UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

MASTER, „ŞTIINTE PENALE”

Judecata în prima instanţă

Instituţii ale dreptului procesual penal

1
 Judecata în Prima Instanţa

1. Introducere
Noţiunea de judecată are un sens restrâns, prin care se înţelege operaţiunea logică
practică şi juridică prin care un organ cu competanţă jurisdicţională soluţionează un
conflict de drept cu care a fost investit.
Într-un sens mai larg, prin judecată ca fază aa procesului penal, se înţelege acea etapă
procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor penale din momentul sesizării iniţiale şi
până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.1
În realizarea scopului procesului penal ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune sa
fie sancţionată potrivit legii penale.2
Judecata nu poate fi confundată cu noţiunea de proces, care desemnează un ansamblu de
activităţi ce se desfăşoară potrivit legii pentru rezolvarea conflictului de drept penal,
incluzând urmărirea penală, judecata şi executarea.
În cadrul procesului penal judecata are un caracter necesar şi indispensabil, pentru
aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penală, celor care au săvârşit infracţiuni, fiind
considerată faza principală a procesului penal.
Judecata penală ca fază a procesului penal are ca obiect soluţionarea cauzei în mod
definitiv. Aceasta presupune pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, susceptibilă de
a fi pusă în executare, în scopul realizârii depline şi definitive a sarcinilor justiţiei penale.3
Judecata în prima instanţă joacă un rol foarte important în cadrul judecăţii penale.
Importanţa judecăţii penale în primă instanţă este covârşitoare, astfel că de modul în care
se soluţionează cauza penală în această instanţă, de calitatea hotărârii judecătoreşti
adoptate depinde de întinderea judecăţii penale.
Hotărârea în prima instanţă nu are caracter definitiv , ea fiind susceptibilă de a fi atacată
prin căile de atac prevăzute de lege.

1
I. Neagu, „Tratat de procedură penală”, editura Pro, Bucureşti, 1997, p478
2
Grigore Theodoru, „Drep procesual penal, partea specială”, editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p179
3
Nicolae Volonciu, „Tratat de procedură penală, partea generală”, editura Paideia, Bucureşti, 1999, p137

2
 2. Trăsăturile judecăţii în primă instanţă
2.1. Scopul judecăţii în primă instanţă
Judecata în prima instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii, fără de care nu se
poate realiza actul de justiţie.
Întradevăr, fără judecată nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de legea penală, celui
care a săvârşit infracţiunea, iar judecata trebuie să treacă neapărat prin judecată în primă
instantă, nefiind posibilă trecerea directă la judecata în căile de atac.
Judecata în prima instanţă este etapa cu caracter general a judecăţii, în care au deplină
aplicare principiile şi normele comune prin care e reglementată judecata, celelalte etape
au un caracter special.
Judecata în prima instanţă trebuie să soluţioneze fondul cauzei, trebuie să constate dacă
învinuirea adusă inculpatului este întemeiată, iar în caz afirmativ, să aplice pedeapsa, sau
alte măsuri prevăzute de legea penală.4
Specificul judecăcăţii în primă instanţă este determinat de scopul acesteia, şi anume,
aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instanţa de
judecat, prin efectuarea unei cercetări judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor judiciare
iar în raport cu constatările efectuate, se soluţionează latura penală prin condamnare,
achitare sau încetarea procesului penal şi latura civilă prin obligarea sau nu la despăgubiri
civile.5
Constatările pe care trebuie să le facă prima instanţă atât în latura penală căt şi în latura
civilă se întemeiază pe adminstrarea şi aprecierea probelor. Probele care au fost strânse în
timpul urmării penale, au servit ca temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului, însă
pentru condamnarea acestuia de către prima instanţă, este necesar ca aceasta să verifice
nemijlocit aceste probe, şi trebuie să fie completate cu alte probe, care sunt necesare,
după aceea prin aprecierea probelor în asamblul lor, să se afle adevărul cu privire la fapta
şi persoana judecată.
Întreaga activitatea probatorie , care e caracteristică judecăţii în primă instanţă, se
numeşte cercetare judecătorească.

4
Grigore Theodoru, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p221
5
Vasile Păvăleanu, „Drept procesula penal, partea specială”, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p189

3
După epuizarea judecăţii în primă instanţă, este posibil ca o cauză să revină la această
etapă, dacă sentinţa penală a fost desfiinţată în apel sau casată în recurs ori în recurs în
anulare, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, unde se vor aplica reguli specifice
acestei judecăţi.6

2.2. Obiectul judecăţii în primă instanţă

Potrivit art. 317, Cod procedură penală, judecată în prima instanţă se mărgineşte la fapta
şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului
penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea .
Aşadar obiectul judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi persoana pentru care s-a
dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau cu privire la care s-a introdus o plângere
prealabilă cu caracter de sesizare al instanţei.7
În art. 317 Cod procedură penală se precizează că obiectul judecăţii se referă la fapta şi
nu la infracţiunea săvârşită care ar implica şi încadrarea juridică a faptei.
În practica judiciară s-a dat o interepretare extensivă dispoziţiilor privind obiectul
judecăţii în prima instanţă, în sensul că s-a considerat sesizată instanţa, şi cu faptele
reţinute în expunerea rechizitoriului, chiar dacă ele nu erau trecute nici ca fapte nici ca
încadrare juridică în dispozitivul rechizitoriului
O faptă pentru care procurorul nu a dispus disjugerea ori neînceperea urmăririi penale, nu
poate face obiectul judecăţii în primă instanţă, ceea ce exclude voinţa acestuia de a
dispune trimitere în judecată pentru aceste fapte.
Dacă în cursul judecăţii s-a extins obiectul judecăţii, în condiţiile prevăzute de art. 335-
337 Cod procedură penală, şi la alte fapte şi persoane, judecata se va desfăşura şi cu
privire la aceste fapte şi persoane
Extinderea obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul judecăţii în primă
instanţă, deoarece trebuie respectat principiul triplului grad de jurisdicţie.
În cazul în care necesitatea extinderii obiectului judecăţii se constată într-o cale de atac,
după desfiinţarea sau casarea hotărârii atacate, cauza se rejudecă de către prima instanţă
şi cu acest prilej se va proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la alte fapte şi
persoane.

6
Vasile Păvăleanu, „Drept procesula penal, partea specială”, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p190
7
G. Antoniu, „Practică judiciară penală.Procedură penală”,editura Academia, Bucureşti, 1993, p213

4
Atunci când sesizarea instanţei se face prin plângerea persoanei vătămate, obiectul
judecăţii în primă instanţă îl constitui fapta şi persoana menţionată în plângere.

2.3. Participanţii la judecată în primă instanţă

Poziţia procesuală a participanţilor la judecata în primă instanţă este aceea indicată de
normele comune privind judecata , cu unele particularităţi cuprinse în norme speciale.
Judecata în prima instanţă poate fi efectuată conform normelor legale de competenţă, de
oricare dintre instanţele judecătoreşti, chiar şi de Curtea Supremă de Justiţie.
La desfăşurarea acesteia pot participa , pe lângă instanţă şi procurorul, parţile şi alte
persoane a căror prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei penale.
Instanţa de judecată este subiectul oficial dominant în această fază a procesului penal,
fără prezenţa acesteia nu se poate infăptui judecata.8
Judecătoria şi Tribunalul militar au competenţă generală de a judeca în primă instanţă, iar
celelalte instanţe judecă în această etapă numai cauzele pe care legea le dă expres în
competenţa lor.
Compunerea instanţei de judecată în primă instanţă a fost reaşezată prin Legea nr.
142/1997, această lege a modificat legea 92/1992, pentru organizarea judecătorească şi
prin Legea nr. 43/1999, care a modificat legea nr. 54/1993, pentru organizarea instanţelor
şi parchetelor militare.
Astfel, cauzele date în competenţă de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor, curţilor
de apel, precum şi a tribunalelor militare, tribunalului militar teritorial, şi a Curţii militare
de apel, se judecă cu un singur judecător.
Participarea procurorului la judecata în prima instanţă este obligatorie la fiecare termen
de judecată, şi prin excepţie, la judecătorie, numai în cazurile prevăzute de art. 315 Cod
procedură penală, adică cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin
rechizitoriu.
Atunci când este vorba despre majorarea pedepselor la mai multe infracţiuni, prin Legea
nr. 140/1996 şi modificarea art. 315 Cod procedură penală, prin Legea 141/1996, numai
în două cazuri participarea la şedinţele de judecată ale procurorului nu este obligatorie,
deoarece este vorba despre infracţiunele prevăzute de art. 180 al. 1, şi 184 alin.1 cod
penal, al căror maxim de pedeapsă este sub 2 ani de închisoare.
8
I. Neagu, „Drept procesual penal”, editura Academia, Bucureşti, 1988, p376

5
Procurorul este obligat să participe la judecată în primă instanţă, în cazul în care vreunul
din inculpaţi se află în stare de detenţie, în cauză sau în executarea unei condamnări,
deoarece legea nu face distincţie în ce cadru procesual a fost dispusă măsura.
În cazul inculpaţilor minori, participarea la judecată a procurorului este obligatorie, în
primă instanţă, numai dacă starea de minoritate exista la data sesizării.
Atunci cănd procurorul este prezent, dar nu i se dă cuvântul pentru a-şi susţine oral
rechizitoriul, înseamnă că nu a participat la judecată şi operează nulitatea absolută.9
În afară de cazurile arătate de art. 315 al. 1, Cod procedură penală, procurorul, participă
la şedinţele care au loc la judecătorie în cazul reabilitării judecătoreşti, contestaţiei în
anulare, revizuirii.
În exercitarea rolului său activ, procurorul trebuie să îşi spună părerea asupra tuturor
problemelor ridicate de părţi sau de apărare, el putând formula cereri, ridica excepţii şi
pune concluzii motivate.
În problemele ridicare în faţa instanţei procurorul trbuie să prezinte un punct de vedere
clar şi ferm, fără să lase chestiunile la simpla apreciere a instanţei.10
Participarea părţilor la judecată în prima instanţă, alături de alţi subiecţi procesuali, este
necesară pentru desfăşurarea normală a procesului penal şi aflarea adevărului.
În primul rând inculpatul rămâne figura centrală şi în această fază a procesului penal.
Pentru a se asigura prezenţa inculpatului la procesul penal, Codul de procedură penală
prevede că citaţia trebuie înmânată cu cel puţin trei zile înaintea termenului fixat.
Inculpatul citat se poate prezenta personal la proces, sau prin reprezentant legal.
Potrivit art.314, Cod procedură penală, judecata nu poate avea loc, decât în prezenţa
inculpatului, iar când acesta se află în stare de deţinere, aducerea inculpatului arestat la
judecată este obligatorie.
În cazul infractorului minor se prevede obligativitatea prezenţei sale la judecată, sub
sancţiunea nulităţii absolute, însă legea prevede că atunci când minorul se sustrage de la
judecată, acesta poate fi judecat în lipsă.
Apoi, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente trebuie citate cu
respectarea regulilor instituite de art. 175- 181, Cod procedură penală.

9
Vasile Păvăleanu, „Drept procesula penal, partea specială”, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p196
10
Nicolae Volonciu, „Tratat de procedură penală, partea generală”, editura Paideia, Bucureşti, 1999. p
180

6
Ele pot participa la judecată, dar pot fi şi reprezentate.
Alături de părţi la judecarea cauzelor în primă instanţă pot participa şi alte persoane, cum
ar fi martorii, experţii, sau interpretii. Participarea acestor persoane este incidentală,
deoarece nu urmăresc un interes personal în cauză.
Şi nu în ultimul rând apărătorul participă la judecată în primă instanţă în toate cazurile de
asistenţă juridică obligatorie, dar şi în cele de asistenţă juridică facultativă, pentru
inculpat şi pentru celelalte părţi situându-se pe poziţia procesuală a acestora.

7
 3. Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă
În fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de judecată:
a) luarea măsurilor de pregătire a şedinţei de judecată;
b) desfăşurarea şedinţei de judecată;
c) deliberarea şi luarea horărârii.
Toate aceste activităţi au o reglementare deosebită, în raport cu etapa de judecata a căruia
îi aparţine dar sunt şi norme comune care le reglementează, indiferent de etapa din care
fac parte.11

3.1. Fixarea termenului de judecată

În vederea repartizării dosarelor pe complete acestea sunt transmise persoanei desemnate
cu repartizarea aleatorie a cauzelor. Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu
sunt preluate de preşedinte care ia măsurile necesare în scopul pregătirii şedinţei de
judecată.

3.2. Citarea părţilor

După fixarea termenului de judecată şi determinarea judecătorului sau a completului care
va judeca în primă instanţă, preşedintele instanţei judecătoreşti dispune citarea
persoanelor care trebuie să ia parte la judecata în prima instanţă.
În faţa primei instanţe desfăşurându-se o cercetare judecătorească, în care sunt ascultaţi
martori, experţi, se folosesc interpreţi, este necesar ca aceştia să fie chemaţi, prin citaţie ,
pentru termenul de judecată.
Chemarea părţilor la judecată în primă instanţă se face prin citaţie, iar procedura se face
după regulile din partea generală a Codului de procedură penală şi revine personalului
auxiliar al instanţei. Citaţia trebuie sa fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea
termenului fixat.
În cazul în care inculpatul nu locuieşte în ţară se aplică în mod corespunzător dispoziţiile
art 273 (2).
Atunci când inculpatul este trimis in judecată în stare de arest, preşedintele sau vreunul
dintre judecătorii completului de judecată, atunci când primeşte dosarul fixează un

11
Dragu Creţu, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Universitatea Danubius, Galaţi, p78

8
termen de judecată nu mai mare de 48 de ore, cu dispoziţia de a fi adus în judecată, şi
totodată i se comunică o copie a actului de sesizare.
Atunci când asistenţa juridică este obligatorie, preşedintele instanţei are obligaţia de a
solicita baroului de avocaţi desemnarea unui avocat din oficiu.
După toate acestea se va afişa lista cauzelor care urmează a se judeca la termenul fixat.
Lista de şedinţe cuprinde cauzele ce urmează a se afla pe rolul instanţei de judecată în
acea zi, în ordinea lor de precădere, şi se afişează în 24 de ore înainte de termenul de
judecată.

9
 4. Şedinţa de judecată în primă instanţă
La termenul fixat pentru judecată în prima instanţă se desfăşoară şedinţa de judecată.
Şedinţa de judecată în primă instanţă se desfăşoară în faţa instanţei constituită potrivit
legii, în mod public, oral, nemijlocit şi contracdictoriu.12
Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea le reglementează
amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape:
a) începutul judecăţii;
b) cercetarea judecătorească;
c) dezbaterile;
d) ultimul cuvânt al inculpatului.
La termenul de judecată stabilit, preşedintele declară şedinţa deschisă. Se verifică de către
instanţă dacă s-a format completul potrivit dispoziţiilor legale şi dacă nu sunt judecători
incompatibili, în caz contrar completul trebuie schimbat cu un complet legal alcătuit. În
lipsa grefierului, cauza nu se poate judeca.
După ce toate măsurile pregătitoare au fost îndeplinite şi instanţa constată că nu există
nici un impediment pentru buna desfăşurare a procesului va constata cauza în stare de
judecată.
Urmează activitatea de „anchetă judiciară”, atunci când instanţa va readministra probele
care au fost administrate în faza de urmărire penală putând administra şi probe noi.
Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului
de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se
aduce.13
După ascultarea inculpatului, se trece la ascultarea parţii vătămate, părţii civile, şi părţii
responsabil civilmente.
După ce s-a făcut apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor citaţi pentru şedinţa de
judecată , preşedintele constată care dintre ei sunt prezenţi şi care lipsesc, după care invită
martorii, să părăsească sala de judecată şi să reintre atunci când sunt chemaţi, deoarece ei
sunt chemaţi pe rând în sala de judecată.

12
Grigore Theodoru, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p235
13
Dragu Creţu, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Universitatea Danubius, Galaţi, p80

10
După identificarea şi prestarea jurământului potrivit normelor din partea generală a
codului, se trece la audierea acestora.
Lipsa martorilor poate duce la concluzia că audierea acestora numai este necesară astfel
că judecata va continua. În caz contrar se va dispune amânarea cauzei în vederea audierii
martorilor a căror lipsă nu e justificată.14
Cercetarea judecătorească poate necesita uneori efectuarea unei cercetări la faţa locului
sau a unei reconstituiri, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile din partea generală a
Codului.
Instanţa îndeplineşte aceste activităţi în condiţiile proprii fazei de judecată, cu deplasarea
întregului complet, a grefierului, a procurorului, a cărui prezenţă este obligatorie. Toate
aceste activităţi se desfăşoară ca o continuare a şedinţei de judecată.
După ce a fost epuizată administrarea probelor admise, preşedintele instanţei are
obligaţia să întrebe pe procuror şi pe părţile din proces dacă mai au explicaţii de dat, ori
de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.
După acest moment dacă nu s-au formulat cereri noi sau dacă cererile propuse au fost
respinse de instanţă, preşedintele ca declara terminată cercetarea judecătorească.

4.1. Dezbaterile judiciare

Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral procurorul şi parţile în
proces asupra fondului cauzei penale:
a) Existenţa sau inexistenţa infracţiunii;
b) Săvârşirea ei de către inculpat;
c) Împrejurările care stabilesc răspunderea penală şi civilă a acestuia.
Dezbaterea judiciară este obligatorie, şi lipsa ei atrage nulitatea hotărârii pronunţat
întrucât încalcă dreptul la cuvânt al procurorului şi dreptul de apărare al părţilor. Nefiind
prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea acestui drept trebuie invocată în
cursul dezbaterilor de către partea căreia nu i s-a dat cuvântul pentru că altfel nulitatea nu
se acoperă.
Părţile când sunt asistate de apărător, participă la dezbateri prin cuvântul apărătorilor.
Apărătorul inculpatului, poate pleda pentru nevinovăţie atunci când probele nu sunţin
vinovăţia.
14
Dragu Creţu, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Universitatea Danubius, Galaţi, p81

11
Dacă există probe de vinovăţie, apărătorul poate demostra că fapta nu constituie
infracţiune ci abatere, sau poate să primească o încadrare juridică mai uşoară.

4.2. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată

După închidera şedinţei de judecată instanţa procedează în camera de consiliu, în secret,
la deliberarea asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept ale cauzei.
Dacă prima instanţă a constatat că probele admistrate sunt de natură a lămuri cauza sub
toate aspectele, deliberează asupra următoarelor chestiuni:
a) Dacă a avut loc fapta pentru care este judecat inculpatul;
b) Dacă a fost săvârşită de către acesta cu vinovăţie;
Răspunsul negativ la aceste întrebări face să înceteze deliberarea. Raspunsul afirmativ la
chestiunile de mai sus obligă prima instanţă să constate prima toate împrejurările de fapt
în care a fost săvârşită infracţiunea, de natură de a indica gradul ei de pericol social,
precum şi împrejurările care se referă la persoana inculpatului ce pot influenţa
răspunderea sa penală.15
Pronunţarea hotărârii se face de către preşedintele completului, asistat de către grefier şi
explică părţilor că au dreptul la apel şi recurs.
Hotărârea primei instanţe este actul procesual prin care este înfăptuită sarcina justiţiei în
cauza penală. Hotărârea se pronunţă în numele legii, şi dacă rămâne definitivă capătă
putere de lege faţă de organele de stat, de instituşii şi faţă de persoanele la care se referă.
Hotărârea penală trebuie să îndeplinească două soluţii fundamentale:
a) Legalitatea;
b) Temeinicia.
Hotărârea este legală când este rezultatul unei activităţi procesuale conform legii şi
cuprinde soluţia corespunzătoare legii penale şi civile.
Hotărârea este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre faptele cauzei, şi când
aplică o pedeapsă just individualizată şi temeinic argumentată.
După rezolvarea tuturor aspectelor procesuale: dezbateri orale şi contradictorii,
soluţionarea excepţiilor neunite cu fondul, administrarea probelor şi luarea concluziilor
parţilor, preşedintele va declara dezbaterile închise, iar judecătorii ce alcatuiesc completul
de judecata purced la deliberare, în vederea pronunţării hotărârii. Rezultatul deliberarii se
15
Grigore Theodoru, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p278

12
consemnează succinct în minută. După redactarea minutei, unul dintre judecători va trece
în condica de şedinţă datele esenţiale din minută şi numele judecătorului care va redacta
hotărârea. Dupa aceste operaţiuni, preşedintele completului pronunţă soluţia în numele
legii, în şedinţă publică, indiferent dacă parţile sunt sau nu prezente. Din acest moment
instanţa se dezinvesteşte de soluţionarea respectivului proces. Hotărârea se comunică în
copie tuturor parţilor, precum şi procurorului când acesta participă la judecată.

4.3. Sentinţa penală

Sentinţa penală este actul procesual prin care se îndeplinesc sarcinele justiţiei în cauzele
penale, deoarece aplicarea legii penale împotriva infractorului, prin condamnarea sa
penală, se realizează prima oară prina acest act.
Având un rol atât de important în prevenirea şi combaterea infracţiunilor, sentinţa penală
trebuie să aibă asemenea caracteristici încât să fie recunoscută ca un act al autorităţii
judecătoreşti. Aceste caracteristici sunt legalitatea şi temeinicia.
Hotărârea penală definitvă este irevocabilă iar desfiinţarea ei şi inlocuirea cu o altă
devenie posibilă numai atunci când aceasta a fost modificată în urma exercitării unai căi
extraordinare de atac. Hotărârea definitivă are autoritate de lucru judecat şi este
executorie.16

16
Dragu Creţu, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Universitatea Danubius, Galaţi, p95

13
Concluzii
Fără a diminua cu nimic rolul celorlalte două faze ale procesului penal, urmărirea penală
şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, putem spune că judecata penală
reprezintă faza procesual penală cu conţinutul cel mai bogat şi totodata cu cea mai mare
importanţă în cadrul procesului penal.
Normele care reglementeză judecata penală au cunoscut numeroase modificări
determinate de evoluţia societăţii româneşti.
În perioada de feudalism şi după constituirea celor trei ţări româneşti, normele care
reglementau aspectele privind judecata penală erau cuprinse într-un ansamblu normativ,
cunoscut sub denumirea de Legea Ţării, sau Obiceiul Ţării.
Structura procesului penal,de a cuprinde faza de judecată ca singură activitate prin care se
poate pronunţa o pedeapsă persoanei care a săvârşit o infracţiune, este consecinţa a unui
sistem aplicabil pe plan mondial, în care justiţia în cauzele penale este de atribuţia
instaţelor judecătoreşti, singurle care pot aplica sancţiunile prevăzute de legea penală.
Asa cum am descoperit pe parcursul acestui referat judecata este considerată fază
principală a procesului penal, situându-se între urmărirea penală, care pregăteşte judecata
şi faza de executare a hotărârilor penale, prin care se aduce la îndeplinire ceea ce a
hotărât instanţa judecătorească.
Chiar dacă i s-a atribuit judecăţii caracterul de faza principală în procesul penal, aceasta
nu ştirbeşte cu nimic importanţa celorlalte faze, deoarece fiecare dintre ele , prin
finalitatea pe care o au, contribuie la realizarea scopului procesului penal.

14
Bibliografie
1) Dragu Creţu, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Universitatea
Danubius, Galaţi;
2) Grigore Theodoru, „Drept procesual penal, partea specială”, editura Cugetarea,
Iaşi, 1998;
3) Vasile Păvăleanu, „Drept procesula penal, partea specială”, editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001;
4) Nicolae Volonciu, „Tratat de procedură penală, partea generală”, editura
Paideia, Bucureşti, 1999;
5) I. Neagu, „Drept procesual penal”, editura Academia, Bucureşti, 1988;

15