UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Disciplina
INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Titular
Conf. univ. dr. MARIAN PETCU

CONCEPTULUI DE COMUNICARE
Dacă v-aţi pus întrebarea cum ar trebui să definiţi comunicarea în cazul în care vi s-ar cere
acest lucru şi aţi ezitat, nu vă faceţi probleme! Spre consolarea dumneavoastră, amintim că în
anul 1970, cercetătorul Franck E. X. Dance a identificat nu mai puţin de 15 tipuri de definire
pentru comunicare, dintre care reţinem şase1. Aşadar, comunicarea poate fi privită ca:
- proces de transmitere sau de receptare;
- o problemă de intenţionalitate, pe care unele definiţii o includ ca fiind caracteristica esenţială
(există grade de intenţionalitate atât în transmiterea cât şi în receptarea de informaţii);
- efect sau cauză a unei anumite mulţimi de relaţii sociale şi structuri interacţionale;
- proces linear sau circular şi interactiv;
- sursă de ordine, unitate şi coeziune sau cauză a schimbării, fragmentării ori a conflictului;
- opţiune între perspectiva activă (încercăm să-i influenţăm pe alţii sau situaţia în care ne aflăm)
şi cea reactivă (acceptăm influenţa, ne adaptăm la împrejurări).
K. Merten, la rândul său, a căutat să găsească cele mai reprezentative modalităţi de definire a
comunicării şi a găsit circa 160 astfel de tentative, dintre care 75 văd comunicarea ca un
proces simplu, iar 64 ca pe unul simetric (alte 21 de definiţii nu intrau în aceste două clase)2:
comunicarea, proces simplu:
comunicarea ca transmitere;
comunicarea ca act stimul-răspuns;
comunicarea ca interpretare;

comunicarea, proces simetric:

comunicarea ca înţelegere;
comunicarea ca schimb;
comunicarea ca „împărtăşire”;
comunicarea ca relaţie;
comunicarea, comportament social;
comunicarea ca interacţiune.

1
Termenul de comunicare a fost utilizat începând cu secolul al XIV-lea cu sensul de „a
pune în comun”, „a fi în relaţie”, „a împărtăşi”, având la origine latinescul
„communis”; în secolul al XVI-lea şi mai cu seamă în al XVII-lea, odată cu
dezvoltarea reţelelor de drumuri, a poştei şi a mijloacelor de transport, a comunica
devine sinonim cu „a transmite”, pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XX-
lea să se asocieze comunicarea principalelor media-presă, cinema, radio, televiziune
(mijloace de comunicare)3. Cel mai adesea, comunicare a fost redusă să fie la un
simplu schimb de informaţii, fie la stabilirea unei relaţii între persoane, cu sensul de
acţiune de comunicare ori rezultat al acestei acţiuni (ceea ce este comunicat are formă
materială-documente, date etc. sau imaterială-idei, sentimente etc.) O abordare relativ
recentă susţine că în cazul comunicării este vorba mai degrabă de un proces, deci de o
intervenţie complexă ce implică transformări la nivelul celor ce intră în relaţia
comunicaţională.
Într-o altă ordine de idei, majoritatea teoriilor comunicării au fost fondate de
modelul codului (un emiţător codifică un mesaj şi un receptor decodifică mesajul,
între cei doi interpunându-se un „mijloc” de comunicare), deci comunicare egal
codificare, respectiv decodificare de mesaje. În opoziţie cu această interpretare,
cercetători ca Paul Grice şi Davis Lewis ne propun un model inferenţial,4 potrivit
căruia a comunica echivalează cu a produce şi a interpreta „indici”/semne (în logică,
inferenţa este operaţia de trecere de la un enunţ la altul, în care ultimul enunţ este
dedus din primul).
Ei pornesc de la premisa că mesajul în sine este întotdeauna incomplet şi că
receptorul trebuie să-l completeze (să-l „îmbogăţească”) făcând inferenţe5, pe baza
cunoştinţelor sale şi a datelor situaţiei în care are loc comunicarea (de unde
necesitatea dezvoltării codului prin inferenţă). Se pare că unicul aspect asupra căruia
există o relativă consensualitate în definire îl reprezintă acela al comunicării ca
interacţiune bazată pe schimbul de semnificaţii (Iacob, L., 1997).
Cea mai elaborată pespectivă asupra comunicării a fost propusă de un grup de
cercetători conduşi de Alex Mucchielli (1998). Pornind de la premisa că în cadrul
comunicării intră cvasitotalitatea expresiilor umane, această abordare, numită „teoria
proceselor comunicaţionale” se bazează pe trei teoreme: teorema semnificaţiei,
teorema constructelor sensului prin contextualizare şi teorema intervenţiei proceselor
de comunicare.
Teoria proceselor de comunicare susţine că noţiunea de sens în comunicare ia naştere
într-un cadru generalizabil, confirmând unul dintre postulatele Şcolii de la Palo Alto,
care privilegiază contextul interacţiunilor, cu menţiunea că nu doar contextele
contribuie la crearea semnificaţiei schimbului (de mesaje), ci că însăşi contextele şi
semnificaţiile se construiesc prin schimb. Deci semnificaţiile nu sunt „date”, ci
emergente, sensul emerge din configuraţiile situaţionale în care activităţile se
desfăşoară şi care sunt co-construite de actorii aflaţi în relaţia comunicaţională. Prin
urmare, atenţia trebuie îndreptată nu doar asupra informaţiei, difuzării şi
metamorfozelor sale, ci şi asupra operaţiunilor comunicaţionale ce au condus la
crearea sensului.
Prezentăm succint unul dintre exemplele date de A. Mucchielli în susţinerea
teoriei sale.
Un grup politic important declară public faptul că se desolidarizează de alte
grupuri cu care se află într-o alianţă guvernamentală, datorită unor afaceri în
care sunt implicaţi aliaţii lor. Această reacţie este mediatizată şi produce o
 restructurare a câmpului relaţiilor politice dintre partide, deci are loc un proces
de reconfigurare în câmpul actorilor politici (transformă contextul alianţelor
posibile). Orice comunicări ce vor fi făcute ulterior de partidele politice vor lua
semnificaţii prin raport cu noua poziţie relaţională ce urmează a fi definită. În
plus, putem spune că în timp ce se derulează, această comunicare ia un sens de
apel la alte alianţe politice. Această acţiune de transformare este fundamentală şi
confirmă că sensul unei comunicări se naşte din punerea în relaţie cu alte
elemente contextuale. În plus, putem spune că în timp ce se derulează,
această c
Din această perspectivă o situaţie de comunicare nu poate fi înţeleasă decât dacă se
ţine seama de contextele constitutive, pe care le expunem în continuare:
contextul spaţial – procesele de contextualizare spaţială evidenţiază faptul că ceea ce
este spus într-o relaţie comunicaţională ia sens prin raport cu dispunerea locurilor
actorilor şi constrângerile spaţiale ale acestora;
contextul fizic şi senzorial – ceea ce este spus ia sens prin raport cu ansamblul
elementelor senzoriale şi fizice (privire, sunete, apropiere, miros, atingere etc.);
contextul temporal – ceea ce s-a spus anterior contribuie la formarea sensului a ceea ce
se spune ulterior;
contextul poziţiilor – ceea ce este spus ia sens prin raport cu poziţionarea actorilor
între ei (vom înţelege aici poziţia, nu ca pe o variabilă spaţială, ci ca pe un una ce ţine
de rolul social al actorilor);
contextul relaţional social imediat – ceea ce se spune ia sens prin raport cu calitatea
relaţiilor dintre actori şi depinde de ansamblul sistemului interacţional creat;
contextul cultural de referinţă la norme şi reguli colective – sensul se creează prin
raport cu normele existente ori construite în cursul schimbului (nu se poate comunica
fără un minim acord asupra unor norme);
contextul expresie a identităţilor actorilor – ceea ce este spus ia sens prin raport cu
ceea ce se ştie sau este afişat ca intenţie şi ca miză la nivelul actorilor relaţiei
comunicaţionale6.
Pentru a sesiza natura şi particularităţile procesului de comunicare vom realiza un
inventar parţial al principalelor interogaţii legate de acesta, inspirat de cercetătorul
Denis McQuail (1994).
Procesul de comunicare, unidirecţional sau interacţional? Nu putem opta ferm
pentru una dintre abordări, datorită varietăţii extreme a situaţiilor de comunicare.
Decisiv apare aici fenomenul de feed-back (retroacţiune), precum şi gradul de
circularitate implicat. O conversaţie interpersonală întâmplătoare sau o negociere
verbală reprezintă procese esenţial circulare şi interacţionale. Orice act de comunicare
este un răspuns la un act de comunicare anterior şi are particularitatea de a fi deschis
modificărilor – participanţii sunt egali şi alternează rolurile de emiţător-receptor de
mesaj, în timp ce în cazul comunicării unidirecţionale iniţiativa aparţine permanent
emiţătorului (comuni-catorului).
Procesul de comunicare, proces deschis sau închis? Depinde de gradul în care
rezultatul comunicării este predictibil şi planificat sau supus unor incertitudini ce pot
proveni din diferite surse. Forme de comunicare ca cea artistică, comunicarea de
masă, contactele informale interpersonale sunt procese deschise.
În procesul de comunicare semnificaţiile sunt fixe sau tranzacţionate?
Variabilitatea tranzacţională se referă la toleranţa diferitelor semnificaţii intenţionate
de comunicator sau percepute de receptor; unele mesaje sunt neambigue şi permit o
unică interpretare, altele nu. În cazul comunicării artistice sau al conversaţiei
informale ambiguitatea este ridicată. În astfel de situaţii există un grad relativ ridicat
 de toleranţă faţă de variaţia şi subiectivitatea percepţiei, şi se consideră că receptorul
îşi structurează propriul univers social în chiar momentul receptării. În comunicarea
ştiinţifică ori în cea în care se urmăreşte ghidarea şi controlul, procesul de comunicare
nu este, în mod obişnuit, tranzacţional.
Procesul de comunicare are un scop precis? Cel mai adesea da, dar există forme de
comunicare cum este cea de masă în care nu se urmăreşte un scop foarte riguros
definibil – mesajele difuzate de media pot fi utilizate de oricare dintre membri
audienţei, prin urmare putem vorbi de scop din perspectiva organizaţiei media pe de o
parte ori de interesul specific al unui agent de publicitate care face apel la media, pe
de altă parte (vom reveni asupra acestei abordări).
Este sau nu procesul de comunicare dependent de sistem? Comunicarea este
„sistematică” atunci când acte succesive de transmitere şi receptare a mesajelor sunt
relaţionate într-o manieră deterministă între ele şi cu contextul în care au loc (în
sensul că circumstanţele pot determina procesul de comunicare, iar rezultatele
comunicării modifică feed-back-ul contextual7).

Autorii Dictionnaire encyclopedique des sciences de l’information et de la

communication (Paris, 1997) propun o accepţiune mai simplă a comunicării –
« acţiune de a stabili o relaţie cu cineva sau de a pune ceva în comun cu o persoană
sau un grup de persoane şi rezultatul acestei acţiuni. Etimologic, a comunica înseamnă
a pune în comun ».
Pentru teoreticienii comunicării din Şcoala de la Palo Alto, toate comportamentele
sunt potenţial comunicative. Yves Winkin (La nouvelle communication, Seuil, 1981,
p. 147) propune clasificarea lor în şase mari categorii:
I.Comportamentul verbal
a. lingvistic; b. paralingvistic
II. Comportamentul kinezic
a. mişcările corpului, inclusiv expresiile faciale;
b. elementele ce provin din sistemul neuro-vegetativ, incluzând colorarea pielii,
dilatarea pupilelor etc.;
c. postura;
d. zgomotele corporale.
III. Comportamentele tactile
IV. Comportamentul teritorial ( proxemic)
V. Alte comportamente comunicative, puţin studiate, cum ar fi emiterea de
mirosuri
VI. Comportamentul vestimentar, cosmetic, ornamental etc.
Să încheiem această primă etapă a abordării comunicării riscând o definiţie. Prin
urmare, vom înţelege prin comunicare procesul social prin care se urmăreşte
realizarea transmiterii de informaţii, influenţarea, exprimarea identităţii actorilor,
structurarea relaţiilor, construcţia referinţelor colective.
=============================================================
Teoriile comunicării
În literatura de specialitate veţi găsi patru mari tipuri de teorii ale comunicării:
a. Teoriile subiectului – sunt teorii potrivit cărora comunicarea afirmă
identitatea subiectului în relaţia cu un altul. Limbajul este important în acest caz.
b. Teoriile interacţiunii – comunicarea este privită ca afirmarea unui proces
dinamic de natură să modifice comportamentul destinatarului; se disting teorii strict
interacţioniste, în esenţă descriptive, şi teorii „gestaltiste” sau comportamentaliste,
care au mize terapeutice în principal.
c. Modelele cibernetice – descriu comunicarea ca un proces dinamic
instrumental, ce presupune fluxuri cuantificabile de informaţii structurate în jurul
jocului dinamic de forţe.
d. Teoriile sociologice – evidenţiază dimensiunea instituţională a comunicării,
manifestarea legăturilor sociale. Comunicare este privită ca o logică a reglementării
(abordarea politică), ca o logică a reprezentării (abordarea antropologică) sau ca o
logică a puterii (teoriile influenţei).
=============================================================
======

2. COMUNICAREA – PROCES SOCIAL

Trecerea de la comunicarea individuală la cea socială s-ar produce, după
Jacques Durand (1981), prin trei stadii succesive8: mai întâi există o multitudine de
comunicări individuale, aspectul social al acestora ţinând doar de numărul lor mare
(socialul este aici o realitate pur statistică); la al doilea nivel, comunicarea individuală
ia o dimensiune socială pentru că este preluată şi amplificată de un mijloc social de
comunicare (vezi mass media, de exemplu); la al treilea nivel apare o comunicare
specific socială, legată de reguli, de instituţii, cu un limbaj mai elaborat şi mai
normativ prin raport cu exprimarea individuală spontană.
Iată câteva exemple de evoluţii de la comunicarea individuală la cea socială.
În domeniul politicii: voturi - sondaje de opinie - opinie publică - opinii individuale
- în domeniul comportamentului: ritualuri, jocuri, modă - comportament de mulţime
-comportament individual - sporturi;
- în domeniul educaţiei: educaţie familială - şcoală, universitate - media educative -
dialog între generaţii.
Comunicarea umană reprezintă un proces atât de important încât este greu de
imaginat niveluri de socializare în absenţa comunicării, de aceea aderăm la afirmaţiile
lui E. Sapir, potrivit căruia „numai în aparenţă societatea este o sumă statică de
instituţii sociale; în realitate ea este reanimată şi reafirmată creator în fiecare zi de
actele particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii care o alcătuiesc
(...) orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social
implică într-un sens explicit sau implicit, comunicare”9.
Să amintim în acest context eforturile antropologului Ray Birdwhistell (1970)
de a construi o teorie a comunicării ce se bazează pe idee că viaţa socială tinde să se
menţină într-o stare stabilă, iar comunicarea nu este doar o activitate voluntară între
două sau mai multe persoane, ci un proces „prin care fiinţele umane stabilesc o
continuitate previzibilă în viaţa lor”10.
În termenii lui Y. Winkin, „atunci când este concepută ca o activitate socială, un
mecanism superior este pus de-asupra comunicării individuale. Fiecare act de
transmitere de mesaje este integrat într-o matrice mai vastă, comparabilă în extinderea
ei, culturii. Este matricea care primeşte numele de comunicare socială. Ea constituie
ansamblul de coduri şi de reguli ce fac posibile şi menţinerea în regularitate şi
previzibilitate a interacţiunilor, şi relaţiile dintre membrii aceleiaşi culturi.
Comunicarea socială este deci permanenţă (...) ea permite acţiunii unui individ de a se
insera într-o continuitate” – vezi în acest sens, clasificarea comunicare individuală
(telegrafică) şi comunicare socială (orchestrală)11.
Comunicarea a mai fost definită şi ca proces ce determină creşterea numărului
trăsăturilor comune, a ceea ce împărtăşesc participanţii. Este cert faptul că o
particularitate comună tuturor proceselor de comunicare este aceea că întotdeauna
interacţiunea antrenează o schimbare. Ori de câte ori are loc comunicare se produce o
schimbare de stare, se întâmplă ceva ce modifică relaţia participanţilor unul faţă de
celălalt sau/şi faţă de lumea exterioară. Practic, nu există comunicare fără efecte.
Comunicarea presupune sau stabileşte întotdeauna o relaţie socială între
participanţi, dobândind, prin urmare, caracterul de acţiune socială – „acţiunea este
socială în măsura în care, datorită semnificaţiei subiective pe care i-o acordă actorul
individual, ia în considerare comportamentul celorlalţi şi, în consecinţă, are o
desfăşurare orientată”, arăta M. Weber12 (1947). Aşa se întâmplă şi în cazul
comunicării – cel care transmite un mesaj are în minte un anumit receptor şi îşi
modelează acţiunea prin referirea conştientă la acesta. La rândul său, receptorul
acordă anumite semnificaţii mesajelor prin orientarea către o sursă umană. Deci vom
considera toate relaţiile de comunicare relaţii sociale, fără ca şi reciproca acestei
afirmaţii să fie adevărată, pentru că relaţiile comunicaţionale reprezintă o subcategorie
a relaţiilor sociale13.

3. ACTUL COMUNICĂRII – MODELE LINEARE ŞI DINAMICE

În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot fi

grupate în funcţie de sensul/sensurile schimbului de informaţii, de interacţiunile
rezultate etc.
Spre exemplificare, Ioan Drăgan (1996) operează cu clasificarea modele
matematice (modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele lingvistice,
modele sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner ş.a.m.d.). Alţi autori le
clasifică în modele lineare, circulare şi interactive (R. Rieffel, 1995). În cele ce
urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de
comunicare.

Modelul Shannon & Weaver (1949)

Inginerii C.E. Shannon şi W. Weaver, angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din
New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii semnalelor prin telefon şi
unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării,
aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite, punctul de
plecare fiind lucrările lui R.V.L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima oară cuvântul
„informaţie” în sensul său matematic (1927). În linii mari, modelul propus de cei doi
are următoarea structură:
Semnal
Sursă de Mesaj Semnal recepţiona Mijloc de
Mesaj
informaţie Emiţător receptare a Destinatar
mesajului

Sursa de
 bruiaj

Deşi modelul se bazează pe trei nivele – cel tehnic (A), cel semantic (B) şi cel al
eficienţei transmiterii (C), atenţia celor doi a fost centrată îndeosebi pe primul nivel
(A). C. E. Shannon a avut ideea de a stabili o relaţie între informaţie şi incertitudine,
în sensul că informaţia reduce incertitudinea. Cantitatea de informaţie pe care o
obţinem când se produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care
era asociată înaintea acestui eveniment. Măsurând incertitudinea, Shannon ne oferă o
unealtă pentru măsurarea informaţiei (incertitudinea depinde de doi factori – numărul
de evenimente posibile, cu cât sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celui care se
va produce este mai mare, şi probabilitatea de producere a fiecăruia dintre
evenimente)14.
Observăm că actul de comunicare este identificat cu informaţia, iar informaţia,
cu transmiterea de semnale. Pe de altă parte, comunicarea este văzută ca proces linear,
unidirecţional. Or tocmai aici se află principala limită a modelului – nu există feed-
back, cel ce modifică atât mesajul cât şi relaţia comunicaţională în sine. Nu există, de
asemenea, nici o referire la importanţa contextului în care are loc comunicarea şi care
o poate influenţa. Cu toate minusurile lui, acestui model îi datorăm debutul a ceea ce
avea să devină „studiile comunicării”.

Modelul Lasswell (1948)

Un model oarecum similar (ca reprezentare) cu cel anterior a fost elaborat de Harold
D. Lasswell. În concepţia sa, comunicarea se stabileşte întotdeauna în acelaşi sens: de
la emiţător la receptor, deci unidirecţional, ceea ce face ca receptorul să aibă un rol
pasiv în relaţia comunicaţională15.
Schema lui Lasswell prezintă câteva limite majore – limitează comunicarea la un
proces de persuasiune, neţinând seama de context, adică de situaţiile concrete în care
se desfăşoară, şi ignoră fenomenul de feed-back, altfel spus, veritabilul rol de
receptor, de decodificare personală şi de capacitate de răspuns.

Modelul Schramm (1954)

Pe baza modelului Shannon & Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al
cărui principal merit rămâne acela de a fi subliniat natura interactivă16 a procesului de
comunicare. Schramm afirmă că în esenţă, procesul de comunicare constă în „punerea
în acord a receptorului cu emiţătorul, cu privire la un mesaj”, ceea ce implică două
momente importante-codificarea şi decodificarea mesajului.
Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-un limbaj adecvat atât canalului
de transmitere, cât şi receptorului, adică transformarea unei idei, a unei opinii, de
exemplu, în mesaj, constituit din semnale organizate după convenţiile unuia sau mai
multor coduri (vom reveni asupra noţiunii de cod). Altfel spus, a codifica înseamnă a
pune într-o formă inteligibilă, accesibilă şi transmisibilă semnalele şi simbolurile.
Decodificarea se referă la „retraducerea” mesajului de către receptor, la extragerea
semnificaţiilor necesare, adică înţelegerea şi interpretarea semnelor codificate ce
compun mesajul.
Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului de
comunicare, ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la nivelul
emiţătorului, cât şi la cel al receptorului, ca o condiţie absolut necesară „armonizării ”
celor doi. În desenul de mai jos observăm o zonă de suprapunere a celor două câmpuri
de experienţă, deci „experienţa cumulată” a celor ce comunică. Cu cât această
suprafaţă este mai mare, cu atât comunicarea este mai eficientă.
În completarea modelului său, W. Schramm relevă calitatea de interpret a individului
aflat în relaţie comunicaţională: el este în acelaşi timp atât codificator, cât şi
decodificator de mesaj
Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării – feed-back ul
(retroacţiunea), reacţia de răspuns la un mesaj în scopul elaborării altui mesaj, ceea ce
confirmă circularitatea procesului comunicaţional.

Modelul lui W. Schramm

Prima schema generală a comunicării – W. Schramm

Sursă Codificare Semnal Decodificare Destinaţie

A doua schemă generală a comunicării – W. Schramm

Câmpul Câmpul
experienţei experienţei

Sursa Semnal Destinatar

Codificare Decodificare

A treia schemă generală a comunicării–W. Schramm

Decodificator Interpret Codificator

Codificator Mesaj Decodificator

Interpret Interpret
Decodificator Codificator
Mesaj

Modelul Gerbner (1956)

În anul 1956, cercetătorul american George Gerbner a formulat un model în care apar
elemente noi, cum ar fi: percepţia, producţia şi semnificaţia mesajelor; mesajul ca
unitate a formei şi conţinutului; producţia mesajelor şi percepţia evenimentelor
ş.a.m.d. Modelul este linear (pune în relaţie evenimentele, producţia mesajelor şi
percepţia acestora) şi evidenţiază caracterul subiectiv, selectiv, variabil şi imprevizibil
al procesului de comunicare.
Modelul poate fi prezentat astfel: 1. cineva; 2. percepe un eveniment; 3. şi
reacţionează; 4. într-o situaţie dată; 5. utilizând anumite mijloace; 6. pentru a face
disponibile mesajele; 7. care au o anumită formă; 8. şi se situează într-un anumit
context; 9. transmit un conţinut; 10. şi generează anumite consecinţe.

Modelul lui G. Gerbner

M
E1 Selecţie, context E
percepţie, accesibilitate, eveniment

S Cn
formă conţinut

Tabel
Axa verticală – cuprinde elemente ce
caracterizează producţia mesajelor
Axa orizontală – redă (procesul comunicării) şi controlul
procesul de percepţie: relaţiei dintre M (agent) şi S/Cn (mesaj).
Este axa mijloacelor de comunicare:
1. La originea 5. Mijloacele comunicării sunt formate
procesului de de: 1. Agenţi care permit transmiterea
comunicare se află fizică a semnalelor (semnele, mijloace
percepţia unui tehnice, canale, media); 2. Procedee de
eveniment. Primul alegere şi combinare a mijloacelor
element al modelului utilizate; 3. Resursele administrative,
este M (cel care instituţionale pentru contextul producţiei
percepe). şi distribuirii mesajelor. Toate aceste
2. Percepţia implică o mijloace permit transformarea unei reacţii
legătură între (percepţii) într-un mesaj, care poate fi
eveniment (E) şi perceput.
reconstituirea lui 6. Mijloacele servesc la a face disponibile
senzorială, creativă şi destinatarului elementele componente ale
cognitivă de către M. mesajului. „Disponibilitatea” mesajului
El poate fi un rezultă din creaţia şi distribuţia sa într-un
eveniment natural context dat (spaţial şi temporal) ca şi din
(ploaie, foc) sau un controlul mijloacelor.
eveniment mediatizat 7. Forma (S) este dată de enunţul
care va fi un mesaj de mesajului; ea este legată de mijloacele
tipul S/E. utilizate şi indisolubil legată de
3. Percepţia lui E este conţinutul mesajului. Mesajul trebuie să
o reacţie a lui M, posede o formă şi o structură (bine
reacţie care se definite).
manifestă prin diferite 8. Enunţul mesajului se produce într-un
mijloace. context dat. Contextul se referă la
4. Reacţia şi elementele care intervin pentru a face ca
receptarea se produc un eveniment să fie selectat pentru a fi
într-o situaţie dată perceput.
care o poate influenţa
şi modifica. Situaţia
are dimensiuni
psihologice, fizice şi
sociale. Între E
(eveniment) şi E1
(percepţie, mesaj)
intervin: 1. Acţiunea
de selecţie; 2.
Accesibilitatea
evenimentului
(posibilitatea de a fi
perceput); 3.
Contextul în care se
produce.
9. Orice transmisie structurată şi
nealeatoare este un semnal. Forma
semnalului (mesajului) cuprinde calităţi
de reprezentare, de referinţă, de
simbolizare sau de corespondenţă.
Semnalul cuprinde elemente de formă şi
de conţinut ale mesajului, adică de
semnificaţie a mesajului (S şi Cn sunt
indisolubile), ceea ce face ca mesajul să
aibă calităţi de formă şi de conţinut
specifice.
10. Orice percepţie a unui enunţ produce
consecinţe (efecte). Unele dintre acestea
ţin de eficienţă, altele sunt consecinţe
neintenţionate sau nedorite ale
comunicării.

Modelul H.U.B. (1974)

Modelul circular al comunicării sau modelul concentric, cum mai este numit,
aparţine unui grup de cercetători format din Ray Hiebert, Donald Ungurait şi Thomas
Bohn (HUB).17El este inspirat de ideea din ce în ce mai răspândită în anii ’70, că
procesul de comunicare nu urmează o schemă simplă, lineară, ci că legăturile dintre
emiţător şi receptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a crezut până
atunci. Prin urmare, s-au propus modele concentrice, în spirală (vezi modelul Dance),
în elice ş.a.m.d. ale comunicării, toate insistând asupra capacităţii receptorului de a
selecţiona, a interpreta şi a reinterpreta mesajele. Modelul de faţă este aplicabil în
cazul comunicării de masă/mediatizată, care implică în realitate o negociere sau o
tranzacţie continuă între emiţător şi receptor (ceea ce justifică reprezentarea într-o
formă dinamică).
Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de acţiuni şi retroacţiuni
continue.

Modelul H.U.B. al comunicării

Controlori
(gate-keepers)
Conţinuturi
distorsiune
şi zgomot
Amplificare

CONŢINUTURI Comunicatori CONŢINUTURI

Coduri
Mass media
Retroacţiune

Regulatori
 Filtre
Audienţe
Efecte

Într-o primă etapă, comunicatorii (redacţia unui ziar ori a unei televiziuni)
produc mesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de codificare (coduri), sub forma
informaţiilor scrise ori audiovizuale. Anterior difuzării, acestea sunt filtrate de
controlor („Gatekeepers”), adică de profesioniştii ce decid asupra procesului de
selecţie. În fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Într-o a doua etapă
intervin „regulatorii”, ce pot fi grupuri de presiune, instituţii (asociaţii) ce pot exercita
o anumită influenţă asupra media, prin urmare pot afecta conţinutul şi eficienţa
mesajelor. Urmează filtrele informaţionale de ordin fizic (oboseala receptorului, de
exemplu) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). În fine, mesajele ating
audienţa şi provoacă anumite efecte.
Modelul integrează în schemă „zgomotele” (acestea pot fi specifice canalului de
transmitere-imagine sau sunet de o slabă calitate, de exemplu, ori semantice, cum ar fi
utilizarea unui limbaj greu accesibil), adică acele elemente care afectează calitatea
comunicării (şi eficienţa ei), retroacţiunile (răspunsul receptorilor spre comunicatori
ori controlori), precum şi amplificarea (acordarea unei mai mari importanţe unei
anumite informaţii sau personalităţi prin raport cu celelalte.

4. TIPURI DE COMUNICARE

Criteriul Tipuri de comunicare

Distanţa - Comunicarea apropiată sau directă – A se
dintre cei adresează lui B;
aflaţi în - Comunicarea indirectă sau telecomunicarea, adică
relaţia de comunicarea care propune utilizarea unor canale
comunicar (dispozitive) tehnice
e
- Comunicarea unidirecţionată – situaţie în care
emiţătorul şi receptorul îşi păstrează tot timpul
Direcţia „statutul” şi mesajul circulă într-un unic sens;
comunicări - Comunicarea bidirecţională – emiţătorul şi
i receptorul schimbă alternativ rolul în procesul de
comunicare, mesajul circulă în două sensuri – caz:
dialog, discuţie telefonică.
Participanţ - Comunicarea intrapersonală – o singură persoană
ii/actorii care « vorbeşte » cu sine;
- Comunicarea interpersonală/interindividuală –
implică minimum două persoane;
- Comunicarea de grup – este o formă a comunicării
interpersonale, dar care include un număr mai mare
de persoane, gradul de participare fiind variabil;
- Comunicarea de masă – comunicatorii
profesionişti se adresează unor mase (indivizi
numeroşi, eterogeni, dispersaţi geografic diferit)
 prin intermediul canalelor.
Forma/ - Comunicarea verbală – prin apel la cuvântul scris
expresia sau vorbit;
comunicări - Comunicarea nonverbală – prin apel la gesturi,
i poziţii etc.
Natura - Comunicarea intrapersonală, interpersonală, în
interacţiuni grup, publică
i
Finalitatea - Comunicarea accidentală, consumatorie sau
subiectivă, instrumentată, defensivă, informativă,
persuasivă, fatică.
Codul - Comunicarea verbală (orală, scrisă), paraverbală,
utilizat nonverbală
Conţinutul - Comunicarea referenţială, operaţional-
dominant metodologică, atitudinală
Natura - Comunicarea digitală şi analogică
informaţiei

5. MESAJ ŞI INFORMAŢIE
Cea mai simplă definire a mesajului ar fi suită de semnale „împachetate” după
unul sau mai multe coduri; ceea ce trece de la emiţător la receptor. Un cod (sau un
sistem de semne) este alcătuit din unităţi (semne) şi structuri (reguli de combinare),
rolul său fiind acela de a asocia structuri de date cu structuri de semnificaţie. Prin
urmare, un cod (sau un limbaj) reprezintă o pluralitate de semne care au o semnificaţie
comună pentru un număr de interpreţi (participanţi la procesul de comunicare).
Un inventar sintetic al principalelor clase de mesaje include:
1. mesaje vizuale
– semiotice: limbaj scris
– utilitare (dată, ordin, decizie)
– imaginare (ficţiune); realiste (fotografia)
– izomorfe: imagini fixe
– imaginare (arte grafice) sau
– iconice - imagini animate (cinema, televiziune)
2. mesaje sonore
– semiotice: limbajul vorbit
– izomorfe: zgomote
– imaginare: muzica
3. mesaje tactile
– continue: şocuri, presiuni, alunecări etc.
– vibratorii: trepidaţii
4. mesaje olfactive
– realiste (mirosul dintr-un spaţiu)
– simbolice (limbajul parfumurilor).

Cât priveşte informaţia, iată câteva tentative de definire. Pentru R. Rieffel (1995, loc.
cit.) informaţia reprezintă un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) transferat prin
procesul de comunicare; comunicarea este cea care permite fiinţei umane să creeze
semnificaţii noi, să interpreteze mesajele, deci să valorifice informaţiile. D. Miller
defineşte informaţia referindu-se la „prezenţa unuia dintr-o mulţime de stimuli
diferenţiabili”, un stimul reprezentând influenţa care este „simbolic şi arbitrar asociată
 cu un obiect (stare, eveniment sau proprietate) şi care permite organismului stimulat
să distingă acest obiect de altele”19. Limita acestei definiţii constă în aceea că implică
un criteriu particular de relevanţă: măsura în care receptorul îl găseşte util pentru a
opera diferenţieri.
J.J. Van Cuillenburg et. al.20 apreciază informaţia ca „ceea ce se comunică într-unul
sau altul dintre limbajele disponibile”, deci combinaţia dintre semnale şi simboluri.
Există, avertizează autorii, trei aspecte ale conceptului de informaţie:
- aspectul sintatic: succesiunea de semnale grafice, auditive sau electrice, impusă de
emiţător;
- aspectul semantic : vezi semnificaţia acordată semnalelor, pe baza convenţiilor
sociale/culturale. Distingem aici între informaţia semantică intenţională = informaţia
pe care emiţătorul doreşte să o transmită şi informaţia semantică realizată = informaţia
pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat;
- aspectul pragmatic – ceea ce se întâmplă cu informaţia primită, efectul ei asupra
receptorului.
Jacques Attali ne asigură că informaţia este forma sau ordinea detectabilă în orice
materie sau energie, fiecare obiect putând fi privit ca mesaj (există sau nu), semnal
(provoacă o reacţie), discurs (realizat printr-o „tehnologie”), simbol (pentru că el
semnifică ceva din punct de vedere social) şi relaţie (cine l-a făcut, de ce, cu ce
intenţie).21 O definiţie mai accesibilă a informaţiei este dată de W. R. Garner (1962)
– informaţia este ceea ce reduce, prin transmiterea ei, ignoranţa şi incertitudinea
privind starea unei situaţii date şi măreşte capacitatea de organizare, structurarea şi
funcţionare a unui sistem dat.
Dacă „informaţia are valoare şi se măsoară în câmpul cunoaşterii, iar comunicarea în
cel al acţiunii şi al organizării”22 (D. Bougnaux) rezultă că a doua o precede şi o
condiţionează în mod necesar pe prima. Informaţia este, în cele din urmă, un „apel”
venit dintr-o lume exterioară şi care străbate ceea ce ne înconjoară pentru a ne ghida, a
ne îmbogăţi şi, eventual, a ne complica vieţile (loc. cit.).
Din perspectivă cognitivistă, informaţia este disponibilă şi perceptibilă în mediu, nici
un organism neputând manifesta un comportament orientat decât în măsura în care
este în relaţie informaţională cu mediul (informaţia are un rol determinant în controlul
conduitei sale). Deci independent de prezenţa unui agent cognitiv/observator,
informaţiile există şi sunt fondate pe invariaţii, adică pe relaţii constante şi regulate
între fapte, evenimente sau situaţii: dacă două fapte sunt corelate, atunci unul este
purtător de informaţii pentru celălalt.
Pe acest temei, L. Quere23 constata că un obiect poate constitui suportul unei
informaţii prin intermediul determinării cauzale a stării în care se află (girueta indică
direcţia vântului); informaţia vehiculată de un fapt este relaţionată de o constrângere
(fără o evaluare/relaţionare sistematică şi univocă a două sau mai multe fapte, nu se
poate considera că unul îl indică pe celălalt), în fine, informaţia este de natură
relaţională: un fapt nu conţine informaţii despre el însuşi, ci despre un altul.
Pentru G. Bateson, informaţia este „diferenţa care face diferenţa” 24, exemplul ales de
el fiind o hartă care, dacă ar avea toate datele teritoriului a cărui reprezentare este, ar
trebui să aibă dimensiunile teritoriului. Deci cartograful va reproduce decât unele
diferenţe de nivel, de vegetaţie etc., adică acele elemente „care fac diferenţa”, care
aduc informaţii, în funcţie de scara hărţii, de mijloacele de reproducere, de destinaţia
documentului. Analogia de mai sus arată că informaţia nu este „substanţă”, ci un
raport între două variabile.
6. COMUNICAREA: CONŢINUT ŞI RELAŢIE
Pentru a reduce incertitudinile legate de conceptul de comunicare, ne vom opri
asupra câtorva aspecte esenţiale, ale căror semnificaţii depăşesc simpla delimitare
conceptuală.
Comunicarea umană cuprinde două aspecte – conţinutul şi relaţia – indisociabile, cea
de-a doua apărând ca o metacomunicare25. Prin conţinut înţelegem informaţia,
mesajul, aspectul cantitativ al comunicării, neputând avea interacţiune între indivizi
fără ca un mesaj să nu fi fost transmis de la unul la celălalt.
Conceptul de metacomunicare a fost elaborat de Gregory Bateson, ca urmare a
reflecţiei asupra conceptelor cu care operează cibernetica – el nota că pentru orice
circuit recursiv autoreglator este necesar să distingem între informaţiile privind relaţii
din elementele sub-ansamblurilor acelui circuit şi informaţiile privind ansamblul
circuitului. Aplicându-le la studiul comunicării, Bateson observa că pentru a reduce
ambiguitatea inerentă codificării informaţiei, ar fi necesar ca individul să poată
învăţa/înţelege, sensul de atribuit diferitelor mesaje pe care le receptează, numind
metamesaje26 această nouă clasă de informaţii de un nivel superior de abstracţie, care
califică un ansamblu de mesaje. În acest sens remarca faptul că indivizii recurg la
metacomunicare pentru a-şi da seama „dacă o secvenţă comportamentală trebuie
înţeleasă în sens literal, ludic, metaforic etc.”
În contextul lingvistic (unde nu se iau în considerare decât mesajele verbale) se
utilizează termenii de „metalimbaj”27 şi de „funcţie metalingvistică” pentru a
desemna toate cuvintele sau frazele care, plecând de la enunţ, desemnează şi
gestionează enunţarea. Deci, comunicarea presupune întotdeauna o metacomunicare,
care le indică celorlalţi în ce categorie, la ce nivel sau adresă trebuie clasat un anumit
mesaj (vizual, verbal sau comportamental).
Teoria enunţării subliniază primatul relaţiei28, enunţarea fiind un aspect al
relaţiei, desemnează ansamblul parametrilor ca actul de a vorbi, comportamentul,
intenţia, gesturile, tonul, vocea, privirea, locul, cadrul ocupat de emiţător, pe scurt,
toate condiţiile fizice, psihologice şi sociale care fac posibil ca un mesaj să „treacă”,
să fie mai bine recepţionat decât altul, independent de adevărul sau falsul intrinsec
conţinutului său. Enunţul rezumă mesajul „propriu-zis”.
Cercetările efectuate de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto (vezi Watzlawick
et.al.) converg în aceeaşi direcţie: primatul relaţiei (comunicării) asupra informaţiei
(conţinutului) pentru că aceasta nu poate fi înţeleasă decât dacă se percepe cadrul sau
intenţia pe care o presupune (de exemplu accentul, debitul vocii, înfăţişarea, tonul,
atitudinea preced orice discurs), aşadar anterioritatea (primatul) relaţiei este în acelaşi
timp şi logică, şi genetică, prin raport cu conţinutul.29
În interacţiunile umane, fiecare dintre parteneri este „îndrumat” să ia în seamă
conţinutul plus ceva, pe care G. Bateson (1951) îl numeşte „Ordinul” 30 interacţiunii –
adică o „injoncţiune comportamentală”, relaţia prin care sunt transmise informaţii
asupra informaţiilor (metacomunicare) şi al cărei obiect este acela de a transmite
dorinţele de comportament reciproc: de ce manieră doresc să tratez şi de ce manieră
doresc să fiu tratat. Aspectul relaţional nu este întotdeauna conştient definit, dar rolul
său în comunicare este esenţial pentru că poziţionează indivizii în interacţiune.
Există cercetători care reunesc totalitatea trăsăturilor nonverbale (vocale şi non
vocale) pe care le utilizează cei aflaţi în relaţie de comunicare sub denumirea de
paralimbaj. Înţelegând prin paralimbaj manifestările auxiliare limbii propriu-zise,
 Laver şi Hutcheson (1972) disting între informaţia cognitivă (legată de mijloacele
lingvistice şi paralingvistice, cum ar fi gesturile ce se substituie cuvintelor), informaţia
injonctivă (preocupată de reglarea interacţiunii, care include mijloace paralingvistice
ca gesturi, mişcări, intonaţii pentru a sugera unui interlocutor să ia cuvântul, de
exemplu, dar şi unele mijloace lingvistice cum ar fi frazele de bun venit) şi informaţia
indicială, incluzând comunicarea non verbală în special în ultimele două categorii.31
Informaţia indicială este oferită pentru a transmite un element important despre
sine, se poate realiza prin limbaj, îmbrăcăminte, însemne (insigne, de exemplu), dar
mijlocul cel mai frecvent este paralingvistic.
După C. Baylon şi X. Mignot (1991) într-o conversaţie, de exemplu, interlocutorii
utilizează „un sistem total de comunicare”, în care sunt schimbate trei tipuri de
informaţii:
- cognitive : conţinutul semnelor lingvistice schimbate;
- indiciale : îndreptate spre locutor în scopul definirii şi controlării rolului pe care îl joacă
în timpul conversaţiei;
- injonctive (sau conative) : informaţiile schimbate de participanţi pentru a face să
progreseze conversaţia, a alterna locutorii, a ajunge la un rezultat.32
Nonverbalul contribuie la definirea contextului situaţiei comunicative şi realizează,
prin funcţia sa metacomunicativă, încadrarea interacţiunii. Bunăoară, informaţiile
despre vârstă, sex, etnie, apartenenţa socio-culturală, stare de spirit etc., preponderent
non verbale, constituie „schimburile dinaintea schimburilor verbale”33, care sunt
responsabile de introducerea anumitor expectaţii şi condiţii prealabile comunicării:
distanţa interlocutorie, nivelul de adresabilitate, poziţia atitudinală (simpatie,
antipatie, neutralitate). În acelaşi timp, în „zona” comunicării non verbale pot fi
localizate mai multe indicii ale conduitelor simulate – non verbalul este mai dificil de
controlat prin raport cu scrisul şi vorbirea.

7. DIGITAL ŞI ANALOGIC ÎN COMUNICARE

P. Watzlawick a operat o clasificare a comunicării pornind de la ştiinţele
inginereşti, pe baza opoziţiei verbal-nonverbal, în analogică şi digitală. O informaţie
poate fi codificată şi introdusă într-un computer printr-un ansamblu de operaţii bazate
pe o logică binară (0-1) – se vorbeşte în acest caz de informaţie digitalizată. În mod
similar, limbajul bazat pe arbitrarul semnului poate fi conceput ca un proces de
codificare digitală (nu există nici-un raport între un nume şi un lucru decât atâta cât
există între un număr de telefon şi abonatul care îi corespunde). Există şi o altă
modalitate de prelucrare a datelor, de o manieră analogică, cum ar fi tunelul
aerodinamic ce reproduce vântul natural, pentru a determina profilul unui obiect, ceea
ce atestă că există un raport între mărimile utilizate în maşină (tunel) şi mărimile
obiectului real.34
Prin urmare, modurile de comportament nonverbal pot fi considerate ca
analogice (de exemplu, amploarea unui gest, profunzimea vocii, lungimea pauzei,
tensiunea musculară etc., care corespund mărimilor relaţiilor ce fac obiectul
discursului). Watzlawick arăta că metamesajele nu sunt, în general, explicite sau
digitale, ci sunt transmise sub o formă analogică (expresia feţei, tonul vocii etc.)..
Să reţinem ca o caracteristică fundamentală a comunicării umane faptul de a
însuma comunicare (se „spune” ceva) şi metacomunicare (se „califică” ceea ce este
spus), neputând separa conţinutul de relaţie, cea de-a doua înglobându-l pe cel dintâi.
Pentru a relua termenii de mai sus, fiinţele umane utilizează două moduri de
comunicare – digital şi analogic. Limbajul digital „are o sintaxă logică foarte
 complexă şi relativ accesibilă, dar nu posedă o semantică adecvată pentru relaţie.
Limbajul analogic, din contră, posedă semantică, dar nu şi sintaxa potivită unei
definiri neechivoce a naturii relaţiei”35 (Watzlawick, Beavin, Jackson, 1972).
Importanţa comunicării nonverbale este atestată de numeroşi cercetători, dintre care îl
amintim pe Albert Mehrabian (Tactics in Social Influence, 1969), potrivit căruia din
totalul mesajelor emise de un individ, aproximativ 7% sunt verbale (numai cuvinte),
38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete specifice), iar 55% sunt
mesaje nonverbale. După Ray Birdwhistell, componenta verbală în cazul conversaţiei
dintre doi indivizi ar deţine sub 35%, iar comunicarea non-verbală 65%.
În comunicarea de masă (televizuală) lucrurile stau oarecum la fel ca în cazurile
de mai sus. Acelaşi A. Mehrabian afirmă că „la televiziune, ceea ce spune o persoană
nu reprezintă decât 7% din ceea ce comunică în mod real, 38% din mesaj este
transmis prin modul său de a se exprima (voce, vocabular, ritm al discursului) şi 55%,
prin expresiile feţei şi mişcările corpului.36

8. COMUNICARE – RELAŢIE.. PRIVIREA, TĂCEREA,GESTUALITATEA

Cele mai multe informaţii despre particularităţile comunicării non-verbale le datorăm

psihologilor. Iată câteva din concluziile lor.37

 Privirea – în comunicarea verbală schimburile de replici sunt marcate de alternanţa

centrării şi decentrării privirii prin raport cu figura partenerului. Acest fenomen este
determinat de trei factori:
Importanţa relativă pe care o au în fiecare moment al schimbului verbal cele două surse
de informare implicate, pentru fiecare din părţi, mai exact sursa externă, partenerul,
discursul său, manifestările sale verbale şi nonverbale şi sursa internă, propriile
procese de producere de informaţie ale subiectului. Preponderenţa temporară a primei
surse suscită centrarea vizuală: cea de-a doua, decentrarea.
Al doilea factor implicat este legat de calităţile fizice ale canalului de comunicare:
nivelul atenţiei vizuale pentru partener este funcţie de importanţa relativă a surselor de
inferenţe active în canal (zgomote).
Atenţia vizuală în comunicare este influenţată şi de motivaţia socială ori dispoziţia
partenerilor de a comunica. Comunicarea bazată pe cooperare, dependenţă, atracţie,
aprobare este însoţită de un nivel ridicat de centrare vizuală asupra partenerului.
Dificultatea, jena, depresia generează un nivel slab de focalizare asupra partenerului.
Condiţiile de slabă motivaţie ori reticenţa de a interacţiona antrenează, în general,
niveluri de focalizare ce tind spre zero.
Ca element al comunicării nonverbale, şi privirea nuanţează, consolidează, autentifică
ori neagă mesajul verbal38, „mişcările ochilor indicând modul de gândire”.
În interacţiunea comunicativă, privirea are mai multe roluri, dintre care reţinem:
- indicare a rolului în comunicare – un subiect care vorbeşte, priveşte mai puţin
interlocutorul decât atunci când ascultă (41% faţă de 75%);
- exprimare a feed-back-ului;
- informare a unei alte persoane că poate interveni în discuţie;
- semnalare a naturii relaţiei instituite – dominare ori supunere.39

 Tăcerea în comunicare
Într-o interacţiune se pot înregistra mai multe tipuri de „tăceri”, semnificativă
fiind nu atât absenţa sunetului, deşi are şi ea o importanţă relativă, ci absenţa unui tip
specific de sunet. Jack Bilmes (1996) găseşte că simplei absenţe a sunetului îi putem
spune „tăcere absolută”40, în timp ce „tăcerea notabilă” ar fi absenţa pertinentă a unor
anumite sunete. În cazul conversaţiei, de exemplu, absenţa sunetului – „tăcerea
conversaţională” – care este o specie a tăcerii notabile, poate avea, la rândul ei, mai
multe semnificaţii. Tăcerea ar fi mai mult decât ceea ce precede, întrerupe sau se
opune conversaţiei, ar deveni o anumită „formă de discurs”. Ea se integrează
comunicării, alături de cuvintele „nespuse”, ajutând la atribuirea de semnificaţii unui
enunţ – „comunicarea nu este nici o reacţiune, nici o interacţiune, ci o tranzacţie în
care omul inventează şi atribuie semnificaţii pentru a-şi realiza proiectele”.41
Pentru David Le Breton « tăcerea şi vorbirea nu sunt antonime, ambele fiind
active şi însemnate, iar discursul nu poate exista fără legătura lor reciprocă. Tăcerea
nu este un rest, o zgură numai bună de aruncat, un vid care trebuie umplut (…) ea nu
întruchipează o pasivitate bruscă a limbii, ci o inscripţie activă a folosirii ei. Ea ţine de
comunicare în aceeaşi măsură ca limajul şi manifestările corpului care o însoţesc … ».
Le Breton a identificat o serie de « figuri ale tăcerii », dintre care amintim : 1.
controlul interacţiunii – abţinerea de la cuvânt exprimă adesea încercarea de a păstra
controlul interacţiunii, de a nu se implica într-un schimb nedorit, este o atitudine de
observaţie, de ascultare ; 2. controlul de sine – cuvântul conţine şi o capacitate de
violenţă pe care tăcerea o previne ; un individ rămâne mut pentru a-şi cântări
cuvintele, a-şi domoli mânia etc., încât putem spune că tăcerea este şi o tehnică de
control al emoţiilor ; 3. opunerea – tăcerea ca refuz, ca dezaprobare fără echivoc ; 4. a
rupe tăcerea ; 5. a reduce tăcerea ; 6. consimţământul (conivenţa se realizează adesea
în absenţa cuvintelor partenerilor – se cunosc îndeajuns pentru a evita orice schimb
verbal, tăcerea exprimând aici o înţelegere tacită, o figură a complicităţii ; 7.
indiferenţa ş. a. m. d.(vezi David Le Breton, Despre tăcere, Ed. All, Colecţia
Anthropos, Bucureşti, 2001).

 Gest şi comunicare
Comunicarea verbală este însoţită aproape întotdeauna de gesturi, încât gestul
este deopotrivă o practică socială (chiar într-o conversaţie fără vizibilitate, cum ar fi
cea telefonică, gesturile sunt prezente), o moştenire culturală şi un „fenomen social
total”, un revelator al identităţii individului şi comunităţii.42 În anul 1951
antropologul Gregory Bateson şi psihiatrul Jurgen Reusch publicau lucrarea
„Communication: the social matrix of psychiatry”, în care prezentau complexitatea
procesului comunicaţional, susţinând că fiinţele umane sunt „biologic constrânse” să
comunice, comunicarea nereducându-se la transmiterea de mesaje verbale, explicite şi
intenţionale, ci integrează „ansamblul de procese prin care subiecţii se influenţează
mental”43, ceea ce avea să devină unul dintre postulatele Mental Research Institute
(Palo Alto, California) – este imposibil să nu comunici. La rândul său, Ray
Birdwhistell44, avea să dea comunicării amploarea acordată în mod tradiţional de
antropologi noţiunii de cultură: „cultura şi comunicarea sunt termeni ce reprezintă
două puncte de vedere sau două metode de reprezentare ale inter-relaţiei umane
(interconnectedness), structurală şi regulată. În cultură, accentul este pus pe structură;
în comunicare, pe proces”.
 9. COMUNICARE – INTERACŢIUNE
Interacţiunea, cuvântul-cheie care atestă caracterul circular al comunicării este
acţiunea reciprocă ce include atât comunicarea verbală cât şi pe cea non-verbală,
indisociabile de context (mediul în care are loc comunicarea este purtător de reguli, de
coduri ce tind să-i confere o anumită specificitate). Ea poate fi descrisă şi ca sumă a
influenţelor pe care un individ le poate avea sau suporta prin raport cu
comportamentul comunicaţional al altui individ ori ca „influenţe reciproce pe care
partenerii le exercită asupra celuilalt”.
Pentru J.B. Thompson (2000) există trei tipuri importante de interacţiune: a) faţă în
faţă; b) mediată; şi c) cvasiinteracţiunea mediată.45
a) Interacţiunea faţă în faţă presupune împărtăşirea unui sistem de referinţe spaţio-
temporal comun celor ce participă – context de coprezenţă – şi are caracter dialogic;
interlocutorii utilizează, de obicei, o multitudine de referinţe simbolice pentru a
transmite mesaje şi pentru a le interpreta pe cele transmise de alţii.
b) Interacţiunea mediată implică interlocutori aflaţi în contexte distincte din punct de
vedere spaţial şi temporal, şi prezenţa unui mijloc tehnic ce se interpune între ei
(telefon, scrisoare etc.); într-o astfel de situaţie, cei doi vor oferi un plus de informaţie
contextuală în mesajele lor prin raport cu interacţiunea faţă în faţă. O particularitate
semnificativă este aceea că are loc o restrângere a referinţelor simbolice: de exemplu,
nu apar unele referinţe asociate coprezenţei fizice, cum sunt gesturile, intonaţia etc.,
dar sunt prezente alte referinţe simbolice, cum ar fi cele legate de scris, dacă este
vorba de o corespondenţă, deci interacţiunea mediată dobândeşte un caracter relativ
mai dechis.
Comunicării faţă în faţă (relaţională), A.P. Bocher (1984) îi atribuia cinci funcţii: 1) a
genera o impresie favorabilă interlocutorului; 2) a organiza o relaţie (a crea o structură
de putere şi control); 3) a construi şi a valida un mod comun de a privi lumea; 4) a
exprima sentimente şi gânduri, şi 5) a proteja punctele vulnerabile46. În această
situaţie, comunicarea non-verbală oferă, în principiu, sugestii despre atitudinea faţă de
sine şi faţă de alţii a locutorului, atitudinile faţă de gradul de confort cu privire la
interacţiunea în sine, în timp ce unele trăsături minore ale limbajului indică
preferinţele, intimitatea şi statusul.

c) Cvasiinteracţiune mediată (sau „interacţiunea parasocială”) este cea mai extinsă în

spaţiu şi timp, implicând o disponibilitate extinsă a informaţiei şi a conţinutului
simbolic – aici întâlnim mijloacele de comunicare în masă – „este o situaţie
structurată în care unii indivizi sunt angajaţi în primul rând în producerea formelor
simbolice pentru cei care nu sunt prezenţi fizic, în timp ce ceilalţi sunt implicaţi în
primul rând în primirea formelor simbolice produse de cei cărora nu le pot răspunde”.
Prin urmare, are un caracter monologic, fluxul informaţional fiind unidirecţionat.

Tipologia interacţiunilor comunicaţionale după J. B. Thompson:

Caracteristi Interacţiunea Interacţiunea Cvasi-
cile faţă în faţă mediată interacţiunea
interacţiunii mediată
Dispunere –context de co- –separarea –separarea
spaţio- prezenţă; contextelor; contextelor;
temporală -sisteme de – –disponibilitate
referinţe disponibilitate extinsă în
 spaţio- mare în spaţiu spaţiu şi timp.
temporale şi timp.
comune.
Gamă de Multiple Restrângerea Restrângerea
referinţe referinţe gamei de gamei de
simbolice simbolice referinţe referinţe
simbolice simbolice
Orientarea Orientată spre Orientată spre Orientate spre
acţiunii anumiţi anumiţi o gamă
indivizi indivizi nedefinită de
potenţiali
destinatari
Dialogică Dialogică Dialogică Monologică
sau
monologică

NOTE

1. Franck E. X. Dance, „The concept of communication”, Journal of Communication,

20, 1970, pp. 201-210, apud Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi,
1999
2. K. Merten, Kommunikation: Eine Begriffs-und Prozessanalyse, Opladen,
Westdeutscher Verlag, 1977, apud Sven Windahl et. al., Using Communication
Theory, Sage Publication, London, 1992, p. 17
3. R. Rieffel, „Notions et modéles” în C.J. Bertrand, Médias..., Ellipses, Paris, 1995,
pp.13-25
4. D. Sperber, D. Wilson, Relevance. Communication and Cognition (1986), după La
Pertinence. Communication et Cognition, Minuit, Paris, 1989, p. 14
5. P. Livet, „Les intentions de la communication”, în Reseaux, nr. 50/1991, Paris, pp.
63-76
6. A. Mucchielli, Les sciences de l’information et de la communication, Hachette
Superieur, Paris, 1998 – vezi pe larg Vasile S. Dâncu, Comunicarea simbolică.
Arhitectura discursului publicitar, Dacia, Cluj Napoca, 1999, cap. 3.
7. D. McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 42-45
8. J. Durand, Les formes de la communication, Dunod, Paris, 1981
9. E. Sapir, „Communication”, în International Enciclopedia of Social Sciences, 1930,
apud D. McQuail, op.cit., p. 18
10. R. Birdwhistell, Kinesics and Contact: Essay on Body Notion Communication,
Philadelphia, University of Pensylvania Press, apud. Y. Winkin, Antropologie de la
communication. De la théorie au terrain, De Boeck Université, Paris-Bruxelles, 1996,
p. 9
11. Y. Winkin, Anthropologie de la communication, De Boeck Universite, Paris,
Bruxelles, 1996
12. M. Weber, The Theory of Social and Economic Organization, ed. T. Parsons, Free
Press of Glencoe, 1947, apud D. McQuail, op. cit., p. 35
13. D. McQuail, op. cit., p. 35
14. I. Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, {ansa, Bucureşti, 1996 – vezi pe
larg Denis McQuail, Sven Windahl, Communication Models for the Study of Mass
Communications, Longman, London-New York, 1989, pp. 10-36
15. R. Rieffel, loc. cit.
16. vezi nota 12
17. R. Rieffel, loc. cit.
18. L. Iacob, „Comunicarea – «Forţa gravitaţională» a câmpului social”, în
Comunicarea în câmpul social, Texte alese, L.M. Iacob, B. Bălan, S. Boncu,
Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi, 1997, pp. 14-49
19. D. Miller, „What is Information Measurement?”, American Psychologist, 8, 1953,
apud D. McQuail, op. cit., p. 30
20. J.J. Van Cuilenburg et al., Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 25
21. J. Attali, Le parole et l’outil, PUF, Paris, 1975, p. 62
22. D. Bougnaux, Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000
23. L. Queré, „Au juste, qu’est-ce que l’information?”, în Reseaux, nr. 100, Paris,
2000, pp. 331-357
24. Y. Winkin, „Information selon Bateson”, în L. Sfez (coord.), Dictionnaire critique
de la communication”, P.U.F., Paris, 1993, pp. 430-441
25. B. De Hennin – „Contenu et relation de la communication”, în L. Sfez (coord.):
Dictionnaire critique de la communication, P.U.F., Paris, pp. 425-430
26. C. Seron, T. Garcia, „Metacommunication”, în L. Sfez (coord.), op. cit., pp. 431
27. D. Bougnaux, Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000, p. 28
28. D. Bougnaux, La communication contre l’information, La Découverte, Paris, 1996,
p. 71
29. D. Bougnaux, loc. cit.
30. B. De Hennin, loc. cit.
31. D. Mc Quail, op. cit., p. 86
32. C. Baylon, X. Mignot, La Communication, Nathan Université, Paris, 1991
33. L. Iacob, op. cit., p. 19
34. Y. Winkin. Anthropologie de la communication. De la théorie an terrain, De
Boeck Université, Paris-Bruxelles, 1996, p. 57
35. P. Watzlawick, J.H. Beavin, D.D. Jackson, Une logique de la communication,
Paris, Seuil, 1072, apud Comunicarea în câmpul social. Texte alese, Iaşi, 1997, pp.
87-106
36. P. Babin, Langage et culture des médias, Edition Universitaire, Paris, 1991, p. 25
37. P.Rimé, „Communication verbale et non verbale” în Grand Dictionnaire de la
Psychologie, s.d. H. Bloch et. al., Larousse, Paris, 1991 (vezi pe larg Dicţionar de
Psihosociologie, editat de Septimiu Chelcea, Editura I.N.I., Bucureşti, 1998, pp. 68-
77)
38. G. Croussy – La communication audio-visuelle, Ed. D’Organisation, Paris, p. 126
39. D. R. Frumuşani – Semiotica, Societate, Cultură, Institutul European, Iaşi, 1999, p.
196
40. J. Bilmes, „La silence constitué. La vie dans un monde de plénitude du sens”, în
Reseaux, nr. 80, Paris, 1996, pp. 129-135
41. L. Sfez – „Théorie et pratique des mass media”, în L. Sfez (coord.), op. cit., p. 1083
42. D.R. Frumuşani, op. cit., p. 182
43. Y. Winkin, Anthropologie de la communication, De Boeck Université, Paris-
Bruxelles, 1996, p. 53
Notă – vezi în acest sens cercetările lui S. Hall, G. Bateson, E. Goffman, P. Watzlawick,
cunoscute şi sub denumirea de „viziune orchestrală” a comunicării. Postulatele lor
fondatoare se pot exprima sintetic în următorii termeni: 1) este imposibil să nu
comunici – prin cuvinte sau tăceri, prin gesturi voluntare sau involuntare, actul social
intră în sistemul complex, orchestral al comunicării; 2) comunicarea se desfăşoară la
două nivele – al conţinutului transmis şi al relaţiei instituite; 3) comunicarea digitală
 (lingvistică) este dublată de cea analogică (gestuală); 4) comunicarea se desfăşoară pe
secvenţe; 5) relaţia comunicaţională se instituie între parteneri similar situaţi în
ierarhia socială (relaţie simetrică) sau cu statut şi rol diferit (relaţie asimetrică ori
complementară) – apud. D.R. Frumuşani, op. cit., 1999, p. 184
44. op. cit.
45. J.B. Thompson, Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media, Antet,
Bucureşti, c. 2000.
46. S. Duck, Relaţiile interpersonale, Polirom, Iaşi, 2000, p. 21