Onorată
instanţă sau Onorată judecată, după care, stând în picioare, fac declaraţii, formulează cereri, răspund
la întrebări. Derogări de la această regulă se admit numai cu permisiunea preşedintelui şedinţei de
judecată.
Persoanele prezente în sala de şedinţă, inclusiv participanţii la şedinţă de judecată, sunt
obligaţi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind menţinerea ordinii în şedinţă.
Măsurile care se iau faţă de cei ce încalcă ordinea şedinţei de judecată. Preşedintele
şedinţei de judecată veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, fiind în drept de a lua
măsurile necesare în acest scop.
Dacă inculpatul încalcă ordinea şedinţei şi nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei,
ultimul îi atrage atenţia asupra necesităţii respectării disciplinei, iar în caz de repetare a încălcării ori
de abatere gravă de la ordine, judecătorul sau, după caz, completul de judecată dispune îndepărtarea
lui din sala de judecată, continuând procesul în lipsa acestuia. Sentinţa, însă, se pronunţă în prezenţa
inculpatului sau se aduce la cunoştinţa acestuia imediat după pronunţare.
Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se supun dispoziţiilor
preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amenda judiciară şi despre comportamentul lor sunt
informaţi Procurorul General, respectiv Consiliul Uniunii Avocaților şi ministrul justiţiei.
Dacă partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor tulbură ordinea
şedinţei de judecată sau nu se supun dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, instanţa poate dispune, prin
încheiere, îndepărtarea lor din sala de şedinţă. Celelalte persoane prezente la şedinţa de judecată,
pentru aceleaşi acţiuni, pot fi îndepărtate din sală prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.
Persoanele menţionate, în cazul manifestării de lipsa de respect faţă de judecată prin
tulburarea ordinii în şedinţa de judecată, precum şi prin săvârşirea unor fapte care denotă
desconsiderare vădită faţă de judecată, prin încheierea instanţei, pot fi supuse unei amenzi judiciare.
Constatarea infracţiunilor de audienţă. Dacă, în cursul judecării cauzei, se săvârşeşte o faptă
prevăzută de Codul penal, judecătorul de instrucţie sau, după caz, preşedintele şedinţei constată

13
această faptă, identifică făptuitorul şi aceasta se consemnează în procesul-verbal. Extrasul din
procesul-verbal se înmânează procurorului.
Instanţa, dacă este cazul, poate dispune reţinerea făptuitorului prin încheiere, a cărei copie
împreuna cu făptuitorul se trimit de îndată procurorului.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată. La judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de
apel, desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier.
Procesul-verbal se întocmeşte în scris. Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal poate fi
utilizată stenografierea, înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal,
iar stenograma, înregistrările audio sau video se anexează la procesul-verbal.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să cuprindă:
1) ziua, luna, anul, denumirea instanţei şi ora începerii şedinţei;
2) numele şi prenumele judecătorilor, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă;
3) numele şi prenumele părţilor şi ale celorlalte persoane care participă la proces şi sunt
prezente la şedinţa de judecată, precum şi ale celor care lipsesc, cu arătarea calităţii lor
procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii de citare;
4) menţiunea dacă şedinţa este publică sau închisă;
5) enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi legea în care a fost
încadrată fapta;
6) consemnarea tuturor acţiunilor instanţei în ordinea în care ele s-au desfăşurat;
7) cererile şi demersurile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces şi încheierile
date de instanţă, fie consemnate în procesul-verbal, fie întocmite separat, cu menţiunea
respectivă în procesul-verbal;
8) documentele şi alte probe care au fost cercetate în şedinţa de judecată;
9) faptele de încălcare a ordinii în sala de şedinţă şi măsurile luate faţă de cei care le-au
comis;
10) rezumatul dezbaterilor judiciare, al replicii, precum şi al rezumatului ultimului cuvânt al
inculpatului;
11) ora când s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi menţiunea că inculpatului i s-a explicat
procedura şi termenul de atac.
Procesul-verbal se redactează de grefier în termen de 48 de ore de la terminarea şedinţei şi se
semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Procesul-verbal poate fi întocmit şi pe părţi care, la
fel ca şi procesul-verbal integral, se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier.
Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată preşedintele
şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de procesul-verbal, la
cerere scrisă, în termen de 5 zile de la data înştiinţării despre redactarea şi semnarea lui.
După luarea de cunoştinţă de procesul-verbal, partea respectivă, în termen de 3 zile, poate
formula obiecţii la acesta.
Obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele şedinţei de judecată care,
pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat. Rezultatul examinării
obiecţiilor, în caz de acceptare a lor, se formulează printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz
de respingere - prin încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-
verbal.
Participanţii la proces au dreptul la o copie de pe procesul-verbal şi de pe înregistrarea audio
şi/sau video a şedinţei de judecată. Copia de pe înregistrarea audio şi/sau video a şedinţei de judecată
se eliberează de către grefier la solicitarea scrisă sau verbală a participantului la proces contra unei
plăţi stabilite de Guvern, care nu va depăşi mărimea cheltuielilor suportate de instanţă pentru
eliberarea copiei. Aceste prevederi nu se aplică în cazul examinării cauzei în şedinţă închisă. În acest
caz, participanţii la proces au dreptul să ia cunoştinţă de procesul-verbal întocmit în scris, să ia notiţe
de pe acesta şi să audieze/vizioneze înregistrările audio şi/sau video ale şedinţei de judecată
respective.

14
 Consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor în şedinţa de judecată. Declaraţiile
inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi ale martorilor în şedinţa de
judecată se consemnează în scris de grefier ca documente separate care se anexează la procesul
verbal. Declaraţia scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere, i se oferă
posibilitatea s-o citească. Dacă persoana care a depus declaraţia confirmă conţinutul ei, o semnează
pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă persoana care a depus declaraţia nu poate semna sau refuză să o
semneze, despre aceasta se face menţiune în declaraţia consemnată, indicându-se motivele refuzului.
Declaraţia scrisă se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier, precum şi de interpret în
cazul în care acesta a participat la declaraţie.
Dacă persoana care a depus declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare
sau face completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile
prezentului articol.
Soluţionarea cauzei. Judecătorul care judecă cauza unipersonal stabileşte după încheierea
susţinerilor orale locul, data şi ora pronunţării hotărîrii motivate.
În cazul în care cauza se judecă de un complet de judecători, în urma deliberării se adoptă
dispozitivul hotărîrii sau hotărîrea integrală, în ultimul caz pronunţîndu-se asupra tuturor aspectelor
esenţiale. Pronunţarea dispozitivului hotărîrii sau a hotărîrii integrale este publică, fapt despre care se
consemnează în procesul-verbal.
Hotărîrea motivată se pronunţă în termen de pînă la 30 de zile. În situaţii excepţionale, cînd,
raportată la complexitatea cauzei, pronunţarea nu poate avea loc în termenul prevăzut, instanţa poate
amîna pronunţarea pentru cel mult 15 zile.
Copia de pe hotărîrea motivată se înmînează participanţilor prezenţi la şedinţa de judecată.
Participanţilor care nu s-au prezentat în şedinţa de judecată li se expediază, în termen de 3 zile, copia
de pe hotărîrea motivată.
Procedura deliberării. La deliberare iau parte numai judecătorii în faţa cărora a avut loc
judecarea cauzei. Completul de judecată deliberează în secret. Divulgarea celor discutate în timpul
deliberării este interzisă.
Completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei toate chestiunile
prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate. Fiecare chestiune urmează să fie formulată astfel
ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ. Hotărârea se ia, de regulă, în unanimitate.
În cazul în care pe chestiunea deliberată unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărârea se ia cu
majoritatea de voturi.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru
soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
Nimeni dintre judecători nu are dreptul să se abţină la nici una din chestiunile care se
soluţionează. În toate cazurile, preşedintele votează ultimul.
Rezultatul deliberării se consemnează în hotărârea respectivă integrală sau în dispozitivul ei,
semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare.
În cazul în care unul din judecătorii completului de judecată are o opinie separată, el o expune
în scris, motivând-o, totodată fiind obligat să semneze hotărârea adoptată cu majoritatea de voturi.
Pronunţarea hotărârii. Hotărârea adoptată se pronunţă în şedinţa publică de către
preşedintele şedinţei sau de către unul din judecătorii completului de judecată, asistat de grefier.
La pronunţarea hotărârii, toţi cei prezenţi în sală o ascultă, stând în picioare.
Dacă, la adoptarea hotărârii, a fost expusă o opinie separată, despre aceasta se informează cei
prezenţi la pronunţare, iar opinia se anexează la hotărâre.
Felurile hotărârilor instanţei de judecată. Instanţa de judecată, la înfăptuirea justiţiei în
cauzele penale, adoptă sentinţe, decizii, hotărâri şi încheieri.
Hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă se numeşte
sentinţă.

15
 Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare,
precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la rejudecarea cauzei, se numesc
decizii.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie adoptă hotărâri. Toate celelalte hotărâri date de instanţe în
cursul judecării cauzelor se numesc încheieri.
Încheierile instanţei judecătoreşti. Toate chestiunile care apar în timpul judecării cauzei se
soluţionează prin încheiere a instanţei de judecată.
Încheierile privind măsurile preventive, de ocrotire şi asigurătorii, recuzările, declinarea de
competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei, precum şi încheierile interlocutorii, se adoptă
sub formă de documente aparte şi se semnează de judecător sau, după caz, de toţi judecătorii din
completul de judecată.
Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal al şedinţei de
judecată. Încheierile date pe parcursul judecării cauzei se pronunţă public.

3. Punerea pe rol a cauzei penale şi numirea cauzei spre judecare.

Cauza penală parvenită în instanţă se repartizează, în termen de o zi, judecătorului sau, după
caz, completului de judecată în mod aleatoriu, prin intermediul programului informaţional
automatizat de gestionare a dosarelor.
Extrasul din programul informaţional automatizat sau încheierea preşedintelui instanţei de
judecată cu privire la repartizarea aleatorie a cauzei se anexează la dosar.
În termen de cel mult 3 zile de la data la care cauza a fost repartizată pentru judecare,
judecătorul sau, după caz, completul de judecată, studiind materialele dosarului, fixează termenul
pentru şedinţa preliminară, care va începe în cel mult 20 de zile de la data repartizării cauzei, cu
excepţia infracţiunilor flagrante. Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau
arestaţi se face de urgenţă şi cu prioritate, pînă la expirarea termenului de arest stabilit anterior.
Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor legate de
punerea pe rol a cauzei. Şedinţa preliminară se ţine cu respectarea condiţiilor generale de judecare a
cauzei, prevăzute de CPP, care se aplică în mod corespunzător.
În şedinţa preliminară se soluţionează chestiunile privind:
1) cererile şi demersurile înaintate, precum şi recuzările declarate;
2) lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei;
3) trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a procesului
penal;
4) suspendarea și reluarea procesului penal;
5) încetarea procesului penal;
6) măsurile preventive şi de ocrotire.
7) numirea cauzei spre judecare
Examinarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor. La soluţionarea cererilor, demersurilor şi
recuzărilor înaintate de către părţi la şedinţa preliminară, părţile îşi expun opiniile asupra chestiunii în
cauză. În cazul în care cererile, demersurile sau recuzările au fost respinse, ele pot fi înaintate repetat
în şedinţă la judecarea cauzei.
Prezentarea şi examinarea listei probelor. Părţile sunt obligate să prezinte în şedinţa
preliminară lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei, inclusiv cele
care nu au fost cercetate pe parcursul urmăririi penale.
Copia de pe lista probelor prezentate instanţei de către parte, aceasta o înmânează, în mod
obligatoriu, şi părţii oponente. Părţii civile şi părţii civilmente responsabile li se înmânează lista
probelor care se referă la acţiunea civilă.
Instanţa, ascultând opiniile părţilor prezente, decide asupra pertinenţei probelor propuse în liste
şi dispune care din ele să fie prezentate la judecarea cauzei. La judecarea cauzei în fond, însă, partea
poate solicita repetat prezentarea probelor recunoscute impertinente în şedinţa preliminară.

16
 Trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă. În cazul în care judecarea cauzei nu ţine
de competenţa instanţei sesizate, aceasta, prin încheiere motivată, dispune trimiterea cauzei în
instanţa de judecată competentă. Despre aceasta se anunţă părţile care nu au participat la şedinţa
preliminară.
Suspendarea şi reluarea procesului penal. Suspendarea procesului penal se dispune în cazul în
care se constată că, la momentul parvenirii cauzei în instanţă, inculpatul suferă de o boală gravă care
îi împiedică participarea la judecarea cauzei.
Instanţa dispune suspendarea şi reluarea procesului penal prin încheiere motivată.
Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit grav, procesul
penal în privinţa acestuia se suspendă până la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea
cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul a fost suspendat participă la
judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îi reprezintă dacă infracţiunea a fost săvârşită cu participaţie.
După reluarea procesului suspendat acelaşi judecător sau, după caz, complet de judecată judecă
cauza şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul. Pentru aceasta, preşedintele
şedinţei de judecată prezintă inculpatului materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor
condamnate în această cauză pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi pregăti apărarea. Pentru inculpatul
în privinţa căruia procesul a fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost
suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sunt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale
efectuate în lipsa inculpatului dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.
Încetarea procesului penal. Dacă în şedinţa preliminară s-au constatat temeiurile prevăzute în
art. 332 CPP, instanţa, prin şedinţă motivată, încetează procesul penal în cauza respectivă.
Copia de pe sentinţa de încetare a procesului penal se înmânează părţilor şi persoanelor
interesante, explicându-li-se modul şi ordinea de atac.
Şedinţa preliminară începe cu anunţarea numelui şi prenumelui judecătorului sau, după caz, al
judecătorilor completului de judecată, al procurorului şi grefierului.
După aceasta, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai părţii apărării asupra:
1. cererilor și demersurilor, inclusive asupra celor de recuzare;
2. lista probelor care vor fi prezentate de către părţi la judecarea cauzei;
3. trimiterea cauzei după competenţă sau, după caz, încetarea, totală sau parţială, a
procesului penal;
4. suspendarea și reluarea procesului penal;
5. încetarea procesului penal;
6. măsurile preventive şi de ocrotire;
7. numirea cauzei spre judecare.
Preşedintele şedinţei de judecată poate pune întrebări părţilor în orice moment. Cu privire la
propunerile, cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la şedinţă este în drept
să-şi expună opinia sa.
Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal.
Dacă nu s-au constatat temeiuri pentru încetarea sau suspendarea procesuluipenal, precum și
transmiterea dosarului conform competenței în altă instantă, instanţa de judecată numeşte cauza spre
judecare.
Numirea cauzei spre judecare. La numirea cauzei spre judecare, instanţa decide asupra
următoarelor chestiuni:
1) locul, data şi ora la care se va judeca cauza;
2) procedura în care se va judeca cauza – generală sau specială;
3) admiterea apărătorului ales de inculpat sau, dacă acesta nu are apărător ales, numirea lui din
oficiu;
4) lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi;
5) judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite aceasta;
6) judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc judecarea cauzei;

17
 7) măsurile preventive şi de ocrotire.
Fixând cauza pentru judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită, prezenţa în
instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele.
La stabilirea datei şi orei pentru judecarea cauzei se va lua în considerare complexitatea
acţiunilor ce urmează a fi întreprinse de către părţi pînă la judecarea cauzei, numărul şi posibilitatea
de prezentare a părţilor, martorilor, reprezentanţilor, apărătorului, însă nu poate depăşi termenul de
30 de zile de la data desfăşurării şedinţei preliminare. În cazul în care dosarul a fost transmis în
judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de materialele dosarului şi fără a primi copia de pe
rechizitoriu, termenul poate fi prelungit cu 15 zile.
Dacă una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane din lista
prezentată, ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de judecată.
În cazul în care cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de
materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară învinuitul s-a
prezentat, instanţa dispune executarea acestor măsuri de către procuror.
Fixând cauza pentru judecare, instanţa dispune menţinerea, schimbarea, revocarea sau
încheierea, după caz, a măsurii preventive, în conformitate cu prevederile CPP.
Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată are îndatorirea de a lua din timp
toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile respective pentru ca, la termenul de judecată fixat,
judecarea cauzei să nu fie amânată.
De asemenea, judecătorul asigură ca lista cauzelor fixate pentru judecare să fie întocmită şi
afişată în instanţă la un loc public cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată fixat.

4. Procedura judecării în primă instanță

4.1 Consideratiuni preliminare
Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii, fără de care nu se poate
realiza actul de justiţie.
Judecata în prima instanţă trebuie să soluţioneze fondul cauzei, să constate dacă învinuirea
adusă inculpatului este întemeiată şi, în caz afirmativ, să aplice pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de
legea penală. Această etapă este o judecată completă a cauzei atât în fapt cât şi în drept, atât a laturii
penale, cât şi a laturii civile.
Specificul judecăţii în primă instanţă este determinat de scopul acesteia, şi anume: aflarea
adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instanţa de judecată, prin efectuarea
unei cercetări judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor judiciare iar în raport de constatările făcute,
se soluţionează latura penală prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal şi latura civilă
prin obligarea sau nu la despăgubiri civile.
Uneori, judecata în prima instanţă nu are finalitatea de a soluţiona acţiunea penală şi acţiunea
civilă exercitate în faţa instanţei de judecată, ci judecarea şi soluţionarea unei căi de atac
extraordinare sau a unei proceduri care priveşte executarea hotărârii penale definitive.
După epuizarea judecăţii în primă instanţă, este posibil ca o cauză să revină la această etapă,
dacă sentinţa penală a fost desfiinţată în apel sau casată în recurs ori în recurs în anulare, cu trimiterea
spre rejudecare la prima instanţă, unde se vor aplica regulile specifice acestei judecăţi.
Judecata în primă instanţă se mărgineşte la faptă şi la persoana arătată în actul de sesizare a
instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Prin urmare, obiectul judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi persoana pentru care s-a dispus
trimiterea în judecată prin rechizitoriu.
Poziţia procesuală a participanţilor la judecata în primă instanţă este aceea indicată de normele
comune privind judecata, cu unele particularităţi cuprinse în normele speciale. Aceste norme conţin
reglementarea actelor procesuale şi procedurale proprii etapei judecăţii în primă instanţă şi reprezintă
fie concretizări ori adaptări ale normelor comune la specificul judecăţii în primă instanţă fie derogări
de la normele comune întregii faze a judecăţii.

18
 Participarea părţilor la judecata în primă instanţă, alături de alţi subiecţi procesuali, este
necesară pentru desfăşurarea normală a procesului penal şi aflarea adevărului. În vederea realizării
drepturilor procesuale.
Făptuitorul, care obține statut de inculpat, rămâne figura centrală şi în această fază a procesului
penal. În vederea asigurării prezenţei inculpatului la judecată şi pentru ca acesta să-şi poată organiza
o bună apărare, citaţia trebuie să-i fie înmânată cu cel puţin trei zile înaintea termenului fixat.
Judecata poate avea loc şi în lipsa inculpatului, dacă procedura de citare este îndeplinită,
considerându-se că acceptă o astfel de procedură.
Când instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la proces poate dispune aducerea
acestuia la termenul următor.
Alături de părţi, la judecarea cauzelor în primă instanţă pot participa şi alte persoane, martori,
experţi, etc.. Prezenţa acestora este de regulă, necesară la prima instanţă. Dacă aceste persoane, legal
citate, nu se prezintă în faţa instanţei de judecată, există posibilitatea aducerii lor silite. Legea
prevede şi aplicarea unor amenzi judiciare pentru lipsa nejustificată de la judecată a martorului,
expertului sau a altor persoane.
Apărătorul participă la judecată în primă instanţă în toate cazurile de asistenţă juridică
obligatorie, precum şi în cele de asistenţă juridică facultativă, pentru inculpat şi pentru celelalte părţi,
situându-se pe poziţia procesuală a acestora.
Judecata în primă instanţă cuprinde următoarele etape:
- pregătitoare;
- cercetarea judecătorească;
- dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului;
- deliberarea şi adoptarea sentinței.
Aceste etape procesuale cuprind câte un grup de activităţi procesuale şi procedurale comune
tuturor etapelor de judecată, cu particularităţile pe care le impun dispoziţiile care reglementează
judecata în primă instanţă, dar şi unele activităţi pe care nu le întâlnim, de regulă, la judecata în căile
de atac.
4.2 Partea pregătitoare
Sarcina părţii pregătitoare constă în faptul că instanţa de judecată trebuie să verifice prezenţa
condiţiilor necesare pentru efectuarea parţii pregătitoare a şedinţei judiciare, să determine şi să identifice
persoanele care vor participa în şedinţa judiciară şi să asigure posibilitatea de a examina toate probele
pe dosar.6
La această etapă pregătitoare instanţa efectuează succesiv câteva acţiuni principale:
1. deschiderea şedinţei judiciare şi verificarea prezenţei participanţilor la şedinţă;
2. stabilirea legalităţii participării în şedinţa judiciară a persoanelor abilitate;
3. explicarea drepturilor persoanelor care participă la şedinţa judiciară;
4. asigurarea mijloacelor de probă necesare.
Deschiderea şedinţei de judecată La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei
de judecată deschide şedinţa şi anunţă care cauza penală va fi judecată.
Verificarea prezentării în instanţă După apelul părţilor şi celorlalte persoane citate, grefierul
raportează prezentarea în instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc.
Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă După apelul martorilor, preşedintele şedinţei de
judecată cere ca ei să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără
încuviinţarea lui. Preşedintele ia măsuri ca martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi.
Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului şi explicarea drepturilor şi obligaţiilor
acestora Preşedintele şedinţei stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului şi
explică drepturile şi obligaţiile lor conform prevederilor art.87 CPP Interpretul, traducătorul sunt

6
Бойков А.Д., Курс советского уголовного процесса. Часть общая, Москва, 1989, p.68

19
preveniţi, contra semnătură, asupra răspunderii ce o poartă în caz de interpretare sau traducere
intenţionat incorectă, conform art.312 din Codul penal.
Stabilirea identităţii inculpatului Preşedintele şedinţei de judecată stabileşte identitatea
inculpatului, şi anume:
1) numele, prenumele şi patronimicul;
2) anul, luna, ziua şi locul naşterii, cetăţenia;
3) domiciliul;
4) ocupaţia şi datele despre evidenţa militară;
5) situaţia familială şi datele despre existenţa la întreţinerea lui a altor persoane;
6) studiile;
7) datele despre invaliditate;
8) datele despre existenţa titlurilor speciale, gradelor de calificare şi a distincţiilor de stat;
9) dacă posedă limba în care se desfăşoară procesul;
10) dacă a fost în această cauză în stare de reţinere sau de arest şi în ce perioadă;
11) alte date referitoare la persoana inculpatului.
Preşedintele şedinţei verifică dacă inculpatului i-a fost înmânată informaţia în scris privind
drepturile şi obligaţiile sale, copia de pe rechizitoriu şi dacă îi sunt clare aceste documente.
În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată în conformitate cu prevederile art.297 C.PP.P.,
iar în şedinţa de judecată inculpatul s-a prezentat, lui i se înmânează copia rechizitoriului şi i se dă
posibilitate să ia cunoştinţă de materialele dosarului. Dacă după aceasta inculpatul cere termen pentru
pregătirea apărării, instanţa soluţionează această chestiune.
Stabilirea identităţii celorlalte părţi şi verificarea cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor lor
Preşedintele stabileşte identitatea procurorului şi a avocatului şi documentele care confirmă calitatea
şi împuternicirile lor. În acelaşi mod se stabileşte identitatea părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile şi a reprezentanţilor lor. Preşedintele şedinţei verifică dacă persoanelor
menţionate le-a fost înmânată informaţia privind drepturile şi obligaţiile lor şi dacă acestea le sunt
clare.
În cazul în care vreuna din părţi declară că nu îi sunt clare drepturile şi obligaţiile,
preşedintele face explicaţiile respective.
Anunţarea completului care judecă cauza şi soluţionarea cererilor de recuzare.Preşedintele
şedinţei anunţă numele şi prenumele sau şi, după caz, şi ale celorlalţi judecători din complet, ale
procurorului, grefierului, precum şi ale expertului, interpretului, traducătorului şi specialistului, dacă
aceştia participă la judecare, şi verifică dacă nu sunt cereri de recuzare sau abţineri. Cererile de
recuzare sau abţinerile se soluţionează conform prevederilor respective din CPP.
Legea procesual-penală prevede un şir de circumstanţe care exclud participarea în proces a
unor persoane cu funcţii de răspundere sau care îndeplinesc funcţii accesorii. Instituţia
incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării joacă un rol important pentru desfăşurarea corectă a
procesului penal, deoarece realizarea scopurilor şi sarcinilor procesului penal se află în dependenţă
directă de obiectivitatea şi imparţialitatea persoanelor cu funcţii de răspundere care efectuează
urmărirea penală şi examinează cauzele penale în instanţa de judecată.
Această instituţie reprezintă totalitatea normelor procesual-penale care reglementează relaţiile
dintre participanţii la proces şi propun ca scop asigurarea respectării obiectivităţii şi imparţialităţii în
cadrul urmăririi penale şi soluţionarea cauzei penale în instanţele judecătoreşti.7
După N. Volonciu, incompatibilitatea este o instituţie prin intermediul căreia anumite
persoane, făcând parte din organul care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea
acestuia, sînt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Împiedicarea prevăzută de lege se

7
Мозяков В.В. в соавт., Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации, Практическое
руководство для следователей, дознавателей, прокуроров, адвокатов, Изд. «ЭКЗАМЕН», Москва, 2002, p.114

20
justifică prin intervenţia unor împrejurări personale de natură a pune sub semnul întrebării
obiectivitatea acestor persoane în soluţionarea cauzei penale. 8
În art.33 CPP se stabilesc împrejurările care exclud participarea judecătorului la judecarea
cauzei penale:
Judecătorii care sunt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
Judecătorul nu poate participa la o noua judecare a cauzei atât în prima instanţa, cit şi în căile
ordinare sau extraordinare de atac şi urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat în calitate
de judecător la examinarea aceleiaşi cauze în prima instanţa, în căile ordinare sau extraordinare
precum şi în cazul participării ca judecător de instrucţie. Această prevedere nu se extinde asupra
membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie precum şi asupra judecătorilor Curţii Supreme de
Justiţie la rejudecarea cauzelor în baza hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
De asemenea, art.54 CPP indică că procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului
penal:
1) dacă există circumstanţe indicate în articolul 33 CPP aplicate în modul respectiv;
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie o
piedică pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiaşi cauze penale.
În cazul în care există circumstanţele expuse, procurorul este obligat să facă declaraţie de
abţinere de la participare în această cauză.
Pentru aceleaşi motive îl pot recuza pe procuror şi ceilalţi participanţi la proces în cauza
respectivă, investiţi cu asemenea drept în Codul de procedură penală.
Abţinerea sau recuzarea procurorului se soluţionează în cursul judecării cauzei, de către
instanţa respectivă.
Hotărârea asupra recuzării nu este susceptibila de a fi atacată.
Soluţionarea chestiunilor privitoare la participarea apărătorului Preşedintele şedinţei de
judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi constată dacă inculpatul acceptă asistenţa
juridică a acestui apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita apărarea. Dacă
inculpatul formulează vre-o cerere, instanţa o soluţionează conform prevederilor art.69-71 CPP.
Preşedintele şedinţei de judecată verifică, totodată, dacă nu sunt circumstanţe care fac
imposibilă participarea apărătorului la procesul penal conform prevederilor art.72 CPP.
Soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vreuneia din părţi sau a altor persoane
citate. În caz de neprezentare a uneia din părţi la şedinţa de judecată, instanţa, ascultând opiniile
părţilor prezente asupra acestei chestiuni, decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale
capitolului I din prezentul titlu.
În caz de neprezentare a vreunui martor, a expertului sau a specialistului legal citaţi, instanţa,
ascultând opiniile părţilor asupra acestei chestiuni, dispune continuarea şedinţei şi ia măsurile
respective pentru asigurarea prezenţei lor, dacă aceasta este necesar, sau dispune părţii care nu a
asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa următoare.
Stabilirea identităţii expertului şi specialistului şi explicarea drepturilor şi obligaţiilor lor
Dacă la judecarea cauzei participă expertul sau specialistul, preşedintele stabileşte identitatea şi
competenţa acestora şi le explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 90 şi 91 CPP
Formularea şi soluţionarea cererilor sau demersurilor Preşedintele şedinţei întreabă fiecare
parte în proces dacă are careva cereri sau demersuri.
Cererile sau demersurile formulate vor fi argumentate, iar dacă se solicită administrarea unor
probe noi, se vor indica faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi
administrate aceste probe, locul unde se află acestea, iar în privinţa martorilor, experţilor şi
specialiştilor se va indica identitatea şi adresa lor în cazul în care partea nu poate asigura prezenţa lor

8
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II; Bucureşti, Ed. PAIDEIA; 1997, p.110

21
în instanţa de judecată. Cererile sau demersurile formulate se soluţionează de către instanţă după
audierea opiniilor celorlalte părţi asupra cerinţelor înaintate. Părţile pot prezenta şi cere administrarea
probelor şi în cursul cercetării judecătoreşti.
4.3 Cercetarea judecătorească.
Cercetarea judecătorească este activitatea procesuală specifică judecăţii în primă instanţă, în
care se administrează şi se verifică toate probele din cauza penală. În cadrul cercetării judecătoreşti se
desfăşoară o activitate asemănătoare cu cea de la cercetarea penală, din cursul urmăririi penale, dar în
alte condiţii procesuale. Dar, spre deosebire de urmărirea penală, cercetarea judecătorească are ca
scop crearea condiţiilor necesare pentru soluţionarea prin judecată a cauzei penale, deoarece judecata
presupune, în primul rând, cunoaşterea realităţii conflictului de drept penal dedus în faţa instanţei iar
această cunoaştere trebuie să se întemeieze pe probele administrate şi verificate în fata instanţei.
Cercetarea judecătorească are ca obiect:
- readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca o cerinţă a
principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de
către instanţa de judecată;
- administrarea oricăror alte probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele în
vederea aflării adevărului.
Cercetarea judecătorească este partea cea mai importantă a dezbaterilor judiciare, în care
judecata, în condiţiile realizării principiilor procesului penal contradictorial, va cerceta toate probele din
dosar cu scopul stabilirii tuturor circumstanţelor infracţiunii. Activitatea completului de judecată şi a
părţilor în cercetarea şi administrarea probelor constituie conţinutul anchetei judecătoreşti şi creează
fundamentul celorlalte faze ulterioare ale dezbaterii judiciare. Anume de calitatea şi consecutivitatea
efectuării cercetării judecătoreşti depinde legalitatea şi temeinicia sentinţei. Cercetarea judecătorească
se efectuează completamente de alţi participanţi la procesul penal, ceva diferiţi de cei care activau în
ancheta preliminară. Completul de judecată şi părţile în condiţii de contradictorialitate şi alţi
participanţi vor activa pentru cercetarea tuturor dovezilor strânse pe dosar din toate punctele de vedere.
Faza de anchetă judiciară se realizează oral, public şi nemijlocit de către instanţa de judecată şi părţi;
astfel se restabilesc imaginar circumstanţele infracţiunii care a avut loc cu mult timp înainte. Instanţa de
judecată nu este legată de concluziile anchetatorului şi ale procurorului sau de probele strânse de aceştia
pe dosar.
Pe parcursul cercetării judecătorești judecătorul trebuie să verifice toate versiunile privind faptul
infracţiunii, afară de cea deja formulată în actul de învinuire, şi să emită hotărâri care se vor baza
exclusiv pe probele examinate în şedinţă, precum şi acele dovezi care au fost obţinute pe parcursul
dezbaterilor judiciare. De menţionat că acţiunile instanţei de judecată sînt limitate; de exemplu, aşa
acţiuni procesuale (caracteristice mai mult pentru urmărirea penală) ca prezentarea spre recunoaştere,
confruntarea, capătă în timpul judecățiii mai mult forma unei audieri. De asemenea, instanţa de
judecată nu poate efectua în cadrul cercetării judecătoreşti percheziţia la domiciliu, ridicarea de
documente sau exhumarea cadavrului
Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se afla în stare de judecată,
respectiv când au fost aduse la îndeplinire toate măsurile premergătoare prevăzute de lege.
Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este: începerea cercetării
judecătoreşti, audierea părtii vătămate, audierea martorului, expertului sau a specialistului,
audierea inculpatului, prezentarea și examinarea mijloacelor materiale de probă, etc.
Această ordine nu este rigidă, instanţa având posibilitatea să dispună unele schimbări ale
ordinii, când aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. În cadrul
cercetării judecătoreşti, în primul rând se cercetează probele prezentate de către partea acuzării.
Instanţa, la cererea părţilor sau a altor participanţi la proces, poate modifica ordinea de cercetare a
probelor dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Inculpatul poate
cere să fie audiat la începutul cercetării probelor sau la orice etapă a cercetării judecătoreşti.

22
 Începerea cercetării judecătoreşti.Preşedintele şedinţei de judecată anunţă începerea cercetării
judecătoreşti. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii formulate.
Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se expune şi aceasta. În cazul în care a fost
prezentată referinţă la rechizitoriu, preşedintele şedinţei de judecată aduce la cunoştinţa celor prezenţi
conţinutul acesteia. Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi este clară învinuirea
adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să răspundă la întrebări. în cazul în care inculpatului nu-i este
clară învinuirea formulată, procurorul îi face explicaţiile respective.
După executarea acţiunilor menţionate, procurorul prezintă spre examinare probele acuzării.
Audierea martorilor Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa martorilor care încă nu au
fost audiaţi. Primii sunt audiaţi martorii din partea acuzării. Înainte de a fi audiat, martorul în instanţa
de judecată depune următorul jurământ:
„Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
După depunerea jurământului, martorul este prevenit despre răspunderea penală pentru
declaraţii false. Despre depunerea jurământului şi prevenirea privitor la răspunderea penală pentru
declaraţii false se face menţiune în procesul-verbal, martorul semnând pentru conformitate.
Preşedintele trebuie să informeze martorul care este rudă apropiată a inculpatului (rude apropiate în
conformitate cu art.6 pct.4 CPP sînt copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici,
nepoţi)despre dreptul acestora a nu da declaraţii împotriva sa şi a rudelor sale (art.21 CPP).
În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu
vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă
apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este
întrebat dacă acceptă să facă declaraţii (art.105 alin. (7) CPP).
Audierea martorului se efectuează în condiţiile prevăzute în art.105-110 CPP, care se aplică în
mod corespunzător. Părţile la proces sunt în drept să pună întrebări martorului. Primii pun întrebări
participanţii la proces ai acelei părţi care a solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi.
Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări martorului în condiţiile prevăzute în
art.367 alin. (2) CPP
Fiecare din părţi poate pune întrebări suplimentare pentru a elucida şi a completa răspunsurile
date la întrebările altor părţi. Preşedintele şedinţei poate permite martorului audiat să părăsească sala
de şedinţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, dar numai după audierea opiniilor părţilor la
proces pe această chestiune. Martorul a cărui lipsă nu este justificată, în cazul în care partea insistă să
fie audiat, poate fi supus aducerii silite.
Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul urmăririi penale,
precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în
cazurile:
1) când există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecata şi cele
depuse în cursul urmăririi penale;
2) când martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin imposibilitatea
absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui.
Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau video fără a se da
citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv. Dacă martorul care este
eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor art.90 alin. (11) CPP nu a acceptat să facă
declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în
şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.
Martorului minor înainte de începerea audierii i se explică drepturile şi obligaţiile prevăzute în
art.90 CPP, inclusiv de a face declaraţii veridice. Martorul minor nu depune jurământ.
La audierea martorului minor participa reprezentantul lui legal precum si, după caz,
reprezentantul lui conform prevederilor art.91 si 92 CPP.
În practica judiciară există cazuri când martorii nu se prezintă la şedinţe din diferite
considerente. Dispoziţiile art.389 alin. (2)CPP nu admit ca sentinţa de condamnare să fie bazată în

23
mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în
instanţa de judecată în absenţa lor.
În cazul în care procurorul participant în proces nu insistă la prezenţa pătimiţilor şi a
martorilor, solicitând de a da citirii depoziţiilor acestora în timpul urmăririi penale, sentinţa de
condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile
martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor.9
În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui
peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, procurorul poate solicita în ordinea prevăzută de
art.109 alin. (3) CPP, audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii
bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări
martorului audiat.
În conformitate cu art.105 alin.(7)CPP, în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă
este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se
dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică
dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Martorul are dreptul să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre
pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc
împotriva sa sau a rudelor sale apropiate (art.90 alin.(12) pct.4) CPP).
Audierea părtii vătămate. Audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu dispoziţiile
ce se referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător.
Partea vătămată poate fi audiată ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi
ea poate să facă declaraţii suplimentare oricînd cu permisiunea preşedintelui şedinţei.
Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face conform dispoziţiilor ce se
referă la audierea inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.
Audierea inculpatului Dacă inculpatul acceptă să fie audiat, preşedintele şedinţei de judecată
îl întreabă în ce relaţii se află cu partea vătămată şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta
pentru care cauză a fost trimisă în judecată. Primii îi au dreptul ai adresa întrebări apărătorul şi
participanţii la proces din partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea acuzării.
Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune întrebări inculpatului după ce i-
au pus întrebări părţile, însă întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de preşedintele şedinţei
de judecată şi judecători în orice moment al audierii.
Dacă în cauza penală sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa
celorlalţi inculpaţi.
Audierea unui inculpat în lipsa unui alt inculpat care participă la judecarea cauzei se admite
numai la cererea părţilor, în baza unei încheieri motivate, când aceasta este necesar pentru stabilirea
adevărului. În acest caz, după întoarcerea inculpatului înlăturat, acestuia i se aduce la cunoştinţă
conţinutul declaraţiilor făcute în lipsa lui şi i se dă posibilitate să pună întrebări inculpatului audiat în
lipsa lui.
Inculpatul poate fi audiat ori de câte ori este necesar în cursul cercetării judecătoreşti şi el
poate să facă declaraţii suplimentare oricând, cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată.
Preşedintele şedinţei de judecată respinge întrebările sugestive şi cele care nu se referă la cauză.
Citirea declaraţiilor inculpatului depuse în cursul urmăririi penale, precum şi reproducerea
înregistrărilor audio şi video ale acestora, pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
1) când există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată şi cele
depuse în cursul urmăririi penale;
2) când cauza se judecă în lipsa inculpatului.

9
Decizia Colegiului penal al nr.1ro-283/2004 din 30.01.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a R.Moldova, 2004,
nr.3 p.12

24
 Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire declaraţiilor inculpatului depuse
anterior în instanţă sau în faţa judecătorului de instrucţie, dacă acesta din urma l-a informat despre
posibilitatea citirii lor în instanţă. Nu se admite reproducerea înregistrării audio sau video fără a se da
citire, în prealabil, declaraţiilor consemnate în procesul-verbal respectiv.
Audierea părţii vătămate se efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se referă la audierea
martorilor şi care se aplică în mod corespunzător (art.369 alin. (1) CPP).
La cererea apărătorului şi reprezentantului legal al inculpatului minor, instanţa, ascultând
opiniile părţilor, este în drept să dispună îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecata
pe durata cercetării circumstanţelor care pot avea o influenta negativa asupra minorului.
După întoarcerea minorului în sala şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei intr-o forma
accesibilă îl informează despre conţinutul cercetărilor care au avut loc în lipsa lui şi îi dă posibilitate
să pună întrebări persoanelor audiate in lipsa lui.
Când în aceeaşi cauză sînt mai mulţi inculpaţi dintre care unii sînt minori sub 16 ani, instanţa,
după ce îi ascultă pe cei care nu au împlinit vârsta de 16 ani, poate dispune îndepărtarea lor din sala
de şedinţă dacă consideră că cercetarea judecătorească de mai departe şi dezbaterile ar putea avea o
influenţă negativă asupra minorilor.
Examinarea corpurilor delicte Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice
moment al cercetării judecătoreşti. Atât la cererea uneia din părţi, cât şi din iniţiativa instanţei,
corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor, expertului sau specialistului.
Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor
circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă este necesar, la
locul aflării lor.
Curtea Constituțională menționează că legislația procesual-penală stabilește garanții
suficiente, oferindu-le părților posibilitatea de a contesta probele la alte etape ale procedurii penale.
Potrivit articolului 364 alin. (4) din Codul de procedură penală, părţile pot prezenta şi cere
administrarea probelor şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar în conformitate cu articolele 372 și
373 din Cod, părțile pot solicita examinarea corpurilor delicte, a documentelor şi a proceselor-
verbale ale acţiunilor procesuale. O altă garanție este reglementată de articolul 394 alin. (1) pct. 2)
din Cod, care obligă instanța de judecată să indice probele pe care își bazează concluziile şi
motivele pentru care a respins alte probe în partea descriptivă a sentinței de condamnare. 10
Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale Primele sunt
cercetate documentele şi procesele-verbale ale acţiunilor procesuale propuse de partea acuzării, apoi
cele propuse de partea apărării.
Pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor procesuale care confirmă
circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie, ridicare, cercetare la faţa locului, examinare
corporală, reconstituirea faptei, interceptarea comunicărilor, examinarea corespondenţei ridicate,
constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză şi prin alte mijloace de probă,
precum şi documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată, dacă în ele sunt expuse
sau ele confirmă circumstanţe care au importanţă în cauza dată. Documentele prezentate în şedinţa de
judecată se anexează la dosar în baza unei încheieri.
Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se efectuează prin
citirea lor de către partea care a cerut cercetarea lor sau de către preşedintele şedinţei de judecată.
Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea expertului în şedinţa de
judecată Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea expertului în şedinţa de
judecată se fac în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art.142-155 CPP.

10
Decizia nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor
prevederi din articolul 347 alin. (3) din Codul de procedură penală (pct.25)

25
 Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sînt în drept să înainteze cerere despre
efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în
apărarea intereselor lor. Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor se prezintă
organului de urmărire penală, se anexează la materialele cauzei penale şi urmează a fi apreciată o
dată cu alte probe.
În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru a
prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi pot avea
importanţă probatore pentru cauza penală. Fiecare dintre părţi are dreptul să recomande un expert
pentru a participa la efectuarea expertizei.
Considerând că este necesară efectuarea expertizei, instanţa de judecată, prin încheiere,
dispune efectuarea expertizei. În încheiere se indică: cine a iniţiat numirea expertizei; temeiurile
pentru care se dispune expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu
menţiunea când şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate expertului;
denumirea instituţiei de expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină
efectuarea expertizei. Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru
instituţia sau persoana abilitată să efectueze expertize.
La efectuarea expertizei din iniţiativă şi pe contul propriu al părţilor, expertului i se remite
lista întrebărilor, obiectele şi materialele de care dispun părţile sau sînt prezentate, la cererea lor, de
către organul de urmărire penală. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.
Instanţa de judecată expediază conducătorului instituţiei de expertiză hotărârea cu privire la
dispunerea expertizei, obiectele şi materialele respective, iar în cazurile necesare, şi materialele
cauzei penale. Expertiza se efectuează de către acel expert al instituţiei care este indicat în ordonanţă
sau încheiere. Dacă expertul concret nu este indicat, conducătorul instituţiei de expertiză numeşte
expertul şi despre aceasta comunică organului care a dispus expertiza.
Dacă expertiza se efectuează din iniţiativa şi pe contul părţilor, ele prezintă conducătorului
instituţiei de expertiză lista întrebărilor, obiectele şi materialele pentru a efectua investigaţii.
În caz de efectuare a expertizei în afara instituţiei de expertiză, instanţa de judecată, după
întocmirea ordonanţei sau încheierii prin care se dispune expertiza, invită persoana căreia i se
încredinţează efectuarea ei pentru a se informa cu privire la competenţa ei, pentru a constata în ce
relaţii se află această persoană cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată şi cu alte părţi,
pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea expertului.
Dacă necesitatea internării în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei a apărut în
procesul judecării cauzei, încheierea despre aceasta o adoptă instanţa de judecată conform cererilor
înaintate de părţi, expert sau din oficiu.
În cazul în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru înlăturarea
cărora nu sînt necesare investigaţii suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele
aplicate de către expert sau unele noţiuni, organul de urmărire penală este în drept să audieze
expertul, respectându-se prevederile art.105-109.
Audierea expertului nu se admite până la prezentarea raportului şi cercetarea acestuia.
Alte acţiuni procesuale la judecarea cauzei La cererea părţilor, în caz de necesitate, la
judecarea cauzei, instanţa poate efectua, în condiţiile prezentului cod, alte acţiuni procesuale pentru
constatarea circumstanţelor cauzei.
Terminarea cercetării judecătoreşti După cercetarea tuturor probelor din dosar şi a celor
prezentate la judecarea cauzei, preşedintele şedinţei de judecată întreabă părţile dacă doresc să dea
explicaţii suplimentare ori să formuleze cereri sau, după caz, demersuri noi pentru completarea
cercetării judecătoreşti. Dacă nu au fost formulate cereri sau demersuri noi sau după soluţionarea
cererilor şi demersurilor formulate şi îndeplinirea în cazurile necesare a acţiunilor procesuale
suplimentare, preşedintele şedinţei de judecată declară cercetarea judecătorească terminată.
Preşedintele şedinţei de judecată explică părţilor ca ele, în dezbaterile judiciare, şi instanţă, la
adoptarea sentinţei, sunt în drept să facă trimiteri numai la probele cercetate în şedinţa de judecată.

26
 4.4. Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvânt al inculpatului.
Dezbaterile judiciare constituie o activitate procesuală specifică judecăţii, care constă în
efectuarea de expuneri, formularea de concluzii, oral şi în contradictoriu, în faţa instanţei, de către
procuror şi de către părţi ori reprezentanţii sau apărătorii lor, cu privire, la obiectul judecăţii.
Dezbaterile judiciare constituie o caracteristică a activităţii de judecată întrucât se desfăşoară în
toate etapele judecăţii, dar au trăsături specifice la judecata în primă instanţă, deoarece influenţează
asupra soluţionării legale şi temeinice a acţiunii penale şi a acţiunii civile exercitate în faţa instanţei
de judecată.
Dezbaterile au ca obiect însuşi fondul cauzei şi rezolvarea acestuia, referindu-se la existenţa
faptei, la vinovăţia şi rolul inculpatului în săvârşirea ei, la circumstanţele reale şi personale care pun
în lumină gravitatea infracţiunii şi periculozităţii infractorului, la soluţia care ar trebui dată cauzei,
etc.
În cadrul dezbaterilor judiciare procurorul şi părţile se axează pe următoarele probleme
principale: stabilirea situaţiei de fapt, prin analiza şi sinteza probelor administrate; concluziile de
drept care se pot trage din situaţia de fapt prezentată, aplicându-se corect legea penală şi cea civilă;
aprecierea socială a faptei şi persoanei inculpatului, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, în
vederea individualizării juste a sancţiunii penale.
Ca orice activitate procesuală, dezbaterile trebuie să se desfăşoare într-o ordine prestabilită şi
sub conducerea instanţei care prin preşedintele său, trebuie să asigure respectarea ordinii la cuvânt a
subiecţilor procesuali, participanţi la dezbateri, se dă cuvântul mai întâi procurorului, apoi părţii
vătămate, părţii civile părţii responsabile civilmente şi inculpatului. Această ordine are în vedere, mai
întâi, să ia cuvântul cei care susţin învinuirea şi pretenţiile civile, apoi să intervină cei ce combat
aceste susţineri, iar ultimul cuvânt acordat prin lege inculpatului se explică prin necesitatea ca
instanţa de judecată să primească, întotdeauna, ultimele explicaţii în apărare ale inculpatului.
Preşedintele poate da cuvântul şi în replică, respectându-se aceeaşi ordine. Darea cuvântului în
replică este o facultate, iar nu o obligaţie pentru preşedintele completului de judecată, care trebuie să
aprecieze, de la caz la caz, dacă pentru lămurirea unei chestiuni, pentru precizarea unei afirmaţii sau
pentru aflarea adevărului, este necesar să se dea cuvântul în replică.
Preşedintele are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc
limitele cauzei ce se prevede expres, nu există nici un impediment ca preşedintele să întrerupă
dezbaterile în caz de repetări, precum şi în cazul în care s-ar nesocoti poziţia procesuală.
Pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte, întrerupere care nu poate fi mai mare de 3
zile. Legea nu prevede ce se înţelege prin motive temeinice, însă în literatura de specialitate se
consideră că poate constitui un asemenea motiv, situaţia în care susţinerile participanţilor care iau
cuvântul în dezbateri ar depăşi în timp limitele programului normal al instanţei datorită complexităţii
cauzei ori a multitudinii problemelor invocate cu ocazia cuvântului în fond.
Procurorul pune concluzii, atât în latura penală, cât şi în latura civilă a cauzei.
În latura penală, în cazul în care procurorul îşi formează convingerea, pe baza probelor
administrate în ambele faze ale procesului penal, că inculpatul este vinovat de săvârşirea faptei pentru
care a fost sesizată instanţa de judecată, pune concluzii de condamnare a inculpatului, demonstrând
vinovăţia acestuia. Ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul trebuie să facă o
analiză obiectivă şi completă a probelor administrate, o examinare corectă a dispoziţiilor legale a
căror aplicare o cere, o apreciere justă a răspunderii penale a inculpatului, pentru a contribui la
pronunţarea unei hotărâri corespunzătoare adevărului şi legi. În situaţia în care din probele
administrate în cauză rezultă împrejurări care pot atenua răspunderea penală a inculpatului,
procurorul este obligat să le invoce şi să ceară instanţei de judecată reţinerea de circumstanţe
atenuante.
Dacă cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea, procurorul este obligat să pună
concluzii motivate, de achitare sau de încetare a procesului penal, după caz.

27
 În latura civilă, procurorul poate susţine în faţa instanţei de judecată acţiunea civilă pornită de
persoana vătămată, iar în situaţia în care persoana prejudiciată este lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu această capacitate restrânsă, procurorul este obligat să susţină interesele civile ale acesteia,
chiar dacă nu este constituită parte civilă. În acest sens, procurorul va pune concluzii de admitere
totală sau parţială a acţiunii civile în vederea reparării integrale a pagubei, dacă sunt îndeplinite
condiţii legale şi de respingere a acţiunii civile, în caz contrar.
Partea vătămată pune concluzii în latura penală a cauzei prin susţinerea învinuirii, prin indicarea
probelor care o confirmă, încadrarea juridică a faptei săvârşite şi sancţiunea penală ce urmează a i se
aplica inculpatului.
Partea civilă pune concluzii cu privire la acţiunea civilă pe care a pus-o în mişcare şi a
exercitat-o în faţa primei instanţe, ori care a fost pusă în mişcare şi exercitată din oficiu, în cazurile
prevăzute de lege. Cuvântul părţii civile trebuie să se refere la fapta cauzatoare de prejudiciu, pentru
care inculpatul a fost trimis în judecată, la probele administrate, întinderea prejudiciului şi
modalitatea de reparare, şi să cuprindă cererea de obligare a inculpatului şi dacă este cazul, a părţii
responsabile civilmente, la repararea pagubei ce i s-a cauzat, precum şi a cheltuielilor judiciare pe
care le-a efectuat în cauză.
Partea responsabilă civilmente pune concluzii numai cu privire la latura civilă, demonstrând ca
nu sunt date condiţiile răspunderii civile cerând respingerea acţiunii civile exercitate împotriva sa.
Dacă apreciază că răspunderea sa civilă subzistă, partea responsabilă civilmente are posibilitatea să
demonstreze că inculpatul nu a produs nici o pagubă prin fapta sa, cerând respingerea acţiunii civile,
sau că valoarea pagubei este mai mică decât cea pretinsă, cerând admiterea acţiunii civile numai in
limita dovezii făcute.
Inculpatul pune concluzii, atât în latura penală, cât şi în latura civilă a cauzei. Dacă inculpatul
nu a recunoscut săvârşirea faptei, va indica probele care stabilesc lipsa de temeinicie a învinuirii. În
cazul în care acesta a recunoscut fapta, va putea argumenta că nu este prevăzută de lege penală, ci de
cea civilă, sau că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi în consecinţă va cere
achitarea sa.
În situaţia în care inculpatul recunoaşte, săvârşirea faptei, care constituie infracţiune, acesta va
putea argumenta că fapta se încadrează într-o infracţiune mai uşoară, sau că sunt date unele
circumstanţe atenuante, ori că trebuie înlăturate circumstanţele agravante sau starea de recidivă. Apoi
inculpatul poate cere aplicarea unei amenzi penale sau suspendarea executării pedepsei.
În latura civilă, inculpatul poate cere, respingerea acţiunii civile pe motiv că paguba nu există,
sau admiterea ei numai în parte, în limitele dovezii făcute.
Atunci când părţile sunt asistate de apărători, li se acordă cuvântul la dezbateri, care vor putea
prezenta mai bine apărările. La cererea vreuneia din părţi, i se poate da cuvântul, după ce a pus
concluzii apărătorul său.
După ce au luat cuvântul toţi participanţii la dezbateri, ei pot să mai ia o dată cuvânt în replică
în legătură cu cele spuse în cuvântările ulterioare. Dreptul la ultima replică aparţine întotdeauna
apărătorului sau inculpatului, după caz.
Ultimul cuvânt al inculpatului apare ca un moment distinct al judecăţii, când preşedintele
completului înainte de a se încheia dezbaterile, dă ultimul cuvânt inculpatului, personal. Rezultă că
dreptul la ultimul cuvânt al inculpatului nu poate fi exercitat de apărător în numele celui asistat, şi
constituie o garanţie a dreptului de apărare, deoarece îi dă posibilitatea să-şi exprime liber poziţia în
legătură cu fondul cauzei.
Acordarea ultimului cuvânt inculpatului oferă instanţei posibilitatea ca, în funcţie de atitudinea
acestuia, să facă o bună individualizare a pedepsei, deoarece, în ultimul său cuvânt inculpatul poate
da dovadă că regretă fapta pe care a săvârşit-o sau, dimpotrivă dă la iveală gradul său de înrăire.
În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu se pot pune întrebări, iar dacă acesta relevă
fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării
judecătoreşti.

28
 Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului personal atrage după sine sancţiunea nulităţii relative
cu consecinţa desfiinţării hotărârii dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturata altfel.
Concluzii scrise După închiderea dezbaterilor şi rostirea ultimului cuvânt, părţile pot să depună
instanţei concluzii scrise privitor la soluţia propusă de ele în cauză. Concluziile propuse de părţi nu
au caracter obligatoriu pentru instanţă.
Concluziile scrise se anexează la procesul-verbal.

4.5 Deliberarea şi adoptarea sentinţei.

Caracterizată ca o consfătuire a membrilor completului de judecată, asupra problemelor ce au
format obiectul judecăţii, deliberarea este activitatea procesuală prin care se verifică şi se evaluează
materialul probator şi procedural al cauzei, în vederea soluţionării fondului cauzei.
Deliberarea constituie actul final al judecăţii, în urma căruia instanţa dă o hotărâre privind
conflictul de drept penal dedus spre soluţionare.
În lege se precizează că deliberarea are loc mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi după aceea
asupra chestiunilor de drept. O asemenea ordine în cadrul deliberării se explică prin nevoia ca
instanţa să stabilească dacă fapta există şi dacă a fost săvârşită cu vinovăţie; numai după ce instanţa
se edifică asupra acestor aspecte poate trece la aplicarea sancţiunii penale.
În cazul în care în procesul penal a fost exercitată şi o acţiune civilă, completul de judecată
deliberează şi asupra laturii civile.
De asemenea, completul de judecată deliberează asupra măsurilor preventive şi asigurătorii,
mijloacelor de probă, cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa
soluţionare a cauzei.
În mod firesc, la deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc
dezbaterea. Deliberarea are loc în secret, toţi membrii completului spunându-şi părerea asupra
fiecărei chestiuni, preşedintele completului spunându-şi părerea cel din urmă pentru a nu influenţa pe
ceilalţi membri ai completului.
Hotărârea, care reprezintă actul final al deliberării, trebuie să fie rezultatul acordului membrilor
completului de judecată. Este de dorit ca hotărârea să reprezinte unanimitatea opiniilor completului
de judecată. Legea prevede însă că, în cazul în care unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia
cu majoritate.
Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care, opinează pentru soluţia
cea mai severă trebuie să se alăture aceleia mai apropiate de părerea sa.
Motivarea opiniei separate este obligatorie.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o sentinţă care se semnează de membrii completului
de judecată.
Dacă în cursul deliberării instanţa constată că o anumită circumstanţă necesită concretizare
pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa poate relua cercetarea judecătorească prin încheiere
motivată. La reluarea cercetării judecătoreşti, dacă este posibil, instanţa poate concretiza, în aceeaşi
şedinţă, circumstanţele necesare sau poate face o întrerupere a şedinţei, care va dura nu mai mult de
10 zile, cu citarea părţilor şi persoanelor interesate. După terminarea cercetării judecătoreşti
suplimentare, instanţa ascultă din nou dezbaterile judiciare şi oferă ultimul cuvânt inculpatului.
Curtea Constituțională reține că o sentință de condamnare poate fi dată doar în situația când
toate probele în apărare au fost combătute de către probele în acuzare, fiind înlăturate toate
dubiile privind nevinovăția persoanei. Din acest motiv, în măsura în care judecătorul nu poate
ajunge la o concluzie fermă, Codul de procedură penală stabilește la art. 383 dreptul judecătorului de
a relua cercetarea judecătorească în cazul în care constată că o anumită circumstanţă necesită
concretizare pentru justa soluţionare a cauzei. 11

11
HCC nr.18/2017 din 22.05. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură
penală (intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr. 27g/2017) (pct.74).

29
 După reluarea cercetării judecătorești instanța nu este în drept a se expune asupra valorii
probante a probelor cercetate. A fost admisă cererea de recuzare a judecătorului care după
retragerea în camera de deliberare în vederea pronunțării sentinței, a reluat cercetarea
judecătorească, expunându-se asupra încălcării procedurii de dispunere a expertizei judiciare, care
a fost dispusă și realizată până la începerea urmăririi penale. În acest caz judecătorul a pus în
discuție din oficiu oprtunitatea efecturării expertizei reptate pe motivul vicilor de procedură care a
afectat raportul de expertiză primare, expunându-se anticipat asupra admisibilității acestui mijloc de
probă, calificându-l lipsit de valoare probantă.12
Instanţa hotărăşte asupra învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea sentinţei de
condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Sentinţa se adoptă în numele legii.
Sentinţa instanţei de judecată trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată. Instanţa îşi întemeiază
sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa de judecată.
La adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile prevăzute în art. 385 CPP
în consecutivitatea prevăzută de lege.
Dacă inculpatul este învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni, instanţa soluţionează
chestiunile pentru fiecare infracţiune în parte. Dacă de săvârşirea infracţiunii sînt învinuiţi mai mulţi
inculpaţi, instanţa soluţionează chestiunile referitor la fiecare inculpat în parte. Dacă, în cursul
urmăririi penale sau judecării cauzei, s-au constatat încălcări ale drepturilor inculpatului, precum şi s-
a stabilit din vina cui au fost comise aceste încălcări, instanţa examinează posibilitatea reducerii
pedepsei inculpatului drept recompensă pentru aceste încălcări.
Dacă, în timpul urmăririi penale sau cercetării judiciare, s-a pus chestiunea stării de
responsabilitate a inculpatului, instanţa de judecată este obligată să soluţioneze această chestiune încă
o dată la adoptarea sentinţei.
O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sînt dovedite temeiurile
şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte, ori o respinge.
În cazul cînd se dă o sentinţă de achitare, instanţa:
1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost
săvârşită de inculpat;
2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sînt întrunite
elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în
art.35 al Codului penal.
În cazuri excepţionale cînd, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ar
trebui amânată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă, urmând ca
asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.
În caz de admitere a acţiunii civile, instanţa de judecată poate dispune, înainte ca sentinţa să fi
devenit definitivă, să fie luate măsuri pentru asigurarea acestei acţiuni dacă asemenea măsuri nu au
fost luate anterior. La pronunţarea sentinţei cu confiscarea specială a bunurilor persoanei
condamnate, instanţa de judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea acestora dacă asemenea
măsuri nu au fost luate anterior.
Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti,
vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de
instanţa de judecată. Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv
ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de
judecată în absenţa lor.
Sentinţa de condamnare se adoptă:
1) cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată;
2) cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei în cazul amnistiei;
3) fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală.

12
Încheierea din 17.02.2020 (dosar 1-154/18) emisă de Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani

30
 La adoptarea sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată,
instanţa stabileşte categoria pedepsei, mărimea ei şi începutul calculării termenului executării
pedepsei. La adoptarea sentinţei de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, sentinţei de
condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa argumentează în baza căror temeiuri, prevăzute de CP,
adoptă sentinţa dată.
Sentinţa de achitare se adoptă dacă:
1) nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii;
2) fapta nu a fost săvârşită de inculpat;
3) fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii;
4) fapta nu este prevăzută de legea penală;
5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.
Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă:
1) lipseşte plângerea părţii vătămate, plângerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat;
2) a intervenit decesul inculpatului;
3) persoana nu a atins vârsta pentru tragere la răspundere penală;
4) există o hotărâre judecătorească definitivă asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă;
5) există o hotărâre a organului de urmărire penală asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi
faptă de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de clasare a
procesului penal;
6) există alte circumstanţe care exclud sau condiţionează excluderea urmăririi penale şi tragerea
la răspundere penală;
7) în cazurile prevăzute în art.54-56 din Codul penal.
Sentinţa este constituită din partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv. Sentinţa se
întocmeşte în limba în care s-a desfăşurat judecarea cauzei, de unul din judecătorii care au participat
la adoptarea ei. Sentinţa se semnează de toţi judecătorii care au participat la adoptarea ei. Judecătorul
care are opinie separată semnează şi el sentinţa.
În partea introductivă a sentinţei se arată:
1) că sentinţa a fost pronunţată în numele legii;
2) data şi locul adoptării sentinţei;
3) denumirea instanţei de judecată care a adoptat sentinţa, numele judecătorului sau, după caz,
al judecătorilor completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului,
apărătorului;
4) dacă şedinţa a fost publică sau închisă;
5) datele privind identitatea inculpatului prevăzute în art.358 alin. (1) CPP;
6) legea penală care prevede infracţiunea de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul.
Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă:
1) descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicându-se locul, timpul, modul
săvârşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii;
2) probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată şi motivele pentru care
instanţa a respins alte probe;
3) indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea;
4) în cazul cînd o parte a acuzaţiei este considerată neîntemeiată - temeiurile pentru aceasta;
5) încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii dacă la
judecată s-a efectuat aşa ceva;
6) menţiunea referitor la recidivă.
Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să motiveze:
1) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de
pedepse;
2) aplicarea unei pedepse mai uşoare decât cea prevăzută de lege;

31
 3) aplicarea unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
4) rezolvarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau de aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală.
Partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă:
1) indicarea învinuirii pe baza căreia cauza în privinţa învinuitului a fost trimisă în judecată;
2) descrierea circumstanţelor cauzei constatate de instanţa de judecată şi enunţarea temeiurilor
pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor pentru care instanţa respinge probele aduse în
sprijinul acuzării. Nu se admite introducerea în sentinţa de achitare a unor formulări ce ar pune la
îndoială nevinovăţia celui achitat. Partea descriptivă a sentinţei de încetare a procesului penal trebuie
să conţină descrierea şi motivarea temeiurilor pentru încetarea procesului penal. Partea descriptivă a
sentinţelor de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal trebuie să conţină motivele
pe care este întemeiată hotărârea instanţei cu privire la acţiunea civilă sau la repararea pagubei
materiale cauzate de infracţiune.
În dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie arătate:
1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;
2) constatarea că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală;
3) categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată ca
dovedită, pedeapsa definitivă pe care urmează să o execute; categoria penitenciarului în care trebuie
să execute pedeapsa cel condamnat la închisoare; data de la care începe executarea pedepsei; durata
termenului de probă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cui îi
revine obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. în caz dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza
prevederilor respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta în dispozitivul
sentinţei;
4) dispoziţia despre computarea reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu, dacă
inculpatul până la darea sentinţei se afla în stare de arest;
5) dispoziţia privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului până cînd sentinţa va
deveni definitivă;
6) obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Dacă inculpatul este învinuit în baza mai multor articole ale legii penale, în dispozitivul
sentinţei trebuie să se indice precis în baza căror anume articole el a fost achitat şi în baza cărora a
fost condamnat.
În toate cazurile, pedeapsa trebuie să fie precizată astfel încât la executarea sentinţei să nu apară
nici un fel de îndoieli cu privire la categoria şi mărimea pedepsei stabilite de instanţa de judecată. În
cazul condamnării unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat, dispozitivul
sentinţei va cuprinde explicaţii privind dreptul de a cere transferarea condamnatului în ţara de
reşedinţă.
Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal trebuie să cuprindă:
1) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului;
2) dispoziţia de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal şi motivul pe căra se
întemeiază achitarea sau încetarea procesului;
3) dispoziţia de revocare a măsurii preventive, dacă o astfel de măsură a fost aplicată;
4) dispoziţia de revocare a măsurilor de asigurare a acţiunii civile şi a eventualei confiscări
speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate.
Dacă inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau
a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat procesul
penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest, îl pune imediat în libertate chiar în sala
şedinţei de judecată. În caz de condamnare la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, instanţa de judecată îl eliberează pe inculpat de sub arest.

32
 În cel mult 3 zile de la pronunţarea sentinţei sau a dispozitivului ei, inculpatului arestat i se va
înmâna copia de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei. În cazul redactării sentinţei, copia sentinţei
redactate se înmînează inculpatului arestat imediat după semnarea acesteia, iar celorlalte părţi li se
comunică în scris despre semnarea sentinţei redactate. Dacă sentinţa sau dispozitivul a fost întocmit
într-o limbă pe care inculpatul nu o cunoaşte, lui i se înmînează traducerea în scris a sentinţei în
limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care el o cunoaşte.

33
 Tema II
Căile ordonare de atac

1. Noțiuni preliminare
2. Apelul
3. Recursul
3.1 Recursul asupra hotărârilor instanței de apel.
3.2 Recursu asupra hotărârilor pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul

1. Noţiuni preliminare
Interesul general cere ca valorile sociale fundamentale să fie cu grijă ocrotite prin organizarea
în aşa mod a activităţii de înfăptuire a justiţiei încât eroarea, sub diferitele ei înfăţişări, să nu îşi aibă
locul în hotărârile judecătoreşti. Căile de atac sunt instituţii create tocmai în scopul preîntâmpinării şi
al înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiţiei, întrucât două sau mai multe instanţe vor vedea
mai clar şi vor greşi mai puţin decât una singura.
Nu toate hotărârile judecătoreşti se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o
corectă interpretare şi aplicare a legii. În administrarea justiţiei, ca şi în orice alt domeniu de
activitate umană, oricând se pot săvârşi erori, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de
lege pentru a se asigura subiecţilor procesuali maximum de garanţii în desfăşurarea procesului penal.
Dar, dacă este cu totul de înţeles că erorile nu pot fi întotdeauna evitate, ar fi absolut de neiertat ca
acestea, odată comise, să se permanentizeze, chiar atunci când este posibil să se descopere existenţa
lor.
Căile de atac sunt mijloacele procesuale care permit un nou examen al procesului în care s-a
pronunţat o hotărâre judecătorească (sau chiar două uneori), în vederea desfiinţării, totale sau
parţiale, a acestora atunci când sunt greşite, în fapt sau în drept. Aplicarea căilor de atac impune
continuarea desfăşurării procesului penal la o etapă nouă, care se săvârşeşte cu pronunţarea unei noi
hotărîri, care de fapt, în unele cazuri, poate să nu să se deosebească de cea atacată.
Art. 14(5) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice și art. 2 din
Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană asigură dreptul la dublul nivel de jurisdicţie în materie
penală, statuând că
1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară
examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea
acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea
sunt definite de lege, sau cînd cel interesat a fost judecat în prima instanţă de către cea mai înaltă
jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.
Constiuția RM garantează dreptul părţile interesate şi organelor de stat competente exercita
căile de atac, în condiţiile legii împotriva hotărîrilor judecătoreşti. Instituirea constituţională a căilor
de atac rezultă atât din activitatea de înfăptuire a justiţiei, cit și din reglementările internaţionale.
În conformitate cu prevederile art. 119 din Constituția RM, Împotriva hotărîrilor judecătoreşti,
părţile interesate (s.a.) şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Dreptul de a exercita căile de atac este instituit și în art. 20 alin. (2) din Legea privind
organizarea judecătorească, împotriva hotărârilor judecătorești, părţile interesate (s.a.) și organele
de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Ca regulă generală, CPP RM reglementează triplul grad de jurisdicţie în materie penală, prin
care s-a trecut la sistemul de două căi de atac ordinare, apelul şi recursul; astfel, persoana trimisă în
judecată prin rechizitoriul procurorului sub acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune are posibilitatea de a
beneficia atât de o judecată în primă instanţă, cât şi de judecată în căile ordinare de atac - apelul şi
recursul. Cele mai multe dintre reglementările acestor două căi ordinare de atac sunt comune,
deosebirile existând în legătură cu domeniul de aplicare a fiecăreia dintre aceste căi de atac, în

34
legătură cu motivele de apel şi de recurs, cu desfăşurarea şedinţei de judecată, precum şi cu soluţiile
ce se pot pronunţa. Ca excepţie însă, anumite cauze pot fi judecate, conform art. 436 CPP., numai în
două grade de jurisdicţie. Trebuie subliniat că nu există însă nici o situaţie în care procesul penal să
se desfăşoare în faţa unui singur grad de jurisdicţie, nefiind admisă în nici un caz pronunţarea unei
hotărâri în materie penală în primă şi ultimă instanţă.
Din prevederile CPP penale putem observa că legiuitorul autohton a clasificat căile de atac în:
- căi ordinare de atac (Cap. IV a Titlului II a Pării Speciale a CPP);
- căi extraordinare de atac (Cap. V a Titlului II a Pării Speciale a CPP).
Căile de atac ordinare sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre
judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitate de judecată în ciclul procesual ordinar,
desfășurat, de regulă, în orice cauză.
Cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor judecătoreşti
nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sunt irevocabile (recursul). 13
Legea procesual-penală instituie două căi de atac pentru a asigura înfăptuirea unui control
judecătoresc diferenţiat, potrivit variatelor exigenţe practice. Conform legislaţiei în vigoare căile de
atac ordinare sunt: Apelul (art. 400–419 CPP); Recursul (art. 420–451 CPP)14.
O triplă ierarhizare a instanţelor judecătorești, în cadrul căreia hotărârea primei instanţe poate fi
atacată mai întâi cu apel în faţa unei instanţe superioare, iar apoi cu recurs în instanţa de recurs, cu
excepţia hotărârilor judecătorești pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, ci doar recursul,
oferă părţilor o mai puternică garanţie a unei judecăţi corecte. 15
Pentru exercitarea căilor de atac, trebuie să fie întrunite mai multe condiţii:
- existenţa unei hotărâri judecătorești pe care legea procesual-penală să o declare susceptibilă de
a fi atacată;
- calea de atac să fie prevăzută de lege; persoana, căreia legea îi recunoaște dreptul de a folosi
calea de atac, trebuie să manifeste voinţa de a exercita o cale de atac;
- căile de atac să fie declarate în termenele prevăzute de lege.
Atunci când dreptul la al doilea grad de jurisdicţie este prevăzut, procedurile (în apel sau recurs)
trebuie să asigure că persoanele implicate în acestea să beneficieze de garanţiile fundamentale
prevăzute de art.6 al CEDO (De Cubber c. Belgiei, 1984, § 32; Khalfaoui c. Franţei, § 37; Kudła c.
Poloniei § 122).

2. Apelul
Apelul este o cale de atac ordinară, care poate fi folosită împotriva hotărîrilor pronunţate
asupra fondului de către o instanţă judiciară inferioară, pentru ca pricina să fie supusă unei noi
judecăţi, în vederea reformării hotărîrii nedefinitive. Sentinţele pot fi atacate cu apel în vederea unei
noi judecări în fapt şi în drept a cauzei, cu excepţia sentinţelor pronunţate de către instanţele
judecătoreşti privind infracţiunile pentru a căror săvîrşire legea prevede exclusiv pedeapsă
nonprivativă de libertate.
Apelul este o cale de atac sub aspect de fapt şi de drept, întrucît odată exercitat, produce un
efect devolutiv complet în sensul că provoacă un control integral atît în fapt, cît şi în drept numai la
persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces şi la persoana împotriva căreia este
îndreptat de către jurisdicţia de al doilea grad asupra hotărîrii primei instanţe. 16

13
art. 6 alin. (1) p. 7) CPP.
14
CPP prevede 2 categorii de recurs:- I. recursul împotriva hotărîrilor instanței de apel; - II. Recursul asupra hotărârilor
pentru care nu este prevăzută calea de atac al apelul
15
Klaus Sollfrank; red.: Nina Pârțac, Lucia Țurcanu. Constituția Republicii Moldova: comentariu/ coord. de proiect:–
Ch.: Arc, 2012 p. 446
16
Pct.1. al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.22 din 12.12.2005 Cu privire la practica examinării cauzelor
penale în ordine de apel; disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=224

35
 Apelul este şi o cale de reformare a hotărîrii. În cazul admiterii lui, hotărîrea atacată este
desfiinţată integral sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în instanţa de apel. 17
În baza apelului se face o nouă judecată în fond a cauzei, apreciindu-se probele din dosar,
utilizîndu-se şi posibilitatea administrării de noi probe.18
Apelul declanşează o nouă judecată a cauzei în fond, verificîndu-se hotărîrea atacatăpe baza
probelor examinatede prima instanţă, conform materialelor din dosar şi oricăror documente noi,
prezentate la instanţa de apel.
Încheierile date în primă instanţă pot fi, de regulă, atacate cu apel numai odată cu sentinţa.
Articolul 401 CPP indică o listă a titularilor dreptului de declarare a apelului. Astfel titularii
acestui drept sînt:
1) procurorul;
2) inculpatul;
3) partea vătămată;
4) partea civilă şi partea civilmente responsabilă;
5) martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul;
6) orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un
act al instanţei.
E de menţionat faptul că apelul poate fi declarat şi de către apărătorul sau reprezentantul legal
al persoanelor indicate.
Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărîrilor susceptibile de a fi atacate pe
această cale. Procurorul declară apel în ce priveşte latura penală sau latura civilă în defavoarea sau în
favoarea părţii, inclusiv şi a inculpatului. Procurorul este obligat să facă apel împotriva hotărîrilor
judiciare ilegale sau neîntemeiate.
Inculpatul e în drept de a ataca atît latura penală, cît şi latura civilă sub toate aspectele.
Acesta este în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de încetare a procesului penal şi cu privire la
temeiurile achitării sau încetării. Cerinţele inculpatului pot privi doar propria situaţie, el nu are
dreptul de a viza şi situaţia altor persoane.
Dreptul părţii vătămate de a declara apel este limitat de către prevederile art. 276 CPP. În
aceste condiţii partea vătămată poate declara apel doar în ce priveşte latura penală a cauzei, sub orice
aspect. În cazul în care, din motive întemeiate, partea vătămată nu poate participa la examinarea
cauzei şi printr-o încheiere a instanţei a fost recunoscută ca parte vătămată altă persoană, acestei
persoane îi aparţine dreptul de a declara apel.
Partea civilă şi civilmente responsabilă pot declara apel doar în ce priveşte latura civilă a
cauzei. Partea civilă şi civilmente responsabilă poate viza şi aspecte legate de latura penală a cauzei
dacă acestea au rezonanţe asupra modului de rezolvare a laturii civile cum ar fi legătura de
cauzalitate dintre infracţiune şi prejudiciul ce se urmăreşte.
Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul declară apel doar în ce priveşte
cheltuielile judiciare cuvenite lor. Acestea sunt cheltuieli de deplasare, de întreţinere, venitul de la
care au fost lipsite în legătură cu participarea în instanţă, retribuirea sau onorariul cuvenit.
Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act
al instanţei. Potrivit interpretării date de Curtea Supremă de Justiție, În categoria altor persoane ale
căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei se includ
persoanele fizice sau juridice, care nu sînt parte la proces, dar care au suferit în urma măsurii sau
actului instanţei de judecată o lezare a interesului personal, cum ar fi sechestrarea sau confiscarea

17
Pct.1. al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.22 din 12.12.2005 Cu privire la practica examinării cauzelor
penale în ordine de apel
18
Pct.1. al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.22 din 12.12.2005 “

36
bunurilor, încredinţarea sub cauţiune, spre reeducare şi corectare a unui inculpat organizaţiei
obşteşti sau colectivului de muncă în lipsa demersului organizaţiei sau colectivului ş.a.19
Nu putem admite că legea procesual penală trebuie interpretată astfel încât ar trebui să aibă în
vedere că orice cetățean care invocă încălcări ale drepturilor ori intereselor unor instituţii publice sau
interesul general al societăţii este titular al dreptului de exercitare a a căilor de atac în procesul penal.
Interesul trebuie să fie personal, particular care să aibă la bază un drept ce se susţine că ar fi fost
încălcat și nu unul iluzoriu.
Curtea Europeană a statuat că art. 6 §. 1 din Convenție nu garantează dreptul la o „răzbunare
privată”, nici pe cel de a intenta o actio popularis în scop de pedepsire a unei persoane (a se vedea
Perez v. Franța [MC], hotărârea din 12 februarie 2004, § 70).
Astfel, Legea națională nu poate extinde categoriile titularii dreptului de exercitare a căilor de
atac până la toți cetățenii statului sau o categorie nelimitată de organe de stat.
Dreptul de apel al fiecărui titular este independent de dreptul de apel al celorlalţi.
O cerinţă obligatorie înaintată faţă de apel o constituie perioada în care acest drept poate fi
exercitat. Astfel conform art. 402 CPP termenul de apel este de 15 zile. Pentru înţelegerea corectă a
acestei probleme este necesar de a stabili de cînd începe a curge termenul respectiv. Pentru părțile în
proces termenul începe a curge din momentul pronunţării sentinţei,
Pentru martor, expert, interpret şi apărător care atacă hotărîrea cu privire la cheltuielile judiciare
ce li se cuvin, termenul începe a curge de îndată ce a fost pronunţată hotărîrea prin care s-a dispus
achitarea cheltuielilor judiciare şi cel puţin 15 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat
cauza penală.
În cauza Ghirea v. Republica Moldova (hot. din 26 iunie 2012, (§.34)) CtEDO a constatat că,
reclamantul a fost net dezavantajat faţă de partea acuzării, căreia îi putea fi prelungit termenul legal
de atac al unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea reclamantului. Prin urmare,
având în vedere miza cererii pentru reclamant în această cauză şi amintind că, în cauzele penale,
cerinţele referitoare la procesul echitabil sânt mult mai stricte, suspendarea termenului de depunere
a apelulului pe motiv că procurorul responsabil de această cauză era în concediu nu poate fi
acceptată ca fiind compatibilă cu principiul egalităţii armelor. În consecinţă, redeschiderea
procedurii care a avut ca efect casarea unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea reclamantului
a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi standardele relevante ale art. 6 § 1 din
Convenţie.
Conform art. 402 CPP dacă inculpatul declară apel în termen şi îşi înlocuieşte apărătorul, noul
apărător, în termen de 15 zile e la data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara
apel suplimentar pentru inculpat, în care poate invoca motive adăugătoare de apel.
Dacă procurorul care a participat la judecarea cauzei sau partea vătămată a declarat în termen
apel în defavoarea inculpatului, procurorul participant în instanţa de apel, în termen de 15 zile de la
data primirii de către parte a copiei apelului declarat, poate declara apel suplimentar, în care poate
invoca motive adăugătoare de apel.
Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în
termen dacă instanţa de apel constată că întîrzierea a fost determinată de motive întemeiate. În acest
caz apelul trebuie să fie declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării
despăgubirilor materiale.
Participantul la proces care a lipsit atît la judecarea, cît şi la pronunţarea sentinţei şi nu a fost
informat despre adoptarea sau redactarea sentinţei, conform art. 404 Cod de Procedură Penală, poate
declara apel şi peste termen, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la data începerii executării pedepsei sau
încasării despăgubirilor materiale.

19
Pct.5.6. al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.22 din 12.12.2005 “; a se vedea și Dolea I.Codul de
procedură penală. Comentariu aplicativ. Ch.2016, p.862

37
 Apelul se declară prin cerere scrisă, care, conform art. 405 CPP, trebuie să conţină:
1) denumirea instanţei la care se depune apelul;
2) numele şi prenumele apelantului, calitatea procesuală şi adresa lui;
3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă sentinţa;
4) conţinutul şi motivele cerinţelor apelantului. Acestea pot fi de fapt - generate din aprecierea
greşită a probelor ori a faptelor şi circumstanţelor cauzei sau din insuficienţa probelor administrate,
sau din neconcordanţa acestora cu starea de fapt constatată de instanţă, și de de drept - motive care
cuprind orice violare sau aplicare greşită a legii materiale sau procesuale;
5) indicarea probelor şi mijloacelor cu ajutorul cărora acestea pot fi administrate, dacă se invocă
necesitatea administrării de noi probe. Poate invoca administrarea de noi probe numai procurorul şi
avocatul care nu au participat la judecarea cauzei în primă instanţă. Părţile care au participat la
judecarea cauzei în primă instanţă pot invoca administrarea de noi probe numai dacă despre acestea
nu au ştiut la momentul judecării cauzei sau dacă instanţa de fond a respins cererea de a le
administra;
6) data declarării apelului şi semnătura apelantului;
7) lista documentelor ce se anexează la cererea de apel.
Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă, cu atîtea copii cîţi participanţi la
proces sînt. Persoana arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de deţinere, fără a
anexa copii.
După expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanţa de judecată care a
pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, dosarul penal împreună cu apelul şi cu copiile acestuia
în instanţa de apel despre ce informează părţile.
După pronunţarea sentinţei şi pînă la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot
renunţa în mod expres la această cale de atac.
Pînă la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de apel, conform art. 407 CPP, oricare
dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de apelant, iar apelul
declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior.
Astfel Conform articolelor 408 – 411 CPP, apelul are următoarele efecte:
- suspensiv – presupune că odată ce a fost acceptat apelul este imediat suspendată executarea
hotărîrii pronunţate de prima instanţă;
- devolutiv – presupune că instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a
declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care
apelantul o are în proces. Efectul devolutiv nu promovează o reeditare de către instanţa de apel a
judecăţii care a avut loc în prima instanţă, ci o nouă judecată, cu caracter autonom, care are ca obiect
reexaminarea acelor dispoziţii din hotărâre, care au fost greşit sau nelegal soluţionate.
Curtea Constituțională, relevă că, potrivit art. 119 din Constituție, părţile interesate pot
exercita în condiţiile legii căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 409
alin. (2) din Cod de procedură penală, prin prisma efectului devolutiv, (s.a.) instanţa de apel este
obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele
de fapt şi de drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului. Suplimentar, Curtea observă
că art. 414 alin. (4) din Codul de procedură penală stabilește dreptul instanței de apel să dea o nouă
apreciere a probelor, dacă instanța de fond a admis vreo eroare la constatarea vinovăției persoanei.
Prin urmare, deciziile eronate pot fi corectate prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.20
- extensiv - instanţa de apel examinează cauza prin extindere cu privire la părţile care nu au
declarat apel sau la care acesta nu se referă, având dreptul de a hotărî şi în privinţa lor, fără să creeze
acestor părţi o situaţie mai gravă;

20
HCC nr.18/2017 din 22.05. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de procedură
penală (intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr. 27g/2017) (pct.75)

38
 - neagravarea situaţiei în propriul apel - instanţa de apel nu poate crea o situaţie mai gravă
pentru persoana care a declarat apel. 21
Procedura de examinare a apelului se desfăşoară potrivit condițiilorgenerale prevăzute pentru
prima instanţa, cu unele excepţii stabilite în Partea specială titlul II capitolul IV secţiunea 1 CPP.
În conformitate cu prevederile alin. (2) art. 412 CPP, în termen de pînă la 10 zile de la data de
la care i-a fost repartizată, preşedintele completului de judecată căruia i-a fost repartizată cauza
fixează termenul de judecată a apelului.
La judecarea apelului, participarea procurorului, precum şi a apărătorului, dacă interesele
justiţiei o cer, este obligatorie. Apelul poate fi judecat în lipsa nemotivată a avocatului în măsura în
care nu se încalcă dreptul la apărare.
Totodată se precizează că, şedinţa de judecată în apel prezintă unele particularităţi faţă de
judecata în prima instanţă referitor la sistemul şi conţinutul etapelor procesuale.
Judecata în apel se desfăşoară consecutiv prin următoarele etape:
- partea pregătitoare;
- luările de cuvânt ale părţilor care audepus apelul;
- cercetarea judecătorească;
- dezbaterile judiciare și replicile;
- deliberarea şi adoptarea hotărârii”.
La începutul examinării apelului preşedintele şedinţei anunţă cauza ce urmează a fi examinată
şi verifică prezenţa părţilor, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată,
ale procurorului, grefierului, precum şi ale interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă, ale
apărătorului, şi precizează dacă nu au fost formulate cereri de recuzare.
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată în instanţa de apel, ca primă etapă, potrivit
prevederilor art. 413 alin. (2) CPP cuprinde verificările prealabile privind corectitudinea constituirii
şedinţei de judecată şi a sesizării instanţei de apel.
Verificarea constă în stabilirea faptului dacă a fost îndeplinită procedura de citare a părţilor,
dacă inculpatul aflat în stare de arest este prezent în şedinţa de judecată şi este asigurată asistenţa
juridică obligatorie.
În cazul în care una dintre părţi nu a fost citată şi nu s-a prezentat la judecată sau dacă
inculpatul arestat nu a fost adus, și nu există dovada de refuz a inculpatului de a participa la ședință
sau dacă apărătorul nu s-a prezentat, deşi asistenţa juridică este obligatorie, judecarea apelului se
amână pentru o altă dată, cu îndeplinirea corespunzătoare a cerinţelor enunţate.
Curtea Europeană a enunțat, că procedurile vor fi nule dacă regulile privind participarea,
asistarea și reprezentarea acuzatului nu au fost respectate. Neândeplinirea obligației de citare și
absența avocatului acuzatului constituie motive de nulitate absolută, pe care instanța trebuie să le ia
în considerare din oficiu (a se vedea hotărârea CtEDO Coloza vs Italia, § 24).
Instanța de judecată poate dispune în conformitate cu prevederile al. 2) p.2/1) art. 321 CPP
aducerea silită a inculpatului în ședință de judecată pentru confirmarea refuzului de a participa la
judecarea cauzei.

21
De ex.: Judecând apelul declarant de inculpat (alte apeluri nu au fost depuse) care a contestat sentința de încetare
numai cu privire la latura civilă, instanţa de apel a casat sentinţa şi a pronunţat o nouă hotărâre, prin care inculpatul a
fost recunoscut vinovat în baza art.287 alin. (2) lit.b) Cod penal şi liberat de pedeapsă în legătură cu expirarea
termenului de prescripţie de tragere la răspundere penală, prevăzută de art.60 Cod penal. ...Colegiul penal reţine că,
instanţa de apel, admiţând din alte motive apelul declarat de inculpat şi casând în latura penală sentinţa cu pronunţarea
unei noi hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, a încălcat prevederile art.410 Cod de procedură penală,
creând o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel, deoarece regula ne- agravării situaţiei guvernează nu
numai pedeapsa, dar şi oricare alt aspect al laturii penale, în care a intervenit instanţa de apel şi l-a recunoscut vinovat
pe A.R. în comiterea infracţiunii prevăzute de art.287 alin.(2) lit.b) Cod penal, liberându-l de pedeapsa penală, pe
motivul intervenirii termenului de prescripţie. (Decizia CSJ din 12.04.2016, Dosar nr.1ra-659/16). disponibil:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=6204

39
 Verificarea corectitudinii sesizării instanţei de apel presupune că judecata urmează să verifice
dacă sentinţa atacată este supusă apelului potrivit legii, dacă cererea de apel aparţine unei persoane
care este titular legal al dreptului de apel şi dacă cererea de apel a fost declarată în termenul legal.
Preşedintele şedinţei oferă cuvînt apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor,
apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvînt îl are
acesta.
Luările de cuvânt în instanţa de apel au ca obiect criticile aduse modului în care s-a desfăşurat
judecata în prima instanţă şi soluţiilor pronunţate de aceasta cu privire la latura penală şi/sau latura
civilă, fie asupra altor chestiuni supuse apelului.
După aceasta, preşedintele şedinţei verifică dacă părţile prezente au făcut alte cereri sau
demersuri şi asupra lor instanţa de apel dă o încheiere.
În cazul în care s-a acceptat administrarea de probe noi sau cercetarea suplimentară a probelor
administrate de prima instanţă, începe o nouă etapă a şedinţei de judecată în instanţa de apel, şi
anume cercetarea judecătorească, care se desfăşoară după regulile generale prevăzute pentru prima
instanţă.
Cercetarea judecătorească în apel, ca etapă procesuală, este facultativă. 22
Apelantul este în drept să solicite administrarea probelor noi în condiţiile prevăzute de art.413
alin.(4) CPP sau cercetarea suplimentară a probelor administrate de prima instanţă în condiţiile
prevăzute de art.414 alin.(3) CPP.
În cazul în care părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste
probe şi mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat
prezentarea lor în primă instanţă.
Cu privire la admisibilitatea, concludenţa şi utilitatea probelor, se audiază opiniile intimatului şi
ale celorlalţi participanţi, care, la rîndul lor, pot propune probe noi, întru combaterea celor propuse de
apelant.
În cauza Plotnicova c. Moldovei, hot. din 15 mai 2012, (§ 46), Curtea reiterează faptul că
este în primul rând de competenţa instanţelor naţionale de a evalua pertinenţa şi admisibilitatea
declaraţiilor martorilor. Cu toate acestea, neexaminarea de către instanţele judecătoreşti naţionale,
a demersului reclamantei de a audia martorul O.G. ridică, în sine, o problemă gravă în temeiul
articolului 6 din Convenţie, deoarece reclamanta a fost lipsită, de un mijloc important de apărare
Instanţa de apel se pronunţă, prin încheiere, asupra cererii de administrare a unor noi probe
sau de cercetare suplimentară a probelor administrate de prima instanţă, motivînd admiterea sau
respingerea cererii, în dependenţă de faptul dacă aceste probe sunt concludente sau utile cauzei.
Cu privire la neluarea în considerare a probelor, Curtea Constituțională, reține că atât prima
instanță, cât și instanța de apel ar putea admite sau, după caz, respinge cererile de administrare a
probelor. În instanța de apel, părțile pot solicita reexaminarea probelor apreciate de prima instanță
sau administrarea unor probe noi (articolul 405 din Codul de procedură penală). Instanța de apel
deține prerogativa de a cerceta suplimentar probele administrate în prima instanță și poate
administra probe noi (articolul 413 din Codul de procedură penală). Respingerea cererii de
administrare a unei probe se face, de regulă, în situația în care instanța va considera că aceasta nu
este pertinentă pentru cauză și implică, prin urmare, o apreciere. De altfel, Curtea a notat că refuzul
nejustificat de a audia un martor al apărării, dacă declarația acestuia este pertinentă pentru cauza
examinată, constituie o eroare gravă de fapt (a se vedea DCC nr. 123 din 25 noiembrie 2019, § 22).
Așadar, neluarea în considerare a probelor poate presupune, între altele, respingerea nejustificată a
probelor propuse de către părți. Curtea admite că ar putea exista și situații în care instanța (de fond
sau cea de apel) a lăsat fără apreciere probele anexate la materialele cauzei. Totuși, aspectul
evidențiat mai sus a fost suficient pentru Curte ca să constate că prima modalitate de comitere a

22
pct.14.1.1 Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.22 din 12.12.2005 “Cu privire la practica examinării cauzelor
penale în ordine de apel”;

40
erorii grave de fapt poate avea legătură cu aprecierea greșită a probelor, din perspectiva pertinenței
acestora. 23
Cercetarea judecătorească se desfăşoară în una sau mai multe şedinţe de judecată, pînă la
finisarea administrării tuturor probelor acceptate, după care se trece la dezbaterile judiciare în şedinţa
instanţei de apel.
Verificarea declarațiilor date în prima instanță se vace prin audierea în instanța de apel a a
persoanelor respective sau prin citirea acestora.
Legiuitorul obligă instanţa de apel să verifice declaraţiile şi mijloacele materiale de probă
materiale examinate în prima instanţă prin citirea integrală sau parțială a conținutului actelor
procedural în care au fost consemnate cumenționarea acestui fapt în procesul - verbal al şedinţei de
judecată în apel (art.414 alin. (2) CPP).
Actele procedurale în care sunt consemnate declarațiile şi mijloacele materiale de probă sunt
examinate în prima instanţă se dau citire în instanţa de apel de către părţi sau la solicitarea lor de
către instanţa de judecată.
Judecînd apelul declarat împotriva sentinţei de achitare, instanţa de apel nu este în drept să
pronunţe o hotărîre de condamnare fără audierea învinuitului prezent, precum şi a martorilor acuzării
solicitaţi de părţi. Martorii acuzării se audiază din nou în cazul în care declaraţiile lor constituie o
mărturie acuzatorie, susceptibilă să întemeieze într-un mod substanţial condamnarea inculpatului.
Ţinând cont de dispoziţiile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea au fost interpretate şi aplicate, cât şi de prevederile art.415
alin. (21) CPP, după o hotărâre de achitare pronunţată de prima instanţă, instanţa de apel nu poate
dispune condamnarea persoanei fără audierea acesteia în şedinţa de judecată a instanţei de apel.
Dacă, instanța sesizată este investită de a examina cazul cu privire la fapte și lege și de a
efectua evaluarea completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, în acest caz
instanța de judecată sesizată nu poate să stabilească, dacă un proces este sau nu echitabil fără o
evaluare directă a probelor (a se vedea hot. CtEDO Constantinescu c. Romania, nr. 2887/95,( § 55), ;
Popovici c. Moldova, nr. 289/04 și nr. 41194/04, (§ 68), hot. 27 noiembrie 2007; și Marcos Barrios c.
Spania, nr. 17122/07, (§ 32), hot. 21 septembrie 2010).
Instanţa de apel nu este în drept să pronunţe o hotărîre de condamnare, bazîndu-se exclusiv
pe lucrările primei instanţe, care conţin declaraţiile martorilor şi ale inculpatului din acelaşi dosar,
în temeiul cărora a fost achitat de prima instanţă. Instanţa de apel urmează să procedeze la o nouă
audiere atât a inculpatului, cât şi a anumitor martori ai acuzării solicitaţi de părţi (hotărârile CtEDO
Popovici c. Moldovei din 27 noiembrie 2007, (§72), Manoli c. Moldovei din 28 februarie 2017, (§.
24-33), şi Dănila c.României din 8 martie 2007, (§62-63)).
În Hotărârea Lazu c. Moldovei din 05 iulie 2016, (§. 42), CtEDO notează că cerințele unui
proces echitabil au necesitat audierea repetată a martorilor și că Curtea de Apel avea obligația de a
lua măsuri pozitive în acest sens, chiar dacă reclamantul nu a făcut această solicitare (a se vedea:
Botten c . Norvegiei, hot. din 19 februarie 1996, (§ 53); Dan c. Moldovei, hot. 5 iulie 2011, (§ 26);
Serrano Contreras c. Spaniei, hot. din 20 martie 2012,(§ 40); și Flueraș c. României, hot. din 09
aprilie 2013, (§ 60)).
În baza principiului contradictorialităţii în procesul penal, principiu unanim recunoscut, şi
jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, sarcina probaţiunii în şedinţele de judecată
în prima instanţă şi în instanţa de apel îi revine acuzatorului de stat în virtutea funcţiei lui procesuale
(art.26 alin. (3), 51, 53, 320 Cod de procedură penală). Curtea Europeană pentru Drepturile Omului,
în hotărîrea Capean c. Belgiei din 13 ianuarie 2005, a constatat că, în materie penală, problema

23
Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 11/1)
din Codul de procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019)
(pct.64)

41
administrării probelor trebuie să fie abordată prin prisma art.6 § 2 şi e obligatoriu, inter alia, ca
sarcina de a prezenta probe să-i revină acuzării.
După o hotărâre de achitare pronunţată de prima instanţă, acuzatorul de stat este obligat în
instanţa de apel să solicite o nouă audiere atât a inculpatului, cât şi a martorilor acuzării, declaraţiile
cărora sunt probe în acuzare, în măsură să întemeieze într-un mod substanţial condamnarea
inculpatului.
Nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi încălcarea prevederilor
art.24 şi art. 26 Cod de procedură penală, care obligă acuzatorul de stat, după o hotărîre de achitare
pronunţată de prima instanţa, să solicite audierea inculpatului în instanţa de apel şi să prezinte în
şedinţa de judecată probe în susţinerea acuzării înaintate, urmează să fie apreciată ca nesusţinere a
acuzării în privinţa inculpatului în cadrul examinării apelului declarat împotriva sentinţei de achitare.
În atare situaţie apelul procurorului urmează să fie respins ca nefondat.
În Cauza Bacanu şi S.C.”R” S.A. c. României ( nr.4411/04, hot. din 3 martie 2009), Curtea a
constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi alin. 3 lit. d) din Convenţie, apreciind că dreptul la apărare a
suferit asemenea limitări încât reclamanţii nu au avut parte de un proces echitabil. Curtea a constatat
că reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obţină interogarea
unuia sau mai multor martori, iar instanţele naţionale au respins cererile în probaţiune cu argumente
lapidare şi stereotipe.
O încălcare clară a principiului egalității armelor o reprezintă situația în care instanța
națională a admis toate cererile formulate de către una dintre părți cu privire la audierea unor
martori, respingând în același timp toate cererile celeilalte părți litigante. Cu acest prilej, Curtea
reiterează obligația ce incumbă instanțelor de judecată de a motiva soluția de respingere a cererii de
administrare a anumitor mijloace de probă, cu toate că se recunoaște o marjă largă de apreciere în
alegerea argumentelor ce stau la baza ei. (Olujic c. Croației, nr. 22330/05, hot. din 5 februarie 2009,
§ 82).
Acceptarea şi administrarea probelor are loc fără ca instanţa de apel, în prealabil, să se
pronunţe asupra admiterii apelului şi fără ca să se desfiinţeze hotărîrea apelată.
Dezbaterile judiciare în apel au ca obiect criticile aduse modului în care s-a desfăşurat
judecata în prima instanţă şi soluţiilor pronunţate de aceasta cu privire la acţiunea penală, la acţiunea
civilă şi la alte dispoziţii ale hotărîrii apelate. În şedinţa de judecată în apel, se discută în
contradictoriu atît motivele de apel şi combaterea lor, cît şi acele erori de fapt şi de drept, pe care le-a
comis prima instanţă.
Dezbaterile au loc sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele situaţiei persoanei care a
declarat apelul sau la care se referă apelul declarat şi în raport cu calitatea procesuală a apelantului.
Luările de cuvânt trebuie să se axeze pe motivele invocate de apelant, fiecare parte
argumentându-şi opinia prin răsturnarea punctelor de vedere ale părţii adverse cu referire la
interpretarea normelor de drept ce justifică soluţia pentru care pledează. În şedinţa de judecată în
apel, se discută în contradictoriu atât motivele de apel şi combaterea lor, cât şi erorile de fapt şi de
drept, pe care le-a comis prima instanţă”.
La etapa dezbaterilor judiciare apelantul se expune verbal pe marginea judecării apelului şi
precizează soluţia pe care, în opinia sa, ar trebui s-o pronunţe instanţa de apel. Intimatul combate
motivele de apel, invocând argumentele raţionale pentru care cere respingerea sau, după caz, le
recunoaşte şi solicită instanţei soluţia pentru care pledează
Replica este reglementată de art.413 alin.(4) CPP, care prevede că părţile au dreptul la replică
cu privire la chestiunile noi apărute în procesul dezbaterilor.Inculpatul are cel din urmă cuvîntul.
Instanţa de apel, judecînd apelul, verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza
probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din dosar, şi oricăror probe noi
prezentate instanţei de apel sau cercetează suplimentar probele administrate de instanţa de fond.

42
 Instanţa de apel poate adopta una dintre soluţiile pe care le poate pronunţa prima instanţă,
apreciind temeinicia sau netemeinicia învinuirii respectiv dispunând, după caz, condamnarea,
achitarea inculpatului, fie încetarea procesului penal.
În concordanţă cu dispoziţia art. 414 Cod de procedură penală, chestiunile de fapt asupra
cărora trebuie să se pronunţe prima instanţă şi care, prin apel, se transmit instanţei de apel, cuprind
următoarele aspecte: dacă fapta reţinută a fost săvârşită ori nu, dacă fapta a fost comisă de inculpat
şi, dacă da, în ce împrejurări a fost comisă, dacă există circumstanţe atenuante şi agravante, dacă
probele corect au fost apreciate prin prisma art. 101 Cod de procedură penală. În ceea ce priveşte
chestiunile de drept pe care urmează să le soluţioneze instanţa de apel, acestea se referă la: dacă
fapta întruneşte elementele infracţiunii, dacă infracţiunea a fost corect calificată, dacă pedeapsa a
fost individualizată şi aplicată just, dacă normele de drept procesual sau penal au fost corect
aplicate. În cazul în care se constată încălcări ale prevederilor legale referitoare la chestiunile
nominalizate supra, hotărârea instanţei de apel urmează a fi desfiinţată, cu dispunerea rejudecării
cauzei. 24
În această ipoteză, apelul are caracterul unei căi de atac de reformare, în sensul că instanţa de
apel, după desfiinţarea hotărârii atacate, procedează ea însăşi, ca instanţă de control judiciar, la
înlăturarea erorilor constatate, pronunţând o nouă hotărîre.
Instanţa de apel, judecînd cauza în ordine de apel, adoptă una din următoarele decizii:
1) respinge apelul, menţinând hotărîrea atacată, dacă:
a) apelul a fost depus peste termen, cu excepţia cazurilor prevăzute în art.402;
b) apelul este inadmisibil;
c) apelul este nefondat;
2) admite apelul, casînd sentinţa parţial sau total, inclusiv din oficiu, rejudecă cauza şi pronunţă
o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit, pentru prima instanţă.
3) admite apelul, casează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a
cărei hotărîre a fost anulată. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărîre a fost anulată se dispune
numai atunci cînd nu a fost citat inculpatul, nu i s-a asigurat dreptul la interpret, nu a fost asistat de
un avocat sau au fost încălcate prevederile art.33–35 CPP.
Instanţa de apel poate da o nouă apreciere probelor din dosar şi poate administra, la cererea
părţilor, orice probe noi pe care le consideră necesare. Instanța de apel nu este în drept a da o nouă
apreciere a probelor examinate în prima instanță, dacă acestea nu au fost verificate în instanța de
apel.
Sentinţa poate fi casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte
latura penală sau latura civilă, dacă aceasta nu împiedică soluţionarea justă a cauzei.
Conform art. 416 CPP instanţa de apel, deliberând asupra apelului, dacă este necesar, poate
hotărî reluarea cercetării judecătoreşti, aplicarea dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la
măsurile preventive, la cheltuielile judiciare şi la orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea
completă a apelului.
În conformitate cu prevederile art. 417 CPP decizia instanţei de apel trebuie să conţină:
1) data şi locul pronunţării deciziei;
2) denumirea instanţei de apel;
3) numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, procurorului, grefierului, precum
şi ale apărătorului, interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă la şedinţă;
4) numele şi prenumele apelantului, cu indicarea calităţii lui procesuale;
5) datele privind identitatea persoanei condamnate sau achitate de către prima instanţă,
prevăzute în art.358 alin.(1) CPP;
6) fapta constatată de primă instanţă şi conţinutul dispozitivului sentinţei;

24
A se vedea Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
file:///C:/Users/User/Desktop/csj%20vicol.pdf

43
 7) fondul apelului;
8) temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului,
precum şi motivele adoptării soluţiei date.
În Cauza Ghimp şi alţii c. Republicii Moldova (Cererea nr. 32520/09, hot. 30.10. 2012) Curtea
menţionează că medicul-legist I.C. a făcut parte din prima comisie de experţi medici-legişti, care
după ce au examinat cadavrul victimei, au ajuns la o concluzie cu privire la posibila oră la care i-a
fost cauzată leziunea fatală. Cu doi ani mai tîrziu, din motive bine-cunoscute doar pentru el,
medicul-legist I.C. s-a înfăţişat la Curtea de Apel şi a exprimat o opinie care a atras după sine o un
alt efect asupra acuzării celor trei colaboratori de poliţie. Noua sa opinie a fost acceptată de Curtea
de Apel fără a fi înaintate întrebări despre motivele care l-au determinat pe medicul I.C. să-şi
schimbe părerea după o perioadă atît de îndelungată. Mai mult, judecătorii care au admis nouă
opinie a lui I.C. nu au considerat necesar să explice de ce ei au preferat această nouă viziune, şi nu
raportul de autopsie şi concluzia comisiei experţilor medici-legişti care au avut sarcina de a examina
cadavrul victimei. (par.50);
9) una din soluţiile prevăzute în art.415;
10) menţiunea că decizia este executorie, dar poate fi supusă recursului, şi termenul prevăzut
pentru această cale de atac.
Deliberarea şi pronunţarea deciziei se fac, ca regulă, după încheierea dezbaterilor, dar pentru
motive întemeiate ele pot fi amînate cu cel mult 10 zile.
Rezultatul deliberării se consemnează în dispozitivul deciziei şi se semnează de toţi judecătorii
completului de judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de preşedintele şedinţei sau de un
judecător din complet, asistat de grefier.
Decizia se redactează de către unul dintre judecătorii care au participat la examinarea apelului,
în cel mult 10 zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi judecătorii completului.
După redactarea deciziei, instanţa de apel remite, în termen de cel mult 5 zile, dosarul penal în
instanţa de fond pentru executare, fapt despre care se informează părţile.

2. Recursul
3.1 Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel
Judecarea recursului ordinar în cauza penală se desfăşoară potrivit prevederilor stipulate în
secţiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială CPP.
Din prevederile acestei secţiuni rezultă că recursul ordinar în cauza penală reprezintă o cale de
atac ordinară, ca şi apelul, preponderent de casare, destinată a repara, în principal, erorile de drept
comise de instanţa de fond.
Recursul ordinar în cauza penală este un act accesibil, necesar şi indispensabil pentru
desfăşurarea legală a procesului penal şi se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege. Deoarece
provoacă, de regulă, verificarea legalităţii hotărîrii atacate, recursul respectiv este o cale de atac, în
principal, de drept.
Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel corespunde, în principiu, celui de-al treilea
grad de jurisdicţie penală şi, de aceea, este declarat, de regulă, împotriva hotărîrilor judecătoreşti date
în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le conţin.
Dacă apelul devoluează cauza atît în fapt, cît şi în drept, sub toate aspectele, recursul o
devoluează cu precădere în drept, repunînd în examinare nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de
drept, pentru temeiuri stabilite expres în lege, astfel pronunţîndu-se asupra erorilor de drept
substanţiale (materiale) şi procesuale (formale). 25
Totuși CC stauează că, dreptul la un proces echitabil obligă instanțele de judecată să
examineze în mod adecvat observațiile, argumentele și probele prezentate de către părți și să
pronunțe o hotărâre motivată. În ipoteza în care instanța de recurs nu ar remedia eventualele

25
pct.3 Hotărârea Plenului CSJ a RM din 30.10.2009, nr.9, Cu privire la judecarea recursului ordinar în cauza penală

44
deficiențe admise de către prima instanță sau de către instanța de apel, atunci există riscul afectării
corectitudinii generale a procedurii din perspectiva articolului 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului (e.g. a se vedea Mehdiyev v. Azerbaidjan, 31 octombrie 2019, § 41) și a
articolului 20 din Constituție. Instanța de recurs trebuie să cenzureze orice rezultat al vreunei erori
manifeste de fapt sau de drept.26
Conform prevederilor art. 420 CPP sunt suceptibile a fi atacate cu recurs decizile pronunţate
de curţile de apel ca instanţă de apel. Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se
consideră făcut şi împotriva încheierilor acesteia, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea
hotărîrii recurate.
Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora, titularii dreptului de exercitare a
apelului, nu au folosit acest drept ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac.
Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a
înrăutăţit situaţia. Procurorul care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost
admis apelul declarat din partea apărării.
Referindu-ne la titularii dreptului de a declara recurs, menţionăm doar că sunt acelaşi
persoane care au dreptul de a declara apel indicate în art.401 CPP.
Aceste persoane, conform art. 422 CPP, în termen de 1 lună de la data pronunţării deciziei
motivate.
...În conformitate cu prevederile art. 422 Cod de procedură penală, termenul de declarare a
recursului este de 30 de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de apel.
...Cunoscînd cu certitudine despre data pronunţării deciziei integrale, la şedinţa din 10
ianuarie 2017 părţile nominalizate supra nu s-au prezentat pentru a lua act de hotărîrea motivată şi
a o recepţiona.
...Respectiv, urmează a se consemna că începutul termenului de atac cu recurs ordinar a
deciziei instanţei de apel, pentru inculpatul S. Gr. a fost la data de 11 ianuarie 2017 şi a expirat la
data de 10 februarie 2017. Însă, potrivit ştampilei de pe cererea de recurs se constată că Sîrbu Gr. a
depus-o personal la Curtea Supremă de Justiţie la data de 13 martie 2017. Pe cale de consecinţă,
avînd în vedere cele consemnate supra, Colegiul penal lărgit reţine că în speţa discutată, termenul de
declarare a recursului a fost omis de către recurent, din circumstanţe imputabile acestuia, iar
argumentele invocate de dînsul în cererea de recurs nu vor fi preluate pentru examinare, partea fiind
decăzută din dreptul de a exercita calea respectivă de atac.27
Retragerea recursului se face în condiţiile şi modul prevăzute de legislaţie pentru retragerea
apelului.
Referindu-ne la efectele pe care le atrage recursul îmotriva hotărîrilor instanţelor de apel putem
menţiona că această cale de atac are doar 3 efecte:
Devolutiv:
- În sensul art. 424 CPP, care reglamentează efectul devolutiv al recursului şi limitele lui, se
prevede că instanţa judecă recursul numai cu privare la persoana la care se referă
declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces.
- Persoana la care se referă declaraţia de recurs trebuie să fie nominalizată explicit,
deoarece această declaraţie constituie actul de sesizare în raport cu care se devoluează
judecarea în această fază procesuală. Astfel, declaraţia de recurs a procurorului prin
nominalizarea unui condamnat la care se referă, urmată de formularea “şi alţii”, produce
efecte juridice numai faţă de persoana nominalizată.

26
Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111)
din Codul de procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019)
(pct.53)
27
Extras din Decizia CSJ din 21.03 2017, dosar nr.1ra-522/2017. Disponibilă: https://www.rise.md/wp-
content/uploads/2017/09/CSJ-Sirbu-Grigore.pdf

45
 - Recursul, fiind a doua cale ordinară de atac, ce urmează a fi judecată la cel de-al treilea
grad de jurisdicţie, poate fi exercitat în limitele temeiurilor de casare concret şi limitativ
determinate, care vizează legalitatea hotărîrii pronunţate în apel şi care sînt direct enunţate
în art. 427 CPP, excepţie fiind cazurile în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava
situaţia condamnaţilor.
- Efectul devolutiv al recursului nu poate funcţiona decît cu respectarea prevederilor art.
424 alin. 2 CPP, adică numai în limitele temeiurilor prevăzute de art. 427 CPP.
- În materia despăgubirilor, materiale sau morale, nu există temei de casare care să îngăduie
instanţei de recurs să reaprecieze cuantumul acţiunii civile. Ca atare, în recurs nu se poate
solicita reactualizarea despăgubirilor cuvenite şi stabilite de instanţa de fond.
Extensiv:
- Efectul extensiv al recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, prevăzut în art. 426
CPP, se produce atît cu privire la părţile care nu au declarat recurs, cît şi cu privire la
părţile care au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, dacă aparţin
grupului procesual al recursului, iar acesta a declarat recursul în termenul legal. Astfel,
dacă unul dintre condamnaţi a declarat recursul în termen, instanţa de recurs examinează
cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu au declarat recursul sau
la care acesta nu se referă, sau care au declarat recurs tardiv, putînd hotărî şi în privinţa
lor, fără a crea o situaţie mai gravă, dacă s-a decis admisibilitatea recursului.
- În cazul în care pe dosar sunt mai mulţi condamnaţi şi recursul declarat de unul din ei se
respinge, atunci nu se admite soluţia privind aplicarea efectului extinderii judecăţii asupra
celorlalţi condamnaţi. Recursul nu poate fi extins asupra părţilor cu interese contrare,
deoarece acestora li s-ar crea o situaţie mai grea.
- Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului
declarat de el în termen şi faţă de alte persoane, decît acelea la care s-a referit în recurs,
fără a se crea acestora o situaţie mai grea.
- Dacă procurorul a declarat recurs în defavoarea unor condamnaţi, iar procurorul ierarhic
superior a retras recursul cu privire la unul dintre condamnaţi, instanţa de recurs, la
judecarea recursului procurorului, nu va crea prin extindere o situaţie mai grea
condamnatului faţă de care a fost retras recursul.
Neagravarea situaţiei în propriul recurs:
- Potrivit art. 425 CPP, instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai
grea pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recursul. Această normă de drept se
aplică şi la rejudecarea cauzei în urma admiterii recursului părţii apărării şi casării hotărîrii
atacate.
- Astfel, în ipoteza în care a fost admis recursul părţii apărării dispunîndu-se rejudecarea
cauzei în instanţa de apel, aceasta, judecînd cauza, nu este în drept să facă o calificare mai
gravă a faptei sau să aplice o pedeapsă mai severă.
- La fel, în ipoteza în care se judecă numai recursul părţii apărării, instanţa de recurs nu
poate reţine starea de recidivă, care, în mod greşit, n-a fost reţinută de instanţa de fond sau
nu poate modifica încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă, deşi calificarea
este greşită în raport cu încadrarea juridică a faptei reţinute prin rechizitoriu, de asemenea
nu poate reţine în sarcina inculpatului (condamnatului) mai multe infracţiuni în concurs
faţă de o singură infracţiune reţinută prin hotărîrea recurată.
- Principiul neagravării situaţiei în propriul recurs funcţionează şi în ipoteza în care, cu
ocazia judecării recursului părţii apărării, sînt descoperite noi circumstanţe, cum ar fi: noi
infracţiuni, stare de recidivă, existenţa unei condamnări anterioare etc. În cazurile în care
se descoperă asemenea circumstanţe, precum şi în alte situaţii, ce nu pot fi reformate
datorită aplicării art. 425 CPP, instanţa de recurs trebuie să le arate în cuprinsul deciziei şi

46
 să motiveze concluzia respectivă. Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o
situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.
Recursul este o cale de atac ordinară ce poate fi declarată doar pentru a repara erorile de drept
(errores juris), fiind determinate limitativ. Aceasta înseamnă că alte temeiuri decît cele enumerate
expres în art. 427 CPP nu pot exista.28
Temeiurile recursului nu pot consta în erori de fapt (errores facti), ci numai în erori de drept. 29
Erorile de drept pot fi: erori de drept formal sau procesual (erorres in procedendo) şi erori de drept
material sau substanţial (errores in judecendo). 30
Art.427 alin.1 CPP prevede 16 temeiurile de declarare a recursului, care poti fi divizate
convențional în:
 formale sau de procedură (art.427alin.1 pct.1)-7) CPP);
 substanţiale sau de judecată (art.427 alin.1pct.8)-16) CPP).

Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după calitatea persoanei. Competenţa

după calitatea persoanei este încălcată când instanţa a încălcat prevederile legale, potrivit cărora
instanţele judecătoreşti au competenţa de a examina cauzele penale în raport cu calitatea
făptuitorului. Vom fi în prezența încălcărilor de competenţa după calitatea persoanei atunci cînd nu s-
a ținut cont de prevederile art. 39 p.) 1 CPP (competeneța Curții Supreme de Justiție).
Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile art. 30, 31 şi 33.
Acest motiv cuprinde: compunerea greșită a instanței manifestată fie prin nerespectarea dispozițiilor
privitoare la numărul de judecători, fie cauza a fost judecată de persoane care nu aveau calitatea de
judecător sau au pierdut-o; încălcarea regulii invariabilității completului de judecată, potrivit căreia
completul de judecată trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul judecării cauzei (cu excepţia prevăzută la
art. 31 alin. (3) CPP). Prin nerespectarea acestor dispoziţii se încalcă principiului nemijlocirii şedinţei
de judecată, conform căruia instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă în mod direct, nemijlocit de
probele administrate în cauză; prezența unui caz de incompatibilitate prevăzut de art. 33 CPP.
Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel.
Nerespectarea principiului publicităţii şedinţei de judecată atrage nulitatea absolută a actelor
procesuale îndeplinite. Excepţie fac cazurile pentru care este posibilă judecarea cauzei în şedinţă
închisă. Declararea şedinţei închise se face în temeiurile art.18 alin. (2-2/1) CPP și trebuie
argumentată, nerespectarea acestei dispoziţii atrăgînd și ea nulitatea absolută. Hotărîrea instanţei de
judecată în toate cazurile se pronunţă în şedinţă publică.
Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a apărătorului,
interpretului şi traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii. Participarea
procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. Asta însemnînd prezența efectivă la toate termenele
de judecată și rolul activ la exercitarea funcției acuzării în toată amploarea ei.
Participarea inculpatului la judecată este obligatorie, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 321
alin. (2) CPP. Participarea obligatorie a apărătorului este reglementată în art. 69 CPP, nerespectarea
căruia atrage nulitatea absolută a actelor săvîrşite. Actele procedurale ale organului de urmărire
penală şi cele ale instanţei de judecată se înmînează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind
traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte şi persoana care nu posedă sau nu
vorbeşte limba de procedură are dreptul să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în
instanţa de judecată prin interpret şi nerespectarea acestor prevederi duce la casarea hotărîrii recurate.
Cauza a fost judecată în prima instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau care,
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această

28
Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Ch. 2013, p.399
29
Adrian CERBU .Consideraţiuni generale cu privire la unele temeiuri pentru recursul ordinar. În: Revista de Ştiinţe
Penale. Anuar, Anul III, 2007, p.211
30
Ibidem

47
imposibilitate. Temeiul respectiv cuprinde situații în care partea nu a fost deloc citată sau dacă a fost
citată, procedura de citare nu s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 235-242 CPP; fie partea a fost
legal citată, dar dînsa a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa de judecată
despre această imposibilitate.
În practica judiciară Instanța de recurs a constat că, Procurorul a considerând în mod greșit că
este suficientă citarea la locul de reședință temporară în RM. Cu referire la prevederile legale
indicate supra Colegiul penal lărgit atestă că atât organul de urmărire penală, cât și instanțele de
fond, eronat au conchis, că T. G., fiind cetățeanul altui stat, a fost legal citat pe adresa temporară în
xxxxx, și că alte date în privința aflării acestuia nu sunt cunoscute, or, la dosar este anexată copia
pașaportului cetățeanului Republicii Italia, T. G., de unde rezultă că ultimul s-a născut în xxxxx și își
are reședința în xxxxx (f. d. 135, vol. I). 31
Imposibilitatea prezentării părţii în instanţă şi a înştiinţării instanţei despre această
imposibilitate poate fi determinată de existenţa unor împrejurări de genul: neputința determinată de
boală stabilită printr-un certificat medical anexat la dosar, circumstanțe de forţa majoră, cum ar fi
spre exemplu întreruperea circulaţiei din cauza căderilor abundente de zăpadă. Imposibilitatea
înştiinţării instanţei despre neprezenţa la judecarea recursului trebuie să fie obiectivă, raportînd la
situaţia ce a determinat imposibilitatea prezentării părţii în judecată. Probarea circumstanţelor
enunţate ţine de partea care atacă cu recurs hotărîrea.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel sau hotărîrea nu
cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul
hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau instanţa a admis o eroare gravă de fapt. Acest temeiuri
se încadrează în nemotivarea hotărîrii, privită ca un viciu formal (de procedură). Pentru exercitarea
controlului instanţei superioare este necesar ca hotărârile pronunţate să fie motivate atât în fapt, cât şi
în drept, garanţie a înfăptuirii justiţiei în mod obiectiv întrun stat de drept1.
Inter alia, instanţa de apel mai este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate
în apel, iar nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor invocate echivalează cu
nerezolvarea fondului apelului şi, în acest caz, decizia urmează a fi casată, cu rejudecarea cauzei în
apel, aşa cum cere art. 435 Cod de procedură penală, întrucât o asemenea eroare judiciară nu poate
fi corectată în instanţa de recurs. La caz, omisiunile instanţei de apel au viciat iremediabil procedura
desfăşurată împotriva inculpaţilor, afectând echitabilitatea întregului proces, care este o valoare
comună pentru Constituţia Republicii Moldova şi pentru Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. 32
Acest temei de casare poate interveni în următoarele situații ipotetice:
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, aceasta echivalând cu lipsa
lor ori cu omisiunea inserării lor în hotărârea judecătorească. S-a considerat că decizia
pronunţată în apel e suficient motivată chiar şi prin simpla referire globală la motivele
care au stat la baza sentinţei atacate ori că echivalează cu nemotivarea hotărârii, caracterul
mai puţin convingător al nemotivării;
- motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii. Există contradicţie atunci când, în
considerentele atacate, se reţin, cu privire la anumiţi inculpaţi, anumite circumstanţe
personale şi, în dispozitiv, nu se dă eficienţa acestora;
- dispozitivul hotărârii este expus neclar. Suntem în prezenţa acestui caz de casare atunci
când, de exemplu, între motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărârii există asemenea
contradicţii încât nu se poate înţelege ce anume s-a hotărât;

31
DCP CSJ din 22.05. 2018. Dosar nr. 1ra-516/2018, p..9. Disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11215
32
A se vedea Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
file:///C:/Users/User/Desktop/csj%20vicol.pdf

48
 - dispozitivul hotărârii atacate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare, cu
titlu de egalitate ar putea fi și motivarea insuficientă; contrazicerea motivării cu
dispozitivul hotărîrii sau neînțelegerea acestuia.
- a fost admisă o eroare gravă de fapt. Eroarea gravă de fapt trebuie înțeleasă în sensul
atribuit de legiuitor în art. 6 pct.11) CPP și anume, stabilirea eronată a faptelor, în
existența sau inexistența lor, prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau sau
prin denaturarea conținutului acestora.
CC RM a reținut că
62. Eroarea gravă de fapt vizează stabilirea eronată a faptelor și constă în confirmarea
eronată a existenţei sau inexistenţei lor. În esență, stabilirea faptelor urmărește aflarea adevărului.
Aceasta este posibil ca urmare a aprecierii probelor din perspectiva veridicității lor. Prin urmare,
stabilirea faptelor se află într-o legătură indisolubilă cu aprecierea probelor. 33
63. Legislatorul a prevăzut două modalități de comitere a erorii grave de fapt: 1) neluarea în
considerare a probelor și 2) denaturarea probelor. 34
64. Cu privire la neluarea în considerare a probelor, Curtea reține că atât prima instanță,
cât și instanța de apel ar putea admite sau, după caz, respinge cererile de administrare a probelor.
…Respingerea cererii de administrare a unei probe se face, de regulă, în situația în care instanța va
considera că aceasta nu este pertinentă pentru cauză și implică, prin urmare, o apreciere. De altfel,
Curtea a notat că refuzul nejustificat de a audia un martor al apărării, dacă declarația acestuia este
pertinentă pentru cauza examinată, constituie o eroare gravă de fapt (a se vedea DCC nr. 123 din 25
noiembrie 2019, § 22). Așadar, neluarea în considerare a probelor poate presupune, între altele,
respingerea nejustificată a probelor propuse de către părți. 35
65. Cu privire la denaturarea probelor, această formă de comitere a unei erori grave de fapt
are la bază schimbarea intenționată a înțelesului, naturii sau caracterului unor elemente de fapt.
Prin urmare, denaturarea conținutului probei, comisă de către instanță, nu poate avea loc decât în
procesul de apreciere a acesteia. 36
Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv.
Deoarece, odată cu exercitarea unei căi de atac are loc o sesizare a instanţei de control judiciar,
încălcării dispoziţiilor ce reglementează sesizarea instanţei fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii
absolute, rezultă că, prin introducerea unei căi de atac, fie inadmisibilă, fie tardivă, sancţiunea
prevăzută de lege este nulitatea absolută. Spre exemplu, ne aflăm în aşa situaţie când s-a admis
recursul, în cazul în care nu s-a folosit calea de atac, cea a apelului, dacă legea prevede această cale
de atac. Dacă exercitarea căilor de atac se face în anumite termene legale, nerespectarea acestor
dispoziţii este sancţionată cu nulitate absolută. Acesta este un temei specific recursului împotriva
hotărârilor instanţelor de apel.
:
Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de
condamnare pentru o altă faptă pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia
cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde. Potrivit legii penale,
elementele infracţiunii sunt obiectul, subiectul, latura obiectivă și latura subiectivă, iar lipsa măcar a
unuia dintre ele împiedică atragerea la răspundere penală. Pentru a stabili lipsa unui element
consitutiv al infracţiunii, instanţa trebuie să facă referiri la starea de fapt existentă. În cazul în care
instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a
fost trimis în judecată a avut loc depășirea limitelor judecării cauzei penale stabilite prin art.325 alin.

33
Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111)
din Codul de procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019)
34
Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020
35
Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020
36
Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020

49
(1) CPP. Cît privește cazul de reîncadrare juridică a acţiunilor în baza unei legi mai blînde se poate
manifesta prin imputarea săvîrşirii de către inculpat, condamnat a unei infracţiuni unice şi nu a unui
concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni (omorului săvîrşit în stare de afect) şi nu a altei
infracţiuni (omorului intenţionat), în acest sens are importanță regimul pedepselor penale aplicate
pentru o faptă prejudiciabilă ori alta.
Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Principiul
legalizării incriminării infracţiunilor este prevăzut în legislaţia penală şi încălcarea acestui principiu
impune casarea unei asemenea hotărâri pentru că se încalcă scopul procesului penal de a fi trase la
răspunderea penală numai persoanele care au săvârşit infracţiuni.
S-au aplicat pedepse individualizate contrar prevederilor legale. Instanţele judecătoreşti nu au
ținut cont de reglementările din art.75-88 C.pen. Acest temei de recurs se manifestă prin faptul că
instanţele judecătoreşti nu aplicau în limita maximului sau minimului general pedeapsa ori special nu
acordau reduceri ori sporuri ca efect al cauzelor de atenuare sau agravare, ori în caz de concurs de
infracţiuni.
Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau
exista o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o
nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit
împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege. Prima situație privește existenţa autorităţii lucrului
judecat, în sensul că nici o persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de
achitare, de încetare a procesului penal nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru aceeaşi faptă, chiar
dacă faptei i s-a dat o altă încadrare juridică (non bis in idem).
Într-o altă ipostază existau cauze de înlăturare a răspunderii penale, bunăoară: amnistia,
grațierea, prescripţia tragerii la răspundere penală, lipsa plîngerii prealabile. În cele din urmă, a avut
loc înlăturarea pedepsei de o nouă lege penală. Decesul inculpatului conduce la casarea hotărîrii,
întrucît are ca efect înlăturarea pe cale firească a răspunderii penale, care este ghidată de principiul
răspundere personală.
Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită. Încadrarea juridică reprezintă o chestiune
de drept, fapt ce o încadrează printre aspectele supuse controlului instanței de recurs. Prin aceasta nu
este atins fondul, avîndu-se în vedere că chestiunea de fond rezidă în constatarea existenței sau
inexistenței faptei prejudiciabile, precum și a tutror împrejurărilor de fapt. Prin urmare, aprecierea
dacă această faptă constituie infracțiune și ce anume infracțiune este o chestiune de drept. Fapta sau
faptele se cer primite de instanța de recurs așa cum au fost constatate de instanțele de fond, pe cînd
încadrarea juridică va fi supusă unui control riguros și va putea fi modificată. Va fi prezentă
încadrarea juridică greşită atunci cînd se reţine săvîrşirea de către inculpat a unei infracţiuni (jaf) în
loc de altă infracţiune (abuz de încredere), săvîrşirea unei infracţiuni consumate în loc de tentativă, a
unui concurs de infracţiuni în loc de infracţiune unică etc.
A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului. Temeiul respectiv este o
manifestare a regulii melior lex din dreptul penal, după care, în materia aplicării în timp a legii
penale, dacă în intervalul cuprins între momentul săvîrşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a
intervenit o lege mai blîndă, aceasta îi va fi aplicată inculpatului.
Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicate în
cauza respectivă. Prin urmare odată cu recunoaşterea de către Curtea Constituţională a
neconstituţionalităţii prevederii legii efectele produse de aplicarea acesteia trebuie să se stingă şi în
viitor această lege nu va produce efecte.
Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîrea pe un alt caz, a constatat o încălcare la
nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată şi în această cauză.
În domeniul drepturilor fundamentale ale omului, dacă există discrepanță între legile interne şi
convenţiile internaţionale, se aplică dispoziţiile convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova
este parte. Curtea Supremă de Justiţie avînd posibilitatea de a reacţiona mai operativ decît legiuitorul
la încălcările prevederilor Convenţiei şi prin invocarea alin. (2) al art. 4 din Constituţie dacă există

50
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale, aplică
direct Convenţia şi implicit precedentele judiciare create de CtEDO.
Norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi
norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie. Temeiul respectiv reprezintă o
manifestare particulară a tendinței de uniformizare a practicii judiciare în Republica Moldova.
Temeiurile arătate supra vor putea fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel
sau încălcarea s-a produs în instanța de apel.
Cererea de recurs se depune la instanţa de recurs cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt.
În conformitate cu prevederile art. 430 CPP cererea de recurs trebuie să cuprindă:
1) denumirea instanţei la care se depune recursul;
2) numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau menţiune cu privire la persoana
interesele căreia le reprezintă şi adresa ei;
3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată şi dispozitivul
sentinţei, indicarea persoanei care a declarat apel şi motivele invocate în apel;
4) denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data pronunţării deciziei de apel,
dispozitivul deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului;
5) conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate şi solicitările
recurentului, cu indicarea temeiurilor pentru depunerea recursului, invocate în recurs şi în ce constă
problema de drept de importanţă generală abordată în cauza dată;
6) formularea propunerilor privind hotărîrea solicitată. Deşi formularea acestor propuneri este
obligatorie pentru recurent, ele nu influenţează hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie;
7) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
După primirea cererii, instanţa de recurs îndeplineşte actele procedurale preparatorii ale
instanţei, şi anume:
 verifică dacă cererea îndeplineşte cerinţele privind conținutul cererii de recurs prevăzute în
art. 430 CPP. În cazul în care cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, printr-o încheiere
semnată de preşedintele sau vicepreşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie,
o restituie recurentului, oferindu-i un termen de 30 de zile pentru înlăturarea neajunsurilor
şi depunerea unei noi cereri de recurs. Dacă recurentul nu înlătură neajunsurile, cererea de
recurs se consideră nedepusă;
 solicită dosarul de la instanţa respectivă şi expediază celorlalte părţi copia de pe recurs,
solicitîndu-le să depună, în termen de pînă la 30 de zile, o referinţă privind opinia lor asupra
recursului declarat;
 desemnează un judecător pentru a pregăti cauza spre judecare şi fixează data şedinţei de
judecată pentru examinarea admisibilităţii recursului, făcîndu-se menţiune despre aceasta pe
pagina web a Curţii Supreme de Justiţie;
 fixează termenul pentru întocmirea raportului. Termenul întocmirii raportului nu poate fi
mai mare de 3 luni pentru cauzele cu inculpaţi minori sau deţinuţi în stare de arest şi nu mai
mare de 6 luni pentru celelalte cazuri.
 Judecătorul raportor verifică dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut
pentru depunerea lui, dacă temeiurile invocate se încadrează în prevederile legii, indică
jurisprudenţa în problemele de drept aplicabile la soluţionarea hotărîrii atacate.
Procedura de examinare a admisibilității în principiu a recursului. Instanţa de recurs
examinează admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel, fără
citarea părţilor, în camera de consiliu în baza materialelor din dosar. Un complet format din 3
judecători, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra inadmisibilităţii recursului înaintat
în cazul în care se constată că:

51
  recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut, prevăzute în art.429 şi 430
CPP;
 recursul este declarat peste termen;
 temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute la art.427 CPP;
 recursul este vădit neîntemeiat;
 recursul nu abordează probleme de drept de importanţă generală pentru jurisprudenţă.
Decizia privind inadmisibilitatea recursului este irevocabilă şi se comunică părţilor.Dacă
recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi conţinut, iar temeiurile invocate se încadrează în cele
prescrise de lege, din care se întrevede încălcarea gravă a drepturilor persoanei, şi cauza prezintă un
interes deosebit pentru jurisprudenţă, precum şi în cazul în care unul din judecătorii din complet nu
este de acord cu inadmisibilitatea, completul din 3 judecători va trimite, prin încheiere, recursul
pentru judecare Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constituit din 5 judecători şi va fixa
data şedinţei de judecată, făcîndu-se menţiune despre aceasta pe pagina web a Curţii Supreme de
Justiţie. Dacă Colegiul format din 3 judecători consideră cauza de un interes deosebit pentru
jurisprudenţă, fixează data şedinţei publice şi dispune să se comunice părţilor la proces despre
aceasta.
Procedura judecării recursului. Recursul se judecă fără citarea părţilor la proces. La
judecarea recursului în şedinţă publică conform prevederilor art. 432 alin. (5) CPP participă
procurorul şi persoanele indicate la art. 401 ale căror interese sînt atinse prin argumentele invocate în
recurs;
Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele
judecătorilor completului de judecată, al procurorului, avocaţilor, precum şi al interpretului, dacă
acesta participă la şedinţă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de recuzare;
Primul cuvînt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată. Dacă
între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta. Luările de
cuvînt nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului;
Părţile au dreptul la replică în problemele apărute în procesul dezbaterilor.
La judecarea recursului nu se admite prezentarea şi, respectiv, administrarea de noi probe
suplimentare.
Deciziile instanţei de recurs. Judecând recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:
- respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărîrii atacate;
- admite recursul, casează, parţial sau total, hotărîrea atacată şi ia una din următoarele
soluţii:
 menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis;
 dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de
prezentul cod;
 rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărîre, dacă nu se agravează situaţia
condamnatului, sau, după caz, dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul
în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.
Procedura de rejudecare a cauzei şi limitele acesteia. Procedura de rejudecare a cauzei după
casarea hotărîrii în recurs se desfăşoară conform regulilor generale pentru examinarea ei. Pentru
instanţa de rejudecare, indicaţiile instanţei de recurs sînt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt
rămîne cea care a existat la soluţionarea recursului. Cînd hotărîrea este casată numai cu privire la
unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se
pronunţă în limitele în care hotărîrea a fost casată. La rejudecarea cauzei este interzisă aplicarea unei
pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decît numai dacă hotărîrea
iniţială a fost casată în baza recursului declarat de procuror sau în interesul părţii vătămate din
motivul că pedeapsa fixată era prea blîndă, sau în baza recursului procurorului care a solicitat
aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă.

52
 3.2 Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu e prevăzută calea de atac
apelul.
În conformitate cu prevederile art. 437 CPP, pot fi atacate cu acest tip de recurs următoarele
hotărîri judecătoreşti:
- sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru săvîrşirea cărora
legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;
- sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie;
- încheierile privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub
urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi
penale, adoptate conform prevederilor art.313;
- alte hotărîri penale pentru care legea prevede această cale de atac. (sentinţa adoptată în
cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (art.509 CPP); sentinţa de încetare a
procesului penal (art.332, 391 CPP); încheierea instanţei de judecată privind soluţionarea
chestiunilor referitoare la executarea hotărîrilor judecătoreşti (469 - 473 CPP);
încheierea judecătorului de instrucţie referitor la autorizarea măsurilor procesuale de
constrîngere (art. 302 CPP).
Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit
legii, pot fi atacate separat cu recurs.
Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă
acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.
Neatacarea cu apel a sentinţelor judecătoriilor privind infracţiunile uşoare pentru săvîrşirea
cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate este justificată de
complexitatea redusă a cauzelor de acest fel, care, pentru a-şi găsi o soluţie temeinică şi legală, nu
este necesar să parcurgă trei grade de jurisdicţie.
Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie ca instanţe de fond au
fost excluse din cadrul sentinţelor atacabile cu apel pentru considerentul că prezenţa judecătorilor cu
cea mai înaltă calificare profesională la aceste instanţe constituie o garanţie suficientă pentru o bună
şi temeinică judecată.37
Titularii dreptului de a declara recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu e
prevăzută calea de atac apelul sînt aceiaşi ca şi în cazul apelului şi a recursului asupra deciziilor
instanței de apel.
Termenul de recurs împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac a apelului
este de 15 zile de la data pronunţării hotărîrii. Prevederile art.402-407 CPP privind calcularea
termenului, repunerea în termen, declararea peste termen şi retragerea recursului asupra hotărîrilor
instanței de apel se aplică în mod corespunzător și în cazul recursului pentru care nu este prevăzută
calea de atac a apelului.
Efectele. Neschimbate sînt şi efectele acestei că de atac, în sesns că sînt identice cu ale apelului.
Efectul suspensiv Recursurile declarate în termen împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care
nu este prevăzută calea de atac apelul sînt suspensive de executare atît în ce priveşte latura penală, cît
şi latura civilă, în afară de cazul cînd legea dispune altfel.
Efectul devolutiv Instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la care se
referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces. Instanţa de
recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în art.444 CPP, însă ea este obligată ca, în
afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate
aspectele, dar fără a agrava situaţia părţii în favoarea căreia s-a declarat recurs.
Neagravarea situaţiei Instanţa de recurs, soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă
pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recurs.

37
pct.35 Hotărârea Plenului CSJ a RM din 30.10.2009, nr.9, Cu privire la judecarea recursului ordinar în cauza penală

53
 Efectul extensiv Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la persoanele
în privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă, avînd dreptul de a hotărî şi în
privinţa lor, fără a crea acestora o situaţie mai gravă.
Temeiurile pentru declararea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu e
prevăzută calea de atac apelul, în conformitate cu prevederile art. 444 CPP, sînt:
1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea
persoanei;
2) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile referitoare la
schimbarea completului de judecată sau incompatibilitatea judecătorului;
3) şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede altfel;
4) judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi apărătorului,
interpretului şi traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie potrivit legii;
5) cauza a fost judecată în primă instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a
fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;
6) hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta este expus neclar, sau dispozitivul hotărîrii redactate nu
corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare;
7) nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare
pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire, cu excepţia cazurilor
reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde;
8) inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
9) s-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau greşit individualizate în
raport cu prevederile Codului penal;
10) persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau
există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o nouă
lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a intervenit împăcarea
părţilor în cazurile prevăzute de lege;
11) inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este prevăzută de
legea penală sau cînd procesul penal a fost încetat greşit din motivul că exista o hotărîre
judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de înlăturare a răspunderii
penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau anulată de un act de amnistie ori că
a intervenit decesul inculpatului;
12) faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită;
13) a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;
14) Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza
respectivă;
15) instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la
nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată şi în această cauză.
Având în vedere faptul că aceste temeiuri în cea mai mare parte sânt cuprinse și în art.427 CPP,
iar acestea au fost explicate, nu vom insista pe repetarea acestora.
Recursul se declară în scris, prin intermediul unei cereri, care conform art. 445 CPP trebuie să
cuprindă:
1) denumirea instanţei la care se depune recursul;
2) numele şi prenumele recurentului, calitatea procesuală sau indicarea persoanei interesele
căreia le reprezintă şi adresa lui;
3) denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data pronunţării sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată, dispozitivul
sentinţei şi indicarea persoanei care a declarat recurs;

54
 4) conţinutul şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate şi solicitările
recurentului, cu indicarea temeiurilor invocate în recurs şi formularea propunerilor asupra hotărîrii
solicitate;
5) data declarării recursului şi semnătura recurentului.
Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă cu atîtea copii cîţi participanţi la
proces sînt. Persoana care se află în stare de arest poate depune cererea de recurs la administraţia
locului de deţinere, fără a anexa copii.
După expirarea termenului stabilit pentru declararea recursului, instanţa de judecată care a
pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile, cauza penală împreună cu recursul în instanţa de
recurs.
Renunţarea la recurs şi retragerea recursului se efectuează în condiţiile prevăzute de lege pentru
apel, care se aplică în mod corespunzător.
Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs. După parvenirea recursului, se
îndeplinesc următoarele acte procedurale preparatorii:
 se desemnează un judecător pentru a pregăti cauza spre judecare;
 cauza se numeşte spre judecare cu înmînarea copiilor de pe recurs părţilor interesate.
Procedura judecării recursului. Judecarea recursului se face cu citarea procurorului,
avocatului şi celorlalte părţi. Participarea procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs
este obligatorie. Neprezentarea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile legal citate, precum şi a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea recursului, însă
dacă este necesar, instanţa de recurs poate recunoaşte prezenţa lor obligatorie, informîndu-i despre
aceasta. Prezenţa inculpatului aflat în stare de arest este obligatorie, cu excepţia cazului în care acesta
refuză să fie escortat la şedinţă.
Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele şi
prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, avocaţilor, precum şi ale
interpretului, traducătorului, dacă aceştia participă, şi verifică dacă nu au fost formulate cereri de
recuzare.
Primul cuvînt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţă. Dacă între
recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta. În cazul judecării
recursului de către Curtea Supremă de Justiţie, luările de cuvînt nu pot depăşi 30 de minute pentru
fiecare participant şi aceştia nu pot ieşi din cadrul argumentelor recursului.
Dacă părţile invocă necesitatea administrării de noi probe, ele trebuie să indice aceste probe şi
mijloacele cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum şi motivele care au împiedicat prezentarea
lor în primă instanţă.
Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.
Judecînd recursul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza
materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs și este
obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.
Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) art.444 CPP, se vor lua în considerare de instanța
de recurs întotdeauna şi din oficiu, iar cele prevăzute la pct.5)-7), 10), 12) art.444 CPP - numai atunci
cînd au influenţat asupra hotărîrii în defavoarea inculpatului.
Ținînd cont de particularitățile recursului împotriva sentințelor pentru care nu este prevăzută
calea de atac apelul, reținem că la judecarea recursului, instanța de recurs nu poate controla fondul
cauzei, ea trebuie să accepte constatarea de fapt stabilită de instanța de fond. Instanța de recurs,
potrivit art. 448 alin. (2) CPP, este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în recurs
(numai dintre cele prevăzute de art. 444 CPP).38

38
Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Ch.2013. p.418

55
 În jurisprudenţa sa CtEDO (cauza Tierce ş.a. c/ San Marino (2000) a statuat că instanţa de apel,
precum şi instanţa de recurs – în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, au obligaţia
de a examina o cauză în fapt şi în drept, şi nu pot proceda la o apreciere globală asupra vinovăţiei sau
a nevinovăţiei inculpatului, fără a-l asculat pe acesta şi fără a evalua, în mod direct, elementele de
probă prezentate de părţi, în caz contrar procedura derulată în faţa lor neîndeplinind exigenţele unui
proces echitabil garantat de art 6 CEDO. Astfel, cu titlu de consecință, conchidem că hotărîrea
instanţei de recurs, în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, bazată exclusiv pe
analiza probelor administrate de prima instanţă, este nelegală.
Deciziile instanţei de recurs. Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele decizii:
 respinge recursul, menţinînd hotărîrea atacată, dacă:
 recursul este nefondat;
 recursul este depus peste termen;
 recursul este inadmisibil.
 admite recursul, casînd hotărîrea, parţial sau integral, şi ia una din următoarele soluţii:
 dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de
prezentul cod;
 rejudecă cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;
 dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă este necesară
administrarea de probe suplimentare.
Decizia instanței de recurs este irevocabilă, existînd posibilitatea de a fi atacată doar prin
exercitarea unei căi de atac extraordinare, dacă sunt întrunite condițiile și temeiurile respective.

56
 Tema III
Căile extraordinare de atac

1. Noţiuni generale
2. Recusrsului în anulare
3. Revizuirea procesului penal
4. Revizuirea în urma pronunţării hotărîrii de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omuluiîn
5. Recursul în interesul legii

1. Noțiuni generale
Hotărîrile instanţelor judecătoreşti definitive capătă autoritate de lucru judecat, care se înţelege
ca situaţie juridică din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict adus înaintea instanţei.
Odată ce instanţa a hotărît în mod definitiv, în fapt şi în drept, asupra învinuirii formulate, nu se mai
permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi la aceeaşi persoană.
Însă în unele situaţii pot fi contaminate de unele erori chiar şi hotărîrile definitive ale instanţelor
judecătoreşti. În aceste situaţii autoritatea de lucru judecat intră în contradicţie cu principiul
legalităţii.
Pornind de la faptul că autoritatea de lucru judecat nu permite atacarea hotărîrii judecătoreşti pe
căi obişnuite, s-a decis ca în cazuri excepţionale se permite printr-o procedură cu caracter
extraordinar de a reexamina cauza penală rămasă definitivă.
Reparearea eventualelor erori care pot fi depistate în activitatea de jurisdicţie încheiată printr-o
hotărîre definitivă se efectuează prin utilizarea căilor extraordinare de atac, care în opiniile doctrinale
se înfăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărîrile judecătoreşti
penale rămase definitive.
Căile de atac extraordinare sunt îndreptate împotriva unor hotărâri judecătorești definitive
(irevocabile), care au intrat în puterea lucrului judecat.39
Cale extraordinară de atac este calea prevăzută de lege pentru atacarea hotărârilor
judecătoreşti irevocabile (revizuirea, recursul în anulare). 40
Corelaţia dintre căile ordinare şi extraordinare de atac se prezintă prin unele asemănări, dar mai
multe deosebiri.
Deosebirea de esenţă constă în caracterul hotărîrii atacate. Apelul poate fi declarat împotriva
hotărîrilor nedefinitive. Recursul este îndreptat împotriva hotărîrilor revocabile. Căile extraordinare
de atac sînt îndreptate împotriva hotărîrilor irevocabile.
O altă deosebire esenţială constă în faptul că cercul de titulari ai dreptului de apel şi de recurs
este mai desfăşurat faţă de subiecţii cu drept de a exercita căile extraordinare de atac.
Termenele legale de exercitare a căilor ordinare de atac sînt relativ scurte, pe cînd utilizarea
unor căi extraordinare nu este limitată de termene sau termenele sunt relativ mai lungi. De exemplu,
revzuirea în favoarea inculpatului nu este limitată de nici un termen.
Temeiurile și motivele care permit utilizarea căilor ordinare sînt mai numeroase, spre deosebire
de cele necesare pentru inițierea căilor extraordinare.
Diferă competenţşa de soluţionare a cauzei. Apelul şi recursul se judecă întotdeauna de
instanţele ierarhic superioare. Această regulă nu se aplică în cazul tuturor căilor extraoridnare de atac,
deoarece sînt valabile alte reguli ce depind de cazul concret. Revizuirea se soluţionează de către
instanţa de fond, iar recursul în anulare, de către Curetea Supremă de justiţie.
Art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO nu împiedică redeschiderea procesului conform legii și
procedurii penale a statului respectiv, permiţând în mod special statului să corecteze omisiunile

39
Klaus Sollfrank. [et. al.]. Constituția Republicii Moldova: comentariu. Ch. Arc, 2012, p. 446
40
art.6 alin.(1 )pct.8) CPP

57
justiţiei în procedura penală, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul
procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. Astfel, regula non bis in idem
nu se aplică atunci când are loc revizuirea unui proces.
După cum a menţionat CEDO, „unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este
principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele
judecătorești dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie“
(a se vedea cauzele Brumărescu v. România, §61 ; Roșca c. Moldova, 22 martie 2005, §24,).
Totuși, deși o simplă posibilitate de a redeschide o procedură penală este prima facie
compatibilă cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile art. 6, unele circumstanţe speciale pot releva că
modul concret în care a fost folosită o astfel de revizuire a subminat însăși esenţa dreptului la un
proces echitabil. Curtea reiterează, că „un recurs în anulare a unei hotărâri irevocabile într-o cauză
penală este un recurs extraordinar“.
Curtea nu a acceptat, spre exemplu, că „un recurs extraordinar este un recurs intern efectiv nici
în context civil, nici penal, și /.../ poate crea probleme în ceea ce privește securitatea raporturilor
juridice acordată acelei hotărâri“ (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin v. Rusia, §39, . Folosirea
necorespunzătoare a unei astfel de proceduri (este vorba de revizuire) poate fi contrară Convenţiei, pe
motiv că rezultatul său – „pierderea“ unei hotărâri judecătorești – este același ca în recursul în
anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice și preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă
în acest domeniu (Popov c. Moldova, nr. 2).
Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata, adică principiul
caracterului irevocabil al hotărârilor judecătorești. Acest principiu cere ca nicio parte să nu aibă
dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile și obligatorii doar cu scopul de a obţine o
reexaminare și o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire
trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o
nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două
opinii diferite cu privire la aceeași chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest
principiu este justificată doar atunci când este necesară datorită unor circumstanţe esenţiale și
convingătoare (Roșca c. Moldova, §25)

2. Recursul în anulare
Redeschiderea procesului în cazul în care a fost adoptată o hotărîre irevocabilă
afectată printr-un viciu fundamental este reglementată de art.452-457 Cod de procedură
penală - recursul în anulare.41
În reglementarea actuală a CPP, recursul în anulare este o cale de atac în afara gradelor de
jurisdicţie prin care se realizează o procedură extraordinară de judecare. Esenţa acesteia constă în
remedierea erorilor pe care le conţin hotărîrile irevocabile. Recurgerea la acest remediu procesual
trebuie făcută cu multă prudență, în special pentru faptul că afectează în mod direct puterea lucrului
judecat şi securitatea raporturilor juridice. 42 Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în anulare
poate fi folosit după ce au fost epuizate toate căile ordinare de atac.
După epuizarea căilor ordinare de atac, Procurorul General, adjuncţii lui precum şi inculpatul,
partea vătămată, în numele lor apărătorul și reprezentanții pot ataca cu recurs în anulare la Curtea
Supremă de Justiţie orice hotărîre judecătorească irevocabilă.
…..Colegiul penal remarcă faptul că, dreptul de a declara recurs în anulare, poate fi exercitat
numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care a fost judecată cauza penală în fond, adică
hotărârile irevocabile de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, după

41
Hotărârea Plenului CSJ nr.3 din 09.06.2014 Cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi
ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct.20)
42
Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Ch. 2013, p.419

58
epuizarea căilor ordinare de atac, reglementate de Capitolul IV, Secţiunea I şi Secţiunea II ale
Codului de procedură penală – adică calea apelului şi recursului ordinar. 43
Temeiurile pentru recurs în anulare ?
Hotărîrile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în scopul reparării erorilor de drept
comise la judecarea cauzei, în cazul în care:
 Un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată,
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre
depunerea cererii.
Textul coraborat al ambelor aliniate ale art. 453 CPP indică fără echivoc că sunt
prevăzute 2 temeiuri ale acestei căi extraordinare de atac și că al doilea temei derivă din
primul. Astfel alin. (2) al art. 453 CPP utilizează cuvântul temeiuri, iar alin.(1) din același
articol – cuvântul inclusiv. Prin urmare invocarea temeiului - Curtea Europeană a
Drepturilor Omului informează Guvernul Republicii Moldova despre depunerea cererii,
trebuie să fie fundamentată pe argumentarea existenței viciului/lor fundamental/e, care în
cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată.
Cu alte cuvinte comunicarea de către CtEDO a cererii Guvernului pîrât, în calitate de
temei al recursului în anulare, nu poate constitui în sine, în mod independent un motiv de
admisibilitate și admitere a recursului în anulare. Deci invocarea și reținerea comunicatul
CtEDO în calitate de temei separat, pentru casarea hotărârilor penale a instanțelor inferioare,
ar fi una nemotivată și sterilă, deoarce depinde și este indispensabilă de invocarea și
constatarea unor vicii fundamentale, care în cadrul procedurii precedente, a afectat
hotărârea pronunţată.
Potrivit art. 6 pct. 44) CPP, constituie viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente, care a afectat hotărîrea pronunţată – încălcare esenţială a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte
legi naţionale. (s.a.)
Potrivit art. 7 alin. (8) C. pr. pen. al RM, Hotărârile definitive ale Curții Europene a
Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, procurori și
instanțele de judecată.
Instanţa de judecată care decide redeschiderea procesului în condiţiile alineatului
precedent urmează să motiveze care sînt acele prevederi ale legii procesuale sau materiale
pe care le consideră drept viciu fundamental şi care în cadrul procedurii precedente au
afectat hotărîrea irevocabilă.44
Termen. Recursul în anulare poate fi declarat în termen de 6 luni de la:
 data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti sau,
 data comunicării cererii Guvernului Republicii Moldova de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
Conținut. Recursul în anulare se declară la Curtea Supremă de Justiţie și trebuie să cuprindă:
 denumirea instanţei care urmează să examinează recursul în anulare;
 numele şi prenumele recurentului, calitatea lui procesuală, domiciliul sau reşedinţa lui;
 denumirea instanţei care a pronunţat sentinţa, data sentinţei, numele şi prenumele
inculpatului în privinţa căruia se atacă hotărîrea judecătorească, fapta constatată şi
dispozitivul sentinţei, persoana care a declarat apelul şi motivele invocate în apel;

43
Extras din Decizia Colegiului Penal CSJ 07.08.2019, Dosarul nr. 1re-66/2019. Disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14029
44
Hotărârea Plenului CSJ nr.3 din 09.06.2014 (pct.20)

59
  denumirea instanţei care a adoptat decizia în apel, data deciziei în apel, dispozitivul
deciziei în apel şi argumentele admiterii sau respingerii apelului, persoana care a declarat
recurs şi motivele invocate în recurs;
 denumirea instanţei care a adoptat decizia în recurs, data adoptării deciziei în recurs şi
argumentele admiterii sau respingerii recursului;
 menţiunea privitor la hotărîrea împotriva căreia se declară recurs în anulare;
 conţinutul şi motivele recursului în anulare cu menţionarea cazurilor prevăzute în art.453
CPP şi cu argumentarea ilegalităţii hotărîrii atacate;
 formularea propunerilor privind hotărîrea solicitată;
 data declarării recursului şi semnătura recurentului.
La recursul în anulare trebuie să fie anexate copiile de pe hotărîrile judecătoreşti atacate,
precum şi copiile recursului pentru fiecare parte la proces.
În cazul în care cererea de recurs în anulare nu cuprinde numele şi prenumele recurentului,
calitatea procesuală şi domiciliul acestuia, denumirea instanţei care a adoptat hotărîrea atacată,
precum şi în cazul cînd nu este anexată copia de pe hotărîrea judecătorească atacată, cererea se
remite, prin scrisoare motivată, autorului, cu propunerea de a fi înlăturate, în termen de 60 de zile,
deficienţele care împiedică primirea cererii şi, respectiv, îndeplinirea actelor procedurale preparatorii.
Persoana care a declarat recursul în anulare îl poate retrage pînă la începutul examinării lui, în
condiţiile art.407 CPP. Retragerea recursului atrage după sine încetarea procedurii de recurs.
Actele procedurale preparatorii. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs în
anulare şi procedura de admisibilitate a recursului în anulare se efectuează în conformitate cu
prevederile art.431 şi 432 CPP, care se aplică în mod corespunzător.
Admisibilitatea în principiu a recursului în anulare declarat împotriva deciziei Colegiului
penal al Curţii Supreme de Justiţie o va decide un complet format din 5 judecători, fără citarea
părţilor, în camera de consiliu, în baza materialelor din dosar.
Dacă instanţa de recurs în anulare, examinînd admisibilitatea în principiu, consideră cauza de
interes deosebit pentru jurisprudenţă, Colegiul penal lărgit (completul format din 5 judecători) este în
drept, conducîndu-se de prevederile art.432 alin. (5) CPP, să dispună cu majoritatea de voturi,
judecarea recursului în anulare în şedinţă publică, cu comunicarea părţilor la proces despre aceasta.
În cazul dat, judecarea recursului în anulare va avea loc în conformitate cu prevederile art.457
alin.(2) CPP. 45
Colegiul penal menţionează că instanţa de recurs în anulare decide asupra admisibilităţii în
principiu a recursului în anulare declarat împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie în complet format din 5 judecători, iar în cazul trimiterii recursului pentru judecare, recursul
în anulare se judecă de către Plenul Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, format din toţi
judecătorii Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie. 46
Procedura de judecare La judecarea recursului în anulare participă Procurorul General sau
procurorii învestiţi de el şi apărătorul părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia
acesta a fost declarat. În cazul în care partea în privinţa căreia a fost declarat recurs în anulare nu are
apărător ales, Curtea Supremă de Justiţie solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului
Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă
juridică garantată de stat.

45
Recomandarea nr. 79 CSJ Privind interpretarea unor prevederi din Codul de procedură penală care reglementează
procedura de examinare a recursului în anulare împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=124
46
Recomandarea nr. 79 CSJ Privind interpretarea unor prevederi din Codul de procedură penală care reglementează
procedura de examinare a recursului în anulare împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie
http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=124

60
 Judecînd recursul în anulare, Colegiul lărgit sau, după caz, de Colegiul penal al Curţii Supreme
de Justiţie, verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei ţinînd seama,
după caz, de opinia părţilor expusă în referinţă ori în şedinţă, dacă au participat la ea, şi se pronunţă
asupra tuturor motivelor invocate în recurs
Deciziile instanţei de recurs în anulare. Judecînd recursul, instanţa adoptă una din următoarele
decizii:
- respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărîrii atacate;
- admite recursul, casează, parţial sau total, hotărîrea atacată şi ia una din următoarele
soluţii:
 menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis;
 dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de
CPP;
 rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărîre, dacă nu se agravează situaţia
condamnatului, sau, după caz, dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul în
care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs.
Rejudecarea. Procedura de rejudecare a cauzei după casarea hotărîrii se desfăşoară conform
regulilor generale pentru examinarea ei.
- Pentru instanţa de rejudecare, indicaţiile instanţei de recurs sînt obligatorii în măsura în
care situaţia de fapt rămîne cea care a existat la soluţionarea recursului.
- Cînd hotărîrea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce
priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care
hotărîrea a fost casată.

3. Revizuirea procesului penal

Revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia sînt înlăturate erorile judiciare ce ar
putea fi cuprinse în hotărîrile penale definitive.
Această cale de atac are un caracter de reluare a urmăririi penale. Redeschiderea urmăririi
penale constituie un remediu contra unei erori judiciare ce s-a produs în faza de urmărire penală, şi în
această rpocedură procesul este reluat, iar restabilirea adevărului duce la o altă soluţionare a cauzei
penale decît cea pronunţată anterior.
Revizuirea reprezintă calea de atac extraordinară prin care hotărîrile judecătorești ce nu reflectă
adevărul sunt scoase de sub autoritea lucrului judecat, fiind viciate, pe fond, datorită necunoașterii în
întregime a situației de fapt, a folosirii probelor false sau a coruperii subiecților oficiali care au
desfășurat procesul, fie de existența a două sau mai multe hotărîri judecătorești inconciliabile. Prin
urmare, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare. 47
Revizuirii pot fi supuse hotărîrile judecătoreşti irevocabile atît cu privire la latura penală, cît şi
cu privire la latura civilă.
Cînd hotărîrea judecătorească priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea
poate avea ca obiect fie hotărîrea în întregime, fie doa o parte a acesteia.
Se cere subliniat că revizuirea presupune o nouă judecată cu caracter autonom. Erorile de fapt
trebuie să rezulte din împrejurări necunoscute instanţei care a soluţionat cauza. Aceste împrejurări
trebuie să atragă o altă soluţie sau o modificare esenţială a soluţiei atacate. Revizuirea poate fi
solicitată atît în favoarea, cît şi în defavoarea unei părţi. Revizuirii pot fi supuse hotărîrile de
condamnare, achitare sau încetare a procesului în întregime sau separat, la unele fapte ori numai la
unele persoane.
Temeiuri. Revizuirea poate fi cerută în cazurile în care:

47
Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Ch. 2013, p.432

61
  s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, comiterea unei infracţiuni în timpul
urmăririi penale sau în legătură cu judecarea cauzei;
 s-au stabilit alte circumstanţe de care instanţa nu a avut cunoştinţă la emiterea hotărîrii şi
care, independent sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior, dovedesc că cel
condamnat este nevinovat ori a săvîrşit o infracţiune mai puţin gravă sau mai gravă decît
cea pentru care a fost condamnat sau dovedesc că cel achitat sau persoana cu privire la
care s-a dispus încetarea procesului penal este vinovat/vinovată;
 două sau mai multe hotărîri judecătoreşti irevocabile nu se pot concilia;
 Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicată în
cauza respectivă.
Termene. Revizuirea unei hotărîri de achitare, de încetare a procesului penal, precum şi
revizuirea unei hotărîri de condamnare pentru motivul că pedeapsa este prea uşoară sau pentru că
celui condamnat trebuie aplicată legea privitoare la o infracţiune mai gravă, se pot face numai
înăuntrul termenelor de prescripţie a incriminării, stabilite în art.60 din Codul penal, şi cel mai tîrziu
pînă la un an de la descoperirea circumstanţelor care servesc temei de revizuire.
Revizuirea în favoarea condamnatului a unei hotărîri de condamnare, în caz că Curtea
Constituţională a recunoscut drept neconstituţională prevederea legii aplicată în cauza respectivă, nu
este limitată de nici un termen. În acest caz decesul condamnatului nu împiedică revizuirea
procesului penal, dacă este vorba de reabilitarea condamnatului.
Procedura de inițiere. În cazul cînd s-a constatat că două sau mai multe hotărîri judecătoreşti
irevocabile nu se pot concilia sau Curtea Constituţională a recunoscut drept neconstituţională
prevederea legii aplicată în cauza respectivă procedura de revizuire se deschide în baza cererii
adresate instanţei de judecată care a judecat cauza în primă instanţă.
În celelalte cazuri procedura de revizuire se deschide în baza cererii adresate procurorului de
nivelul instanţei care a judecat cauza în fond.
Titularii dreptului. Cerere de revizuire poate declara:
 oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale. Procurorul poate din oficiu
să iniţieze procedura revizuirii;
 soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia;
 organele de conducere sau conducătorii persoanelor juridice care au cunoştinţă despre
vreo faptă sau circumstanţele ce ar motiva revizuirea sînt obligate să sesizeze procurorul
sau, după caz, instanţa de judecată.
Procedura de deschidere și examinare a cererii de revizuire către procuror. Dacă constată
vreunul din temeiurile prevăzute de lege procurorul, în limitele competenţei sale, dă o ordonanţă de
deschidere a procedurii de revizuire şi efectuează cercetarea circumstanţelor sau dă o însărcinare în
acest scop ofiţerului de urmărire penală. În cursul cercetării circumstanţelor noi descoperite se pot
efectua, cu respectarea dispoziţiilor prezentului cod, audieri, cercetări la faţa locului, expertize,
ridicări de obiecte sau documente şi alte acţiuni de urmărire penală care vor fi necesare. Dacă lipsesc
temeiurile prevăzute la art.458CPP, procurorul emite o ordonanţă de refuz în deschiderea procedurii
de revizuire, ordonanţă care este susceptibilă de a fi atacată în modul prevăzut la art.313 CPP RM.
În tot timpul efectuării cercetării circumstanţelor noi descoperite, Procurorul General este în
drept de a înainta demers de suspendare a executării hotărîrii în limitele cererii de revizuire. După
terminarea cercetării circumstanţelor noi, procurorul înaintează toate materialele, împreună cu
concluziile sale, instanţei care a judecat cauza în fond, iar dacă temeiul cererii de revizuire constă în
existenţa unor hotărîri judecătoreşti ce nu se pot concilia, materialele se înaintează la instanţa
competentă conform dispoziţiilor art.42 CPP.
Măsurile premărgătoare ale instanței de judecată sesizată de procuror în vederea admiterii
revizuirii. După primirea materialelor trimise de procuror, preşedintele instanţei le repartizează,
conform prevederilor art.344 CPP, pentru examinare. Judecătorul care a primit materialele fixează

62
termen pentru examinarea cererii de revizuire în vederea admiterii revizuirii, cu citarea părţilor
interesate. Cînd persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de
arest, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea ei la judecată şi
solicită coordonatorului oficiului teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată
de Stat desemnarea unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat dacă aceasta nu are
apărător.
La termenul fixat, instanţa, ascultînd părţile prezente, examinează chestiunea dacă cererea de
revizuire a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele administrate în cursul
cercetării efectuate rezultă date suficiente pentru admiterea revizuirii. Instanţa poate verifica oricare
din probele pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este necesar, să administreze probe noi la
cererea părţilor. Instanţa, în baza celor constatate, dispune, prin încheiere, admiterea cererii de
revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia. Sentința poate fi atacată cu apel și recurs.
În cazul admiterii cererii de revizuire din cauza că există cîteva hotărîri ce nu se pot concilia,
cauzele în care aceste hotărîri au fost pronunţate se conexează pentru rejudecare.
O dată cu admiterea cererii de revizuire, precum şi în tot cursul judecării din nou a cauzei,
instanţa poate menţine suspendarea executării ori poate suspenda motivat, în tot sau în parte,
executarea hotărîrii supuse revizuirii.
Procedura de rejudecare a cauzei după admiterea revizuirii. Rejudecarea cauzei după
admiterea revizuirii se face conform regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
Instanţa, dacă găseşte necesar, la cererea părţilor, examinează din nou probele care au fost
administrate în cursul judecăţilor precedente sau cu ocazia admiterii cererii de revizuire.
Hotărîrile instanței după rejudecare. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este
întemeiată, anulează hotărîrea în măsura în care a fost admisă revizuirea sau hotărîrile care nu se pot
concilia şi pronunţă o nouă hotărîre potrivit dispoziţiilor art.382-399 şi 410 CPP, care se aplică în
mod corespunzător, iar în cazul cînd consideră cererea de revizuire neîntemeiată, o respinge.
Totodată instanţa dispune, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate,
precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era obligat să
le suporte, şi calcularea, ca vechime neîntreruptă în muncă, a duratei pedepsei privative de libertate
executate.
Căile de atac asupra hotărîrilor instanței de revizuire.
Hotărîrile instanţei de revizuire, date în conformitate cu art.462 alin.4CPP RM şi art.464 CPP
RM, pot fi supuse apelului şi recursului potrivit prevederilor art.400 şi 420 CPP RM.

4. Revizuirea cauzei în urma pronunţării hotărîrii de către Curtea Europeană

a Drepturilor Omului
Obligaţia de a repara prejudiciul ce derivă din încălcarea unor drepturi ale omului constituie
un principiu al dreptului internaţional public. Acest principiu presupune repararea, în măsura
posibilului, a tuturor consecinţelor actului ce contravine normelor internaţionale şi restabilirea
situaţiei anterioare comiterii lui. 48
Chiar dacă Convenţia europeană nu prevede expres redeschiderea procedurilor naţionale,
Consiliul Europei în Recomandarea R (2000) 2 constată : „Redeschiderea ar putea să aibă loc dacă
partea lezată continuă să sufere consecinţele negative foarte grave din motivul rezultatului deciziei
naţionale în cauză, care nu sunt în mod adecvat remediate prin satisfacţia echitabilă şi nu pot fi
rectificate decît prin reexaminare sau redeschidere.
Hotărîrile pasibile de a fi supuse revizuiirii în urma pronunţării hotărîrii de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului Hotărîrile irevocabile pronunţate în cauzele în care CtEDO a

48
Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Ch. 2013, p.424

63
constatat o încălcare a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea
cauzei de pe rol ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi.:
Condițiile de admisibilitate
 constatarea de către CtEDO a unei asemenea încălcări. Încălcarea trebuie să fie
menţionată în dispozitivul Hotărîrii CtEDO. Violarea dreptului poate fi constată cu
referinţă la orice articol al CEDO ori a protocoalelor adiţionale la aceasta.
 caracterul continuu al producerii consecinţelor. Consecinţele violării drepturilor poate să
continue să se producă indiferent dacă a fost stabilit sau nu faptul cauzării prejudiciului
şi chiar dacă a fost stabilit un cuantum al despăgubirilor.
 imposibilitatea remedierii consecinţelor în alt mod decît prin revizuirea hotărîrilor
pronunţate.
Titularii dreptului
 Partea în proces, care este constatată în baza Hotărîrii CtEDO ca victimă a violării, cel
puțin a unui drept prevăzut de CEDO ;
 rudele condamnatului, chiar după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în
favoarea condamnatului;
 procurorul.
Termenul. Cererea de revizuire se face în termen de un an de la data publicării hotărîrii Curţii
Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Procedura. Cererea de revizuire se judecă de un complet format din 5 judecători de la Curtea
Supremă de Justiţie. După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau
la cererea părţii, suspendarea executării hotărîrii atacate. Participarea procurorului la examinarea
cauzei este obligatorie. La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Părţii aflate în detenţie i se
asigură prezenţa la judecată. Dacă părţile sînt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa
ascultă şi opiniile acestora. Instanţa examinează cererea în baza actelor cauzei penale şi se pronunţă
prin decizie.
Categoriide deciziei. Instanţa sesizată cu cerere de revizuire
 respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă sau neîntemeiată;
 admite cererea care este întemeiată, instanţa și:
 desfiinţează, în parte, hotărîrea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi rejudecă
cauza potrivit dispoziţiilor art. 434–436 CPP, care se aplică în mod corespunzător;
 dispune, în cazul în care este necesară administrarea de probe, rejudecarea în ordine de
revizuire la instanţa de judecată în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.

5. Recursul în interesul legii

Urmărind scopul asigurării unei interpretări și aplicări unitare a legilor penală și de procedură
penală pe întreg teritoriul Republicii Moldova legiuitorul a extins sistemul căilor extraordinare de
atac prin introducerea recursului în interesul legii.
Raţiunea includerii acestei căi de atac estre asigurarea rolului decisiv al Curţii Supreme de
Justiţie în menţinerea respectului faţă de lege, asigurarea interpretării uniforme a legilor dar și, nu în
ultimul rînd, - impunerea unității de jurisprudenţă.49
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Moşneanu c. României (2002) a constatat
că: „În ceea ce priveşte obligaţia judecătorilor de a se conforma secţiilor Unite ale Curţii Supreme de
Justiţie, Curtea reaminteşte că reuniunea secţiilor unite ale unei jurisdicţii are drept scop să confere
autoritate deciziilor de principiu cele mai importante pe care această jurisdicţie este chemată să le
dea”.

49
Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru cauze penale. Ch. 2013, p.429

64
 Recursul în interesul legii este calea extraordinară de atac prin care se asigură estre asigurarea
rolului decisiv al Curţii Supreme de Justiţie în menţinerea respectului faţă de lege interpretarea şi
aplicarea unitară a legii penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării.
Titularii drepturlui de a iniția recursul în interesele legii ?
 Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie;
 Preşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie;
 Procurorul General;
 Preşedintele Uniunii Avocaţilor
pot solicita Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a se pronunţa asupra problemelor de drept
care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă
instanţă.
Conținutul cererii de recurs în interesul legii:
Cererea trebuie să cuprindă:
 soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora;
 jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale;
 jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului;
 opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu;
 soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.
Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca
inadmisibilă, de copii ale hotărîrilor judecătoreşti irevocabile din care rezultă că problemele de drept
care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti învestite
cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.
Condiţiile de admisibilitate. Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face
dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin
hotărîri judecătoreşti irevocabile, care sunt anexate la cerere.
Procedura de judecare. Recursul în interesul legii se judecă de Colegiul penal al Curţii
Supreme de Justiţie. Pentru judecarea cauzei sub toate aspectele, Preşedintele Curţii Supreme de
Justiţie poate completa completul de judecată cu trei judecători din alt colegiu al Curţii Supreme de
Justiţie.La primirea cererii, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie desemnează în mod aleatoriu trei
judecători din Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie pentru a întocmi un raport asupra
recursului în interesul legii.În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului de judecată
poate solicita opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi în domeniu asupra chestiunilor de drept
soluţionate diferit.Raportul cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea pe care
acestea se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi opinia
specialiştilor consultaţi. Totodată judecătorii raportori întocmesc şi motivează proiectul soluţiei ce se
propune a fi dată recursului în interesul legii.Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie fixează termenul
de judecare a recursului în interesul legii. Şedinţa Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie se
convoacă de preşedintele instanţei cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. La
convocare fiecare judecător primeşte o copie de pe raportul cu soluţia propusă.La şedinţă participă
toţi judecătorii în funcţie care fac parte din Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, cu excepţia
celor care din motive obiective nu pot participa. Şedinţa are loc în prezenţa a cel puţin 2/3 din
numărul judecătorilor în funcţie. Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie prezidează şedinţa
Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursului în interesul legii.
Recursul în interesul legii se susţine în faţa Plenului Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie de către Procurorul General, preşedintele Uniunii Avocaţilor sau de către judecătorul
desemnat de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.
Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia
se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. Abţinerea de la vot este interzisă.

65
 Efectele deciziei pronunțate asupra cererii de recurs în interesul legi. Decizia pronunţată în
interesul legii este obligatorie din ziua pronunţării şi nu are efect asupra cauzelor deja soluţionate
printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă, adică este supusă principiului neretroactivității.

66
Bibliografie recomandată:

1. Adrian Cerbu. Consideraţiuni generale cu privire la unele temeiuri pentru recursul ordinar.
În: Revista de Ştiinţe Penale. Anuar, Anul III, 2007
2. Cochinescu N., Organizarea puterii judecătoreşti în România, Bucureşti, 1997
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova
nr. 122–XV din 14.03.2003, cu modificări şi completări până la data studierii cursului.
4. Decizia CC de inadmisibilitate nr. 71 din 14.05.2019 a sesizării nr. 90g/2019 privind
excepția de neconstituționalitate a articolului 31 alin. (3) din Codul de procedură penală
(continuarea judecării cauzei în situația înlocuirii unui judecător)
5. Decizia CC de inadmisibilitate nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării
nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 347
alin. (3) din Codul de procedură penală (pct.25)
6. Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
file:///C:/Users/User/Desktop/csj%20vicol.pdf
7. Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
file:///C:/Users/User/Desktop/csj%20vicol.pdf
8. Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
file:///C:/Users/User/Desktop/csj%20vicol.pdf
9. Decizia Colegiului penal al CSJ nr.1ro-283/2004 din 30.01.2004 // Buletinul Curţii
Supreme de Justiţie a R.Moldova, 2004, nr.3 p.12
10. Decizia Colegiului penal al CSJ nr. 1ra-743/08 din 1 iulie 2008, în: Jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere.Ch., 2012, p.520
11. Decizia Colegiului Penal CSJ 07.08.2019, Dosarul nr. 1re-66/2019. Disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14029
12. Decizia Colegiului Penal CSJ din 12.04.2016, Dosar nr.1ra-659/16). disponibil:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=6204
13. Decizia Colegiului Penal CSJ din 22.05. 2018. Dosar nr. 1ra-516/2018, p..9. Disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11215
14. Decizia CSJ din 21.03 2017, dosar nr.1ra-522/2017. Disponibilă: https://www.rise.md/wp-
content/uploads/2017/09/CSJ-Sirbu-Grigore.pdf
15. Dolea I. Codul de procedură penală. Comentariu aplicativ. Ch.2016
16. Hotărârea CC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
dispoziții din articolul 6 pct. 111) din Codul de procedură penală (definiția noțiunii de
„eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr. 216g/2019)
17. Hotărârea CC nr.18/2017 din 22.05. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
prevederi din Codul de procedură penală (intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr.
27g/2017) (pct.74).
18. Hotărârea CtEDO Bacanu şi S.C.”R” S.A. c. României din 3 martie 2009
19. Hotărârea CtEDO Dan c. Moldovei din. 5 iulie 2011
20. Hotărârea CtEDO Flueraș c. României din 09 aprilie 2013.
21. Hotărârea CtEDO Ghimp şi alţii c. Republicii Moldova din 30 octombrie 2012
22. Hotărârea CtEDO Lazu c. Moldovei din 05 iulie 2016
23. Hotărârea CtEDO Olujic c. Croației din 5 februarie 2009
24. Hotărârea CtEDO Plotnicova c. Moldovei din 15 mai 2012
25. Hotărârea CtEDO Popovici c. Moldova, din 27 noiembrie 2007
26. Hotărârea CtEDO Serrano Contreras c. Spaniei din 20 martie 2012
27. Hotărârea Plenului CSJ a RM din 30.10.2009, nr.9, Cu privire la judecarea recursului
ordinar în cauza penală

67
28. Hotărârea Plenului CSJ nr.3 din 09.06.2014 Cu privire la aplicarea de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale (pct.20)
29. Hotărîrea CtEDO Ghirea v. Republica Moldova din 26 iunie 2012
30. Hotărîrii Plenului CSJ nr.22 din 12.12.2005 Cu privire la practica examinării cauzelor
penale în ordine de apel; disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=224
31. Încheierea din 17.02.2020 (dosar 1-154/18) emisă de Judecătoria Chișinău, sediul
Buiucani
32. Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Vol. II, Bucureşti,
1995
33. Klaus Sollfrank. [et. al.]. Constituția Republicii Moldova: comentariu. Ch. Arc, 2012, p.
446
34. Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.] Manualul Judecătorului pentru
cauze penale. Ch. 2013, p.399
35. Osoianu, Tudor. Căile de atac în procesul penal. Îndrumar pentru avocaţi. Chişinău. 2016.
36. Recomandarea nr. 79 CSJ Privind interpretarea unor prevederi din Codul de procedură
penală care reglementează procedura de examinare a recursului în anulare împotriva
deciziei Curţii Supreme de Justiţie http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=124
37. Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II; Bucureşti, Ed. PAIDEIA;
1997
38. Бойков А.Д., Курс советского уголовного процесса. Часть общая, Москва, 1989
39. Мозяков В.В. в соавт., Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу
Российской Федерации, Практическое руководство для следователей, дознавателей,
прокуроров, адвокатов, Изд. «ЭКЗАМЕН», Москва, 2002

68