TIPOLOGIA TEXTELOR – PARTICULARITĂȚI ȘI ELEMENTE

DE ANALIZĂ SEMIOTICĂ

Eleonora MIHAILA, Lector, MA

Universitatea Liberă Internațională din Moldova

This article offers an outline of the most relevant views in regard to

the typology of texts. The final aim of the author is to illustrate the
symbiosis of the prototypical sequences as a feature of the polytypological
nature of the texts, based on the analysis of a speech delivered by the
incumbent President of France, François Hollande.

În prezentul articol este oferită o trecere în revistă a celor mai

notabile viziuni referitor la tipologia texelor. Obiectivul final al autorului
constă în ilustrarea simbiozei secvențelor prototipice ca dimensiune a
naturii politipologice a textelor, în baza analizei unui discurs rostit de
actualul Președinte al Franței, François Hollande.

Diversitatea textelor constituie un teren extrem de vast și prolific,

investigat pe scară largă de cercetători în domeniul lingvicii, comunicării,
retoricii, pragmaticii, analizei discursului etc. la hotarul dintre secolele XX-
XXI. Abordarea unor texte care includ (dar nu se limitează la) texte politice
/ juridice / academice / medicale, lucrări științifice, eseuri, buletin
meteorologic, ghiduri de utilizare, editoriale, orare de trenuri, rețete
culinare, anunțuri publicitare, a făcut posibilă sesizarea unor similitudini și
diferențe pluriaspectuale în interiorul acestui conglomerat de texte. În
consecință, s-a conturat în mod iminent necesitatea de a da curs unei/unor
tipologii care ar facilita determinarea strategiilor de comprehensiune /
abordare a textelor.
Importanța tipologiei textelor a devenit majoră în teoria
traducerilor deoarece tipologizarea textelor a permis stabilirea metodelor de
traducere sau a gradului de “translatabilitate” [9, p.135]. Recunoașterea și
analiza tipului textului se efectuează în baza caracteristicilor legate de
context (situație) si a caracteristicilor compoziționale ale textului.
Traducătorii, ca și mediatori ai procesului de transmitere a informației,
trebuie să fie în stare să perceapă intenția autorului în limba-sursă și să o
exprime cu fidelitate în limba-țintă. În această ordine de idei, J.C. Sager
susține că intenția este condiționată de alegerea unui tip convențional de
texte și viceversa [6, p.31].
162
 Există mai multe cauze care fac dificilă clasificarea textelor:
multitudinea criteriilor tipologice; incapacitatea tipologiilor de a reflecta
diversitatea textelor atestate, ceea ce are drept consecință multiplicarea
excesivă a tipurilor de texte; inexistența unei omogeneități intratextuale în
favoarea unei dominante textuale, fapt ce se explică prin caracterul
politipologic al textelor.
În didactică au fost vehiculate următoarele clasificări în funcție de
criteriile adoptate:
1. criteriul funcțiilor limbajului, pentru care a optat J. Valiquettte
[7, p.78]:
- texte informative, în care intenția autorului este de a
informa, de a prezenta fapte reale (articole de ziar și din
reviste științifice, etc.);
- texte incitative, în care intenția autorului este de a provica
reacția cititorului, o schimbare de atitudine sau de a-l face
să acționeze într-un anumit mod (anunțuri, rețete,
ghiduri);
- texte expresive, în care intenția autorului este de a
transcrie manifestarea gândului, a emoției subiectului
(corespondența, relatarea unor întâmplări reale);
- texte poetice, în care imaginația autorului este motorul
principal (poveștile, benzile dezenate);
- texte ludice, în care limbajul este valorificat sub forma
unor jocuri de cuvinte (ghicitorile, șaradele, textele
umoristice).
2. Criteriul intenției de comunicare și al structurii textelor,
abordat de N. Marshall în 1984 și preluat în 1990 de J.Giasson
[4, online]:
- texte în care intenția autorului vizează emoțiile
receptorului:
o texte construite pe o axă temporală: texte narative
– basme, legende, romane etc.
o texte axate pe o temă: texte poetice (speciile
genului liric);
- texte în care intenția autorului vizează comportamentul
receptorului;
o texte construite pe o axă temporală: texte
directive – rețete de bucătărie, manuale de
utilizator;
163
 o texte axate pe o temă: texte incitative – anunț
publicitar, textele din prospectele pentru
campaniile electorale;
- texte în care intenția autorului vizează cunoștințele
receptorului:
o texte construite pe o axă temporală: texte
informative cu secvență temporală – texte despre
anumite procese biologice;
o texte axate pe o temă: texte informative cu temă –
un text despre sistemul judiciar dintr-o țară,
problemele ecologice ale unei anumite regiuni
geografice.
3. Criteriul sursei textului, valorificat de F. Vanoye în 1989 și
preluat de Y. Reuter în 1996 [8, online]:
- texte centrate pe subiect și istoria sa;
- texte centrate pe imaginar și creativitate;
- texte centrate pe cunoștințe teoretico-reflexive;
- texte centrate pe jocuri lingvistice și textualitate.
Din perspectiva lingvisticii textuale, Jean-Michel Adam a
conceptualizat textul ca și entitate, produs abstract – opusă discursului (text
+context) – care trebuie considerat în cadrul unei teorii a structurii sale
compoziționale. J.-M. Adam a delimitat șapte baze de tipologizare a
textelor: (1) tipologii discursivo-situaționale (Bahtin, Voloșin), (2) tipologii
bazate pe genurile dicursive (literare și/sau sociale), (3) tipologii ce vizează
funcțiile limbii (Buhler, Jakobson) și actele de vorbire (Austin, Searle), (4)
tipologii fondate pe probleme enunțiative influențate de ideile lui E.
Benveniste, (5) tipologii fondate pe probleme tematice aferente opoziției
dintre ficțiune și non-ficțiune, (6) tipologii fondate pe probleme secvențiale
(7) tipologii fondate pe probleme textuale [1, p.22]. În opinia lui J.-M.
Adam, dintre toate criteriile enumerate mai sus, secvența reprezintă singura
bază de tipologizare viabilă a textelor deoarece această unitate constituentă
a textului – secvența – este formată din macro-propoziții constituite la
rândul lor din propoziții. Or, secvența poate fi definită drept „o entitate
relativ autonomă care cunoaște propria organizare internă, aflată în relație
de dependență / interdependență cu ansamblul vast din care face parte. Ca
structură secvențială, un text (T) cuprinde un număr n de secvențe complete
sau eliptice” [2, online]. Astfel, tipologizarea textelor se efectuează prin
prisma secvențelor prototipice care au fost delimitate în număr de cinci de
către J.-M. Adam: secvența narativă, secvența descriptivă, secvența
164
 argumentativă, secvența explicativă și secvența dialogală. Textualitatea este
asigurată la nivel compozițional prin următoarea ierarhizare [5, online]:

Propoziții Macro-propoziții Secvențe prototipice Texte

Analizând minuțios criteriul structurii textuale, J.-M. Adam a

formulat astfel principiul politipologiei textuale, conform căruia textul este
o structură ierarhică complexă constituită din secvențe prototipice de același
tip sau de tipuri diferite. În cazul unor corpusuri mai complexe, structura
secvențială a textului include o îmbinare secvențială a secvenței dominante
și secvențelor eterogene (prin succesiune, montaj în paralel sau prin
inserare) și secvențe eterogene.Un discurs politic / juridic / academic ar
putea avea următoarea structură compozițională: [secvență argumentativă
[secvență narativă] [secvență descriptivă] secvență argumentativă].
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt constituenții de bază ai
fiecărei secvențe prototipice. Pentru început, este necesar de menționat că
secvența prototipică narativă (povestirea) este realizată cu ajutorul
următorilor constituenți: subiecții, temporalitatea, succesiunea de
evenimente, unitatea tematică, transformarea, unitatea acțiunii (Situația
inițială, Complicația Declanșator 1, (Re)acțiunea sau Evaluarea, Rezolvarea
Declanșator, Situația finală, Morala) [2, online]. Această secvență
predomină în reportaje, relatări de pe câmpul de lupta, istorisiri despre
călătorii, sau cronici.
Secvența prototipică descriptivă pornește de la enumerație, care
este gradul zero al procedurii descriptive și evoluează treptat pe măsura
aplicării celor patru proceduri descriptive specificate mai jos.
1) procedura de ancorare referențială care poate fi în formă de (i)
ancorare propriu-zisă, atunci când se prezintă de la început
subiectul / obiectul descrierii; (ii) atribuire, atunci câns
subiectul / obiectul descrierii sunt specificate la sfârșit; și (3)
reformulare, atunci când se reia tema-titlu inițială, aceasta fiind
modificată.
2) procedura de aspectualizare, care este baza descrierii și constă
în decupajul în părți, expunerea proprietăților și calităților
obiectului descris;
3) procedura de punere în relație, care constă într-o asimilare
comparativă sau metaforică.
4) procedura de inserare prin sub-tematizare, care marchează
trecerea de la macro-propoziții la propoziții descriptive; cu alte
165
 cuvinte o secvenț[ inserată într-o altă secvență constituie baza
pentru o nouă expansiune descriptivă.
Această secvență predomină în rețetele culinare, descrierea literară a
personajelor / peisajelor din operele artistice, etc.
Secvența prototipică argumentativă constă în punerea în relație a
informațiilor date cu o concluzie, această punere în relație fiind fondată pe
un garant sau suport sau contrazisă prin respingere sau excepție. Această
secvență are funcția de influența opiniile, de a convinge, de a seduce și de
condiționa o acțiune sau inacțiune. Prezența ei este atestată prin excelență
„în alocuțiunile televizate și în toate formele dialogale ale comunicării
politice, orice revistă științifică sau didactică explicită” [5, online].
Secvența prototipică explicativă se distinge prin conținutul său
informativ consistent. Această secvență intervine atunci când “răspunsul
este adus unei întrebări formulate: mai ales în emisiunile medicale și
stiințifice, în emisiunile informative cu prezentare de martori și trimiși
speciali la fața locului” [ibidem].
Secvența prototipică dialogală este constituită din schimburi de
replici / interacțiuni, care sunt grupate în secvențe fatice (de deschidere și
închidere) și secvențe tranzacționale (corpul interacțiunii). Această secvență
este prezentă în conversație, discuție, dezbatere, talk-show, dramaturgie.
Pentru o ilustrare practică, vom încerca să reperăm secvențele
specificate mai sus în discursul rostit de actualul președinte al Franței,
François Hollande, în cadrul ceremoniei de comemorare a victimelor
atacurilor teroriste din 19 septembrie 2012 [3, online].
Discursul începe cu formulele de salut protocolare, care din
perspectiva lingvisticii textuale sunt calificate drept secvențe fatice de
deschidere a secvenței dialogale (semnalată prin prezența pronumelor
personale eu, noi, voi), deși este vorba de un discurs monogerat în fața unui
public. Contactul cu publicul odată stabilit, președintele Franței îi captează
atenția prin procedeul întrebării retorice, prin care își exprimă regretul și
compasiunea pentru victime și apropiații lor, dar și îi direcționează abil spre
puterea vindicativă și obiectivă a democrației franceze. Argumentativă prin
intenția de a trezi compasiunea și susținerea națiunii pentru persoanele
afectate de actele de terorism, această secvență fixeaza tonalitatea
discursului și creează atmosfera de rigoare.
Urmează o secvență explicativă în care președintele expune motivul
care i-a reunit pe toți cei prezenți la ceremonie – atacul terorist asupra cursei
772 al Uniunii Transporturilor Aeriene din 19 septembrie 1989 care s-a
soldat cu 170 de victime, dintre care 54 erau de naționalitate franceză.
166
 Secvența următoare este una argumentativă: a fost comisă o crimă
odioasă, iar cei ce se fac responsabili de comiterea acestui gen de crime sunt
pedepsiți pe măsură; autoritățile franceze vor reacționa în aceeași cheie.
Pentru moment, președintele aduce omagii celor afectați de cumplitul atac,
prezentându-se în calitate de portavoce a întregii națiuni pe care o
reprezintă, și proscrie terorismul din sfera umanității.
Urmează o secvență descriptivă realizată prin procedura de
aspectualizare. În cadrul acestei secvențe cuprinzătoare președintele
readuce în memorie episoadele cumplite de teroare prin care au trecut
conaționalii celor prezenți la ceremonie. Discursul abundă în ani (ianuarie
2011, aprilie 2011, 19 martie 2012, 2002, 2009, 2010), nume de victime
(Vincent Delory, Antoine de Leocour, Marie Dedieu, Cathy Lombard, Jean
Aubert, Marie-Christine Bohin, Salomé Girard, etc), nume de orașe și țări
(Nigeria, Kenya, Marrakech, Toulouse, Ierusalim), împrejurări –
președintele nu face economie de detalii teribile pentru a consolida
compasiunea și dorința de a stopa comportamentele umane degradante.
Păstrând aceeași tonalitate a secvenței descriptive prin procedura de
inserare prin sub-tematizare, președintele detaliază îndatoririle națiunii
franceze față de victime și apropiații acestora: (1) memoria eternă
materializată prin inaugurarea curentă a unui monument victimelor
terorismului, și (2) suportul acordat prin asociațiile create în acest sens. Se
revine ulterior la procedura de aspectualizare a ajutorului ce va parveni
neîntârziat din partea statului francez: acordarea statutului de victimă civilă
de război, oferirea unui suport financiar, garantarea unei protecții juridice
pentru toate fmiliile victimelor în urma atentatelor. Președintele mai
detaliază încă două îndatoriri, inserate sub formă de secvențe descriptive
sub-tematizate – datoria de a sluji adevărului în prevenirea și pedepsirea
autorilor de atacuri terorise și lupta fără concesii împotriva terorismului în
care întreaga națiune trebuie să se angajeze.
Treptat tensiunea discursului își atinge apogeul – nu există nicio
justificare pentru actele inumane comise. Argumentul pretinsei cauze
nobile, cu care se apără autorii de atacuri terorist, este anihilat prin contra-
argumentul de forță adus prin citarea unui pasaj din opera lui Albert Camus
care demască caracterul nobil al masacrului unor persoane nevinovate. Or,
suntem în prezența unei secvențe argumentative bazate pe un entimem
unde lipsește concluzia (teroriștii masacrează oameni nevinovați și
respectiv nu luptă pentru o cauză nobilă).
Asigurându-și atenția publicului prin secvențele anterioare,
președintele vine cu o secvență explicativă, clarificând scopurile principale
167
ale atacurilor teroriste – distrugerea democrației și anihilarea libertății de
exprimare prin crearea unor așa-numite “capcane” (secvență descriptivă
prin procedura de punere în relație metaforică), cum ar fi: frica, divizarea și
renunțarea (secvență descriptivă prin procedura de inserare prin sub-
tematizare).
După blamarea terorismului, urmează acțiunile concrete întreprinse
de stat în vederea combaterii terorismului. În această ordine de idei,
peședintele Hollande detaliază măsurile întreprinse pe plan național și
internațional.
Partea finală a discursului este de fapt concluzia unui macro-silogism
pe care este edificat întregul discurs:
Premisa majoră: Terorismul nu are nicio justificare și trebuie combătut în
mod implacabil.
Premisa minoră: Franța și întreaga omenire a devenit victima terorismului.
Concluzia: Franța și întreaga omenire trebuie să combată în
mod implacabil terorismul, care nu are nicio
justificare.
Prin urmare, secvența dominantă a discursului președintelui
Hollande analizat mai sus (la fel ca și a unui număr impunător de discursuri)
este una argumentativă, celelalte secvențe fiind eterogene, alias inserate și
respectiv subordonate unei dimensiuni argumentative plenare. Or obiectivul
acestui discurs este perlocuționar prin excelență: discursul este construit pe
intenția (transparentă de altfel și chiar pronunțată de președintele Hollande)
de a sensibiliza publicul vizavi de problema victimelor atacurilor terorise,
precum și de a mobiliza întreaga națiune și întreg mapamondul la
conjugarea eforturilor în vederea combaterii terorismului fără concesiuni și
compromisuri.
Discursul analizat mai sus este un exemplu de simbioză – în cadrul
unei entități textuale – a secvenței dominante argumentative cu celelalte
secvențe prototipice inserate. Această simbioză este expresia principiului
politipologiei textuale despre care am menționat în prima parte a
prezentului articol. Înțelegerea adecvată a acestui principiu asigură o
înțelegere exhaustivă a textelor la etapa deverbalizării în cadrul procesului
de traducere a acestora.

168
 Bibliografie:

1. Adam. J.-M. Textele. Tipuri și prototipuri. Povestire, descriere,

argumentatie, explicațieșsi dialog, traducere Cristina Stratila Stanciu.
Iași: Editura Institutul European, 2009.
2. Curs optional: Tipologia textelor (Note, extrase și analize din lucrarea
Textele. Tipuri si prototipuri. Povestire, descriere, argumentatie,
explicatie si dialog de Jean-Michel Adam, traducere Cristina Strătilă
Stanciu. Iași: Editura Institutul European, 2009), disponibil la
http://www.scribd.com/doc/199824293/Curs-Optional-Franceza-
Tipologia-Textelor-III-II (accesat la 10 aprilie 2014).
3. Discursul lui François Hollande din 19 septembrie 2012, disponibil în
limba franceză la http://www.elysee.fr/declarations/article/discours-
du-president-de-la-republique-a-l-occasion-de-la-ceremonie-d-
hommage-aux-victimes-du-terrorisme/.
4. Marshall N., Giasson J. In: Pamfil A. Limba şi literatura română în
gimnaziu. Structuri didactice deschise, disponibil la
https://archive.org/details/Alina_Pamfil-
Limba_Si_Literatura_Romana_In_Gimnazi.
5. Popa, D., Gavriliu, D. Planuri de organizare a textului. Textualitate și
secvențialitate în televiziune, disponibil la
http://www.upm.ro/cci/volCCI_I/Pages%20from%20Volum_CCI_I-
2.pdf, (accesat la 10 aprilie 2014).
6. Sager J. C. Text Types and Translation. In: Anna Trosborg (ed), Text
Typology and Translation. Amsterdam: John Benjamins Publishing
Company, 1997.
7. Valiquette, J. Les fonctions de la communication, au coeur d'une
didactique renouvelée de la langue maternelle. Québec:
Gouvernement du Québec, ministère de l'Éducation, Service de
recherche et expérimentation pédagogique, 1979.
8. Vanoye F., Reuter Y. In: Pamfil A. Limba şi literatura română în
gimnaziu. Structuri didactice deschise, disponibil la
https://archive.org/details/Alina_Pamfil-
Limba_Si_Literatura_Romana_In_Gimnazi..
9. Wilss W. The Science of Translation. Turbingen: Gunter Narr Verlag,
1982.

169