MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra : Disciplina:

Referat
Tema: Tribunalul Penal Internațional

A elaborat: A verificat:

Chişinău, 2022

Cuprins:
1
INTRODUCERE..................................................................................................4-5
1. Istoria Tribunalului Penal Internațional
1.1 Propunerea formală și stabilirea.......................................................................6-8
1.2 Opoziție la Curte............................................................................................8-10
2. Structura Tribunalului Penal Internațional
2.1 Statele părți...................................................................................................10-11
2.1.1 Adunarea Statelor Părți.............................................................................11-14
2.2 Organele Curții
3. Competența și admisibilitatea Tribunalului Penal Internațional
3.1 Proces................................................................................................................14
3.2 Cerințe privind jurisdicția subiectului..........................................................14-18
3.2.1 Genocid...........................................................................................................15
3.2.2 Crime împotriva umanității.......................................................................15-16
3.2.3 Crime de război.........................................................................................16-17
3.2.4 Infracțiuni de agresiune..................................................................................17
3.2.5 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei..............................................................17
3.3 Cerințe de jurisdicție teritorială sau personală..................................................18
3.3.1 Competența teritorială....................................................................................18
3.3.2 Competența personală....................................................................................18
3.4 Cerințe de jurisdicție temporară...................................................................18-19
3.5 Cerințe de admisibilitate....................................................................................19
4. Răspunderea penală individuală......................................................................19
5. Procedura
5.1 Proba..................................................................................................................20
5.2 Drepturile acuzatului....................................................................................20-21
5.3 Participarea victimelor.................................................................................21-22
5.4 Reparații............................................................................................................22
5.5 Cooperarea statelor care nu sunt părți la Statutul de la Roma....................22-23
5.6 Amnistii și procese de reconciliere națională....................................................23
6. Facilitățile......................................................................................................23-25
6.1 Sediul central.....................................................................................................24
6.1.1 Dezvoltare.......................................................................................................24
6.1.2 Arhitectură......................................................................................................24
6.1.3 Sediu provizoriu, 2002–2015.........................................................................24
6.2 Centru de detenție........................................................................................24-25
6.3 Alte birouri........................................................................................................25
7 Finanțe.................................................................................................................25
2
8 Istoricul procesului până în prezent............................................................25-26
9 Relații
9.1 Națiunile Unite.............................................................................................26-27
9.2 Organizații neguvernamentale......................................................................27-
29
CONCLUZIE.........................................................................................................30
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE...................................................................31-36

3
 INTRODUCERE

Curtea Penală Internațională (ICC sau ICCt) este o organizație

interguvernamentală și un tribunal internațional cu sediul la Haga, Țările de Jos.
Este prima și singura instanță internațională permanentă cu competență de a urmări
persoane pentru crime internaționale de genocid, crime împotriva umanității, crime
de război și crime de agresiune. Este diferit de Curtea Internațională de Justiție, un
organ al Națiunilor Unite care audiază disputele dintre state.

CPI a început operațiunile la 1 iulie 2002, la intrarea în vigoare a Statutului

de la Roma, un tratat multilateral care servește drept cartă și document de
guvernare a curții. Statele care devin părți la Statutul de la Roma devin membre ale
CPI, activând în Adunarea Statelor Părți, care administrează instanța. În martie
2022, există 123 de state membre ICC; 42 de state nu au semnat și nici nu au
devenit părți la Statutul de la Roma.

Intenționată să servească drept „instanță de resort”, CPI completează

sistemele judiciare naționale existente și își poate exercita jurisdicția numai atunci
când instanțele naționale nu doresc sau nu pot urmări penalii. Nu are jurisdicție
teritorială universală și poate investiga și urmări numai infracțiunile comise în
statele membre, infracțiunile comise de cetățeni ai statelor membre sau
infracțiunile în situații înaintate Curții de Consiliul de Securitate al Națiunilor
Unite.

CPI are patru organe principale: Președinția, Diviziile judiciare, Procuratura

și Grefa. Președintele este cel mai înalt judecător ales de colegii săi din Secția
judiciară, care este compusă din optsprezece judecători și judecă cauzele în fața
Curții. Procuratura este condusă de procuror, care cercetează infracțiunile și
inițiază urmărirea penală în fața Secției judiciare. Grefa este condusă de grefier și
are sarcina de a gestiona toate funcțiile administrative ale CPI, inclusiv sediul,
unitatea de detenție și biroul de apărare publică. ICC are peste 900 de angajați din
aproximativ 100 de țări și conduce procedurile în engleză și franceză.

CPI a ținut prima audiere în 2006, cu privire la acuzațiile de crime de război

împotriva lui Thomas Lubanga Dyilo, un conducător de război congolez acuzat că
a recrutat copii soldați; condamnarea sa ulterioară în 2012 a fost prima din istoria
instanței. Procuratura a deschis douăsprezece anchete oficiale și efectuează încă
nouă examinări preliminare. Un total de 46 de persoane au fost inculpate în CPI,
inclusiv liderul rebel ugandez Joseph Kony, fostul președinte Omar al-Bashir al
Sudanului, președintele Uhuru Kenyatta al Kenya, șeful statului libian Muammar

4
Gaddafi, președintele Laurent Gbagbo al Coastei de Fildeș și fostul vice-vice
Președintele Jean-Pierre Bemba al Republicii Democrate Congo.

Deși lăudată ca un pas major către justiție și ca o inovație în dreptul

internațional și drepturile omului, CPI s-a confruntat cu o serie de critici din partea
guvernelor și a societății civile, inclusiv obiecții la jurisdicția sa, acuzații de
părtinire, Eurocentrism și rasism, punerea sub semnul întrebării cu privire la
corectitudinea procedurilor sale de selecție a cazurilor și de judecată și îndoieli cu
privire la eficacitatea acestuia.

5
 1. Istoria Tribunalului Penal Internațional

Înființarea unui tribunal internațional pentru a judeca liderii politici acuzați

de crime internaționale a fost propusă pentru prima dată în timpul Conferinței de
Pace de la Paris din 1919, după Primul Război Mondial, de către Comisia de
Responsabilități.[1] Problema a fost abordată din nou la o conferință desfășurată la
Geneva sub egida Societății Națiunilor în 1937, care a dus la încheierea primei
convenții prin care se prevedea înființarea unei instanțe internaționale permanente
care să judece actele de terorism internațional. Convenția a fost semnată de 13
state, dar niciunul nu a ratificat-o și convenția nu a intrat niciodată în vigoare.

După cel de-al Doilea Război Mondial, puterile aliate au înființat două
tribunale ad-hoc pentru a-i urmări pe liderii Axei acuzați de crime de război.
Tribunalul Militar Internațional, care a avut sediul la Nürnberg, i-a urmărit pe
liderii germani, în timp ce Tribunalul Militar Internațional pentru Orientul
Îndepărtat din Tokyo i-a urmărit pe liderii japonezi. În 1948, Adunarea Generală a
Națiunilor Unite a recunoscut pentru prima dată necesitatea unei instanțe
internaționale permanente care să se ocupe de atrocitățile de tipul celor urmărite
după cel de-al Doilea Război Mondial.[2] La cererea Adunării Generale, Comisia
de Drept Internațional (ILC) a elaborat două statute la începutul anilor 1950, dar
acestea au fost abandonate în timpul Războiului Rece, ceea ce a făcut ca înființarea
unei instanțe penale internaționale să fie nerealistă din punct de vedere politic[3].

Benjamin B. Ferencz, un investigator al crimelor de război naziste de după

cel de-al Doilea Război Mondial și procuror-șef al Armatei Statelor Unite la
Procesul Einsatzgruppen, a devenit un susținător vocal al instituirii statului de
drept internațional și al unei instanțe penale internaționale. În prima sa carte
publicată în 1975, intitulată Defining International Aggression: The Search for
World Peace, el a pledat pentru înființarea unei astfel de instanțe.[4] Un alt
susținător important a fost Robert Kurt Woetzel, un profesor de drept internațional
de origine germană, care a coeditat Toward a Feasible International Criminal Court
în 1970 și a creat Fundația pentru înființarea unei Curți Penale Internaționale în
1971. [5]

1.1 Propunerea formală și stabilirea

În iunie 1989, prim-ministrul din Trinidad și Tobago, A. N. R. Robinson, a

reînviat ideea unei instanțe penale internaționale permanente propunând crearea

6
unui tribunal pentru a aborda traficul ilegal de droguri.[3][6] Ca răspuns, Adunarea
Generală a însărcinat ILC să elaboreze din nou un statut pentru o instanță
permanentă.[7] În timp ce au început lucrările la proiect, Consiliul de Securitate al
Națiunilor Unite a înființat două tribunale ad-hoc la începutul anilor 1990:
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, creat în 1993 ca răspuns la
atrocitățile pe scară largă comise de forțele armate în timpul războaielor iugoslave
și Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda, creat în 1994 în urma genocidului
din Rwanda. Crearea acestor tribunale a evidențiat și mai mult pentru mulți
necesitatea unei instanțe penale internaționale permanente[8].

În 1994, ILC și-a prezentat proiectul final de statut pentru Curtea Penală
Internațională Adunării Generale și a recomandat convocarea unei conferințe
pentru a negocia un tratat care să servească drept statut al Curții.[9] Pentru a lua în
considerare problemele de fond majore din proiectul de statut, Adunarea Generală
a înființat Comitetul ad-hoc pentru înființarea unei Curți Penale Internaționale, care
sa întrunit de două ori în 1995. După examinarea raportului Comitetului, Adunarea
Generală a creat Comitetul pregătitor pentru înființarea CPI să pregătească un
proiect de text consolidat. Din 1996 până în 1998, la sediul Națiunilor Unite din
New York s-au desfășurat șase sesiuni ale Comitetului pregătitor, în timpul cărora
ONG-urile au furnizat contribuții și au participat la întâlniri sub organizația-
umbrelă a Coaliției pentru Curtea Penală Internațională (CICC). În ianuarie 1998,
Biroul și coordonatorii Comitetului pregătitor s-au reunit pentru o reuniune inter-
sesiuni la Zutphen, Țările de Jos, pentru a consolida și restructura din punct de
vedere tehnic proiectul de articole într-un proiect.

În cele din urmă, Adunarea Generală a convocat o conferință la Roma în

iunie 1998, cu scopul de a finaliza tratatul care să servească drept statut al Curții.
La 17 iulie 1998, Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale a fost adoptat
cu 120 de voturi pentru șapte, 21 de țări s-au abținut. Cele șapte țări care au votat
împotriva tratatului au fost China, Irak, Israel, Libia, Qatar, Statele Unite și
Yemen.[10] Opoziția Israelului față de tratat a rezultat din includerea în lista
crimelor de război „acțiunea de transfer a populației în teritoriul ocupat”.[11]

În urma a 60 de ratificări, Statutul de la Roma a intrat în vigoare la 1 iulie

2002 și a fost înființată oficial Curtea Penală Internațională[11]. Prima bancă de 18
judecători a fost aleasă de Adunarea Statelor Părți în februarie 2003. Aceștia au
depus jurământul la ședința inaugurală a Curții din 11 martie 2003[12]. Curtea a
emis primele mandate de arestare la 8 iulie 2005[13], iar primele audieri
preliminare au avut loc în 2006[14]. Curtea a emis prima hotărâre în 2012, când l-a

7
găsit pe liderul rebel congolez Thomas Lubanga Dyilo vinovat de crime de război
legate de folosirea copiilor soldați.[15]

În 2010, statele părți la Statutul de la Roma au organizat prima Conferință de

revizuire a Statutului de la Roma a Curții Penale Internaționale la Kampala,
Uganda.[16] Conferința de revizuire a condus la adoptarea a două rezoluții care au
modificat crimele aflate în competența Curții. Rezoluția 5 a modificat articolul 8
privind crimele de război, incriminând folosirea anumitor tipuri de arme în
conflicte non-internaționale a căror utilizare era deja interzisă în conflictele
internaționale. Rezoluția 6, în temeiul articolului 5(2) din Statut, a furnizat definiția
și procedura de competență asupra infracțiunii de agresiune[17].

1.2 Opoziție la Curte

În timpul administrației lui Barack Obama, opoziția SUA față de CPI a

evoluat către „angajament pozitiv”, deși nu s-a făcut niciun efort pentru ratificarea
Statutului de la Roma.[18] Administrația ulterioară a lui Donald Trump a fost
considerabil mai ostilă Curții, amenințând cu urmărirea penală și sancțiuni
financiare împotriva judecătorilor și personalului CPI din instanțele din SUA,
precum și impunând interdicții de a obține vize ca răspuns la orice anchetă
împotriva cetățenilor americani în legătură cu presupusele crime și atrocități
comise de către SUA în Afganistan. Amenințarea a inclus sancțiuni împotriva
oricăreia dintre cele peste 120 de țări care au ratificat Curtea pentru cooperarea în
acest proces.[19] După impunerea sancțiunilor la 11 iunie 2020 de către
administrația Trump, instanța a calificat sancțiunile drept „atac împotriva
intereselor victimelor crimelor atrocități” și „o încercare inacceptabilă de a
interfera cu statul de drept”. ONU a regretat, de asemenea, efectul pe care le-ar
putea avea sancțiunile asupra proceselor și investigațiilor în curs, spunând că
independența sa trebuie protejată.[20][21]

În octombrie 2016, după afirmațiile repetate conform cărora instanța a fost

părtinitoare împotriva statelor africane, Burundi, Africa de Sud și Gambia și-au
anunțat retragerea din Statutul de la Roma.[22] Cu toate acestea, în urma alegerilor
prezidențiale din Gambia de la sfârșitul aceluiași an, care au pus capăt domniei
lungi a lui Yahya Jammeh, Gambia și-a anulat notificarea de retragere.[23] O
decizie a Înaltei Curți a Africii de Sud la începutul anului 2017 a decis că
încercarea de retragere a fost neconstituțională, deoarece nu a fost aprobată de

8
Parlament, ceea ce a determinat guvernul sud-african să informeze ONU că își
revocă decizia de retragere[24].

În noiembrie 2017, Fatou Bensouda a sfătuit instanța să ia în considerare

obținerea de acuzații pentru încălcări ale drepturilor omului comise în timpul
războiului din Afganistan, cum ar fi presupusele violuri și torturi de către Forțele
Armate ale Statelor Unite și Agenția Centrală de Informații, crime împotriva
umanității comise de talibani și crime de război comise de forțele naționale de
securitate afgane.[25] John Bolton, consilier pentru securitate națională al Statelor
Unite, a declarat că Curtea ICC nu are jurisdicție asupra SUA, care nu au ratificat
Statutul de la Roma. În 2020, anulând decizia anterioară de a nu continua,
judecătorii superiori de la CPI au autorizat o anchetă asupra presupuselor crime de
război din Afganistan.[26] Cu toate acestea, în iunie 2020, decizia de a continua a
condus administrația Trump să conducă un atac economic și juridic asupra
instanței. "Guvernul SUA are motive să se îndoiască de onestitatea CPI.
Departamentul de Justiție a primit informații credibile substanțiale care ridică
îngrijorări serioase cu privire la o istorie lungă de corupție financiară și abuzuri la
cele mai înalte niveluri ale biroului procurorului", procurorul general. spuse
William Barr. ICC a răspuns printr-o declarație în care exprimă „regretul profund
față de anunțul de noi amenințări și acțiuni coercitive”. „Aceste atacuri constituie o
escaladare și o încercare inacceptabilă de a interfera cu statul de drept și
procedurile judiciare ale Curții”, se arată în comunicat. „Sunt anunțați cu scopul
declarat de a influența acțiunile oficialilor CPI în contextul investigațiilor
independente și obiective ale instanței și al procedurilor judiciare imparțiale.”[27]

În urma anunțului că ICC va deschide o investigație preliminară asupra

Filipinelor în legătură cu escaladarea războiului împotriva drogurilor, președintele
Rodrigo Duterte a anunțat la 14 martie 2018 că Filipine va începe să prezinte
planuri de retragere, finalizarea procesului la 17 martie 2019. ICC a subliniat că și-
a păstrat jurisdicția asupra Filipinelor în perioada în care a fost stat parte la Statutul
de la Roma, din noiembrie 2011 până în martie 2019.[28]

La 30 septembrie 2020, avocați proeminenti pentru drepturile omului din

Statele Unite au anunțat că îl vor da în judecată pe Trump și administrația sa,
inclusiv pe secretarul de stat Mike Pompeo, secretarul Trezoreriei Steven Mnuchin,
procurorul general William Barr și directorul OFAC Andrea Gacki și
departamentele pe care le conduc— pe motiv că ordinul Ordinului executiv 13928
al lui Trump i-a dezamăgit, încălcându-le dreptul la libertatea de exprimare și
împiedicându-le munca în încercarea de a obține dreptate în numele victimelor
crimelor de război. Una dintre reclamante, Diane Marie Amann, a declarat că, ca
9
urmare a sancțiunilor aduse procurorului-șef de la CPI, ea însăși risca să fie pusă
sub sechestru bunurile familiei sale dacă va continua să lucreze pentru copiii care
sunt cumpărați și vânduți de traficanți, uciși, torturați, abuzați sexual și forțați să
devină copii soldați.[29]

La 4 ianuarie 2021, judecătorul districtual american Katherine Polk Failla

din New York City a emis o ordonanță preliminară împotriva Administrației
Trump de a impune sancțiuni penale sau civile împotriva personalului ICC și a
celor care susțin activitatea instanței, inclusiv reclamanții.[30]

2. Structura Tribunalului Penal Internațional

2.1 Statele părți

În noiembrie 2019, 123 de state[31] sunt părți la Statutul Curții, inclusiv

toate țările din America de Sud, aproape toată Europa, cea mai mare parte a
Oceaniei și aproximativ jumătate din Africa.[31][32] Burundi și Filipine au fost
state membre, dar ulterior s-au retras în vigoare la 27 octombrie 2017[33] și,
respectiv, 17 martie 2019. Alte 31 de țări au semnat, dar nu au ratificat, Statutul de
la Roma.[34][35] Dreptul tratatelor obligă aceste state să se abțină de la „acte care
ar înfrânge obiectul și scopul” tratatului până când declară că nu intenționează să
devină parte la tratat[36]. Patru state semnatare – Israel[37] Sudan[38] Statele
Unite[39][40] și Rusia[41] – au informat Secretarul General al ONU că nu mai
intenționează să devină state părți și, ca atare, au nicio obligație legală care decurge
din semnarea Statutului.[34][35]

În plus, patruzeci și unu de state nu au semnat și nici nu au aderat la Statutul

de la Roma. Unii dintre ei, inclusiv China și India, critică Curtea. Ucraina, un
semnatar care nu a ratificat, a acceptat jurisdicția Curții pentru o perioadă începând
cu 2013.[42]

2.1.1 Adunarea Statelor Părți

Organul legislativ și de control al conducerii Curții, Adunarea Statelor Părți,

este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat parte.[43] Fiecare stat parte are un
vot și trebuie depus „toate eforturi” pentru a lua decizii prin consens.[44] Dacă nu
se poate ajunge la un consens, deciziile se iau prin vot[45].

Adunarea este condusă de un președinte și doi vicepreședinți, care sunt aleși

de către membri pentru mandate de trei ani. Adunarea se întrunește în plină sesiune
o dată pe an, alternând între New York și Haga, și poate ține, de asemenea, sesiuni

10
speciale atunci când circumstanțele o impun. Sesiunile sunt deschise statelor
observatoare și organizațiilor neguvernamentale.[46]

Adunarea alege judecătorii și procurorii, decide bugetul Curții, adoptă texte

importante (cum ar fi Regulamentul de procedură și de probă) și asigură
supravegherea managementului celorlalte organe ale Curții. Articolul 46 din
Statutul de la Roma permite Adunării să revoce din funcție un judecător sau
procuror care „s-a constatat că a comis o abatere gravă sau o încălcare gravă a
îndatoririlor sale” sau „este în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile cerute de
prezentul Statut”. [47]

Statele părți nu pot interveni în funcțiile judiciare ale Curții. Litigiile

referitoare la cazuri individuale sunt soluționate de către Diviziile judiciare.

În 2010, Kampala, Uganda, a găzduit Conferința de revizuire a Statutului de

la Roma a Adunării.[48]

2.2 Organele Curții

Curtea are patru organe: Președinția, Secția judiciară, Procuratura și Grefa.

Președinția este responsabilă pentru buna administrare a Curții (cu excepția

Procuraturii). Acesta cuprinde președintele și primul și al doilea vicepreședinte —
trei judecători ai Curții care sunt aleși la președinție de colegii lor judecători pentru
maximum două mandate de trei ani.

Începând cu martie 2021, președintele este Piotr Hofmański din Polonia,

care a preluat mandatul la 11 martie 2021, succedând lui Chile Eboe-Osuji. Primul
său mandat va expira în 2024.

Secțiile judiciare sunt formate din cei 18 judecători ai Curții, organizați în

trei camere — Camera preliminară, Camera de fond și Camera de apel — care
îndeplinesc funcțiile judiciare ale Curții[64]. Judecătorii sunt aleși în Curte de
Adunarea Statelor Părți. Aceștia servesc mandate de nouă ani și, în general, nu sunt
eligibili pentru realege.Toți judecătorii trebuie să fie cetățeni ai statelor părți la
Statutul de la Roma și doi judecători nu pot fi cetățeni ai aceluiași stat.[49] Aceștia
trebuie să fie „persoane cu un înalt caracter moral, imparțialitate și integritate, care
posedă calificările necesare în statele lor respective pentru numirea în cele mai
înalte funcții judiciare”.

Procurorul sau orice persoană cercetată sau urmărită penal poate cere
descalificarea unui judecător din „orice cauză în care imparțialitatea sa ar putea fi
pusă la îndoială în mod rezonabil din orice motiv”. Orice cerere de descalificare a
11
unui judecător dintr-un anumit caz este decisă de majoritatea absolută a celorlalți
judecători. Un judecător poate fi revocat din funcție dacă „este constatat că a comis
o abatere gravă sau o încălcare gravă a îndatoririlor sale” sau este în imposibilitatea
de a-și exercita funcțiile. Revocarea unui judecător necesită atât o majoritate de
două treimi a celorlalți judecători, cât și o majoritate de două treimi a statelor părți.
[50]

Biroul Procurorului (OTP) este responsabil cu efectuarea de investigații și

urmăriri penale.Acesta este condus de procurorul Curții Penale Internaționale, care
este asistat de unul sau mai mulți procurori adjuncți. Statutul de la Roma prevede
că Parchetul va acționa în mod independent, ca atare, niciun membru al Oficiului
nu poate solicita sau acționa în baza instrucțiunilor din orice sursă externă, cum ar
fi state, organizații internaționale, organizații neguvernamentale sau persoane
fizice.

Procurorul poate deschide o anchetă în trei circumstanțe:

 atunci când o situație îi este sesizată de către un stat parte;

 atunci când o situație îi este transmisă de către Consiliul de Securitate al
Națiunilor Unite, acționând pentru a aborda o amenințare la adresa păcii și
securității internaționale;
 sau atunci când Camera preliminară îl autorizează să deschidă o anchetă pe
baza informațiilor primite din alte surse, cum ar fi persoane fizice sau
organizații neguvernamentale.

Orice persoană cercetată sau urmărită penal poate cere descalificarea unui
procuror din orice cauză „în care imparțialitatea lor ar putea fi pusă la îndoială în
mod rezonabil din orice motiv”. Cererile de revocare a procurorilor sunt hotărâte
de Camera de Apel. Un procuror poate fi revocat din funcție de majoritatea
absolută a statelor părți dacă „este constatat că a comis o abatere gravă sau o
încălcare gravă a îndatoririlor sale” sau este în imposibilitatea de a-și exercita
funcțiile. Cu toate acestea, criticii Curții susțin că există „control și echilibru
insuficiente asupra autorității procurorului și judecătorilor CPI” și „protecție
insuficientă împotriva urmăririlor politizate sau a altor abuzuri”. Luis Moreno-
Ocampo, procuror-șef ICC, a subliniat în 2011 importanța politicii în urmăriri
penale: „Nu poți spune că al-Bashir este la Londra, arestează-l. Ai nevoie de un
acord politic.” Henry Kissinger spune că controalele și echilibrele. sunt atât de
slabe încât procurorul „are practic o putere de apreciere nelimitată în practică”.[51]

Începând cu 16 iunie 2012, procurorul a fost Fatou Bensouda din Gambia,

care fusese aleasă ca noul procuror la 12 decembrie 2011.[72] Ea a fost aleasă timp
12
de nouă ani. Predecesorul ei, Luis Moreno Ocampo din Argentina, a fost în funcție
din 2003 până în 2012.

Vineri, 12 februarie 2021, avocatul britanic Karim Khan a fost selectat

printr-un scrutin secret împotriva altor trei candidați pentru a înlocui actualul
procuror principal Fatou Bensouda ca noul procuror. Mandatul său de nouă ani va
începe pe 16 iunie 2021. În timp ce era avocat britanic, Khan a condus echipa
specială de investigație a Națiunilor Unite atunci când a analizat crimele Statului
Islamic din Irak. La CPI, el a fost avocat principal al apărării în cazuri din Kenya,
Sudan și Libia.

Un document de politică este un document publicat de Biroul Procurorului

ocazional în care sunt menționate considerațiile speciale acordate subiectelor în
centrul atenției Biroului și adesea criteriile de selecție a cazurilor. Deși un
document de politică nu conferă Curții jurisdicție asupra unei noi categorii de
infracțiuni, acesta promite ceea ce Procuratura va lua în considerare atunci când
selectează cazurile în viitorul mandat. Documentele de politică ale OTP sunt
supuse revizuirii. Următoarele cinci documente politice au fost publicate de la
începutul CPI:

 1 septembrie 2007: Document de politică privind interesul justiției[52]

 12 aprilie 2010: Document de politică privind participarea victimelor
 1 noiembrie 2013: document de politică privind examinările preliminare
 20 iunie 2014: Document de politică privind infracțiunile sexuale și bazate
pe gen
 15 septembrie 2016: Document de politică privind selecția și prioritizarea
cazurilor
 15 noiembrie 2016: Politica privind copiii

În documentul de politică publicat în septembrie 2016, sa anunțat că Curtea

Penală Internațională se va concentra pe infracțiunile de mediu atunci când
selectează cazurile. Potrivit acestui document, Oficiul va acorda o atenție deosebită
urmăririi penale a infracțiunilor din Statutul Romei care sunt săvârșite prin, sau
care au ca rezultat, „inter alia, distrugerea mediului, exploatarea ilegală a resurselor
naturale sau deposedarea ilegală de terenuri. „.[53]

Acest lucru a fost interpretat ca o schimbare majoră către infracțiunile de

mediu și o mișcare cu efecte semnificative.

Grefa este responsabilă pentru aspectele nejudiciare ale administrării și

serviciilor Curții. Aceasta include, printre altele, „administrarea problemelor de
13
asistență juridică, managementul instanțelor, chestiunile privind victimele și
martorii, apărătorul, unitatea de detenție și serviciile tradiționale furnizate de
administrații în organizațiile internaționale, cum ar fi finanțe, traduceri,
managementul clădirilor, achiziții publice. și personal”. Grefa este condusă de
grefier, care este ales de judecători pentru un mandat de cinci ani. Grefierul
anterior a fost Herman von Hebel, care a fost ales la 8 martie 2013. Actualul
grefier este Peter Lewis, care a fost ales la 28 martie 2018.

3. Competența și admisibilitatea Tribunalului Penal Internațional

Statutul de la Roma cere ca într-un anumit caz să existe mai multe criterii
înainte ca o persoană să poată fi urmărită de Curte. Statutul conține trei cerințe
jurisdicționale și trei cerințe de admisibilitate. Toate criteriile trebuie îndeplinite
pentru ca un caz să poată continua. Cele trei cerințe jurisdicționale sunt (1)
competența materială (ce fapte constituie infracțiuni), (2) competența teritorială
sau personală (unde au fost comise sau cine le-a săvârșit infracțiunile) și (3)
competența temporală (când au fost comise infracțiunile). ).

3.1 Procesul

Procesul de stabilire a jurisdicției Curții poate fi „declanșat” de oricare dintre

cele trei surse posibile: (1) un stat parte, (2) Consiliul de Securitate sau (3) un
procuror. Apoi, este la latitudinea procurorului care acționează ex proprio motu
(„din oficiu”, ca să spunem așa) să inițieze o anchetă în conformitate cu cerințele
articolului 15 din Statutul de la Roma. Procedura este ușor diferită atunci când este
sesizată de un stat parte sau de Consiliul de Securitate, cazuri în care procurorul nu
are nevoie de autorizarea Camerei preliminare pentru a deschide ancheta. În cazul
în care există o bază rezonabilă pentru a proceda, este obligatoriu ca procurorul să
inițieze o anchetă. Factorii enumerați la articolul 53 luați în considerare pentru o
bază rezonabilă includ dacă cazul ar fi admisibil și dacă există motive substanțiale
pentru a crede că o anchetă nu ar servi intereselor justiției (aceasta din urmă
prevede o echilibrare a gravității infracțiunii și a intereselor). a victimelor).[54]

3.2 Cerințe privind jurisdicția subiectului

Prin competența în materie a Curții se înțelege infracțiunile pentru care

persoanele pot fi urmărite penal. Persoanele fizice pot fi urmărite penal numai
pentru infracțiunile enumerate în Statut. Crimele primare sunt enumerate în
articolul 5 din Statut și definite în articolele ulterioare: genocid (definit în articolul
6), crimele împotriva umanității (definite în articolul 7), crimele de război (definite
14
în articolul 8) și crimele de agresiune (definite în articolul 8). în articolul 8 bis)
(care nu este încă de competența Curții; vezi mai jos).[55] În plus, articolul 70
definește infracțiunile împotriva înfăptuirii justiției, care reprezintă o a cincea
categorie de infracțiuni pentru care persoanele fizice pot fi urmărite penal.

3.2.1 Genocidul

Articolul 6 definește infracțiunea de genocid ca fiind „acte comise cu

intenția de a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios”.
[56]

Există cinci astfel de acte care constituie crime de genocid conform

articolului 6:

 Uciderea membrilor unui grup

 Cauzarea de vătămări corporale sau psihice grave membrilor grupului
 Implicarea în mod deliberat asupra grupului de condiții de viață menite să
aducă distrugerea fizică a acestuia
 Impunerea de măsuri menite să prevină nașterile în cadrul grupului
 Transferarea forțată a copiilor grupului într-un alt grup

Definiția acestor infracțiuni este identică cu cele cuprinse în Convenția

pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid din 1948.

În cazul Akayesu[95], Curtea a concluzionat că incitarea directă și publică a

altora la comiterea genocidului este în sine constitutivă a unei infracțiuni[57].

3.2.2 Crime împotriva umanității

Articolul 7 definește crimele împotriva umanității ca fiind acte „săvârșite în

cadrul unui atac pe scară largă sau sistematic îndreptat împotriva oricărei populații
civile, având cunoștință de atac”. Articolul enumeră 16, cum ar fi infracțiuni
individuale:

 Crimă
 Exterminare
 Înrobirea
 Deportarea sau transferul forțat de populație[99]
 Închisoare sau altă privare gravă de libertate fizică
 Tortura
 Viol
 Sclavia sexuală
15
  Prostituție forțată
 Sarcina forțată
 Sterilizare forțată
 Violența sexuală
 Persecuţie
 Dispariția forțată a persoanelor
 Alte acte inumane

3.2.3 Crime de război

Articolul 8 definește crimele de război în funcție de faptul că un conflict

armat este fie internațional (ceea ce în general înseamnă că este luptat între state)
sau non-internațional (ceea ce înseamnă, în general, că este luptat între actori
nestatali, cum ar fi grupuri rebele, sau între un de stat și astfel de actori nestatali).
În total, există 74 de crime de război enumerate la articolul 8.[98] Cele mai grave
infracțiuni sunt însă cele care constituie fie încălcări grave ale Convențiilor de la
Geneva din 1949, care se aplică numai conflictelor internaționale, cât și încălcări
grave ale articolului 3 comun Convențiilor de la Geneva din 1949, care se aplică în
cazul conflicte internaționale.[58]

Există 11 infracțiuni care constituie încălcări grave ale Convențiilor de la

Geneva și care sunt aplicabile numai conflictelor armate internaționale:

 Ucidere intenționată
 Tortura
 Tratament inuman
 Experimente biologice
 Cauzând în mod voit o mare suferință
 Distrugerea și însuşirea proprietăţii
 Serviciu convingător în forțele ostile
 Negarea unui proces echitabil
 Deportare și transfer ilegal
 Izolarea ilegală
 Luarea de ostatici

Există șapte infracțiuni care constituie încălcări grave ale articolului 3

comun Convențiilor de la Geneva și care sunt aplicabile numai conflictelor armate
neinternaționale:[59]

 Crimă
16
  Mutilare
 Tratament crud
 Tortura
 Indicii asupra demnității personale
 Luarea de ostatici
 Condamnare sau executare fără proces echitabil

În plus, există alte 56 de infracțiuni definite de articolul 8: 35 care se aplică

conflictelor armate internaționale și 21 care se aplică conflictelor armate
neinternaționale. Astfel de infracțiuni includ atacarea civililor sau a bunurilor
civile, atacarea forțelor de menținere a păcii, cauzarea deceselor sau pagubelor
accidentale excesive, transferul de populații în teritoriile ocupate, uciderea sau
rănirea cu trădare, negarea sfertului, jefuirea, folosirea otravii, folosirea gloanțelor
extinse, violul și alte forme de violență sexuală, și recrutarea sau folosirea copiilor
soldați.[60]

3.2.4 Infracțiuni de agresiune

Articolul 8 definește crimele de agresiune. Statutul prevedea inițial că Curtea

nu își putea exercita competența asupra infracțiunii de agresiune până când statele
părți nu au convenit asupra unei definiții a infracțiunii și au stabilit condițiile în
care aceasta ar putea fi urmărită penal. Un astfel de amendament a fost adoptat la
prima conferință de revizuire a CPI din Kampala, Uganda, în iunie 2010. Cu toate
acestea, acest amendament a precizat că CPI nu i se va permite să își exercite
jurisdicția asupra crimei de agresiune până când nu vor fi îndeplinite alte două
condiții: (1) amendamentul a intrat în vigoare pentru 30 de state părți și (2) la sau
după 1 ianuarie 2017, Adunarea statelor părți a votat în favoarea permiterii Curții
să își exercite competența. La 26 iunie 2016, prima condiție a fost îndeplinită și
statele părți au votat în favoarea permiterii Curții să își exercite competența la 14
decembrie 2017. În consecință, competența Curții de a urmări infracțiunile de
agresiune a fost activată la 17 iulie 2018.

3.2.5 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

Articolul 70 incriminează anumite acțiuni intenționate care interferează cu

investigațiile și procedurile în fața Curții, inclusiv depunerea de mărturii false,
prezentarea de probe false, influențarea în mod corupt a unui martor sau a unui
funcționar al Curții, riposturile împotriva unui funcționar al Curții și solicitarea sau
acceptarea de mită ca un funcționar al Curții.[61]

17
 3.3 Cerințe de jurisdicție teritorială sau personală

Pentru ca o persoană să fie urmărită de Curte trebuie să existe fie competență

teritorială, fie competență personală. Prin urmare, o persoană poate fi urmărită
penal numai dacă (1) a săvârșit o infracțiune în jurisdicția teritorială a Curții sau
(2) a comis o infracțiune în timp ce era cetățean al unui stat care se află în
jurisdicția teritorială a Curții.

3.3.1 Competența teritorială

Competența teritorială a Curții include teritoriul, navele înregistrate și

aeronavele înregistrate ale statelor care fie (1) au devenit părți la Statutul de la
Roma, fie (2) au acceptat jurisdicția Curții prin depunerea unei declarații la
Curte[62].

În situațiile care sunt sesizate Curții de către Consiliul de Securitate al

Națiunilor Unite, jurisdicția teritorială este definită de Consiliul de Securitate, care
poate fi mai extinsă decât jurisdicția teritorială normală a Curții. De exemplu, dacă
Consiliul de Securitate sesizează o situație care a avut loc pe teritoriul unui stat
care nu a devenit parte la Statutul de la Roma și nu a depus o declarație la Curte,
Curtea va putea în continuare să judece infracțiunile comise în acea stare.

3.3.2 Competența personală

Competența personală a Curții se extinde asupra tuturor persoanelor fizice

care săvârșesc infracțiuni, indiferent de locul în care se află sau unde au fost
săvârșite infracțiunile, atâta timp cât acele persoane sunt cetățeni ai fie (1) statelor
care sunt părți la Statutul de la Roma, fie ( 2) afirmă care și-au acceptat competența
Curții prin depunerea unei declarații la Curte[109]. Ca și în cazul competenței
teritoriale, competența personală poate fi extinsă de Consiliul de Securitate dacă
sesizează o situație Curții[63].

3.4 Cerințe de jurisdicție temporară

Competența temporară este perioada de timp în care Curtea își poate exercita
competențele. Niciun termen de prescripție nu se aplică nici uneia dintre
infracțiunile definite în Statut.[64] Cu toate acestea, competența Curții nu este
complet retroactivă. Persoanele fizice pot fi urmărite penal numai pentru
infracțiuni care au avut loc la sau după 1 iulie 2002, care este data la care Statutul
de la Roma a intrat în vigoare. Dacă un stat a devenit parte la Statut și, prin urmare,
membru al Curții, după 1 iulie 2002, atunci Curtea nu își poate exercita jurisdicția
înainte de data aderării pentru anumite cauze[113]. De exemplu, dacă Statutul a

18
intrat în vigoare pentru un stat la 1 ianuarie 2003, Curtea putea să-și exercite
competența temporară numai asupra infracțiunilor care au avut loc în acel stat sau
au fost comise de un cetățean al acelui stat la 1 ianuarie 2003 sau după aceasta.

3.5 Cerințe de admisibilitate

Pentru a deschide o anchetă, procurorul trebuie (1) să aibă „o bază

rezonabilă pentru a crede că a fost sau este săvârșită o infracțiune de competența
Curții”, (2) ancheta ar fi în concordanță cu principiul complementarității și (3)
ancheta servește intereselor justiției.[65]

Principiul complementarității înseamnă că Curtea va urmări un individ

numai dacă statele nu doresc sau nu pot urmări. Prin urmare, dacă au avut loc sau
sunt în desfășurare investigații sau proceduri naționale legitime privind
infracțiunile, Curtea nu va iniția proceduri. Acest principiu se aplică indiferent de
rezultatul procedurilor naționale.[115] Chiar dacă o anchetă este închisă fără a fi
depuse acuzații penale sau dacă o persoană acuzată este achitată de o instanță
națională, Curtea nu va urmări o persoană pentru infracțiunea în cauză atâta timp
cât este convinsă că procedura națională a fost legitimă. Cu toate acestea, aplicarea
efectivă a principiului complementarității a intrat recent sub control teoretic.

Curtea va iniția acțiunea numai dacă o infracțiune este „suficientă de

gravitate pentru a justifica acțiuni ulterioare din partea Curții”.[65]

Procurorul va deschide o anchetă cu excepția cazului în care există „motive

substanțiale pentru a crede că o anchetă nu ar servi intereselor justiției” atunci când
„[ținând cont de gravitatea infracțiunii și de interesele victimelor”.[118] În plus,
chiar dacă a fost inițiată o anchetă și există fapte substanțiale care să justifice o
urmărire penală și nicio altă problemă de admisibilitate, procurorul trebuie să
stabilească dacă o urmărire penală ar servi intereselor justiției „ținând cont de toate
circumstanțele, inclusiv de gravitatea infracțiunea, interesele victimelor și vârsta
sau infirmitatea presupusului făptuitor și rolul acestuia în presupusa infracțiune”.
[66]

4. Răspunderea penală individuală

Curtea este competentă asupra persoanelor fizice. Persoana care săvârșește o

infracțiune de competența Curții este individual responsabilă și pasibilă de
pedeapsă în conformitate cu Statutul de la Roma. În conformitate cu Statutul de la
Roma, o persoană este responsabilă penal și răspunzătoare pentru pedeapsa pentru
o infracțiune de competența Curții dacă acea persoană: săvârșește o astfel de
infracțiune, fie ca persoană fizică, împreună cu o altă persoană, fie prin intermediul
19
unei alte persoane, indiferent de dacă acea altă persoană este responsabilă penal;
ordonă, solicită sau induce săvârșirea unei astfel de infracțiuni care de fapt are loc
sau este încercată; În scopul facilitării săvârșirii unei astfel de infracțiuni, ajută,
încurajează sau în alt mod asistă la comiterea sau la încercarea sa de comitere,
inclusiv la furnizarea mijloacelor pentru comiterea acesteia; contribuie în orice alt
mod la comiterea sau tentativa de comitere a unei astfel de infracțiuni de către un
grup de persoane care acționează cu un scop comun. În ceea ce privește
infracțiunea de genocid, incită direct și public pe alții la comiterea genocidului;
încearcă să comită o astfel de infracțiune prin luarea de măsuri care începe
executarea acesteia printr-un pas substanțial, dar infracțiunea nu are loc din cauza
unor circumstanțe independente. a intențiilor persoanei.

5. Procedura

5.1 Proba

Procesele se desfășoară în cadrul unui sistem judiciar hibrid de drept comun

și civil, dar s-a susținut că orientarea procesuală și caracterul instanței sunt încă în
evoluție. Majoritatea celor trei judecători prezenți, în calitate de judecători ai
faptelor într-un proces, pot ajunge la o decizie, care trebuie să includă o declarație
completă și motivată[67]. Procesele ar trebui să fie publice, dar procedurile sunt
adesea închise, iar astfel de excepții de la un proces public nu au fost enumerate în
detaliu. Procedurile cu ușile închise sunt permise pentru protecția martorilor sau
inculpaților, precum și pentru probe confidențiale sau sensibile. Din auzite și alte
probe indirecte nu sunt în general interzise, dar s-a susținut că instanța este ghidată
de excepțiile din auzite, care sunt proeminente în sistemele de drept comun. Nu
există nicio citație sau alte mijloace pentru a obliga martorii să se prezinte în fața
instanței, deși instanța are o anumită putere de a forța mărturia celor care au ales să
vină în fața ei, cum ar fi amenzile.

5.2 Drepturile acuzatului

Statutul de la Roma prevede că toate persoanele sunt prezumate nevinovate

până la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă și stabilește
anumite drepturi ale acuzatului și ale persoanelor în timpul investigațiilor[68].
Acestea includ dreptul de a fi pe deplin informați cu privire la acuzațiile împotriva
lor; dreptul de a numi un avocat, gratuit; dreptul la un proces rapid; și dreptul de a
audia martorii împotriva lor.

Pentru a asigura „egalitatea armelor” între echipele de apărare și de urmărire

penală, ICC a înființat un Birou independent de consilier public pentru apărare

20
(OPCD) pentru a oferi sprijin logistic, consiliere și informații inculpaților și
avocaților acestora. OPCD ajută, de asemenea, la protejarea drepturilor acuzatului
în fazele inițiale ale unei investigații. Cu toate acestea, echipa de apărare a lui
Thomas Lubanga spune că li s-a acordat un buget mai mic decât procurorul și că
dovezile și declarațiile martorilor au întârziat să ajungă[70].

5.3 Participarea victimelor

Una dintre marile inovații ale Statutului Curții Penale Internaționale și ale
Regulamentului său de procedură și probe este seria de drepturi acordate
victimelor. Pentru prima dată în istoria justiției penale internaționale, victimele au
posibilitatea conform Statutului de a-și prezenta punctele de vedere și observațiile
în fața Curții.

Participarea în fața Curții poate avea loc în diferite etape ale procedurii și
poate lua diferite forme, deși judecătorii vor fi cei care vor da instrucțiuni cu
privire la momentul și modalitatea de participare.

Participarea la procedurile Curții va avea loc în cele mai multe cazuri prin
intermediul unui reprezentant legal și se va desfășura „într-o manieră care să nu
prejudicieze sau să fie incompatibilă cu drepturile acuzatului și un proces echitabil
și imparțial”.

Dispozițiile bazate pe victimă din Statutul de la Roma oferă victimelor

posibilitatea de a-și face vocea auzită și de a obține, după caz, o formă de reparație
pentru suferința lor. Scopul acestei încercări de echilibru între justiția retributivă și
reparatorie este care, se speră, va permite CPI nu numai să aducă infractorii în fața
justiției, ci și să ajute victimele înseși să obțină o formă de justiție. Justiția pentru
victime în fața CPI cuprinde atât justiție procedurală, cât și justiție de fond,
permițându-le să participe și să își prezinte punctele de vedere și interesele, astfel
încât să poată contribui la modelarea rezultatelor Curții pentru adevăr, justiție și
reparații.[71]

Articolul 43(6) stabilește o Unitate pentru Victime și Martori care să ofere

„măsuri de protecție și aranjamente de securitate, consiliere și alte asistențe
adecvate martorilor, victimelor care se prezintă în fața Curții și altora care sunt
expuși riscului din cauza mărturiei date de astfel de martori. „ Articolul 68
stabilește procedurile pentru „Protecția victimelor și a martorilor și participarea
acestora la proces.”[73] Curtea a înființat, de asemenea, un Oficiu de Consiliere
Publică a Victimelor, pentru a acorda sprijin și asistență victimelor și reprezentanții
lor legali.[72]

21
 CPI nu are propriul program de protecție a martorilor, ci mai degrabă trebuie
să se bazeze pe programe naționale pentru a menține martorii în siguranță.[74]

5.4 Reparații

Victimele aflate în fața Curții Penale Internaționale pot solicita, de

asemenea, reparații în temeiul articolului 75 din Statutul de la Roma. Reparațiile
pot fi solicitate numai atunci când un inculpat este condamnat și la aprecierea
judecătorilor Curții. Până acum, Curtea a dispus reparații împotriva lui Thomas
Lubanga. Reparațiile pot include despăgubiri, restituire și reabilitare, dar alte forme
de reparații pot fi adecvate pentru victimele individuale, colective sau comunitare.
Articolul 79 din Statutul de la Roma instituie un Fond fiduciar pentru a acorda
asistență înaintea ordinului de reparație victimelor aflate într-o situație sau pentru a
sprijini reparațiile victimelor și familiilor acestora dacă persoana condamnată nu
are bani.

5.5 Cooperarea statelor care nu sunt părți la Statutul de la Roma

Unul dintre principiile dreptului internațional este că un tratat nu creează nici

obligații, nici drepturi pentru statele terțe fără consimțământul acestora, iar acest
lucru este consacrat și în Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor.
Cooperarea statelor nepartide cu CPI este prevăzută de Statutul de la Roma al
Curții Penale Internaționale ca fiind de natură voluntară. Cu toate acestea, chiar și
statele care nu au aderat la Statutul de la Roma ar putea fi încă supuse unei
obligații de a coopera cu CPI în anumite cazuri. Atunci când un caz este transmis
CPI de către Consiliul de Securitate al ONU, toate statele membre ale ONU sunt
obligate să coopereze, deoarece deciziile sale sunt obligatorii pentru toate. De
asemenea, există obligația de a respecta și de a asigura respectarea dreptului
internațional umanitar, care decurge din Convențiile de la Geneva și Protocolul
adițional I, care reflectă natura absolută a dreptului internațional umanitar[75].

În ceea ce privește cooperarea în anchetă și strângerea de probe, din Statutul

de la Roma rezultă că consimțământul unui stat nepartid este o condiție prealabilă
pentru ca procurorul CPI să desfășoare o anchetă pe teritoriul său și se pare că
aceasta este și mai necesar ca acesta să respecte orice condiții rezonabile ridicate
de acel stat, întrucât astfel de restricții există pentru statele părți la Statut. Ținând
cont de experiența Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (care a
lucrat cu principiul primatului, în loc de complementaritate) în ceea ce privește
cooperarea, unii savanți și-au exprimat pesimismul cu privire la posibilitatea CPI
de a obține co -funcționarea statelor nepartide. În ceea ce privește acțiunile pe care
CPI le poate întreprinde față de statele nepartide care nu cooperează, Statutul de la
22
Roma prevede că Curtea poate informa Adunarea Statelor Părți sau Consiliul de
Securitate, atunci când chestiunea a fost sesizată de aceasta, când nu este parte.
statul refuză să coopereze după ce a încheiat un acord ad-hoc sau un acord cu
Curtea[76].

5.6 Amnistii și procese de reconciliere națională

Nu este clar în ce măsură CPI este compatibilă cu procesele de reconciliere

care acordă amnistia celor care violează drepturile omului, ca parte a acordurilor
pentru a pune capăt conflictului. Articolul 16 din Statutul de la Roma permite
Consiliului de Securitate să împiedice Curtea să investigheze sau să urmărească un
caz, iar articolul 53 oferă procurorului libertatea de a nu deschide o anchetă dacă el
sau ea consideră că „o anchetă nu ar fi de folos interesele justiției”. Fostul
președinte al CPI Philippe Kirsch a spus că „unele amnistii limitate pot fi
compatibile” cu obligațiile unei țări de a investiga sau de a urmări cu adevărat în
temeiul Statutului[77].

Uneori se susține că amnistiile sunt necesare pentru a permite transferul

pașnic al puterii de la regimurile abuzive. Prin negarea statelor dreptul de a oferi
amnistia celor care abuzează drepturile omului, Curtea Penală Internațională poate
face mai dificilă negocierea încetării conflictului și a tranziției la democrație. De
exemplu, mandatele de arestare restante pentru patru lideri ai Armatei de
Rezistență a Domnului sunt considerate de unii ca un obstacol în calea încetării
insurgenței din Uganda. Politicianul ceh Marek Benda susține că „CPI ca element
de descurajare va însemna, în opinia noastră, doar cei mai răi dictatori vor încerca
să-și păstreze puterea cu orice preț”. Cu toate acestea, Națiunile Unite și Comitetul
Internațional al Crucii Roșii susțin că acordarea amnistiei celor acuzați de crime de
război și alte crime grave este o încălcare a dreptului internațional.

6. Facilitățile

6.1 Sediul central

Sediul oficial al Curții este la Haga, Țările de Jos, dar procedurile sale pot
avea loc oriunde.[78]

Curtea sa mutat în primul său sediu permanent din Haga, situat la Oude
Waalsdorperweg 10, la 14 decembrie 2015.[168] Parte a Zonei Internaționale de la
Haga,[169] care conține și Palatul Păcii, Europol, Eurojust, ICTY, OIAC și
Forumul Mondial de la Haga, facilitățile instanței sunt situate pe locul

23
Alexanderkazerne, o fostă cazarmă militară, adiacentă peisaj de dune la marginea
nordică a orașului. Centrul de detenție al ICC este la mică distanță.

6.1.1 Dezvoltare

Terenul și finanțarea pentru noua construcție au fost asigurate de Țările de

Jos. În plus, statul gazdă a organizat și finanțat concursul de proiectare
arhitecturală care a început la sfârșitul anului 2008.

Trei arhitecți au fost aleși de un juriu internațional dintr-un total de 171 de

candidați pentru a intra în negocieri ulterioare. Firma daneză Schmidt Hammer
Lassen a fost selectată în cele din urmă pentru a proiecta noul sediu, deoarece
designul său a îndeplinit toate criteriile ICC, cum ar fi calitatea designului,
sustenabilitatea, funcționalitatea și costurile.[79]

Demolarea cazărmii a început în noiembrie 2011 și a fost finalizată în august

2012. În octombrie 2012, procedura de licitație pentru Antreprenorul General a fost
finalizată și a fost selectată combinația Visser & Smit Bouw și Boele & van
Eesteren ("Courtys").[80]

6.1.2 Arhitectură

Clădirea are o amprentă compactă și este formată din șase volume de clădire
conectate cu un motiv de grădină. Cel mai înalt volum cu fațadă verde, plasat la
mijlocul designului, este Turnul Curții care găzduiește trei săli de judecată. Restul
volumelor clădirii găzduiesc birourile diferitelor organe ale CPI.

6.1.3 Sediu provizoriu, 2002–2015

Până la sfârșitul anului 2015, CPI a fost găzduită în spații provizorii din
Haga, furnizate de Țările de Jos. Anterior aparținând KPN, sediul provizoriu era
situat la Maanweg 174 în partea central-est a orașului.

6.2 Centru de detenție

Articolul principal: Persoane reținute de Curtea Penală Internațională §

Centrul de detenție

Centrul de detenție al CPI găzduiește atât cei condamnați de instanță și care

ispășesc pedepse, cât și acei suspecți reținuți în așteptarea rezultatului procesului
lor. Acesta cuprinde douăsprezece celule în incinta filialei Scheveningen a
Instituției Penale Haaglanden, Haga, aproape de sediul CPI din Alexanderkazerne.
[81]

24
 Suspecții deținuți de fostul Tribunal Penal Internațional pentru fosta
Iugoslavie au fost ținuți în aceeași închisoare și au împărțit unele facilități, cum ar
fi sala de fitness, dar nu au avut contact cu suspecții deținuți de CPI.[82]

6.3 Alte birouri

ICC menține un birou de legătură în New York și birouri de teren în locurile

în care își desfășoară activitățile. Începând cu 18 octombrie 2007, Curtea avea
birouri pe teren în Kampala, Kinshasa, Bunia, Abéché și Bangui.

7. Finanțe

CPI este finanțată prin contribuții din partea statelor părți. Suma plătibilă de
către fiecare stat parte este determinată folosind aceeași metodă ca și Națiunile
Unite:[180] contribuția fiecărui stat se bazează pe capacitatea de plată a țării, care
reflectă factori precum venitul național și populația. Suma maximă pe care o
singură țară o poate plăti în orice an este limitată la 22% din bugetul Curții;
Japonia a plătit această sumă în 2008.

Curtea a cheltuit 80,5 milioane EUR în 2007. Adunarea Statelor Părți a

aprobat un buget de 90,4 milioane EUR pentru 2008, 101,2 milioane EUR pentru
2009[182] și 141,6 milioane EUR pentru 2017. În aprilie 2017, personalul CPI era
format din 800 de persoane din aproximativ 100 de state.[84]

8 Istoricul procesului până în prezent

Până în prezent, procurorul a deschis cercetări în paisprezece situații:

Afganistan; Burundi; două în Republica Centrafricană; Côte d'Ivoire; Darfur,
Sudan; Republica Democratică Congo; Georgia; Kenya; Libia; Mali; Uganda;
Bangladesh/Myanmar, Palestina și Venezuela.[185][186] În plus, Procuratura
efectuează examinări preliminare în șase situații: Columbia; Guineea; Nigeria;
Filipine; Ucraina și Bolivia.

Camerele preliminare ale Curții au pus sub acuzare public 46 de persoane.

Procesele împotriva a 20 sunt în derulare: 12 sunt în libertate în calitate de fugari,
trei sunt în faza preliminară, patru sunt în judecată, iar unul face apel la sentință.
Procesele împotriva a 26 de persoane au fost finalizate: doi își ispășesc pedeapsa,
șase și-au terminat pedeapsa, patru au fost achitați, șapte au fost respinse acuzațiile

25
împotriva lor, trei au fost retrase acuzațiile împotriva lor și patru au murit înainte
de proces.

Thomas Lubanga Germain Katanga și Mathieu Ngudjolo Chui au fost

judecați de CPI. Lubanga și Katanga au fost condamnate și condamnate la 14 și,
respectiv, 12 ani de închisoare, în timp ce Chui a fost achitat.

Hotărârea lui Jean-Pierre Bemba a fost pronunțată în martie 2016. Bemba a

fost condamnat pentru două capete de acuzare pentru crime împotriva umanității și
trei capete de acuzare pentru crime de război. Aceasta a marcat prima dată când
ICC a condamnat pe cineva pentru violență sexuală, deoarece a adăugat violul la
condamnarea sa. Condamnările lui Bemba au fost anulate de Camera de Apel a
Curții în iunie 2018.[85]

Procesele în cazul Ntaganda (RD Congo), Bemba et al. Cazul OAJ și

procesul Laurent Gbagbo-Blé Goudé în situația din Coasta de Fildeș sunt în
desfășurare. Procesul Banda în situația din Darfur, Sudan, era programat să înceapă
în 2014, dar data de începere a fost eliberată.

Au fost confirmate acuzațiile împotriva ugandezului Dominic Ongwen și

malianului Ahmad al-Faqi al-Mahdi;, din martie 2020, ambii își așteptau procesele.

La 6 iulie 2020, două grupuri de activiști uiguri au depus o plângere la ICC,

cerând acesteia să investigheze oficialii RPC pentru crime împotriva uigurilor,
inclusiv acuzații de genocid. CPI nu are jurisdicția necesară în acest sens în absența
unei sesizări din partea Consiliului de Securitate al ONU, întrucât RPC nu este
parte la Statutul de la Roma.

9. Relații

9.1 Națiunile Unite

Spre deosebire de Curtea Internațională de Justiție, CPI este independentă

din punct de vedere juridic de Națiunile Unite. Cu toate acestea, Statutul de la
Roma acordă anumite competențe Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite,
ceea ce îi limitează independența funcțională. Articolul 13 permite Consiliului de
Securitate să sesizeze Curții situații care altfel nu ar intra sub jurisdicția Curții
(cum a făcut-o în legătură cu situațiile din Darfur și Libia, pe care Curtea nu le-ar fi
putut urmări altfel, deoarece nici Sudanul, nici Libia nu sunt state. petreceri).
Articolul 16 permite Consiliului de Securitate să solicite Curții să amâne de la
investigarea unui caz pentru o perioadă de 12 luni.[86] O astfel de amânare poate fi
reînnoită pe termen nelimitat de către Consiliul de Securitate. Acest tip de

26
aranjament oferă CPI unele dintre avantajele inerente organelor Națiunilor Unite,
cum ar fi utilizarea puterilor de executare ale Consiliului de Securitate, dar creează
și riscul de a fi contaminat de controversele politice ale Consiliului de Securitate.
[ 85]

Curtea cooperează cu ONU în multe domenii diferite, inclusiv schimbul de

informații și sprijinul logistic[87]. Curtea raportează ONU în fiecare an cu privire
la activitățile sale, iar unele reuniuni ale Adunării Statelor Părți au loc la unitățile
ONU. Relația dintre Curte și ONU este guvernată de un „Acord de relații între
Curtea Penală Internațională și Națiunile Unite”.

9.2 Organizații neguvernamentale

În anii 1970 și 1980, organizațiile neguvernamentale (sau ONG-urile)

internaționale pentru drepturile omului și umanitare au început să prolifereze în
ritmuri exponențiale. În același timp, încercarea de a găsi o modalitate de a pedepsi
crimele internaționale a trecut de la a fi responsabilitatea exclusivă a experților
juridici la a fi împărtășită cu activismul internațional pentru drepturile omului.

ONG-urile au contribuit la nașterea CPI prin susținerea și promovarea

urmăririi penale a autorilor crimelor împotriva umanității. ONG-urile
monitorizează îndeaproape declarațiile și acțiunile organizației, asigurându-se că
activitatea care este executată în numele CPI își îndeplinește obiectivele și
responsabilitățile față de societatea civilă. Potrivit Benjamin Schiff, „De la
Conferința de Statut încolo, relația dintre CPI și ONG-uri a fost probabil mai
strânsă, mai consistentă și mai vitală pentru Curte decât relațiile analoge dintre
ONG-uri și orice altă organizație internațională”.

Există o serie de ONG-uri care lucrează pe o varietate de probleme legate de

CPI. Coaliția ONG-urilor pentru Curtea Penală Internațională a servit ca un fel de
umbrelă pentru ca ONG-urile să se coordoneze între ele pe obiective similare
legate de CPI. CICC are 2.500 de organizații membre în 150 de țări.[88] Comitetul
director inițial includea reprezentanți ai Mișcării Federaliste Mondiale, ai Comisiei
Internaționale a Jurisților, Amnesty International, Comitetului Avocaților pentru
Drepturile Omului, Human Rights Watch, Parlamentarii pentru Acțiune Globală și
Nicio pace fără justiție.[89] Astăzi, multe dintre ONG-urile cu care cooperează
ICC sunt membri ai CICC. Aceste organizații provin dintr-o serie de medii, de la
marile ONG-uri internaționale, cum ar fi Human Rights Watch și Amnesty
International, până la organizații mai mici, mai locale, concentrate pe misiuni de
pace și justiție.[89] Mulți lucrează îndeaproape cu state, cum ar fi Rețeaua
Internațională de Drept Penal, fondată și finanțată în principal de municipalitatea
27
de la Haga și de Ministerele Olandeze de Apărare și Afaceri Externe. CICC
revendică, de asemenea, organizații care sunt ele însele federații, cum ar fi
Federația Internațională a Ligilor pentru Drepturile Omului (FIDH).

Membrii CICC subscriu la trei principii care le permit să lucreze sub

umbrela CICC, atâta timp cât obiectivele lor se potrivesc cu ele:

 Promovarea ratificării și implementării la nivel mondial a Statutului de la

Roma al CPI
 Menținerea integrității Statutului de la Roma al CPI și
 Asigurarea că CPI va fi cât mai corectă, eficientă și independentă posibil

ONG-urile care lucrează în cadrul CICC nu urmăresc în mod normal agende

exclusive activității Curții, ci mai degrabă pot lucra pentru cauze mai largi, cum ar
fi probleme generale legate de drepturile omului, drepturile victimelor, drepturile
de gen, statul de drept, medierea conflictelor și pace. CICC își coordonează
eforturile pentru a îmbunătăți eficiența contribuțiilor ONG-urilor la Curte și pentru
a le pune în comun influența asupra problemelor comune majore. Din partea ICC, a
fost util ca ONG-urile canalului CICC să contacteze Curtea, astfel încât oficialii
acesteia să nu fie nevoiți să interacționeze individual cu mii de organizații separate.

ONG-urile au fost cruciale pentru evoluția CPI, deoarece au asistat la crearea

climatului normativ care a îndemnat statele să ia în considerare cu seriozitate
formarea Curții. Experții lor juridici au contribuit la formarea Statutului, în timp ce
eforturile lor de lobby au creat sprijin pentru acesta. Ei susțin ratificarea Statutului
la nivel global și lucrează la nivel de experți și politic în statele membre pentru
adoptarea legislației interne necesare. ONG-urile sunt foarte reprezentate la
reuniunile Adunării Statelor Părți și folosesc reuniunile ASP pentru a face presiuni
pentru luarea unor decizii care să le promoveze prioritățile. Multe dintre aceste
ONG-uri au acces rezonabil la oficiali importanți ai CPI datorită implicării lor în
timpul procesului Statutului. Aceștia sunt angajați în monitorizarea, comentarea și
asistența în activitățile CPI.

ICC depinde adesea de ONG-uri pentru a interacționa cu populațiile locale.

Personalul Oficiului de Informare Publică a Grefei și oficialii Secției de Participare
și Reparații a Victimelor organizează seminarii pentru liderii locali, profesioniștii
și mass-media pentru a răspândi vestea despre Curte. Acestea sunt tipurile de
evenimente care sunt adesea găzduite sau organizate de ONG-urile locale.
Deoarece pot exista provocări în stabilirea care dintre aceste ONG-uri sunt
legitime, reprezentanții regionali CICC au adesea capacitatea de a ajuta la
selectarea și identificarea organizațiilor de încredere.
28
 Cu toate acestea, ONG-urile sunt, de asemenea, „surse de critică, îndemn și
presiune asupra CPI”.[89] CPI depinde foarte mult de ONG-uri pentru operațiunile
sale. Deși ONG-urile și statele nu pot avea un impact direct asupra nucleului
judiciar al organizației, ele pot transmite informații despre infracțiuni, pot ajuta la
localizarea victimelor și a martorilor și pot promova și organiza participarea
victimelor. ONG-urile comentează în exterior operațiunile Curții, „împinge pentru
extinderea activităților acesteia, în special în noile zone ale justiției

29
 Concluzii

În concluzie, pot afirma că în absența unor mecanisme credibile de aplicare,

încălcările dreptului internațional umanitar au continuat cu o impunitate flagrantă.
Ca răspuns, comunitatea internațională a decis să ia măsuri comune prin crearea
unui sistem interconectat de justiție internațională pentru a preveni impunitatea
pentru cele mai grave atrocități cunoscute de omenire.

Curtea Penală Internațională nu este un substitut pentru instanțele naționale.

Potrivit Statutului de la Roma, este datoria fiecărui stat să-și exercite jurisdicția
penală asupra celor care răspund de internațional crime. Curtea Penală
Internațională poate interveni numai acolo unde un stat nu poate sau nu dorește să
efectueze cu adevărat ancheta și să-i judece pe făptuitori.

Curtea Penală Internațională are nevoie de sprijinul și cooperarea statelor.

Comunitatea internațională și-a declarat, în mai multe rânduri, hotărârea de a pune
capăt impunității pentru cele mai grave crime, iar cooperarea cu CPI este o
modalitate concretă de a realiza acest obiectiv. Întrucât CPI nu are forță de poliție
proprie, ea necesită cooperarea statelor pentru executarea ordinelor sale și se
bazează în totalitate pe acestea pentru executarea mandatelor sale de arestare.

Misiunea principală a Curții Penale Internaționale este de a ajuta la

eliminarea impunității autorii celor mai grave crime care preocupă comunitatea
internațională în ansamblu și, astfel pentru a contribui la prevenirea unor astfel de
infracţiuni.

Curtea Penală Internațională contribuie la lupta împotriva impunității și la

instaurarea statului de drept, asigurându-se că cele mai grave crime nu rămân
nepedepsite și promovând respectarea dreptului internațional.

Mandatul de bază al Curții Penale Internaționale este de a acționa ca o

instanță de ultimă instanță, cu capacitatea de a urmări persoane pentru genocid,
crime împotriva umanității și crime de război atunci când jurisdicțiile naționale,
din orice motiv, nu pot sau nu doresc să facă acest lucru.

Un public bine informat poate contribui la garantarea respectării durabile și a

punerii în aplicare a justiției internaționale. Scopul urmărit de Curtea Penală
Internațională va putea fi distins doar prin prisma promovării pentru o mai bună
înțelegere în rândurile oamenilor, oferind răspunsuri la cele mai frecvente întrebări
despre Curte.

30
 Referințe bibliografice:

1. "Commission on the Responsibility of the Authors of the War and on

Enforcement of Penalties." The American Journal of International Law 14,
no. 1/2 (1920): 95-154.
2. United Nations Department of Public Information, December 2002. The
International Criminal Court Archived 5 December 2006 at the Wayback
Machine .
3. Dempsey, Gary T. (16 July 1998). "Reasonable Doubt: The Case Against
the Proposed International Criminal Court" Archived 28 December 2006 at
the Wayback Machine. Cato Institute.
4. "Benjamin B Ferencz, Biography". 9 January 2008. Archived from the
original on 9 January 2008.
5. Julius Stone and Robert K. Woetzel (Eds.), Toward a feasible International
Criminal Court (Geneva: World Peace Through Law Center, 1970), p. xiv.
6. "Election of Mr Arthur N.R. Robinson to the Board of Directors of the
Victims Trust Fund". International Criminal Court. 20 June 2006. Archived
from the original on 27 September 2007.
7. "History of the ICC"
8. Coalition for the International Criminal Court. "History of the ICC"
9. "Draft Statute for an International Criminal Court, 1994" Archived 19
October 2013 at the Wayback Machine.
10.Scharf, Michael P. (August 1998). "Results of the Rome Conference for an
International Criminal Court" Archived 15 May 2012 at the Wayback
Machine. American Society of International Law.
11.Amnesty International (11 April 2002). "The International Criminal Court –
A Historic Development in the Fight for Justice" Archived 24 December
2014 at the Wayback Machine .
12.Coalition for the International Criminal Court. "Judges and the Presidency".
Archived from the original on 9 December 2012.
13.International Criminal Court (14 October 2005). "Warrant of Arrest
Unsealed Against Five LRA Commanders"
14.International Criminal Court (9 November 2006). "Prosecutor Presents
Evidence That Could Lead to First ICC Trial". Archived from the original
on 9 July 2007. Retrieved 5 December 2006.. Retrieved 5 December 2006.
15."ICC finds Congo warlord Thomas Lubanga guilty". BBC News. 14 March
2012. Archived from the original on 15 October 2014.
16."United Nations Treaty Collection". treaties.un.org. Retrieved 7 May 2019.
31
17."Kampala Amendments". Parliamentarians for Global Action - Mobilizing
Legislators as Champions for Human Rights, Democracy and Peace.
Archived from the original on 7 May 2019. Retrieved 7 May 2019.
18.Landler, Mark (10 September 2018). "Bolton Expands on His Boss's Views,
Except on North Korea". The New York Times.
19."US Threatens International Criminal Court". Human Rights Watch. 15
March 2019. Retrieved 7 May 2019.
20."U.N. regrets Trump move against ICC, says court must be protected".
Reuters. 12 June 2020. Retrieved 12 June 2020.
21.Peel, Michael (12 June 2020). "International Criminal Court hits back at US
over sanctions". Financial Times. Brussels: FT. Retrieved 12 June 2020.
22.Sieff, Kevin (26 October 2016). "Gambia is the latest African country
deciding to pull out of International Criminal Court". Washington Post.
Archived from the original on 27 October 2016. Retrieved 26 October 2016.
23.Moore, Jina (27 October 2017). "Burundi Quits International Criminal
Court". New York Times.
24.Onishi, Norimitsu (8 March 2017). "South Africa Reverses Withdrawal
From International Criminal Court". New York Times.
25.Corder, Mike (20 November 2017). "ICC prosecutor requests investigation
into U.S. military, CIA for alleged war crimes in Afghanistan". The Toronto
Star. Associated Press. ISSN 0319-0781..
26.Bowcott, Owen (5 March 2020). "Senior ICC judges authorise Afghanistan
war crimes inquiry". The Guardian.
27."Trump targets ICC with sanctions after court opens war crimes
investigation". The Guardian. 11 June 2020..
28."Philippines becomes second country to quit ICC". philstar.com. Retrieved 8
July 2019.
29.Borger, Julian (1 October 2020). "Human rights lawyers sue Trump
administration for 'silencing' them". The Guardian.
30."US Judge Blocks Trump Sanctions Targeting Human Rights Lawyers, War
Crimes Tribunal". www.voanews.com.
31."United Nations Treaty Database entry regarding the Rome Statute of the
International Criminal Court". United Nations Treaty Collection. Archived
from the original on 23 July 2021. Retrieved 7 December 2021.
32."Reference: C.N.805.2016.TREATIES-XVIII.10 (Depositary Notification)"
(PDF). United Nations. 28 October 2016. Archived (PDF) from the original
on 29 October 2016. Retrieved 28 October 2016.

32
33."Reference: C.N.138.2018.TREATIES-XVIII.10 (Depositary Notification)"
(PDF). United Nations. 19 March 2018. Archived (PDF) from the original
on 3 November 2018. Retrieved 7 December 2021.
34.The 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties, Article 18. Accessed
23 November 2006.
35.Schindler, Dietrich; Toman, Jirí, eds. (2004). "Rome Statute of the
International Criminal Court". The Laws of Armed Conflicts: A Collection
of Conventions, Resolutions and Other Documents (Fourth Revised and
Completed ed.). Brill. p. 1383. ISBN 90-04-13818-8.
36."Reference: C.N.612.2008.TREATIES-6 (Depositary Notification)" (PDF).
United Nations. 27 August 2008. Retrieved 7 December 2021.
37.Bolton, John R. (6 May 2002). "International Criminal Court: Letter to UN
Secretary General Kofi Annan". United States Department of State.
Archived from the original on 31 May 2002. Retrieved 7 December 2021.
38."Annan regrets US decision not to ratify International Criminal Court
statute". United Nations. 8 May 2002.
39."Reference: C.N.886.2016.TREATIES-XVIII.10 (Depositary Notification)"
(PDF). United Nations. 30 November 2016. Archived (PDF) from the
original on 20 December 2016. Retrieved 7 December 2021.
40.Jianping, Lu; Zhixiang, Wang (6 July 2005). "China's Attitude Towards the
ICC". Journal of International Criminal Justice. 3 (3): 608–620.
doi:10.1093/jicj/mqi056. ISSN 1478-1387. SSRN 915740.
41.Ramanathan, Usha (6 July 2005). "India and the ICC" (PDF). Journal of
International Criminal Justice. 3 (3): 627–634. doi:10.1093/jicj/mqi055.
ISSN 1478-1387. SSRN 915739.
42."Ukraine accepts ICC jurisdiction over alleged crimes committed since 20
February 2014". International Criminal Court. 8 September 2015.
43.Președinția arhivată la 21 iulie 2014 la Wayback Machine.
44.Curtea Penală Internațională. „Camere”.
45.Curtea Penală Internațională. „Oficiul Procurorului”.
46.Departamentul de Stat al SUA, 30 iulie 2003. „Întrebări frecvente despre
politica guvernului SUA privind Curtea Penală Internațională (ICC)”.
47.LeBor, Adam (septembrie 2011). Brûlé, Tyler (ed.). „Nu judeca”. Monoclu.
Midori House, Londra: Winkontent Ltd. 05 (46): 48–49. ISSN 1753-2434.
cazurile nu sunt aceleași, spune Moreno-Ocampo. Arestarea unui șef de stat
este mai mult decât o chestiune de poliție. „Nu poți spune că al-Bashir este
la Londra, arestează-l. Ai nevoie de un acord politic și de un set larg de
actori”.

33
48.Henry A. Kissinger. „Capcanele jurisdicției universale”. Afaceri Externe,
iulie/august 2001, p. 95.
49.Nichols, Michelle; van den Berg, Stephanie (13 februarie 2021). „Karim
Khan din Marea Britanie a fost ales procuror al Curții Penale
Internaționale”. Reuters.
50.„Oficiul Procurorului”. Icc-cpi.int. Arhivat din original la 11 octombrie
2016. Preluat la 11 octombrie 2016.
51.S, Barrie (29 septembrie 2016). „Își reconsideră CPI politica privind
„interesele justiției”?”. Justiția în conflict. Arhivat din original la 11
octombrie 2016.
52.„Document de politică privind examinările preliminare”. Icc-cpi.int. Arhivat
din original la 11 octombrie 2016.
53.„Curtea internațională pentru urmărirea penală a infracțiunilor de mediu în
schimbare majoră”. Reuters.com. 15 septembrie 2016. Arhivat din original
la 12 octombrie 2016.
54.Drepturile persoanelor în timpul unei investigații sunt prevăzute în articolul
55. Drepturile acuzatului sunt prevăzute în partea 6, în special articolul 67.
A se vedea, de asemenea, Amnesty International, 1 august 2000. Curtea
Penală Internațională: Fișa informativă 9 – Garanții pentru un proces
echitabil Arhivat 7 Iulie 2014 la Wayback Machine.
55.Katy Glassborow (21 august 2006). „Apărarea apărătorilor”. Arhivat din
original la 9 mai 2007. Recuperat la 3 mai 2007.. Global Policy Forum.
56.Curtea Penală Internațională. „Drepturile apărării”. Arhivat din original la
22 aprilie 2007. Consultat la 3 mai 2007.
57.Ilaria Bottigliero (aprilie 2003). „The International Criminal Court – Hope
for the Victims” Arhivat la 28 septembrie 2007 la Wayback Machine. 32
SGI trimestrial. pp. 13–15.
58.Moffett, Luke. „Realizarea justiției pentru victime în fața Curții Penale
Internaționale” (PDF). Arhivat (PDF) din original pe 27 septembrie 2015.
59.Moffett, Luke (27 iunie 2014). Justiție pentru victime în fața Curții Penale
Internaționale. Routledge. ISBN 9781317910824.
60.„Procurorul împotriva Thomas Lubanga Dyilo – Hotărâre în temeiul
articolului 74 din Statut”. ICC-01/04-01/06-2842. 5 aprilie 2012.
61. „Thomas Lubanga Dyilo și Germain Katanga au fost transferați în RDC
pentru a-și ispăși pedeapsa cu închisoarea”.
62. Kevin Sieff (21 martie 2016). „În hotărârea istorică, curtea internațională
invocă violul în condamnarea pentru crime de război a fostului oficial
congo”. The Washington Post.

34
63. „Condamnarea lui Jean-Pierre Bemba pentru crime de război a fost
anulată”.
64. „Decizie privind confirmarea acuzațiilor împotriva lui Dominic Ongwen”.
www.icc-cpi.int..
65. „Declarația procurorului Curții Penale Internaționale, Fatou Bensouda, cu
privire la sesizarea din partea Republicii Gaboneze”. ICC. 29 septembrie
2016.
66. „Raport privind activitățile de examinare preliminară (2020)” (PDF). ICC.
14 decembrie 2020. Consultat la 15 decembrie 2020.
67. „Comunicații primite de către Parchetul CPI” (PDF). ICC.
68. „ICC – Procurorul primește sesizarea situației din Republica Democratică
Congo”. ICC. 19 aprilie 2004.
69. „ICC – Biroul Procurorului Curții Penale Internaționale își deschide prima
anchetă”. ICC. 23 iunie 2004.
70. „Declarația Curții Penale Internaționale, Luis Moreno-Ocampo în legătură
cu Coasta de Fildeș”. ICC. 22 iunie 2011.
71. „ICC-02/11: Situația în Republica Côte d'Ivoire Decizia în temeiul
articolului 15 din Statutul de la Roma privind autorizarea unei investigații
privind situația din Republica Coasta de Fildeș” (PDF). ICC.
72. „ICC – ICC organizează un seminar cu autoritățile judiciare din Uganda”.
ICC.
73. „ICC – Procurorul Curții Penale Internaționale deschide o anchetă în [sic]
Uganda de Nord”. ICC.
74. „Raport privind activitățile de examinare preliminară (2019)” (PDF). ICC.
75. „Procurorul CPI, domnul Karim A. A. Khan QC, încheie examinarea
preliminară a situației din Columbia printr-un Acord de Cooperare cu
Guvernul, trasând următoarea etapă în sprijinul eforturilor interne de
promovare a justiției tranziționale”. ICC.
76. „ICC – Procurorul primește sesizare cu privire la Republica Centrafricană”.
ICC. 7 ianuarie 2007.
77. „Procurorul deschide o anchetă în Republica Centrafricană”. ICC.
78. „ICC – Consiliul de Securitate transmite situația din Darfur procurorului
ICC”. ICC.
79. „Procurorul CPI deschide o anchetă în Darfur”. ICC.
80.„Actualizare privind situația din Palestina” (PDF). ICC. „Declarația
procurorului ICC, Fatou Bensouda, cu privire la deschiderea unei examinări
preliminare privind presupusa deportare a poporului rohingya din Myanmar
în Bangladesh”. ICC.
81.Fișa cu informații despre cazul ICC privind cazul al-Mahdi.
35
82.Situația în Republica Burundi. Pagina de informații ICC.
83.Ancheta Curții Penale Internaționale privind presupusele crime împotriva
umanității și crime de război comise în Afganistan începând cu 1 mai 2003.
Curtea Penală Internațională.
84.Situația în Republica Populară Bangladesh/Republica Uniunii Myanmar.
Curtea Penală Internațională.
85.„Camera preliminară I CPI emite decizia cu privire la cererea procurorului
referitoare la jurisdicția teritorială asupra Palestinei”. Curtea Penală
Internațională.
86.Khan, Karim Ahmad (2 martie 2022). „Declarația procurorului ICC, Karim
A.A. Khan QC, cu privire la situația din Ucraina: primirea sesizărilor de la
39 de state părți și deschiderea unei investigații”. ICC.
87.Curtea Penală Internațională, 1 februarie 2007. „Secretarul general al ONU
vizitează ICC”.
88.Curtea Penală Internațională, august 2006. Raportul Curții Penale
Internaționale pentru 2005–2006 la Internet Archive PDF .
89.Schiff, Benjamin (2008). Building the International Criminal Court.
Cambridge University Press.

36