INTRODUCRE

În doctrina dreptului procesual penal , cuvântului judecată i se atribuie două

sensuri.

Într-un sens, judecata are semnificația de operație logică prin care instanța
soluționează cauza penală cu care a fost sesizată.

În alt sens, judecata reprezintă o fază a procesului penal desfășurată în fața

instanței care este învestită cu cercetarea, evaluarea și soluționarea conflictu- lui de
drept penal dedus înaintea sa.

Judecata, ca fază distinctă a procesului penal, se declanșează din momentul

parvenirii cauzei în instanță și durează până la rămânerea definitivă a hotărârii
penale.

Judecata este o activitate specifică diferind de la o categorie de procese,

bunăoară, cele civile, economice la alte categorii, de exemplu, cele penale prin
obiectul conflictului de drept și prin modul în care este reglementată legal
desfășurarea sa.

În procesul penal, spre deosebire de majoritatea celorlalte procese judicia- re

în care judecata este singura activitate care constituie conținutul formal al
procesului, justiția penală este precedată de o activitate procesuală prejudicia- ră
efectuată de organul de urmărire penală sub conducerea procurorului.

Importanța deosebită pe care o are faza de judecată în desfășurarea procesu-

lui penal a fost remarcată de toți autorii de specialitate care, fără echivoc, au
recunoscut judecății locul central pe care îl deține în înfăptuirea justiției penale.

Prin aceasta nu se subminează importanța urmăririi penale, dar se pune

accentul pe faptul că rezolvarea conflictului de drept penal apărut din săvârșirea
unei fapte penale, stabilirea vinovăției ori nevinovăţiei celui dedus justiției rămâne
a fi prerogativa exclusivă a instanţei de judecată.
 În literatura de specialitate s-a arătat că deşi judecata este faza centrală a
procesului penal și cea mai importantă în complexul activităților procesuale
penale, nu este însă şi caracterizantă pentru procesul penal, însuşirea de
caracterizantă aparținând fazei de urmărire penală.

Judecata are ca sarcină numai soluţionarea procesului, fără a realiza cele

dispuse prin hotărârea adoptată. După pronunţarea soluţiei în cauză, procesul
parcurge o altă (ultimă) fază, în cadrul căreia se pune în executare hotărârea

Obiectul judecății este soluţionarea cauzei penale în mod definitiv, ceea ce

presupune pronunţarea de către instanță a unei hotărâri legale și temeinice,
susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline și definitive a
sarcinilor justiției penale.

Judecarea cauzelor penale trece prin anumite trepte, fiecare realizându-se în

fața altei instanțe și de un grad diferits.

Existența acestor trepte în activitatea de judecată este justificată de

necesitatea instituirii unor posibilități privind realizarea controlului jurisdicțional.

Legislația procesuală penală de până la 18 aprilie 1996 conținea reglementă-

ri privind judecata în două grade de jurisdicție – judecata în primă instanţă, cu
posibilitatea ca, în aceeaşi cauză, să aibă loc și o examinare judiciară în recurs.
Sistemul procesual penal în vigoare include trei grade de jurisdicţie
materializate prin judecată în primă instanţă (în fond), judecata în apel şi judecata
in recurs.
Prin urmare, judecarea cauzelor penale se face într-un sistem dispus în scară,
fiecare treaptă realizându-se în fața altei instanțe și de un grad diferit.

Sporirea gradelor de jurisdicţie în ţara noastră pledează în favoarea ridică- rii

calitative a actului de justiție.
 1. Partea pregătitoare a ședinței de judecată

Se consideră că în partea pregătitoare a şedinţei de judecată sunt realiza- te

o serie de activități cu caracter organizatoric" de natură să asigure buna a judecării
cauzei.

Din economia dispozițiilor legale (art. 354-364 din CPP) care vizează acest
moment procesual se desprinde concluzia că partea pregătitoare este menită să
asigure pentru cercetarea judecătorească și dezbaterile judiciare desfășurarea in
strictă concordanță cu prevederile legii, asigurarea termenului rezonabil de
judecare și posibilitatea examinării nemijlocite în instanţă a tuturor pro- belor în
acuzare și apărare. Astfel, partea pregătitoare a ședinței de judecată contribuie la:
1) examinarea acuzării de către judecători obiectivi, imparțiali și personal
dezinteresați de rezultatul procesului; 2) asigurarea prezenței în şedinţa de judecată
și a participării active a inculpatului, căruia să-i fie expli- cate, într-o limbă
accesibilă, drepturile și obligațiile și să i se creeze condiții în special pentru a-și
realiza dreptul la apărare, inclusiv de a fi asistat de un apă- rător; 3) prezentarea în
ședință a părților, a martorilor și a altor persoane care contribuie la desfășurarea
procesului penal; 4) crearea condițiilor favorabile ce ar asigura ca martorii să facă
declarații veridice, iar experții să formuleze concluzii certe în scopul examinării
legale a acuzării; 5) formularea și soluționarea cererilor și demersurilor în vederea
unei cercetări sub toate aspectele, complete și obiective a circumstanțelor care se
referă la faptă și la făptuitor.

Acțiunile procedurale ce țin de etapa pregătitoare a ședinței pot fi cla-

sificate astfel: 1) deschiderea ședinței de judecată și verificarea prezenței în
instanță; 2) constatarea legalității participării în ședință a persoanelor citate; 3)
explicarea drepturilor participanților la proces; 4) asigurarea mijloacelor de probă
necesare.
 Acestea sunt reglementate, pe de o parte, de normele comune privind ju-
decata în general, pe de altă parte , de normele speciale privind desfăşurarea
judecății în primă instanţă.

Partea pregătitoare a ședinței de judecată începe cu deschiderea ședinței (art.

354 din CPP). La data și ora fixată pentru judecare , președintele ședinței deschide
şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată (denumirea completă a cauzei,
numărul, date despre inculpat).

Semnificația acestui moment este marcată prin faptul că judecarea cauzei

disciplina ședinței; sala unde se desfășoară judecata devine sală de ședintă tot din
acest moment se realizează, în deplinătatea lor, principiile oralităţii , publicităţii,
nemijlocirii ș.a.

Până la începerea examinării cauzei grefierul este obligat să verifice dacă toți
cei citați în judecată s-au prezentat; cine și din care motive nu a primit citație, dacă
există dovada despre înmânarea citațiilor persoanelor chemate în judecată, copia
rechizitoriului și a altor materiale. Despre absența unor asemenea date grefierul
raportează neîntârziat președintelui ședinței pentru luarea măsurilor suplimentare
de asigurare a prezentării părților și înmânare a actelor procedurale necesare.

Potrivit art. 355 din CPP, după apelul părților și al celorlalte persoane cita-
te, grefierul raportează în instanță și motivele neprezentării celor care lipsesc.
Motivele sunt fixate în procesul-verbal al ședinței de judecată.

În scopul asigurării condițiilor favorabile pentru audierea în mod separat a

martorilor (alin. (1) al art. 370 din CPP), conform art. 356 din CPP, după apelul
martorilor, președintele ședinței de judecată cere ca ei să părăsească sala de ședință
și îi avertizează să nu se îndepărteze fără încuviințarea lui. Președintele ia măsuri
ca martorii audiați să nu comunice cu cei neaudiați.

Din rațiunea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, părțile

nu sunt îndepărtate, până la darea declarațiilor, din sala de ședință.
 În cazul când la judecarea cauzei este necesară participarea interpretului și
traducătorului, președintele ședinței este obligat să le stabilească identitatea, să le
explice drepturile și obligaţiile. Această măsură are prioritate, întrucât intervenția
lor se cere imediat după deschiderea ședinței de judecată, fiind ne- cesară
traducerea întrebărilor și dispozițiilor președintelui.

La începutul judecății o importanţă deosebită trebuie să se acorde veri-

ficărilor privitoare la inculpat (art. 358 din CPP). Acestea, pe lângă faptul că
preîntâmpină pronunțarea unor hotărâri care ar putea fi impotriva altor persoane
decât inculpatul condamnat?, au valoare pentru puse în executare crearea
condițiilor eficiente în scopul probării învinuirii înaintate

În acest scop, sunt clarificate datele specificate la alin. (1) al art. 358 din
CPP, care se referă la: numele, prenumele, patronimicul inculpatului; anul, luna,
ziua și locul nașterii, cetățenia inculpatului; domiciliul inculpatului; ocupația și
datele despre evidența militară; situația familială și datele desexistenţa în
întreținerea lui a altor persoane; studiile; datele despre in- validitate; datele despre
existenţa titlurilor speciale, gradelor de calificare și a distincțiilor de stat; dacă
posedă limba în care se desfășoară procesul; dacă a fost în această cauză în stare de
reținere sau de arest și în ce perioadă; alte date referitoare la persoana inculpatului.

Neprezentarea inculpatului în judecată, de regulă, atrage după sine amâ-

narea examinării cauzei. Potrivit art. 321 din CPP, examinarea cauzei în absența
inculpatului se admite doar: când inculpatul se eschivează de la pre- zentarea în
instanţă; când inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru
judecarea cauzei și refuzul este confirmat și de apărătorul lui; în cazul examinării
unor cauze privind săvârșirea unor infracțiuni ușoare, când inculpatul solicită
judecarea cauzei în lipsa sa.

Față de inculpatul care nu s-a prezentat în judecată fără vreun motiv înte-
meiat, instanța poate, din oficiu sau la solicitarea acuzatorului, să aplice măsuri
coercitive: să fie adus forțat sau să-i fie aleasă o măsură preventivă, dacă aceasta
nu i-a fost stabilită anterior, fie să-i înlocuiască măsura preventivă cu alta mai
aspră. Deosebit de prudent trebuie apreciată necesitatea aplicării și înlocuirii
măsurii preventive față de minori. Este important să se țină cont că arestarea pre-
ventivă a unui minor poate fi aplicată doar atunci când prin alte măsuri nu poate fi
asigurată examinarea cauzei și preîntâmpinarea comiterii unei noi infracțiuni.

Când inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, trebuie să-i fie asigurat un

interpret. Dacă la audierea inculpatului instanţa se va convinge că acesta posedă
insuficient sau nu posedă deloc limba în care are loc procedura judi- ciară, este
obligată să întreprindă măsuri în vederea citării unui interpret, iar dacă prezența
imediată a traducătorului este imposibilă, atunci printr-o încheiere să dispună
amânarea procesului.

Sunt importante și verificările privitoare la chestiunile menționate la alin. (2)

al art. 358 din CPP (înmânarea informației în scris privind drepturile și obligațiile
inculpatului”, a copiei de pe rechizitoriu și dacă inculpatului îi sunt clare aceste
documente). Nu se acceptă solicitările inculpatului de a se continua procesul.
Examinarea cauzei oricum trebuie amânată la termenul stabilit.

In cazul în care cauza a fost trimisă în judecată în conformitate cu preve-

derile art. 297 din CPP, iar în şedinţa de judecată inculpatul s-a prezentat, i se
înmânează copia rechizitoriului şi i se dă posibilitate să ia cunoștință de mate-
rialele dosarului. Dacă după aceasta inculpatul cere termen pentru pregătirea
apărării, instanţa soluționează această chestiune.

Președintele ședinței stabilește identitatea celorlalte părți și verifică cu-

noașterea drepturilor și obligaţiilor lor (art. 359 din CPP).

Astfel, identitatea procurorului, avocatului, părții vătămate, a părţii civile și a

părţii civilmente responsabile, a reprezentanților lor se constată prin do- cumente
ce le confirmă calitatea şi atribuțiile.

Toți, cu excepția procurorului și avocatului, sunt întrebați dacă le-a fost in-
mânată informația privind drepturile şi obligațiile și dacă acestea le sunt clare In
cazul în care vreuna din părți declară că nu îi sunt clare drepturile și obligaţiile,
președintele face explicațiile respective. Prevederile art. 360 din CPP obligă
președintele şedinţei de judecată să anunțe numele şi prenumele său şi, după caz, şi
ale celorlalţi judecători din complet , ale procurorului, grefierului, precum și ale
expertului, interpretului, traducătorului și specialistului, dacă aceștia participă la
judecare, și verifică dacă nu sunt cereri de recuzare sau abțineri. Cererile de
recuzare se soluționează în conformitate cu prevederile art. 34 din CPP privind
recuzarea judecătorului; art. 54 din CPP, recuzarea procuro- rului; art. 84 din CPP
privind recuzarea grefierului; art. 86 din CPP privind recuzarea interpretului,
traducătorului; art. 87 din CPP privind recuzarea specialistului; art. 89 din CPP
privind recuzarea expertului. Soluționându-se abținerile și recuzările, este
prevenită examinarea cauzei de către o compunere complet ilegală a instanţei, ceea
ce ar atrage casarea inevi- tabilă a sentinței.

O importanță aparte are soluționarea chestiunilor privitoare la participa- rea

apărătorului (art. 361 din CPP). Astfel, președintele ședinței de judecată anunță
numele și prenumele apărătorului și constată dacă inculpatul acceptă asistența
juridică a acestui apărător, renunță la el cu schimbarea lui sau singur își va exercita
apărarea. Dacă inculpatul formulează vreo cerere, instanţa o soluționează conform
prevederilor art. 69-71 din CPP.

Totodată, se verifică dacă nu există circumstanțele menționate la art. 72 din

CPP, care fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal.

În legătură cu neprezentarea la ședința de judecată a uneia din părți (art. 362

CPP) se dispune amânarea ședinței, dacă participarea părții este obligatorie (de
exemplu a procurorului, a inculpatului, cu excepțiile prevăzute de art. 321 din
CPP) sau se poate decide judecarea cauzei în lipsa părții care nu s-a prezentat.

În caz de neprezentare a vreunui martor, a expertului sau a specialistului

legal citați, instanța, ascultând opiniile părților asupra acestei chestiuni, dis- pune
continuarea ședinței și ia măsurile corespunzătoare pentru asigurarea prezenţei lor,
dacă aceasta este necesar, sau dispune părții care nu a asigurat prezența să o
asigure la ședința următoare/

Nu se exclude luarea hotărârii privind aducerea silită a persoanei (art. 199

din CPP).

2. Cercetarea judecătorească

Cercetarea judecătorească, numită și anchetă judecătorească, este cea mai

importantă și mai complexă parte a judecății în fond, de buna ei desfă- şurare
depinzând în mare măsură stabilirea adevărului în cauză2. Anume aici se manifestă
în toată amploarea principiul contradictorialității procesului penal, în care
dovedirea acuzării se pune exclusiv în sarcina acuzatorului de stat.

Această activitate constă în reluarea în faza judecății a activității de cer-

cetare, efectuată în cursul urmăririi penale, prin readministrarea probelor în fața
primei instanțe de judecată. Spre deosebire de activitățile premergătoare, care au ca
scop pregătirea condițiilor pentru desfăşurarea activităţilor de judecată, cercetarea
judecătorească are ca scop crearea condițiilor necesare pentru soluţionarea prin
judecată a cauzelor penale; fiindcă judecata presupune, în primul rând, cunoașterea
realității conflictului de drept penal dedus în fața in- stanței, iar această cunoaștere
trebuie să se întemeieze pe probele administrate și verificate în fața instanţei".

În cadrul și prin intermediul cercetării judecătorești se înscrie și strânge- rea

materialului probator prin administrarea de noi probe și verificarea prin
readministrare a probelor strânse în cursul urmăririi penale.

În literatura de specialitate se menționează, pe bună dreptate, că cercetarea

judecătorească constituie partea centrală a procedurii în primă instanţă“. Dar, cu
toată importanța sa, rămâne discutabilă chestiunea despre obiectul care se
cercetează aici, motiv din care nu există o poziție unică și în abordarea chestiunii
despre scopurile urmărite. De aceea uneori scopurile devin obiect, iar diverse
aspecte calitative ale obiectului sunt interpretate ca scopuri ale cer- cetării
judecătorești. Unii autori susțin că obiectul cercetării judecătorești este verificarea
probelor adunate la urmărirea penală și stabilirea noilor probe, iar scopurile se
reduc la crearea bazelor eventualei sentințe.

Într-o altă opinie48 se susține că obiectul cercetării cuprinde examinarea

probelor atât în acuzare, cât și în apărare, precum și a celor care agravează sau
atenuează răspunderea inculpatului. Drept urmare, scopurile se văd în cercetarea
sub toate aspectele, completă și obiectivă, a probelor administrate a fi soluționate.
și formarea unei convingeri intime a judecătorilor în chestiunile care urmează
Savantul rus I. D. Perlov afirmă că obiectul cercetării judecătorești în- totdeauna
este determinat de concluziile de învinuire", iar M. S. Strogovici susține că acesta
este chiar acuzarea în legătură cu care se efectuează judecata. Astfel, scopul
cercetării judecătoreşti, în opinia lui I. D. Perlov, o con- stituie examinarea în
modul prevăzut de lege a probelor, iar după părerea lui M. S. Strogovici -
constatarea adevăruluiso.

Profesorul I. Neagu apreciază că cercetarea judecătorească are ca obiect

administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale. În acest scop sunt
readministrate probele din faza de urmărire penală și pot fi administrate noi probe a

Considerăm că formularea cea mai exactă a obiectului cercetării judecă-

torești le aparține cercetătorilor M. S. Strogovici și I. D. Perlov. Concluziile
teoreticienilor ruși sunt actuale, întrucât corespund prevederilor art. 365 din CPP,
în care este definit cadrul ședinței de judecată în primă instanţă. Ea se desfășoară
doar în privința persoanelor învinuite și în limitele acuzării îna- intate. Nu
întâmplător cercetarea judecătorească începe cu citirea concluziilor de învinuire
(rechizitoriul).

Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a acuzării for-

mulate și a încadrării juridice a faptei comise. În opinia noastră, circumstanțele
care dovedesc vinovăţia inculpatului sau îl dezvinovățesc, precum și cele care-i
agravează sau atenuează răspunderea, nu pot constitui obiectivul principal al
cercetării judecătorești. Ele întotdeauna sunt cercetate în legătură cu acuzarea.
Aceasta fiind dezminţită, inevitabil dispare și necesitatea examinării lor.

Analiza opiniilor în acest sens și a reglementărilor în vigoare confirmă

concluzia formulată anterior: obiectul cercetării judecătorești îl constituie acuzarea.
Întrucât obiectul inevitabil determină caracterul scopurilor, prin urmare, drept scop
al cercetării judecătorești trebuie considerată cercetarea acuzării printr-o verificare
sub toate aspectele, completă și obiectivă, a tuturor probelor prin care ea este
confirmată.

Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmărește scopuri mai

înguste decât etapa judecății în fond în general. Activitatea instanței con- stă în a
analiza și a verifica detaliat acuzarea, dar fără ca participanții la proces și
judecătorul să-și expună în această etapă părerile şi concluziile. In această etapă,
grație cercetării acuzării și administrării probelor, se formează convingerea și se
pregătesc concluziile pentru desfăşurarea activității procesuale penale în etapele
ulterioare ale judecății. Veridicitatea concluziilor va fi pusă la încercare în cadrul
dezbaterilor judiciare și își va găsi expresia definitivă în sentinţa judecăţii. fro 12
Părțile, realizându-și funcțiile în cadrul cercetării judecătorești, au un rol activ,
trebuie să dea dovadă de inițiativă în administrarea probelor noi, necesare pentru
cercetarea cauzei sub toate aspectele. Limitele plenitudinii cercetării sunt
determinate de chestiunile pe care, în conformitate cu legea, le soluţionează
instanţa de judecată la adoptarea sentinței (art. 385 din CPP).

Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a concluziilor

urmăririi penale sau o repetare, în condiții noi, a cercetărilor preliminares. Ea
reprezintă o nouă cercetare a tuturor părților componente ale acuzării în baza
probelor administrate. Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între cercetarea
judecătorească și urmărirea penală nu există nici o legătură. Cercetarea
judecătorească, de regulă, este precedată de activitatea organelor de urmărire în
scopul descoperirii infracțiunii săvârşite, al demascării persoanelor vinova- te, al
dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate

Simpla mențiune privind săvârșirea unei anumite infracțiuni sau simpla

reproducere a conținutului unui mijloc de probă prin care se face o anumită
narațiune privind fapta penală nu implică obligația arătată. Momentul procesual al
începerii cercetării judecătorești este marcat prin dispoziția art. 366 din CPP,
potrivit căreia președintele ședinței de judecată anunță începerea cercetării
judecătorești. Cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a
învinuirii formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acțiune civilă, se
expune și aceasta. În cazul în care a fost prezentată o referință la rechizitoriu,
preşedintele şedinţei de judecată aduce la cunoștința celor prezenți conținutul
acesteia.

3. Dezbaterile judiciare și ultimul cuvânt al inculpatului

Dezbaterea este punctul culminant al procesului: este acțiunea lui cea mai
dinamică, mai vie, mai palpitantă și mai dramatică, dezlănțuirea tuturor
complicațiilor și eforturilor înaintea deznodământului – astfel caracterizează Tr.
Pop cea de-a treia etapă a ședinței instanţei de fond. [1]

În vocabularul juridic noțiunea este folosită într-un dublu sens. În sens larg,
prin dezbatere se înțelege întreaga desfășurare publică, orală și contra- dictorie, a
şedinţei de judecată. După adoptarea Codului în vigoare, noțiunea nu mai este
folosită în acest sens. În contextul legii, în sens restrâns și tehnic, dezbaterile
constituie o activitate procesuală specifică judecății, care constă în efectuarea de
expuneri, formularea de concluzii, oral și în contradictoriu, în fața instanţei, de
către procuror și de către celelalte părţi ori reprezentanţii sau apărătorii lor, cu
privire la obiectul judecățiis.

Cu dezbaterile se încheie activitatea complexă și responsabilă a părții acu-

zării și a părții apărării în instanţa de fond.
 Deși anume la această etapă se înfățișează ca o confruntare pozițiile opuse
ale subiecților procesuali interesați de soluționarea cauzei, din ciocnirea sus-
ținerilor și concluziilor acestora, să fie valorificat întregul material probator al
cercetării judecătorești.

Potrivit alin. (1) al art. 377 din CPP după terminarea cercetării judecă-
torești, președintele ședinței de judecată anunță dezbaterile judiciare. Ca orice
activitate procesuală, și dezbaterile și-au găsit o reglementare legală. Alin. (2) din
art. 377 din CPP fixează următoarea ordine în care se acordă cuvântul în cadrul
dezbaterilor: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă,
apărător. Cuvântul se acordă și inculpatului când apărătorul nu participă în cauza
dată sau dacă însuși inculpatul cere cuvântul. Din textul legii deducem că
dezbaterile se desfășoară în ordinea prestabilită și sub conducerea instanţei, care
trebuie să asigure respectarea ordinii la cuvânt.

In scopul asigurării dreptului la apărare au mai întâi cuvântul părțile inte-

resate de aducerea conflictului în fața instanței și apoi cei chemați să răspundă
pentru latura penală sau civilă a acestui conflict.

Dacă există mai mulți reprezentanți ai părților, ordinea cuvântărilor lor o

stabilește instanța.

Ca gen al elocinței judiciare, discursul (pledoaria) este adresat instanței şi

tuturor celor care au participat și au fost prezenți în şedinţă, cuprinzând Concluziile
oratorului referitoare la cauză și urmărind scopul de a influenţa formării
convingerii judecătorului, ajutându-l să pătrundă în circumstanțele cauzei, să
cerceteze sub toate aspectele probele prezentate de părți, ca până la urmă să
stabilească adevărul și să adopte o hotărâre justă",

Unul dintre primii teoreticieni ai elocinței românești, Simion Marcovici,

indică următoarele părți ale cuvântării judiciare: 1) exordiul, care pregăteşte
spiritele; 2) propoziția, care arată subiectul; 3) confirmația, care il dovedește; 4)
perorația, care încheie cuvântarea.
 În cele ce urmează vom analiza discursul procurorului.

Conținutul și structura discursului procurorului sunt determinate de sco-

purile urmărite de acuzatorul de stat, de natura și acuitatea faptei penale, con-
ținutul probelor administrate, personalitatea inculpatului, calitatea apărării, de locul
examinării cauzei, componența auditoriului, precum și de calitățile individuale ale
oratorului.

În sursele de specialitate se conțin reflecții privind la structura discursului

judiciar, ponderea și conținutul elementelor lui. Deși autorii, în funcție de gradul
de detalizare a structurii discursului, se referă la un număr diferit de părți
constitutive, în general opiniile coincid.

Una din condițiile importante ale reuşitei analizei probelor este sistematiza-
rea lor corectă. De natura şi particularităţile fiecărei cauze şi, în special, de ca-
racterul materialului probator depinde în ce ordine se va face analiza probelor. în
cauzele cu un singur făptuitor acuzat de săvârşirea unei sau a mai mul- tor
infracțiuni omogene, mulți procurori încep analiza probelor, de regulă, cu
depozițiile inculpatului, iar apoi, analizând alte probe, confirmă sau dezmint.

O asemenea metodă este îndreptățită, deoarece conferă discursului un carac-

ter demascator și ofensiv, în special dacă inculpatul nu-și recunoaște vinovăţia.
Asupra faptelor comise cu complicitate în cauzele de grup și cele cu multe
episoade, când la unele episoade au implicații mai mulți făptuitori , probele sunt
analizate corespunzător fiecărui episod sau grup de episoad.

Probele pot fi sistematizate după locul și modul de săvârșire a infracțiunii,

după implicația coparticipanților etc. Important este însă să fie aleasă o asemenea
ordine grupare în care procurorul, evitând repetările, să poată dezvălui cât mai
deplin și mai profund caracterul și esența infracțiunii săvârșite în general și în
fiecare episod sau grup de episoade omogene în parte, să determine exact rolul și
gradul de vinovăție al fiecărui coinculpat. E necesar să ne referim în mod special la
modul în care procurorul operea- ză în discurs cu probele indirecte. S-a arătat că
stabilirea circumstanțelor care urmează a fi dovedite se face atât prin probe directe,
cât și indirecte”8. Sarcina procurorului este de a folosi cu iscusință tot materialul
probator pentru elaborarea și argumentarea unei poziții obiective. Deosebirea
dintre probele directe și cele indirecte constă nu în forța lor operare, de convingere
mai mare sau mai mică, ci în metodele de ticularitățile probaţiunii, când există și
unele, și celelalt. Procedează greșit procurorii care preferă probele directe și nu
aplică probele indirecte adminis- trate la dosar.

Proba indirectă prin sine însăși este insuficientă pentru a formula con- cluzii
categorice. La baza concluziei despre faptele stabilite poate fi pus doar un sistem
de probe indirecte, în care probele se intercondiționează și a căror coroborare nu
admite o altă versiune, diferită de versiunea principală. După cum s-a arătat, se
cere a se dovedi că în cauză există un lanț de probe și că nici o verigă din acest lanț
nu poate fi scoasă, fără ca lanțul să nu se rupă 100. Operând cu probe indirecte,
acuzatorul trebuie să expună toate versiunile posibile, să le confrunte cu probele
administrate și să demonstreze convingă- tor că nici una din ele, cu excepția
versiunii acuzării, nu rezistă unei verificări critice. În asemenea cazuri e necesară
nu numai dezminţirea celorlalte versiuni, dar și demonstrarea că anume versiunea
acuzării este cea corectă, că nici o probă nu o contrazice, dimpotrivă, toate probele
o confirmă.

Una din lacunele tipice multor cuvântări este neglijarea principiilor logicii
formale și reproducerea mai mult sau mai puțin detaliată a depozițiilor incul-
patului, părții vătămate, martorilor, a concluziilor experților și a altor mijloace de
probă, prin care acuzatorul nu numai că îi obosește pe ascultători prin monotonie,
dar nici nu convinge pe nimeni de nimic. Sunt situații când procurorii, analizând
probele administrate la urmări- rea penală, fac referințe la filele dosarului. Acest
procedeu este justificat doar atunci când apare necesitatea de a atrage atenția
instanței la procesul-verbal al actului de urmărire, asupra căruia există controverse.
În caz contrar, această parte a cuvântării ar aminti citirea unui inventar de arhivă.
La cercetarea judecătorească fiind verificate atât probele în acuzare, cât și cele în
apărare, acuzatorul, în discursul său, trebuie să le acorde atenție în egală măsură.
Sunt deșarte declarațiile de genul.

Vinovăţia inculpatului se dovedește prin probele de care dispune

procuratura”, fără a da glas acestor probe și a le analiza. Plătesc tribut justiției, dar
și eticii acei acuzatori de stat care intenționat neglijează probele de apărare,
dimpotrivă, se cere ca, exprimându-și acordul cu argumentele întemeiate ale
apărării, să se analizeze deosebit de minuțios probele apărării care nu și-au găsit
confirmare. Grație atitudinii obiective a acuzatorului, crește puterea de convingere
a discursului și contribuie la aprecierea sub toate aspectele de către instanţă a
tuturor probelor administrate. Analiza cauzelor și condițiilor ce au favorizat
comiterea infracțiunii este următorul element al discursului.

Participând la cercetarea judecătorească, Una din condițiile importante ale

reuşitei analizei probelor este sistematiza- a lor corectă. De natura și
particularităţile fiecărei cauze şi, în special, de caracterul materialului probator
depinde in ce ordine se va face analiza probelor. În cauzele cu un singur făptuitor
acuzat de săvârşirea unei sau a mai mul- tor infracțiuni omogene, mulți procurori
încep analiza probelor, de regulă, cu depozițiile inculpatului[2], iar apoi, analizând
alte probe, confirmă sau dezmint declarațiile lui. O asemenea metodă este
îndreptățită, deoarece conferă discursului un carac- ter demascator și ofensiv, în
special dacă inculpatul nu-și recunoaște vinovăţia.

Asupra faptelor comise cu complicitate în cauzele de grup și cele cu multe

episoade, când la unele episoade au implicații mai mulți făptuitori, probele sunt
analizate corespunzător fiecărui episod sau grup de episoade!? Probele pot fi
sistematizate după locul și modul de săvârșire a infracțiunii, după impli- cația
coparticipanților etc. Important este însă să fie aleasă o asemenea ordine de grupare
în care procurorul, evitând repetările, să poată dezvălui cât mai deplin și mai
profund caracterul și esența infracțiunii săvârșite în general și în fiecare episod sau
grup de episoade omogene în parte, să determine exact rolul și gradul de vinovăție
al fiecărui coinculpat.
 E necesar să ne referim în mod special la modul în care procurorul operează
în discurs cu probele indirecte. S-a arătat că stabilirea circumstanțelor care
urmează a fi dovedite se face atât prin probe directe, cât și indirecte". Sarcina
procurorului este de a folosi cu iscusință tot materialul probator pentru elaborarea
și argumentarea unei poziții obiective.

Replica participanților la dezbateri trebuie să fie, pe cât e posibil, concisă, så

fixeze atenția asupra chestiunilor care urmează a fi clarificate şi concretizate; fiind
o obiecție, ea trebuie să poarte un caracter polemic, să confirme poziția și să
infirme argumentele oponentului. Folosirea dreptului la replică are loc nu oricând,
ci doar atunci când s-au făcut afirmații eronate; au fost denaturate circumstanțele
de fapt, s-a dat o încadrare juridică incorectă faptei, s-au interpretat greșit normele
de drept; în mod evident s-a denaturat poziţia acuzării (apărării) sau a fost admis
un comportament grosolan față de alți participanţi la proces ş.a. De regulă,
procurorul recurge la replică pentru a-l contrazice pe apărător sau pe inculpat Într-
adevăr, procurorul de cele mai multe ori ia cuvânt de răspuns ple- doariei
apărătorului (inculpatului), însă aceasta nu înseamnă că procurorul nu poate
obiecta și altor participanți la dezbaterile judiciare . Dacă procurorul este convins
de poziția acceptată în cauză, dacă a rostit un discurs convingător și consistent,
nimeni nu-i va putea răsturna argumentele și, prin urmare, nici nu se impune
necesitatea folosirii dreptului la replică. Spre deosebire de discurs, replica nu are o
structură distinctă, conținutul şi structura fiindu-i determinate mai întâi de faptul
că, fiind o cuvântare de răspuns, ea se referă exclusiv la tezele expuse de alți
participanți la dezbaterile judiciare. De aceea într-o introducere succintă trebuie
relevate cauzele care l-au determinat să recurgă la replică, să se indice cărui
participant la dezbate- rile judiciare și în legătură cu ce probleme intenționează să
obiecteze. Dacă în replica sa procurorul (apărătorul) trebuie să obiecteze câtorva
participanți la dezbaterile judiciare și în chestiuni diferite, este oportun a grupa
materialul pe persoane sau pe chestiuni separate. Fiind o cuvântare polemică, în
replică este inacceptabil caracterul perso- nal, sunt inadmisibile nervozitatea,
irascibilitatea, lipsa de tact și mitocănia. Deși foarte rar, totuși există cazuri când
procurorul recurge la replică nu pentru a obiecta, dar pentru a se alătura punctului
de vedere expus de cineva dintre participanții la dezbaterile judiciare, dacă a ajuns
la concluzia despre necesitatea de a renunţa la tezele formulate în discurs. Deşi
replica nu este limitată în timp, ea trebuie să fie pe cât e posibil suc- De regulă,
participantul se pregăteşte de replică pe parcursul pledoariilor celorlalți subiecţi ai
dezbaterilor. Însă dacă pentru pregătirea obiecțiilor este nevoie de timp
suplimentar, participantul trebuie să i-l solicite instanţei.

Replica, de obicei, este rostită ad-hoc. Dar dacă participantul trebuie să

obiecteze mai multor oponenți și privitor la mai multe probleme, atunci trebuie
întocmit în prealabil un plan al replicii, în care să fie notat în ce consecu. tivitate și
la care întrebări trebuie să răspundă fiecăruia. Ultimul cuvânt al inculpatului
reprezintă un moment distinct al judecăţii , când președintele completului, înainte
de încheierea dezbaterilor , dă incul. patului posibilitatea să-şi exprime liber și
public opinia în legătură cu fapta reținută, vinovăţia sa şi întregul fond al cauzei. În
timpul cuvântului său, inculpatului nu i se pot pune întrebări și el nu poate fi
întrerupt pentru alte precizări decât cele pe care le găsește de cuviință să le facă.

Dreptul inculpatului la ultimul cuvânt în cadrul ședinței de judecată tre- buie

exercitat personal, nu prin apărătorul său. Dacă din cele exprimate de inculpat
rezultă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța va
dispune reluarea cercetării judecătorești. În opinia unor autori, ultimul cuvânt al
inculpatului reprezintă, în rapor- tul de forțe” angajat în procesul penal, un factor
de contrabalansare a dezechi- librului evident existent între inculpat și funcția
acuzării.

Ultimul cuvânt va fi acordat inculpatului chiar dacă acesta a avut ultima

luare de cuvânt în cadrul dezbaterilor și chiar dacă după el nu a mai pus con- cluzii
nici o altă parte. Părțile sunt în drept să formuleze concluzii scrise în care se
rezumă cererile și demersurile adresate instanței și părerile celui în cauză referitor
la modul în care urmează a se soluționa procesul penal. În special, concluziile pot
conține soluții la următoarele chestiuni: 1) dacă a fost probată fapta de săvârșirea
căreia este învinuit inculpatul; 2) dacă s-a dovedit săvârșirea faptei de către
inculpat; 3) reprezintă fapta săvârşită de inculpat infracțiune și de care anume lege
penală este prevăzută ea; 4) dacă inculpatul este vinovat de săvârșirea acestei
infracțiuni; 5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracțiunea săvârşită;
6) dacă există circumstanțe care atenuează sau agravează răspunderea inculpatului
şi care anume, și alte chestiuni menționate la art. 385 din СРР. Instanța de judecată
poate lua în consideraţie concluziile puse de către părți. Retrăgându-se în camera
de deliberare, instanța va lua şi concluziile scrise, împreună cu materialele cauzei
penale, La procesul-verbal al ședinței de judecată sunt anexate şi concluziile scrise
ale părților.

4. Hotărârea primei instanțe de judecată

Hotărârea instanţei penale, care soluționează în fond cauza penală, se nu-

meşte sentinţă.

Sentinţa judecătorească reprezintă punctul culminant al actului de justiție

penală. Ea este materializarea şi sintetizarea finală a tuturor normelor legale ce au
fost aplicate de către subiecții procesuali cauzei penale în toate etapele prin care a
trecut aceasta. Prin intermediul hotărârii judecătoreşti (sentinţei) judecătorul
pronunţă însuși dreptul, sau cum spuneau vechii romani, "iuris dictio". Prin
sentinţa judecătorească se pun la punct toate chestiunile apărute pe parcursul
procesului penal. Sentinţa judecătorească reprezintă actul pro- cesual prin care se
aplică direct și nemijlocit legea. Sentinţa judecătorească soluționează, de fapt,
cauza penală de aceea ea trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.

Clasificarea legală a sentințelor este una tripartită.

1. Sentinţă de condamnare.

2. Sentinţă de achitare.

3. Sentinţă de încetare a procesului penal.

 S-a arătat că luarea hotărârii prin care se jurisdicțional de realizare a scopului
întregii activități procesuales

Sentinţa încorporează în sine rezultatul deliberării instanţei.

Potrivit art. 384 din CPP, sentinţa se adoptă în numele legii. Adoptarea
sentinței în numele legii crește autoritatea acestui act, precum şi responsa- bilitatea
judecătorilor pentru emiterea unui verdict corect.

Sentinţa emisă in numele legii este, de fapt, asemănătoare legii sub aspectul
obligativității sale pentru persoanele pe care le vizează. Sentința trebuie să fie
legală. Legalitatea sentinței constă în faptul că ea trebuie să respecte întru totul
legea - începând de la aceea că completul de judecată care adoptă sentința trebuie
să fie legal constituit și finisând cu aceea că structura și forma sentinței trebuie să
respecte prevederile legale. Aşadar, sentința trebuie să corespundă normelor legale
materiale și procedurale sub a căror incidență cade.

Instanța nu își poate întemeia sentința pe presupuneri sau pe probe. Tre- buie
să concretizăm că presupunerile sau probele ce lasă dubii nu pot fi în nici un caz
puse ca temei la adoptarea unei sentințe de condamnare. Cu totul alta este situaţia
în cazul stabilirii unei sentințe de achitare, deoarece astfel de pro- be în acest caz
vor fi interpretate în favoarea inculpatului, iar prezența dubiilor arată lipsa unei
probe certe și, deci, lipsa unui temei legal pentru condamnarea persoanei. Instanța
nu poate pune la baza sentinţei probe care nu au fost cer- cetate în ședința de
judecată.

Sentinţa trebuie să fie motivată. Motivarea sentinței înseamnă că fiecare

concluzie din sentință trebuie să fie bine argumentată, indicându-se expres izvorul
probant care confirmă concluzia dată. Motivarea sentinţei lipsește în instanţele cu
jurați, deoarece ei trebuie să pronunțe doar verdictul univoc po- zitiv sau negativ
(“da” sau “nu”), motivarea hotărârii fiind pusă tot în sarcina instanţei clasice.

Sentinta trebuie să fie echitabilă. Echitatea presupune un coraport logic intre

fapta prejudiciabilă şi pedeapsă care se va stabili. Pedeapsa trebuie să fie o reacţie
individuală pentru fiecare caz în parte, or, respectând vechea zicală după faptă și
răsplată”, judecătorul va dispune o pedeapsă care să fie proportional.
Menţionăm că învinuirea adusă inculpatului și sentința adoptată în cazul său
se află într-o legătură logică. Instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor
invinuirilor aduse, dar nu mai mult (limitele judecării cauzei). Instanța nu poa- te
decide mai mult decât este indicat în rechizitoriu din propria sa inițiativă. între
conținutul și structura hotărârilor judecătorești penale există o strânsă legătură,
prima determinând-o pe cea de-a doua; legătura presupune şi o anumită
corespondență între modul cum este sistematizată hotărârea și conținutul ei
complex. Sentinţa penală trebuie să contribuie la realizarea următoarelor obiective:
să permită verificarea dacă judecata s-a desfășurat cu respectarea lega- lității și, în
special, a asigurat stabilirea adevărului; să constituie o garanție că nimic din ceea
ce formează obiectul jude- cății nu este lăsat de către instanţă în afara examinării și
că soluția pronunţată este rezultatul firesc al acestei examinări; să se asigure exacta
executare a celor hotărâte de instant.

Pentru a putea realiza aceste obiective, hotărârea judecătorească trebuie

consemnată în scris, fiind constituită din 3 componente, expuse într-o ordine logică
prestabilită care permite atingerea obiectivelor expuse supra.

Complexitatea chestiunilor rezolvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești a

impus reglementarea unei anumite structuri a acestora.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 392 din CPP sentinţa se compune din partea
introductivă, partea descriptivă şi dispozitiv.

Partea introductivă, cunoscută în literatura de specialitate și sub denumi- rea

de practicana sau expozeu"? reprezintă partea identificatoare a sentinţei, deoarece
permite determinarea tuturor informaţiilor ce țin de subiecţii parti- cipanţi la
judecarea cauzei, de modul de desfăşurare a şedinţei de judecată, de încadrarea
juridică succintă a faptei penale examinate, precum şi coordonatele temporale şi
spaţiale în care se desfăşoară judecarea cauzei.[3]
 Partea descriptivă sau expunerea, considerentell sau partea demons tivă este
miezul sentintei, deoarece trebuie să conţină descrieri ample dup caz) despre fapta
penală examinată, despre probele ce au fost apreciate instanță, despre prezenta
circumstantelor ce agravează sau atenueaza punderea inculpatului, despre capul de
acuzare care a fost respins şi motivele respingerii, despre calificarea juridică a
faptei, despre motivele pentru care a fost făcută modificarea învinuirii (dacă
aceasta a avut loc) si despre recidiva inculpatului.

Instanța trebuie să motiveze la adoptarea sentintei de condamnare şi un

stabilirea pedepsei cu închisoarea, dacă sancţiunea legii penale preve. inculpatului.
mătoarele fapte: de și alte categorii de pedepse; aplicarea unei pedepse mai ușoare
decât cea prevăzută de lege; aplicarea unei condamnări cu suspendarea
condiţionată a executarii pedepsei sau aplicarea altor categorii de liberare de
pedeapsă penală. La elaborarea părții descriptive a sentinţei de achitare, instanţa
trebuie sa se pronunţe asupra: învinuirii în baza căreia învinuitul a fost judecat;
circumstanțelor constatate de instanță și temeiurilor care servesc pen- tru achitarea
inculpatului; motivelor de respingere a probelor acuzării.

Nu se vor insera formulări ce pun la dubii nevinovăţia inculpatului.

La elaborarea părții descriptive a sentinţei de încetare a procesului penal

instanța va expune explicit cauzele ce împiedică punerea în mișcare a acțiunii
penale sau cauzele ce împiedică exercitarea acesteia. Vor fi expuse și analizate
probele ce permit luarea acestei decizii

Hotărârea penală nu face o simplă înlănțuire a aspectelor menţionate, ci va

arăta motivele care au legitimat în fapt și în drept soluția adoptată .

Dispozitivul este punctul culminant al activității instanţei de soluționare a

cauzei. Dispozitivul reprezintă concluzia logică și firească a aspectelor reținute și
analizate în expunere, exprimând soluția instanţei în rezolvarea cauzei. Intre
expunere (partea descriptivă) şi dispozitiv nu pot exista contradictii.
 Dispozitivul sentinţei de achitare sau de incetare a procesului penal trebuie
să cuprindă referinte la datele identificatoare ale inculpatului, dispozitia de achitare
a inculpatului sau de încetare a procesului și temeiul legal al acestei dispoziții,
dispoziția de revocare a măsurilor preventive (dacă acestea au fost aplicate) și
dispoziția de revocare a măsurilor de asigurare a acțiunii civile și a confiscării
speciale, dacă astfel de măsuri au fost luate.[6] În dispozitivul sentinței, după caz,
pot fi soluționate și alte chestiuni (art. 397 din CPP). In cazul în care inculpatul a
fost achitat, eliberat de pedeapsă sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost
condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost încetat
procesul penal, instanța va dispune eliberarea imediată a inculpatului ținut în stare
de arest.[7]

In cazul condamnării la inchisoare cu suspendarea condiționată a executării

pedepsei, instanta il va elibera pe inculpat de sub arest.

Trebuie de reținut că înmânarea copiei de pe sentinţă este obligaţiunea

instanţei de judecată. Conform alin. (1) al art. 399 din CP, inculpatului arestat i se
va în- mâna copia de pe sentință sau de pe dispozitivul ei in cel mult 3 zile. Dacă
prin sentință sunt condamnați (achitați) câțiva inculpaţi, copiile respective li se
înmânează la fiecare. [7]

In cazul în mânării copiei de pe dispozitivul sentinţei, pentru asigurarea

exercitării dreptului la apărare și în căile de atac, instanţa de judecată este obligată
să redacteze sentinţa în termenele prevăzute de art. 343 din CPP (în cel mult 10
zile de la pronunțare), copia redactată se înmânează imediat după semnarea
acesteia inculpatului (inculpaţilor) arestaţi.
 CONCLUZII

În concluzie, pot spune că Judecata în primă instanţă trebuie să dea o

rezolvare integrală fondului cauzei. În acest sens, instanţa învestită cu judecarea
cauzei are obligaţia să se pronunţe cu privire la toate aspectele care formează
obiectul judecăţii, aspecte care se circumscriu noţiunilor de „fapte”,
respectiv „persoane”, indicate în actul de sesizare a instanţei. Conflictul de drept
penal, care face obiectul judecăţii în primă instanţă, „este obiectiv limitat la fapta
care l-a generat şi la persoanele între care s-a ivit. El este adus în faţa organelor
judiciare prin promovarea acţiunii penale din oficiu. Fără aducerea lui în justiţie,
conflictul de drept penal nu poate face obiectul judecăţii. Această limitare decurge
din principiul că instanţa nu se poate sesiza, de regulă, din oficiu, cu judecarea şi
soluţionarea unui conflict de drept penal, trimiterea în judecată, deci aducerea
acestui conflict în justiţie fiind atributul aproape exclusiv al procurorului”
Scopul judecatii coincide cu scopul procesului penal.
La sedinta de judecata in prima instanta participa organul judiciar si partile
prin a caror prezenta isi aduc contributia la solutionarea cauzei deduse spre
rezolvare.
La judecata participa si procurorul care in aceasta faza numai detine pozitia
de "stapan al procesului" capatand o pozitie procesuala subordonata instantei si
egala cu a partilor.

Organul de cercetare penala nu participa la judecata.

Activitatea de judecata are loc numai in prezenta partilor insa absenta

acestora daca au fost legal citate nu impiedica desfasurarea procesului.

In cazul in care partea a fost impiedicata a se prezenta sau a cerut un nou termen de
judecata, instantei ii revine obligatia de a amana judecata.

Necesitatea prezentei partilor este lasata la aprecierea instantei de judecata

iar daca aceasta considera ca este necesara va dispune citarea cu mandat de aducere
(art. 183).

Inculpatul poate fi adus cu mandat chiar inainte de a fi fost chemat prin citatie,
daca instanta apreciaza ca se impune aceasta masura in interesul rezolvarii cauzei.
 BIBLIOGRAFIE:

1. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, op. cit., vol. I.

2. Gh. Mateuț, op. cit., vol. II.

3. D. Roman, Sistemul măsurilor de prevenție procesual penale reglementate în

România și în Moldova, Rezumatul tezei de doctorat, Chișinău, 1997.

4. Idem.

5. Veștile Sovietului Suprem al RSSM, nr. 12/321, 1990

6. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 59-60 din 26. 10. 1995

7. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.8 din 07.02.1995