Marcel Bodea Epistemologie

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
EPISTEMOLOGIE
CURS OPŢIONAL
- SEMESTRUL I -
Lector dr. Marcel BODEA

Fac. de Istorie şi Filosofie
Departamentul de FILOSOFIE
1
Elemente de epistemologie analitică necesare în soluţionarea temelor propuse de analiză
logico-filosofică
Orice imagine asupra Lumii -sau doar asupra unei părţi din ea- fie că este vorba de Filosofie,
de Ştiinţe, de Arte sau de Teologie, nu poate fi despărţită de problematica pe care o ridică exprimarea
acestei imagini într-un limbaj. Limbajul referenţial de bază este şi rămâne deocamdată « limbajul
natural », în diversele sale forme de manifestare pe care le reprezintă limbile vorbite şi scrise. Opera
filosofică propusă aici ca reper al unei analize logico-filosofice a relaţiei dintre structura Lumii şi
structura Limbajului este « Tractatus Logico-Philosophicus » al lui Ludwig WITTGENSTEIN (operă
filosofică de referinţă în Filosofia secolului XX aparţinând unuia dintre cei mai reprezentativi filosofi
ai acestui secol).
LUMEA este totalitatea faptelor. Un FAPT este `ceva` accesibil empiric. Este `ceva` ce poate fi
dat într-o experienţă. Din punct de vedere epistemologic un FAPT trebuie să poată fi supus unui control
intersubiectiv (să fie dat într-o experienţă controlabilă intersubiectiv), trebuie să poată fi adus în limbaj
şi astfel să fie intersubiectiv comunicabil. Obiectivele comunicării cotidiene sunt cu referire la fapte.
« Obiectele » de cercetare ale ştiinţelor (ale ştiinţelor non-formale) sunt faptele. Exemplul unei ştiinţe
precum Fizica este sugestiv în acest sens. Trăirile, stările subiective, valorile absolute, tot ceea ce trece
dincolo de experienţă, Dumnezeu etc. Nu sunt fapte. Ele nu fac parte din Lume, din LUMEA FAPTELOR.
De exemplu, culoarea roşie: ‘culoarea roşie` ca FAPT este ceea ce fizica tratează ca radiaţie
electromagnetică de o anumită frecvenţă ; `culoarea roşie` ca trăire este experienţa subiectivă strict
particulară a aceluia care interacţionează (percepe) cu această radiaţie prin simţul văzului. Gruparea
filosofică (formată din filosofi şi oameni de ştiinţă) numită « Cercul de la Viena », considera, în acest
sens, că din punct de vedere ştiinţific, cu referire la fapte, lumina (ca FAPT) trebuie să fie ceva ce în
principiu îi este accesibil şi orbului. Cu alte cuvinte ceva ce nu are legătură cu handicapul unei trăiri.
Un alt exemplu sugestiv este următorul. Să presupunem că aveţi un vas cu apă la temperatura camerei.
Degetul arătător de la mâna stângă îl ţineţi deasupra unui vas cu aburi iar degetul arătător de la mâna
dreaptă îl ţineţi într-un vas cu gheaţă. După un timp, introduceţi simultan degetele în vasul cu apă de la
temperatura camerei. Cum este apa ? Rece aşa cum `ne spune` mâna stângă sau caldă aşa cum `ne
spune` mâna dreaptă ? Este vorba de prezenţa simultană a două TRĂIRI `contradictorii` ale subiectului.
FAPTUL este ceea ce trece dincolo de subiectivitatea trăirilor: apa nu este nici caldă nici rece subiectiv,
apa are temperatura de 200 C. Din punctul de vedere al unei ştiinţe cum este Fizica distincţia dintre
fapte şi trăiri nu este în general problematică dar din punctul de vedere al unei ştiinţe cum este
Psihologia distincţia este de cele mai multe ori problematică. Statutul de ştiinţă al psihologiei este
strâns legat şi de posibilitatea acesteia de a distinge între fapte obiective şi trăiri [sau stări subiective]
ireductibile la fapte (nereprezentabile la nivelul faptelor). Aceleaşi consideraţii se pot face în raport cu
valorile sau cu entităţile metafizice absolute. În acest fel valorile, de exemplu, nu fac parte din Lume
(care este a faptelor). Atunci, dacă vom folosi în limbaj o exprimare de felul « Lumea valorilor »,
2
trebuie să avem în vedere că în al doilea caz prin cuvântul `lume` nu înţelegem acelaşi lucru ca în
primul caz. Altfel, se pot genera mari confuzii.
În caracterizarea raportării Limbajului la Lume elementul esenţial îl reprezintă CONCEPTUL de
FORMĂ LOGICĂ. `Forma logică` este un element structural necesar şi invariant comun atât Limbajului
cât şi Lumii. CONCEPTELE DE BAZĂ prin care sunt caracterizate « structura limbajului » şi « structura
lumii » trimit, printr-o relaţie de strictă corespondenţă, unele la altele. În măsura în care Limbajul
descrie Lumea, în măsura în care acesta este –într-un fel sau altul- o reprezentare simbolică a Lumii,
este plauzibilă supoziţia că atât Limbajul cât şi Lumea au o structură comună care permite
corespondenţa. Această structură comună este forma logică. Propoziţiile sunt în acest fel imagini
logice ale unor stări de lucruri. Limbajul, prin propoziţii, are menirea de a spune ceva despre Lume,
despre FAPTE care aparţin Lumii. Propoziţiile au sens numai în măsura în care sunt ìmagini logice` ale
stărilor de lucruri.
Wittgenstein, prin analiza sa logico-filosofică, construieşte o distincţie la nivel CONCEPTUAL
între ceea ce LIMBAJUL SPUNE şi ceea ce LIMBAJUL ARATĂ, între PROPOZIŢII CU SENS, PROPOZIŢII FĂRĂ SENS şi
PROPOZIŢII NONSENSURI. El porneşte în analiza sa dinspre Limbaj înspre Lume şi propune următoarea
ipoteză de abordare a corespondenţei LIMBAJ ↔ LUME: limbajul este constituit din unităţi ultime de sens
reprezentate lingvistic de propoziţiile elementare. Într-o primă aproximaţie, sensul propoziţiilor
elementare este dat de semnificaţia lor empirică sau factuală. Propoziţiile cu sens sunt propoziţiile
limbajului natural în general (în funcţia sa de comunicare socială cu referire la fapte) şi respectiv
propoziţiile ştiinţelor. Propoziţiile fără sens sunt propoziţiile logicii şi matematicii (propoziţiile
formale în general). Propoziţiile nonsensuri sunt propoziţiile metafizicii (filosofiei), artei, eticii,
teologiei. [Sintagmele « fără sens » şi « nonsens » nu trebuie să fie înţelese ca având o semnificaţie
peiorativă aşa cum o sugerează utilizarea lor în limba română, ci ele reprezintă opţiunea traducătorilor
de àducere în limba română` a unor termeni germani greu traductibili în spiritul Tractatusu-lui.]
Numai propoziţiile cu sens se raportează la Lume. Propoziţiile fără sens şi propoziţiile nonsensuri
nu se raportează la FAPTE, la Lume. Ele nu spun nimica despre Lume, ele, dacă se referă la Lume doar
arată ceva despre aceasta. Din această perspectivă, un tablou-peisaj, de exemplu, nu este o imagine a
faptelor ci trece prin mesajul său artistic dincolo de semnificaţia empirică sau factuală a ceea ce
`reprezintă`. De asemenea, anumite fapte le încărcăm cu valori dar faptele ca atare nu au nici o
valoare. O fotografie poate fi un `document` şi atunci spune ceva sau poate fi considerată ca àrtistică`
şi atunci arată ceva (în nici un caz un fapt). Numai propoziţiile cu sens au legătură cu Lumea iar
elementul esenţial al acestei legături îl reprezintă FORMĂ LOGICĂ. Reluând cu o precizie mai mare:
`forma logică` este un element structural necesar şi invariant comun atât Limbajului cu sens cât şi
Lumii. Propoziţiile cu sens au în mod necesar formă logică. Propoziţiile fără sens au, la rândul lor, în
mod intrinsec, formă logică, pe care « o transmit », « o conservă » atunci când sunt încărcate cu
semnificaţie factuală (empirică). Propoziţiile nonsensuri nu au în mod necesar formă logică (pot avea,
dacă se doreşte, o formă logică dar prezenţa acesteia nu schimbă cu nimic statutul lor de propoziţii
3
nonsensuri). Un tablou, o poezie, nu au obligaţia de a respecta `logica realului`. O poezie poate încălca
oricând logica limbajului şi chiar regulile gramaticale. Numai conceptele prin care sunt caracterizate
« structura limbajului » şi « structura lumii » în vederea unei exprimări cu sens pot trimite, printr-o
relaţie de strictă corespondenţă, unele la altele. Propoziţiile cu sens descriu Lumea fiind reprezentări
simbolice cu formă logică ale Lumii.. Propoziţiile cu sens sunt în acest fel imagini logice ale faptelor
din Lume. În consecinţă, numai Limbajul cu sens are menirea de a spune ceva despre Lume, despre
FAPTE care aparţin Lumii iar propoziţiile sunt cu sens numai în măsura în care sunt ìmagini logice` ale
stărilor de lucruri.
O propoziţie este o imagine numai dacă este un model al realităţii. O propoziţie poate fi
înţeleasă atunci când se ştie ce se întâmplă dacă ea este adevărată. Adevărul propoziţiilor în logică şi
matematică este « formal ». Adevărul propoziţiilor în ştiinţe (fizica; psihologia ca ştiinţă) este unul
epistemologic înţeles prin `corespondenţa propoziţiilor` cu faptele. Adevărul formal nu implică
adevărul epistemologic. Propoziţiile nonsensuri nu sunt nici propoziţii formale şi nici nu se referă la
fapte. Ele nu pot fi nici adevărate nici false, problema adevărului în cazul acestor propoziţii nu se
pune. Adevărul formal nu este relevant pentru adevărul propoziţiei adusă într-un alt limbaj decât pur
formal. O propoziţie logică sau matematică poate fi (formal) adevărată, dar empiric, cu referire la
fapte, să fie (epistemologic) falsă. Propoziţiile ‘nelogice’ înţelese ca: ‘propoziţii ale logicii încărcate
cu semnificaţie factuală (empirică)’, şi care devin astfel propoziţii cu sens, sunt adevărate sau false
epistemologic.
Este de făcut, în plus, următoarea precizare: propoziţiile cu sens sunt `nelogice` dar nu
contrazic logica (au în mod necesar o formă logică). Propoziţiile metafizicii, teologiei, artei, sunt
`nelogice` dar pot sau nu să contrazică logica (pot avea sau nu o formă logică). Rezumând: •
propoziţiile ştiinţei sunt nelogice ca propoziţii cu sens (simboluri încărcate cu semnificaţie factuală
(empirică)), existenţa unei forme logice a lor fiind însă o condiţie necesară • propoziţiile metafizici,
teologiei, artei, sunt propoziţii nonsensuri, existenţa unei forme logice a lor nefiind o condiţie necesară
şi neavând nici o relevanţă pentru statutul acestor propoziţii. Propoziţiile cu sens reprezintă ‘o lectură’
logică a Lumii (a FAPTELOR).
Există propoziţii adevărate în mod “absolut” (“adevăruri absolute”) dar acestea, cu referire la
fapte, au un `conţinut informaţional` nul. Astfel de propoziţii absolut adevărate nu pot fi înţelese. Un
exemplu sugestiv sunt tautologiile aduse în limbaj natural. Propoziţia « Afară plouă sau nu plouă. »
este formal o tautologie dar cu àparentă semnificaţie factuală (empirică)`: este o propoziţie nonsens
pentru că nu se referă la nici un fapt [nu veţi şti dacă să vă luaţi umbrela sau nu]. Ca « propoziţie
compusă » nu se referă la nici un fapt chiar dacă « propoziţiile elementare » din care se compune se
referă, individual, la fapte. Dincolo de aspectul pur formal, problema adevărului sau falsităţii ei nu se
pune. Faptele sunt contingente, adică pot sau nu să `se întâmple`, iar din această cauză propoziţiile (cu
sens) care se referă la ele pot să fie adevărate sau false.
4
Ce sunt « condiţiile necesare » şi respectiv « condiţiile suficiente »? Vom clarifica aceste
noţiuni printr-un exemplu simplu. Fie propoziţia « p » : « Considerăm numerele divizibile cu 4. » şi
propoziţia « q » : « Considerăm numerele divizibile cu 2. ». Fie acum propoziţia a cărei formă logică
este ìmplicaţia ⇒ ` [p ⇒ q]: « Dacă numerele sunt divizibile cu 4 atunci sunt divizibile şi cu 2. ».
Propoziţia « q » este o condiţie necesară pentru propoziţia « p », adică este necesar ca un număr să fie
divizibil cu 2 pentru ca să fie divizibil cu 4 (dar nu este şi suficient). Propoziţia « p » este o condiţie
suficientă pentru propoziţia « q », adică este suficient ca un număr să fie divizibil cu 4 pentru ca să fie
divizibil cu 2 (dar nu este şi necesar). Această terminologie logică este extrem de utilă şi precisă în
clarificarile conceptuale pe care, prin exerciţii şi exemple, le aducem în discuţie.
Studiu de caz
Analiza care urmează îşi propune să exemplifice, din perspectiva epistemologiei de orientare
analitică, unele aspectele critice care opun cunoaşterea ştiinţifică celei religioase. Existenţa unor
distincţii majore este reală şi pot fi formulate deosebiri de fond între cele două tipuri de cunoaştere.
Numai formulând explicit acele distincţii care par să nu admită elemente de consens, se pot pune cu
adevărat bazele unei activităţi critice, constructive pentru ambele modalităţi cognitive, şi se poate
formula –la nivel filosofic- o concluzie epistemologică de interes şi pentru alte domenii ale cunoaşterii
cum este, de exemplu, psihologia.
O perspectivă analitică asupra raportului cunoaştere ştiinţifică \ cunoaştere religioasă
Raportul ştiinţă \ religie este ca problematică, în principal, de natură filosofică. Analiza de faţă
este un demers analitic de clarificare şi critică, având ca referenţiale paradigma ştiinţei clasice de tip
fizico-matematic şi « paradigma » creştinismului.
Stiinţa ca şi religia sunt componente socio-culturale care în general sunt considerate disjuncte,
încercându-se -nu de puţine ori- o reconciliere reciprocă. Acest tip de demersuri poate fi considerat cu
precădere filosofic, dat fiind că nici ştiinţa nu are nevoie de Dumnezeu şi nici credinţa nu are nevoie
de o legitimare prin ştiinţă. Altfel spus, există două tendinţe similare: tendinţa de închidere a ştiinţei
faţă de religie şi în consecinţă autosuficienţa ştiinţei în raport cu religia şi tendinţa închiderii religiei
5
faţă de ştiinţă şi a autosuficienţei sale în raport cu ştiinţa. Aceste atitudini nu sunt însă împărtăşite de
toţi oamenii de ştiinţă şi nici de toţi teologii. Se ridică, în mod firesc, o întrebare: în ce măsură sunt
relevante astfel de încercări pentru o apropiere între ştiinţă şi religie? (« Apropiere » încercată de
diverşi autori în diferite grade, mergând de la forma ‘slabă’ a unei recunoaşteri reciproce până la
forma ‘tare’ a unei legitimări reciproce.)1 Funcţia caracteristică a ştiinţei este cea cognitivă, din această
perspectivă ştiinţa fiind un demers descriptiv-explicativ al lumii, o chestiune de facto. Pentru Mario
Bunge : « O teorie ştiinţifică este un sistem de ipoteze presupus a da o explicaţie parţială şi
aproximativă unui domeniu al realităţii. »2 Ştiinţa caută să prezinte în mod relativ o lume exterioară
subiectului epistemic, independentă de el şi în acest sens obiectivă. Omul şi lumea au acelaşi statut
ontologic. Adevărurile ştiinţei, formulate la capătul unor îndelungate analize teoretice şi a numerose
confruntări empirice, sunt acceptate ca fiind problematice şi relative. Numai ştiinţele particulare pot
furniza cunoaştere despre un anumit domeniu, limitat, al Lumii. Funcţia caracteristică a religiei este
cea normativă, din această perspectivă religia fiind un demers relaţional al omului aflat în lume, altfel
spus, o chestiune de jure (care nu exclude însă un demers teoretic religios de descriere şi explicaţie a
lumii; adevărurile religiei sunt considerate ca absolute). Religia nu este o ‘prezentare’ a lumii ci o
‘reprezentare’ a lumii interiorizată subiectului şi în acest sens dimensionată subiectiv : « Noi simţim că
chiar şi atunci când toate problemele ştiinţifice posibile primesc un răspuns, problemele noastre de
viaţă încă nu sunt câtuşi de puţin atinse. [..] ».3 Omul are un statut ontologic privilegiat în raport cu
lumea iar Divinitatea un statut ontologic şi axiologic absolut. Adevărurile religiei sunt revelate,
categorice şi imuabile.
Ştiinţa modernă este un demers esenţialmente raţional –în sensul în care instrumentele şi
rigoarea logicii sunt constrângătoare- exprimat prin concepte formulate cât mai precis, cât mai univoc-
neinterpretabil şi reductibile la semnificaţii empirice (limbaje ştiinţifice specializate), prin principii
având diverse grade de generalitate şi aflate sub control empiric, demers exprimat prin teorii dominate
de argumentări logice şi exprimări formal matematice, teorii originate însă în experienţă (ştiinţifică) şi
validate în experienţă. În acest sens, există diverse formulări în caracterizarea cunoaşterii ştiinţifice
cum, de exemplu, este sintagma conceptuală de « raţionalitate operaţională » : « Raţionalitatea
operaţională apare în cunoaşterea ştiinţifică la începutul modernităţii, o dată cu impunerea
experimentului şi matematizării. Matematizarea şi experimentul au făcut din conţinutul cunoaşterii
ştiinţifice ceva bazat pe operaţii nu pe semnificaţii. »4 În relativă opoziţie, cunoaşterii religioase îi este
caracteristică o « raţionalitate semnificantă ».
1
Consideraţiile de faţă vor apela pentru anumite exemplificări, privind cunoaşterea religioasă, cu precădere la analiza
filosofică « O antropologie mistică – Sandu FRUNZĂ », Editura Omniscop, Craiova, 1996, a unei creaţii teologale (Dumitru
Stăniloae).
2
Teoria cunoaşterii ştiinţifice – Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982, p. 232
3
Ludwig WITTGENSTEIN – Tractatus logico-philosophicus, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, P 6.52
4
Aurel CODOBAB – Sacru şi ontofanie (Pentru o nouă filosofie a religiilor), Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 32
6
Între subiectul epistemic şi obiectele investigaţiei ştiinţifice se interpun instrumente de
cercetare ştiinţifică. Obiectul cunoaşterii ştiinţifice sunt FAPTELE : « Lumea se descompune în fapte. »5
Religia nu este câtuşi de puţin un demers exclusiv iraţional, predominantă fiind însă dimensiunea
existenţială umană înţeleasă ca trăire. Obiectul ei nu este existenţa la nivel factual (« Cum este lumea
este cu totul indiferent pentru ceea ce este mai înalt. Dumnezeu nu se revelează în lume. »)6 ci
cunoaşterea şi experienţa vieţii, experienţă cu conţinut existenţial trăită sub forma experienţei
religioase.(« În sfera religiosului există multiple experienţe religioase. Dintre toate, cea mai aproape
de forma pură a experienţei religioase este experienţa mistică […] »)7 Indiferent însă de nivelul
factual sau existenţial, acestea sunt plasate într-un orizont de sens specific religios : « Totul porneşte
de la intenţionalitatea divină manifestată în actul creaţiei. Pe o primă treaptă a iluminării, teologul
reclamă necesitatea dobândirii conştiinţei acestei intenţionalităţi sau, altfel spus, a ”raţiunilor
divine” a lucrurilor. »8 Afectivitatea exclusă de ştiinţă este înglobată de religie. Două sunt, în general,
formele dominante ale acesteia: credinţa în Dumnezeu (« Cu toate că raţionarea noastră nu poate
cuprinde Fiinţa lui Dumnezeu, în viziunea Părintelui Stăniloae, el ”vorbeşte cu noi ca persoană cu
persoană”, experienţa primă a acestei comunicări fiind experienţa credinţei care poate face ca toate
să devină ”dovezi ale existenţei şi lucrării lui Dumnezeu” »)9 şi iubirea de Dumnezeu (şi de oameni)
(« În viziunea gânditorului, iubirea ca formă fundamentală de comunicare şi comuniune nu este
posibilă decât într-o religie cu un Dumnezeu personal care se comunică persoanei umane. Ea nu este
posibilă în afara relaţiei interpersonale. Persoana transcendentă este singurul izvor al iubirii, iubire
concepută după modelul triadic care postulează un Dumnezeu personal, iubirea fiind tocmai liantul
trăirii tainice reciproce a persoanelor. »10. În acest sens, demersurile analizei religioase sunt
preponderent interpretative, (hermeneutice). De exemplu, în comentariul filosofic al creaţiei unui
reputat teolog cum este Dumitru Stăniloae, se precizează : « Raţiunea discursivă fiind aplicabilă doar
la entităţi finite, mărginite, Părintele Stăniloae vede îndreptăţită reclamarea unei raţionalităţi
simbolice care să deschidă spre transfinit (acea intuiţie fulgerătoare, în cazul de faţă). »11 Sau, o
perspectivă împărtăşită de pe poziţiile filosofiei religiilor : « Experienţa religioasă este ceea ce este
imediat trăit interior, înainte de orice analiză sau formulare raţională. Este răspunsul trăit al omului
concret – deschis la transcendent […]. Până la urmă, cea mai bună definiţie este cea care merge pe
urmele lui Eliade: experienţa religioasă este un raport simbolic cu transcendentul. Experienţa
religioasă este o interpretare a lumii sub intenţionalitatea sacrului, respectiv o hermeneutică
existenţială determinată de sacru. »12
5
6
7
8
Sandu FRUNZĂ – O antropologie mistică, Craiova, Editura Omniscop, 1996, p. 74
9
10
11
12
7
Luînd componenta metafizică a filosofiei ca reper comparativ, modul de gândire raţional
ştiinţific bazat pe experienţă şi străin speculaţiei se distanţează de aceasta, pe când modul de gândire
interpretativ aprioric şi speculativ se apropie de aceasta. « Transcendenţa », exterioară şi indiferentă
ştiinţei este intrinsecă religiei şi este obiectiv de interes major pentru metafizică (« Nu cum este
lumea reprezintă misticul ci faptul că ea există. »).13
Cunoaşterea ştiinţifică obiectivă despre fapte constă în încercarea de delimitare a actului
cognitiv de orice interese, preferinţe, dorinţe, trăiri, stări subiective, ale oricărui subiect epistemic.
Există două condiţii fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice obiective, formulate la nivelul unor
`cerinţe impuse`: cerinţa comunicării intersubiective şi cerinţa testării intersubiective care fac din
conceptul cunoaşterii ştiinţifice obiective un concept deosebit de restrictiv. Orice cunoştinţă ştiinţifică
trebuie să fie comunicabilă intersubiectiv într-un mod cât mai neechivoc. În opoziţie, trăirea nu este
comunicabilă. Din această perspectivă, experienţa ştiinţifică şi experienţa religioasă (mistică) sunt
două chestiuni complet diferite: « Experienţa religioasă nu este o experienţă de cunoaştere
[cunoaştere în sens ştiinţific sau cunoaştere comună, n. n.], după cum nu este nici un experiment
asupra realităţii exterioare. »14 Actul cognitiv ştiinţific este mediat şi tinde să devină public pe când
actul cognitiv religios este privat şi nemijlocit reprezentând o îmbogăţire subiectivă a vieţii interioare
şi fiind, în acest sens, o trăire. Scriitorul spaniol Miguel de Unamuno îşi începe astfel cartea sa
« Agonia creştinismului » : « Creştinismul este o valoare a spiritului universal care îşi are rădăcinile
în intimitatea ultimă a individualităţii umane. »15 Trăirile sunt, în acest fel, stări (subiective) ale
conştiinţei şi nu cunoştinţe (obiective) ale ştiinţei.
O experienţă ştiinţifică trebuie să fie repetabilă în timp şi spaţiu conducând la aceleaşi
rezultate, pentru orice subiect epistemic care are posibilităţile materiale şi competenţa profesională
necesare repetării ei, pe când o experienţă mistică poate fi unică chiar pentru unul şi acelaşi subiect.
Experienţa ştiinţifică este a finitului şi contingentului, fiind fragmentară şi mijlocită, pe când
experienţa religioasă (mistică) este a unei forme de absolut, fiind sintetizatoare şi nemijlocită.
Experienţa ştiinţifică este în general un act colectiv pe când experienţa mistică şi chiar simplele trăiri
cu conţinut religios ale credinciosului sunt în general acte individuale. Să exemplificăm acest aspect,
citându-l în continuare pe Miguel de Unamuno : « Şi de aici începe tragedia. Fiindcă adevărul este
ceva colectiv, social, chiar civil; adevărat este ceea ce convine tuturor şi în care ne înţelegem toţi. Iar
creştinismul este ceva individual şi incomunicabil. »16
Materialul empiric intră pentru ştiinţă într-un discurs teoretic unde este prelucrat exclusiv
analitic. În consecinţă, orice rezultat teoretic nou este tratat ca atare şi numai în urma unor experienţe
edificatoare ajunge să-i fie asociată o semnificaţie empirică. În cunoaşterea ştiinţifică accentul este pus
pe enunţuri empirice despre fapte [propoziţii cu sens] şi pe enunţurile analitice ale matematicii (şi
13
14
15
Miguel de UNAMUNO – Agonia creştinismului, Editura Symbol, Bucureşti, 1995, p. 27
16
8
implicit ale logicii) [propoziţii fără sens]. Propoziţiile despre fapte sunt propoziţii cu sens; adevărul
sau falsitatea acestor propoziţii ţin de o contingenţă ontologică putînd fi stabilite în mod aposteriori
printr-o raportare empirică la fapte (faptele din lume pot fi într-un fel sau altul). În acest sens, teoria
wittgensteiniană a adevărului este o veritabilă teorie a ‘adevărului corespondenţă’ : « Pentru a stabili
dacă imaginea este adevărată sau falsă, trebuie să o comparăm cu realitatea. »17
În cunoaşterea religioasă însă, interpretarea şi reinterpretarea textului sacru este considerată o
sursă inepuizabilă de cunoaştere. Apriorismul religios este o sursă fundamentală a cunoaşterii
religioase. Semnificativă în acest sens ni se pare a fi următoarea caracterizare a poziţiei gnoseologice
de principiu a unui gânditor teolog, privind o anumită formă de cunoaştere religioasă, cunoaşterea
mistică: « Pentru gânditorul ortodox [Dumitru Stăniloae, s. n.], cunoaşterea mistică este o cunoaştere
supraconceptuală care nu mai este realizată de funcţiile mintale ale subiectului uman ci este rodul
revărsării luminii dumnezeieşti şi ”răpirii” în interiorul acestei lumini. »18
Cea mai radicală poziţie poate în acest sens, o exprimă empirismul logic prin reprezentanţii săi
R. Carnap, H. Hahn, O. Neurath în « Manifestul Cercului de la Viena » : « Metafizicianul şi teologul
cred, printr-o neînţelegere, că afirmaţiile lor spun ceva prin propoziţiile pe care le enunţă, că descriu
un fapt. Dar analiza arată că aceste propoziţii nu spun nimic, ci sunt doar expresia unui sentiment
existenţial [propoziţii nonsensuri n.n]. Exprimarea unor astfel de sentimente faţă de viaţă poate
constitui o sarcină importantă. […] Dacă va fi ales veşmântul lingvistic al unei teorii apare o
primejdie: se pretinde atunci că există un conţinut teoretic acolo unde nu există nimic. Dacă un
metafizician sau un teolog doreşte să recurgă la instrumentul obişnuit care este limbajul, lui trebuie
să îi fie clar şi el trebuie să recunoască fără echivoc că nu oferă descriere, ci exprimare, nu teorie,
transmiterea unei cunoştinţe, ci poezie şi mit. Dacă un mistic susţine că are trăiri ce stau deasupra şi
dincolo de orice fel de concepte, noi nu putem să contestăm acest lucru. Dar el nu poate să
vorbească despre acestea: căci vorbire înseamnă cuprindere în concepte, reducere la fapte ce pot fi
încadrate ştiinţific [propoziţii cu sens n.n]. »19 O observaţie importantă care se poate face în marginea
consideraţiilor de mai sus este că o atare distincţie tranşantă între cunoaştere şi trăire are ca şi
consecinţă concluzia, greu acceptabilă, că o stare subiectivă care îi este accesibilă şi i se impune unui
subiect în cel mai nemijlocit mod cu putinţă, nu reprezintă cunoaştere pentru acesta! Astfel de
experienţe private pe care un subiect le înregistrează totuşi la nivel factual, nefiind intersubiectiv
accesibile ar trebui excluse din sfera cunoaşterii în virtutea unor norme restrictive impuse la ceea ce
convenţional se numesc cunoştinţe. La nivelul simţului comun, este foarte greu de susţinut că în
general un subiect nu ştie ceea ce trăieşte sau că se înşală în trăirile sale. De asemenea, deşi este
recunoscut caracterul privat al trăirilor, este greu de susţinut că totuşi conţinutul acestora nu este într-o
măsură acceptabilă social, comunicabil. Cunoaşterea ştiinţifică înseamnă interes prioritar pentru :
17
18
19
R. CARNAP, H. HAHN, O. NEURATH – Concepţia ştiinţifică despre lume : Cercul de la Viena, în Filosofia
contemporană în texte alese şi adnotate (partea I) [coordonatori AL. Boboc şi I. Roşca] Bucureşti, 1986, p.223
9
« […] punerea rezultatelor parţiale, detaliate şi verificabile în locul generalităţilor ample,
neverificate, sugerate doar printr-un apel la imaginaţie. »20 Spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică
care este a relativului sau contingentului, în măsura în care este vorba de o formă specifică de
cunoaştere care este cunoaşterea de tip religios, aceasta este în principal o cunoaştere a absolutului,
absolut înţeles în sens religios. Statutul ontologic al absolutului instituie existenţa a două lumi. Ea este,
tot spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, subordonată şi dimensionată de un orizont valoric.
Absolutul, pe de o parte, nu poate fi cunoscut prin experienţe de tip ştiinţific. În acelaşi « Manifest al
Cercului de la Viena » se consideră că : « În descrierea ştiinţifică nu poate să intre decât structura
(forma de ordonare) a obiectelor, nu ‘esenţa’ lor. Ceea ce îi leagă pe oameni în limbaj sunt formele
structurii; în ele se exprimă conţinutul cunoaşterii comune oamenilor. Calităţile resimţite subiectiv
[…] sunt ca atare numai trăiri, nu cunoştinţe; [de exemplu :] optica fizică cuprinde doar ceea ce , în
principiu, îi este accesibil şi orbului. »21 Dublând aceste consideraţii cu o perspectivă kantiană, putem
afirma, pe de altă parte, că cunoaşterea absolutului nu se poate realiza cu ajutorul intelectului căci
acesta pune la dispoziţie doar forme (concepte, structuri, etc.) prin care este organizat un conţinut dar
nu oferă accesul la un conţinut propriuzis. Cunoaşterea absolutului este, în consecinţă, nediscursivă.
Este iraţională şi reprezintă contopirea sau identificarea subiectului cunoscător cu ‘obiectul’ de
cunoscut. Propoziţiile despre absolut nu spun nimic, ele arată.
Sursa cadru a cunoaşterii mistico-religioase este revelaţia orientată de credinţă. Dacă în
cunoaşterea ştiinţifică obiectul cunoaşterii este şi rămâne exterior şi prioritar subiectului epistemic
fiind prin aceasta ‘pasiv’ şi neutru (indiferent), în cunoaşterea religioasă obiectul cunoaşterii se
consideră că se oferă prin revelaţie conştiinţei subiectului credincios –subiect încărcat valoric- fiind
prin aceasta ‘activ’ şi selectiv. Cunoaşterea religioasă se manifestă astfel ca un act existenţial dat
printr-un raport activ de participare a subiectului la existenţa lumii, la existenţa unei lumii create de
divinitate şi nu indiferente sau neutre cum este lumea pentru omul de ştiinţă. Dualitatea subiect-obiect
este suspendată în acest ultim caz. De exemplu, în opinia lui Nae Ionescu, o cunoaştere de tip mistic se
poate realiza prin iubire căci în aceasta un termen se deschide celuilalt. Opinia identificării cunoaşterii
religioase cu iubirea este afirmată în mod neechivoc de teologi: « Iubirea, cunoaşterea, lumina sunt
întotdeauna prezente împreună: ”lumina este totodată cunoaştere, iar lumina cunoştinţei este fructul
iubirii”. »22 Karl Jaspers se interoghează filosofic asupra misterului sciziunii subiect-obiect: « Ce
înseamnă acest mister al sciziunii subiect-obiect, prezent în fiecare clipă ? »23 iar asupra posibilităţii
disoluţiei acestei polarităţi în cunoaşterea lui Dumnezeu, afirmă: « Doar în calitate de ‘existenţă’ îl
putem avea pe Dumnezeu ca obiect, căci el se situează într-o cu totul altă dimensiune decât obiectele
reale sesizabile empiric şi susceptibile de a fi gândite în mod riguros. »24 Pentru Karl Jaspers
20
Bertrand RUSSELL – Our Knoweledge of the External World, - p.4
21
R. CARNAP, H. HAHN, O. NEURATH – Concepţia ştiinţifică despre lume : Cercul de la Viena, în Filosofia
contemporană în texte alese şi adnotate (partea I) [coordonatori AL. Boboc şi I. Roşca] Bucureşti, 1986, p.239
22
23
Karl JASPERS – Cuprinzătorul – în Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 17
24
Karl JASPERS – Cuprinzătorul – în Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 20
10
cunoaşterea mistică constă în depăşirea sciziunii subiect-obiect. În acest sens cunoaşterea religioasă
are pretenţia accederii la anumite raporturi şi, mai ales, esenţe, printr-o aprehensiune directă,
nemijlocită, intuitivă. Intuiţia s-ar dovedi a fi astfel o modalitate superioară de cunoaştere capabilă să
depăşească orice conţinut empiric-factual şi orice limitare logic-raţională. O astfel de pretenţie este
complet străină cunoaşterii ştiinţifice. O consecinţă importantă care decurge de aici este distincţia
dintre explicaţia de tip ştiinţific şi explicaţia de tip religios.
Cunoaşterea atributelor absolutului nu poate constitui un obiectiv al ştiinţelor. Filosofic
vorbind, poziţia cunoaşterii ştiinţifice faţă de absolut este de tip agnostic: nici o ‘formă de Absolut’ nu
poate fi probată sau infirmată prin experimente sau teorii ştiinţifice. Cunoaşterea atributelor
absolutului ar putea fi obiectul unor demersuri metafizice însă cunoaşterea atributelor unui ‘absolut
specific’ reprezentat de (un) Dumnezeu (o divinitatea) în cadrul diverselor religii, îmbracă la rândul ei
forme specific religioase care o deosebesc de cunoaşterea metafizic-filosofică. O exemplificare în
acest sens poate fi dată urmărind acelaşi comentariu filosofic al creaţiei teologului Dumitru Stăniloae,
cu referire la consideraţii ale acestuia, în chestiuni interesând cunoaşterea religioasă: « Calea
raţională a ridicării finitului spre infinit prin experienţa conceptualizării se completează cu cea a
experierii prin trăire. Cunoaşterea naturală, realizată prin mecanismele raţiunii, se completează prin
cunoaşterea prin credinţă (supranaturală). Lucrarea comună a celor trei moduri de cunoaştere
favorizează trecerea de la încercările de cunoaştere teoretică la împlinirea prin cunoaşterea prin
trăire care plasează omul în proximitatea maximă a transcendentului. »25
În cunoaşterea religioasă există un minim consens asigurat de dogmă. Acest aspect apropie, pe
de o parte, cunoaşterea religioasă de cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună şi o distanţează de
cunoaşterea metafizică a absolutului care este impregnată de diversitatea construcţiilor metafizice
însoţitoare. Consensul ştiinţific este întemeiat pe raţiune pe când consensul religios se întemeiază pe
credinţă. Pe de altă parte, diversitatea raportărilor la dogmă manifestată în diversitatea interpretărilor
acesteia, apropie cunoaşterea religioasă de cea metafizică şi o distanţează de cea ştiinţifică. Să
observăm însă că în ştiinţa modernă s-au produs unele mutaţii astfel că, de exemplu, există interpretări
diferite ale mecanicii cuantice deşi aceasta, fizic vorbind, este o dogmă ştiinţifică unanim acceptată la
nivelul comunităţii ştiinţifice. Aceste aspecte au fost doar, complementar, semnalate aici, ele nu fac
obiectul analizei de faţă.
O altă deosebire între cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă constă în aceea că prima are ca
obiectiv sporirea cuantumului de cunoştinţe ‘neutre’ despre lume al omului (cu toate consecinţele
arbitrare ce decurg de aici) pe când ultima are ca obiectiv orientarea omului în viaţă, vizând o finalitate
precisă. Ca act, s-ar putea spune că cunoaşterea ştiinţifică este o atitudine cognitivă de cercetare şi
înregistrare a faptelor în orizontul raţiunii –neutră la un sistem valoric al realităţii-, pe când
cunoaşterea religioasă este o atitudine axiologică de instituire afectiv-valorică în orizontul credinţei.
Ştiinţa este astfel un mod de ‘a şti’, religia este un mod specific de ‘a fi’. Sunt sugestive, din această
25
11
perspectivă, consideraţiile sociologului Petre Andrei : « Conştiinţa omenească în genere tinde către
două scopuri : 1.) a explica lumea, universul din care facem parte; 2.) a înţelege rostul existenţei
noastre şi valoarea ei. Aceste două tendinţe ale sufletului ne îndeamnă să căutăm o concepţie unitară
şi ultimă despre lume. »26
Din punct de vedere epistemologic, LUMILE pe care principial le au în vedere ştiinţa şi religia
sunt diferite. O problemă care se poate pune, aşa cum a fost menţionat mai înainte, pentru unii oameni
de ştiinţă şi unii teologi, este cea a măsurii în care lumea ştiinţei (considerată ca parte a creaţiei divine)
poate fi relevantă pentru religie. Trebuie subliniat încă o dată că finalitatea unui atare demers nu
vizează câtuşi de puţin legitimarea imixtiunii religiei în sfera ştiinţei ci îndreptăţirea religiei de a
reprezenta o formă a spiritualităţii umane de instituire şi evaluare valorică a realităţii acestei lumi în
totalitatea ei, lume pe care ştiinţa doar parcelar o are în vedere. Modalitatea prin care se realizează
acest lucru este, în general, cea a reinterpretării coerente a rezultatelor ştiinţei, într-un orizont religios.
(Există şi modalitatea, prezentă mai ales la începuturile ştiinţelor moderne, prin care dificultăţi
inerente ştiinţelor sunt soluţionate prin apel la elemente şi raţiuni religioase. Aceasta este însă o
imixtiune a religiei în ştiinţă.)
Cunoaşterea ştiinţifică se subordonează unei concepţii ştiinţifice despre lume în care
dimensiunea ontologică materială a lumii factuale se impune în principal subiectului cunoscător, pe
când cunoaşterea religioasă se subordonează unei concepţii religioase specifice despre lume în care
diverse dimensiuni spirituale ierarhizate ontologic şi axiologic se impun materialităţii lumii în
diversele ei forme : « În concepţia cosmogonică promovată de Părintele Stăniloae aceste raţiuni
divine semănate în creaţie corespund (într-o formă platonică) raţiunilor preexistente din veci în
mintea lui Dumnezeu. Ele se referă la faptul că ”fiecare lucru îşi are în mod obiectiv un sens propriu
ca şi un rost, o cauză şi o finalitate, o legătură specială cu celelalte lucruri”. Iar toate acestea ţin de
o anumită intenţionalitate divină a cărei revelare omul o caută […] ».27 Orice model cosmologic bazat
pe ştiinţă este în ultimă instanţă metafizic, transgresând cadrele specifice ştiinţei, ieşind din sfera
strictă a acesteia, pe când orice model cosmologic religios, deşi la rândul său metafizic, rămâne
interior cadrului religios. Problema începutului (originii) lumii, problema sfârşitului lumii sau
problema lumii ca totalitate ţin de sfera absolutului şi sunt, cum s-a mai spus, ‘obiecte’ ale cunoaşterii
teologice şi metafizice dar nu sunt domenii de interes propriu-zis pentru ştiinţă (« Contemplarea lumii
sub specie aeterni este contemplarea ei drept întreg – un întreg limitat. Sentimentul lumii ca întreg
limitat este misticul. »)28 În primul rând sunt în afara oricăror posibilităţi de control empiric. Desigur,
orice extrapolare ştiinţifică în aceste direcţii se face în baza unui material faptic existent încercându-se
totodată o articulare de maximă coerenţă teoretică prin modelări metodologico-ştiinţifice cât mai
26
Petre ANDREI – Sociologia cunoaşterii şi valorii –în Opere sociologice (vol. I), Editura Academiei,
Bucureşti, 1973, p. 167
27
28
12
riguroase cu putinţă. Din acest motiv libertatea imaginativă a construcţiilor respective este limitată.29
Trebuie observat că atât cunoaşterea ştiinţifică cât şi cunoaşterea religioasă duc la moduri specifice de
reflectare a lumii.
Problema limbajului (« Totalitatea propoziţiilor [cu sens, n. n.] este limbajul. » )30 în care se
realizează şi se exprimă cunoaşterea ştiinţifică (« Totalitatea propoziţiilor adevărate este întreaga
ştiinţă a naturii (sau totalitatea ştiinţelor naturii). »)31 şi a limbajului în care se exprimă şi se
adresează cunoaşterea religioasă, constituie o altă sursă majoră de diferenţiere între cunoaşterea
ştiinţifică şi cea religioasă (« Există, bineînţeles, inexprimabilul. Este ceea ce se arată, este
misticul. »).32 Limbajul ştiinţific este o expresie a conţinutului gândirii (« Gândul este propoziţia cu
sens. »)33 realizată cu ajutorul unor sisteme complexe de semne naturale (limbajul natural) şi formale
(limbajul matematic) având în general o semnificaţie empirică (propoziţiile considerate cu conţinut
cognitiv putând fi verificate în experienţă) (« Propoziţia reprezintă existenţa sau inexistenţa stărilor
de fapt. »).34 În felul acesta, ‘adevărurile absolute’ sau ‘adevărurile speculative’ nu pot forma obiect
sau produs al cunoaşterii ştiinţifice. În schimb, în cunoaşterea religioasă, datorită specificului său,
aceste condiţii restrictive nu impun o susţinere logică şi o validare sau invalidare empirică. Aceasta nu
înseamnă că este exclus apelul la raţiune, logică şi experienţă, ci numai că în anumite situaţii şi în
raport cu o anume problematică acest apel nu este constrângător. Chiar şi atunci când cele două forme
de cunoaştere se raportează la ceea ce se poate numi experienţă trăită, o fac în maniere complet
diferite. Din punct de vedere religios raportarea, cum s-a mai spus, se face într-un orizont (integrator)
valoric şi de sens specific religios; din punct de vedere ştiinţific, ea tinde să fie o limită localizată
empiric: « […] percepţia cucerită în experienţa trăită trebuie să constituie elementul unic de care se
leagă noţiunea de realitate. Ceea ce noi anexăm cu titlul de obiect al lumii nu este decât o construcţie
a gândirii, care grupează într-un anumit fel datele percepţiei. »35
Trebuie menţionat, cu titlu de observaţie, că problema ‘datului empiric’ în experienţa trăită,
precum şi cea a noţiunilor primare legate de acesta ridică numeroase dificultăţii şi generează tot atâtea
controverse în teoria cunoaşterii ştiinţifice actuale; ‘interfaţa’ subiectului cu lumea este considerată în
acest caz o formă de cunoaştere nemijlocită şi o sursă primară de cunoaştere. Astfel privite lucrurile,
spre deosebire de sursele primare sau ultime ale cunoaşterii religioase, orice cunoştiinţă ştiinţifică
provine în ultimă instanţă din experienţă. Pe această linie se poate ajunge la considerarea percepţiei în
experienţa trăită ca un fel de ‘argument’ ontologic al existenţei lumii, o formulă de felul ‘percep deci
29
A se vedea în acest sens :
John D. BARROW – Originea universului – Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
Paul DAVIES – Ultimele trei minute (Ipoteze privind soarta finală a universului) - Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994
Stephen W. HAWKING – Scurtă istorie a timpului - Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
30
31
32
33
Ludwig WITTGENSTEIN – Tractatus logico-philosophicus, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, P 4
34
35
Hans REICHENBACH – La philosophie scientifique, Paris, Flammarion, 1932, p. 34
13
există’ : « […] ceea ce ne dă dreptul de a crede [s.n.] în existenţa unui lucru material este pur şi
simplu faptul că cineva are anumite senzaţii, căci a spune că un lucru există echivalează cu a spune
că anumite senzaţii pot fi obţinute. »36
În ce priveşte limbajul ştiinţific, conceptele constituente acestuia provin dintr-un număr mic
de concepte primare sau elementare avându-şi originea direct legată de experienţă.
Problema limbajului ştiinţific ca instrument de relaţionare cu lumea, ca singurul mod acceptat de
exprimare a cunoştinţelor despre ‘FAPTE DIN LUME’ şi ca depozitar al cunoştinţelor ştiinţifice, constituie o
preocupare de maxim interes pentru logica şi teoria cunoaşterii ştiinţifice [pentru epistemologie]:
« Acceptarea lumii lucrurilor nu înseamnă nimic altceva decât acceptarea unei anumite forme de
limbaj. Acceptarea limbajului lucrurilor duce, în baza observaţiilor făcute, la acceptarea anumitor
enunţuri şi la convingerea că ele sunt adevărate. Dar teza realităţii lumii lucrurilor nu se poate
număra printre aceste enunţuri, deoarece nu poate fi formulată în cadrul limbajului lucrurilor şi,
după cum se pare, în nici un alt limbaj teoretic. »37 Cunoaşterea religioasă nu este nici pe departe atât
de preocupată de problema limbajului în care se exprimă cunoştinţele cu caracter religios şi asta în
primul rând pentru că nu orice cunoaştere religioasă (sau mistică) este neapărat necesar a fi adusă în
limbaj.
Trăirile din cadrul unei experienţe mistice sunt în general stări ale conştiinţei (stări sufleteşti)
inexprimabile lingvistic (« Ceea ce poate fi arătat nu poate fi spus. »).38 Astfel, am ales un exemplu,
din acelaşi comentariu filosofic asupra creaţiei teologului Dumitru Stăniloae, la care am făcut referire
mai sus: « Îndumnezeirea este desluşită ca fiind starea la care fiinţa umană ajunge în urma
cunoaşterii nemijlocite [s. n.] a lui Dumnezeu prin unirea cu el. »39 Ceea ce nu poate fi contestat este
existenţa unui veritabil limbaj teologic în raport cu care însă importante sunt preocupările pentru
funcţiile sale specifice şi nu preocupările pentru o sintaxă şi o semantică logică a acestuia. Limbajul
religios (teologic) îşi este suficient în afirmarea unor realităţi transcendente şi în formularea unor
adevăruri absolute. Credinţa suspendă limitările care se impun limbajului ştiinţific şi nu face necesar
un metalimbaj religios. Pentru sugestivitate, am făcut încă odată apel la scriitorul Miguel de
Unamuno : « […] stilul misticii – care lucrează cu antiteze, paradoxe şi până la jocuri tragice de
cuvinte. Fiindcă agonia mistică foloseşte jocul de cuvinte, se joacă de-a Cuvântul, cu Verbul. Şi se
joacă pentru a-L crea. […] Şi în acea răpire la al treilea cer, în Paradis, Sf. Pavel a auzit cuvinte
nespuse care nu sunt date omului a le exprima (II Cor. 12, 4). »40
Pretenţia de univocitate a conceptelor limbajului ştiinţific se traduce în distincţii conceptuale
cât mai bine precizate în semnificaţia lor (preponderent empirică) cu referire la realitate. Poziţiile
teologice în această privinţă sunt cu totul diferite : « Instrumentalizarea limbajului consacră tot mai
36
A. J. AYER – Langage, vérité et logique, Paris, Flammarion, 1956, p. 69
37
Rudolf CARNAP – Semnificaţie şi necesitate, Cluj – Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 269
38
39
40
14
mult ideea că prin cuvânt se sapă o breşă între om şi om, între om şi lucru, că el, în realitate, mai
mult separă decât unifică realităţile pe care le exprimă. În viziunea Creştinismului, cuvântul duce la
umplerea breşei, fiindcă toate cuvintele îşi revendică originea în ”Cuvântul ipostatic” care este Iisus
Hristos. »41 Apelând la două sintagme conceptuale menţionate mai sus, se poate afirma că în
construcţia limbajelor ştiinţifice asociate unei ‘raţionalităţi operaţionale’ este supralicitată logica,
mergându-se până la limita unor limbaje exclusiv formale, pe când, în promovarea limbajelor
religioase asociate unei ‘raţionalităţi semnificante’ sunt supralicitate metafora şi analogia mergându-
se până la limita limbajelor artistice. Şi într-un caz şi-n celălalt se poate ajunge la un ezoterism al
limbajului care face imposibilă intrarea în cercul cunoaşterii specifice respective pentru cei `neiniţiaţi`.
Există însă aici o mare deosebire: iniţierea în cunoaşterea ştiinţifică se poate face, principial, în mod
individual date fiind cerinţele comunicării şi testării intersubiective. Cum ar fi posibil acest lucru
pentru cunoaşterea religioasă ‘lărgită’ ? Mecanismul ar fi: transformarea experienţelor religioase
individuale în experienţe religioase colective. Numai o limitare dogmatică interpretativă a sensului
experienţei existenţiale individuale –‘cenzură’ mergând de la experienţa cotidiană până la experienţa
mistică- prin norme canonice comunitare (eventual instituţionale), ar face posibilă o astfel de
transformare a experienţelor religioase individuale în experienţe religioase colective şi transmiterea
unor conţinuturi ale acestora. Aceasta reclamă, pe de o parte presupoziţia ca majoritatea indivizilor
comunităţii respective să aibă disponibilitatea unor experienţe similare, pe de altă parte presupoziţia
posibilităţii aducerii în limbaj a conţinuturilor similare din cadrul experienţelor respective. Acestea
sunt deja exigenţe limitative, constrângătoare, ale experienţei şi limbajului de tip religios, care apropie
de exigenţele cunoaşterii ştiinţifice.
În continuare, va fi succint prezentată comparativ -din perspectiva asupra limbajului
menţionată în § « Elemente de epistemologie analitică necesare în soluţionarea temelor propuse de
analiză logico-filosofică »- cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă. Începem cu observaţia că din
perspectiva poziţiei lui Wittgenstein, etica, estetica, religia şi metafizica sunt unul şi acelaşi lucru :
« Este clar că etica nu poate fi exprimată. [...] (Etica şi estetica sunt unul şi acelaşi lucru. »42 În
cunoaşterea ştiinţifică, limbajul, din punct de vedere semantic, este purtător doar al unor sensuri
relative, pe când în cunoaşterea religioasă este purtător, cu precădere, al unor sensuri absolute. Fiecare
propoziţie purtătoare a unui sens relativ este reductibilă la un enunţ factual (empiric). Propoziţiile
purtătoare de sensuri absolute nu se referă la această Lume dar ele descriu absolutul prin mijlocirea
acestei lumi, ceea ce trimite la fapte şi experienţe din lumea aceasta; fapte şi experienţe prin sensul
cărora numai putem investi cu sens absolutul şi singurele asupra cărora putem avea un acord
intersubiectiv. Dar ele au pretenţia că trimit la ceva din ‘altă lume’, ori acel corespondent sugerat sau
« arătat » nu produce în mod constrângător un consens unanim şi, deşi afişat ca absolut, este
purtătorul doar al unui sens individual sau, cel mult, al unui sens colectiv (care poate fi şi istoric)
41
42
15
relativ. (« […] dacă vreau să-mi fixez în minte ceea ce înţeleg prin valoare absolută sau valoare etică
[În cazul meu], se întâmplă întotdeauna ca ideea unei experienţe particulare să mi se înfăţişeze în
sine ca ceea ce ea este, într-un sens, experienţa mea prin excelenţă […]. »)43
Să prezentăm în continuare din această perspectivă, comparativ, limbajul ştiinţific şi cel
religios (teologic): « Cuvintele noastre, folosite aşa cum le folosim în ştiinţă, sunt vase capabile numai
să conţină şi să transmită înţeles şi sens, înţeles şi sens natural. Etica, dacă este ceva, este
supranaturală, iar cuvintele noastre nu exprimă decât fapte […] şi, respectiv […] în limbajul etic şi
religios se pare că folosim în mod constant comparaţii. Dar o comparaţie trebuie să fie comparaţie a
ceva. Şi dacă descriu un fapt cu ajutorul unei comparaţii, trebuie, de asemenea, să pot lăsa deoparte
comparaţia şi să pot descrie faptele fără ea. În cazul nostru, imediat ce încercăm să lăsăm deoparte
comparaţia şi să expunem pur şi simplu faptele ce stau în spatele ei, vedem că nu există asemenea
fapte. Şi astfel, ceea ce la început părea a fi o comparaţie, acum pare a fi un nonsens. »44 Perspectiva
asupra limbajului matematicii este exclusiv analitică şi foarte condensat exprimată în Tractatusul lui
Wittgenstein : « 6.1 Propoziţiile logicii sunt tautologii ; 6.11 Propoziţiile logicii nu spun prin urmare,
nimic [despre Lume, n.n.] . (Ele sunt prin urmare propoziţiile analitice.) ;6.2 Matematica este o
metodă logică. Propoziţiile matematicii sunt ecuaţii, aşadar, pseudopropoziţii ; 6.21 Propoziţiile
matematicii nu exprimă nici un gând ; 6.22 Logica lumii, pe care propoziţiile logicii o arată în
tautologii, matematica o arată în ecuaţii. » Enunţurile matematicii (şi ale logicii) sunt pentru
Wittgenstein –într-o anumită precizare care reclamă raportarea la întreg contextul Tractatusului-
propoziţii lipsite de sens, adevărul acestor propoziţii putînd fi stabilit în mod apriori printr-o analiză a
semnelor. Adevărul tautologiilor (sau falsitatea contradicţiilor) sunt adevăruri necesare : « Tautologia
nu are condiţii de adevăr, deoarece ea este necondiţionat adevărată ; iar contradicţia nu este
adevărată în nici o condiţie. Tautologia şi contradicţia sunt propoziţii lipsite de sens. »45 , la nivelul
unei necesităţii logice interne (« Tot aşa cum nu există decât o necesitate logică, nu există decât o
imposibilitate logică. »)46 şi nu prin raportarea la instanţe contingente exterioare : « Logica [şi
matematica, n.n] trebuie să-şi poarte singură de grijă. »47 Ipoteza cunoaşterii ştiinţifice în raport cu
limbajul este că: există un limbaj care poate descrie Lumea, limbaj în măsură să ofere o reprezentare
simbolică –pe diverse niveluri- a realităţii. Această posibilitate impune ipoteza suplimentară că atât
limbajul cât şi lumea au o structură comună : « Realitatea este comparată cu propoziţia. »48 Dacă
pentru epistemologie se ridică întrebarea: ’Cum este posibilă descrierea (« A da esenţa propoziţiei
înseamnă a da esenţa oricărei descrieri, aşadar, esenţa lumii. »)49 şi explicaţia ştiinţifică a lumii prin
43
Ludwig WITTGENSTEIN – A Lecture on Ethics în The Philosophical Review, ian. 1965, pp. 3 - 12
44
Ludwig WITTGENSTEIN – A Lecture on Ethics în The Philosophical Review, ian. 1965, pp. 3 - 12
45
46
47
48
49
16
limbaj (reprezentarea simbolică a realităţii) ?’ această problemă, dat fiind statutul ontologic privilegiat
al ‘Cuvântului’, este de importanţă secundară pentru cunoaşterea religioasă.
Mai sus au fost precizate propoziţiile cu sens, propoziţiile fără sens şi propoziţiile nonsens în
concepţia wittgensteiniană din Tractaus. În ce ‘clasă’ s-ar putea încadra enunţurile religiei, din această
perspectivă? Sistemul de propoziţii reprezentând cunoaşterea ştiinţifică este alcătuit din propoziţii cu
sens adevărul acestora fiind contingent şi relativ, pe cînd, sistemul de propoziţii al matematicii este
alcătuit din propoziţii fără sens : « Adevărul tautologiei este sigur, al propoziţiei posibil, al
contradicţiei imposibil. »50 În consecinţă, ştiinţa stă într-o relaţie relativă de reprezentare cu lumea la
care se referă pe cînd matematica nu stă în nici o relaţie de reprezentare cu lumea : « Tautologia şi
contradicţia nu sunt imagini ale realităţii. Ele nu înfăţişează nici o stare de lucruri posibilă. Căci
prima admite orice stare de lucruri posibilă, cealaltă nici una. ».51 Cunoaşterea religioasă se referă la
o Lume (în general altă Lume decît cea a ştiinţei) pe care are pretenţia că nu o reprezintă în mod
contingent şi relativ ci absolut. Sistemul său de propoziţii -reprezentând cunoaşterea religioasă- nu ar
fi format din tautologii matematice ci din propoziţii cu sens, asemănătoare celor ştiinţifice dar, spre
deosebire de ‘posibilităţile’ acestora (A sau F), având o singură valoare de adevăr (A). Di perspectiva
epistemologică propusă însă, propoziţiile cunoaşterii religioase, în general, nu sunt nici propoziţii
lipsite de sens (ca cele ale matematicii), nici propoziţii cu sens (ca cele ştiinţifice) ci sunt nonsensuri,
adică propoziţii ce iau naştere fie prin încălcarea logicii (sintaxei logice) limbajului, fie prin încercare
de a spune ceva despre ceea ce nu poate fi spus, ele nefiind în acest fel nici adevărate nici false.
Propoziţiile acestea sunt propoziţii ce par la prima vedere a avea sens, prezentând asemănări aparente
cu propoziţiile cu sens de tip ştiinţific. Utilizarea metaforelor şi analogiilor este, la rândul ei o sursă
frecventă de astfel de nonsensuri : « În limbajul cotidian se întâmplă foarte des că unul şi acelaşi
cuvânt desemnează în moduri diferite –prin urmare aparţine unor simboluri diferite- sau că două
cuvinte care desemnează în mod diferit sunt folosite în propoziţie aparent în acelaşi fel. - Astfel iau
naştere cu uşurinţă cele mai fundamentale confuzii. »52 Existenţa în sistemul de enunţuri a unor
propoziţii adevărate sau false nu înseamnă decât că aceste propoziţii se referă la Lumea la care se
referă şi ştiinţa (şi în nici un caz la ceva transcendent) iar sensul şi adevărul acestor propoziţii este cel
mai bine reprezentat de către cunoaşterea ştiinţifică şi cea cotidiană. Obiectivele cunoaşterii ştiinţifice
sunt exclusiv faptele. Wittgenstein nu neagă, dimpotrivă, dă un plus de apreciere valorilor şi trăirilor.
Lucrurile însă, nu trebuie amestecate, ele trebuie să fie clarificate. Sistemul enunţurilor cunoaşterii
ştiinţifice spune ceva despre lumea în care trăim, sistemul enunţurilor cunoaşterii religioase arată ceva
despre lumea în care trăim la nivelul valorilor şi mai arată ceva despre lumea în care trăim şi despre o
‘lume transcendentă’ la nivelul trăirilor (experienţa religioasă fiind una dintre acestea). În concluzie, în
50
51
52
Ludwig WITTGENSTEIN – Tractatus logico-philosophicus, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, P 3.323-
3.324
17
nici un caz, pe direcţia acestei analize, conceptul de ‘cunoaştere ştiinţifică’ şi cel de ‘cunoaştere
religioasă’ nu sunt conciliabile. Conţinutul cunoaşterii religioase nu este un conţinut teoretic.
Cunoaşterea religioasă este exprimarea specifică a unui sentiment al vieţii, dînd expresie unor raporturi
afective ale omului cu lumea înconjurătoare sau cu transcendenţa dar, aspect important, uneori o face
într-o formă sistemică aşa cum o face şi cunoaşterea ştiinţifică alteori nu. Cunoaşterea ştiinţifică
izvorăşte din nevoia de supraviaţuire a omului în această lume şi din necesitatea de a transforma
eficient lumea conform intereselor sale. Cunoaşterea religioasă izvorăşte din nevoia omului de a-şi
exprima complex sentimentele vieţii sale lumeşti, din nevoia de a-şi asigura supravieţuirea după
moarte şi de a se raporta la transcendent (chiar dacă acesta este un simplu construct, fără statut
ontologic obiectual).
Desigur, toate aceste consideraţii privind ‘epistemologic-analitic’ raportul dintre cunoaşterea
ştiinţifică şi cunoaşterea religioasă sunt deschise discuţiei critice. Ele au vrut doar să ofere o
perspectivă filosofică de clarificare, mai ales a principalelor aspecte care deosebesc cele două tipuri de
cunoaştere, şi să ofere un suport de dezbatere critică bazată pe argumente şi pe exemple, a chestiunilor
în cauză. Aceasta în condiţiile în care împărtăşim opinia că adevărul este şi ‘stadiul actual al
discuţiilor’. Analiza prezentată oferă baza unor discuţii privind tipul de cunoaştere ştiinţifică pe care
Psihologia îl propune în câmpul mai larg al epistemologiei.
Exerciţii de analiză logico-filosofică

1.
P. 2.04 Totalitatea stărilor de lucruri [...] care există este lumea.
P. 2.063 Întreaga realitate este lumea.
P. 2.12 Imaginea este un model al realităţii.
P 4.01 Propoziţia este o imagine a realităţii.
[…]
P 4.024 A înţelege o propoziţie înseamnă a şti ce se întâmplă dacă ea este adevărată.
( O putem, aşadar, înţelege fără a şti dacă este adevărată).
[…]
1.) Este propoziţia «Avioanele din următoarea generaţie nu vor avea aripi.» o imagine? [ Nu,
pentru că nu este un model al realităţii.]
2.) Poate fi înţeleasă? [Da, pentru că ştim ce se întâmplă dacă ea este adevărată.]
3.) Este propoziţia « 2 + 3 = 5 » adevărată? [Da, formal-matematic.]
4.) În ce condiţii poate fi înţeleasă? [Dacă devine propoziţie cu sens.]
18
5.) Este propoziţia « Pe masă sunt trei mere şi două pere deci în total cinci fructe. »
adevărată? [Numai dacă într-adevăr pe masă sunt trei mere şi două pere. Adevărul
formal nu implică adevărul epistemologic.»]
6.) Construiţi cu ajutorul propoziţiei de la punctul 2.) un exemplu de propoziţie care nu este
nici adevărată nici falsă. [ « Doi îngeri şi cu trei îngeri formează un grup de cinci
îngeri. Este o propoziţie nonsens care nu poate fi nici adevărată nici falsă. Adevărul
formal 2 + 3 = 5 nu este relevant pentru adevărul propoziţiei adusă într-un alt limbaj
decât cel pur formal. »
7.) Există propoziţii adevărate care nu pot fi înţelese? [Da: tautologiile aduse în limbaj
(natural, de exemplu). Precizări: « Afară plouă sau nu plouă. » este formal o
tautologie dar cu aparentă semnificaţie factuală (empirică): este o propoziţie nonsens
pentru că nu se referă la nici un fapt. Ca « propoziţie compusă » nu se referă la nici
un fapt (chiar dacă « propoziţiile elementare » din care se compune se referă,
individual, la fapte). Dincolo de aspectul pur formal, problema adevărului sau
falsităţii ei nu se pune.]
2.
P 4.023 Prin propoziţie realitatea trebuie să fie restrânsă la alternativa da sau nu.
[…]
P 4.03 […]
Propoziţia enunţă ceva doar în măsura în care este o imagine.
P. 6. 113 Este caracteristica distinctivă a propoziţiilor logice că noi putem recunoaşte că sunt
adevărate doar considerând simbolul şi acest fapt cuprinde în sine întreaga filosofie a
logicii. Şi astfel, este unul din faptele cele mai importante că adevărul şi falsitatea
propoziţiilor nelogice nu pot fi recunoscute considerând doar propoziţia.
1.) Restrâng propoziţiile logicii şi matematicii realitatea la alternativa da sau nu ? [Numai ca

şi propoziţii cu sens. « Adevărul formal” nu implică “adevărul epistemologic.» O
propoziţie logică sau matematică poate fi (formal) adevărată, dar empiric, cu referire
la fapte, să fie (epistemologic) falsă. ]
2.) Comparaţi propoziţiile:
a.) x=y× z [Propoziţie fără sens.]
b.) x = y × z , unde x – este spaţiul parcurs de un automobil ; y – este viteza
acestuia ; z – este timpul de deplasare [Propoziţie cu sens]
3.) Reprezintă « binele » şi « răul » alternative de forma DA sau NU? [Nu.]
19
4.) Ce fel de propoziţie este următoarea: « Imaginea lumii este corectă »? [Lumea este un
concept metafizic: totalitatea faptelor nu este un fapt. Propoziţie fără sens. Nu avem
imagine a Lumii.]
5.) Pot să fie propoziţiile « nelogice » adevărate? [Propoziţiile ‘nelogice’ înţelese ca:
‘propoziţii ale logicii încărcate cu semnificaţie factuală (empirică)’, şi care devin astfel
propoziţii cu sens, sunt adevărate sau false epistemologic. Adevărul formal nu implică
adevărul epistemologic.]
3.
P 4.06 Propoziţia poate fi adevărată sau falsă doar datorită faptului că este o imagine a
realităţii.
Comentaţi, din punctul de vedere al adevărului sau falsităţii, următoarele propoziţii:

1.) 3 + 4 = 7 ; [Àdevăr` formal.] 3 + 4 = 8 . [`Fals` formal.]
2.) « Pe masă sunt trei mere şi patru pere, deci şapte fructe. » În ce condiţii
această propoziţie poate fi formal adevărată şi factual falsă? [Numai dacă
într-adevăr pe masă sunt trei mere şi patru pere. Dacă pe masă sunt trei
garoafe şi patru trandafiri, propoziţia este formal (3+4=7) adevărată, dar
este factual falsă. Adevărul formal nu implică adevărul epistemologic.»]
3.) Trei îngeri şi cu patru îngeri formează un grup de şapte îngeri.
Trei îngeri şi cu patru îngeri formează un grup de opt îngeri. [Sunt propoziţii
nonsensuri care nu pot fi nici adevărate nici false. Adevărul formal nu
este relevant pentru adevărul propoziţiei adusă într-un alt limbaj decât
pur formal.]
4.) Convenţional a + b = c. [Este o construcţie tautologică, deci fără sens.]
5.) Care dintre propoziţiile de mai sus sunt « nelogice »? [Cele de la punctele 2.)
şi 3.)]
4.
P. 4.1 Propoziţia reprezintă existenţa sau inexistenţa stărilor de fapt.
P. 4.11 Totalitatea propoziţiilor adevărate este întreaga ştiinţă a naturii (sau totalitatea
ştiinţelor naturii).
20
logicii. Şi astfel,, este unul din faptele cele mai importante că adevărul şi falsitatea
1.) Este sau nu următoarea expresie, ‘o propoziţie’ cu sens: « Mâine va ploua. »? [Da, este cu
referire la fapte posibile. Este contingentă.]
2.) Sunt ‘propoziţiile’ « oracolelor » cu sens? [În măsura în care au pretenţia unui
caracter absolut (sunt infailibile) NU, chiar dacă aparent se referă la ‘fapte’.]
3.) Sunt `propoziţiile’ unui « buletin meteo » cu sens? [Da, pentru că au un caracter
contingent.]
4.) Există vreo deosebire între « matematica pură » şi « matematica aplicată »? [Da :
« matematica pură » este fără sens pe când « matematica aplicată » este cu sens.]
5.) Cum sunt propoziţiile « eticii aplicate »? [Cu sens, pentru că « etica aplicată » se referă
la fapte (contingente şi normate valoric relativ).]
6.) Este « logică » sau « nelogică » propoziţia : 5 + 3 ≠ 8 ? [Este « logică ». Este o
propoziţie formală care poate fi adevărată sau falsă formal, dar este o înşiruire de
simboluri construită după anumite reguli. Este logică şi fără sens.]
7.) Care este ‘forma logică’ a propoziţiei: «Afară plouă şi nu plouă.»? [‘Forma logică’ este
contradicţia.]
5.
P 3.25 Există o singură analiză completă a propoziţiei şi numai una.
P 4.024 A înţelege o propoziţie înseamnă a şti ce se întâmplă dacă ea este adevărată.
[…]
O înţelegem dacă îi înţelegem părţile componente.
P. 4.21 Cea mai simplă propoziţie, propoziţia elementară, afirmă existenţa unei stări de
lucruri atomare.
P. 4.221 Este evident că analizând propoziţiile trebuie să ajungem la propoziţii elementare,
propoziţii alcătuite din nume care stau în legătură nemijlocită.
[…]
1.) La ce se referă unicitatea ‘analizei complete’ a propoziţiei:

a.) la unicitatea formei logice (structurii logico-simbolice) a propoziţiei
b.) la neambiguitatea sensului (factual) al propoziţiei
c.) la ambele: a.) şi b.) [la ambele]
21
2.) Indicaţi ‘propoziţiile elementare’ din propoziţia compusă: « Afară plouă şi nu plouă. ».
[Propoziţiile elementare sunt : « Afară plouă. » respectiv « (Afară) nu plouă. »]
3.) Care este deosebirea între propoziţiile elementare şi propoziţia compusă ? [Propoziţiile
elementare sunt propoziţii cu sens pentru că se referă la fapte pe când propoziţia
compusă este o propoziţie nonsens pentru că nu se referă la nici un fapt (nu există un
FAPT care `să acopere` simultan că plouă şi nu plouă).]
4.) Definiţi « condiţiile necesare » şi « condiţiile suficiente » în logică .
Precizaţi aceste aspecte în cazul propoziţiei: p [c. s.] ⇒ q [c. n.]
5.) Este posibil ca înţelegând părţile componente [propoziţiile elementare] ale unei propoziţii
compuse, să nu înţelegem propoziţia compusă propriu-zisă? [Da, de exemplu tautologiile
sau contradicţiile (propoziţia « Afară plouă şi nu plouă. » nu poate fi înţeleasă ca şi
propoziţie compusă deşi propoziţiile elementare din care se compune pot fi întelese
fiecare în parte).]
6.) Este înţelegerea părţilor componente o « condiţie necesară », respectiv o « condiţie
suficientă » pentru înţelegerea propoziţiei compuse? [Este o condiţie necesară dar nu şi
suficientă.]
6.
P 4.242 Expresii de forma « a = b » sunt, […], doar mijloace auxiliare ale prezentării; ele nu spun
nimic despre semnificaţia semnelor « a », « b ».
P 4.243 […]
Expresii ca « a = a » sau expresii derivate din acestea nu sunt nici propoziţii
elementare şi nici altfel de semne cu sens. […]
1.) Ce fel de propoziţii sunt propoziţiile « a = b » şi « a = a »? [Fără sens.]

2.) Când propoziţia « a = b » devine o propoziţie cu sens ? [Când a şi b au
semnificaţie factuală (empirică)]
3.) Când propoziţia « a = b » este falsă? [Când afirmă o egalitate (identitate) care
nu există în lumea faptelor : ‘bărbaţii sunt identici cu femeile’ ; ‘toţi oamenii
sunt la fel de inteligenţi’ etc.]
4.) Când propoziţia « a = b » devine o propoziţie fără sens? [Când, de exemplu, a şi
b desemnează entităţi metafizice : ‘sufletele sunt identice între ele’.]
5.) « a = b » , « b = c » deci « a = c ». ‘Sporeşte’ cunoaşterea propoziţia « a = c »? [
Nu, sunt simple explicitări analitice.]
7.
22
P 2.1 Ne facem imagini ale faptelor.
P 2.12 Imaginea este un model al realităţii.
P 2.223 Pentru a stabili dacă imaginea este adevărată sau falsă, trebuie să o comparăm cu realitatea.
1.) Este un tablou o imagine? [Nu.]

2.) Este o fotografie o imagine? [Da.]
3.) Este o figură geometrică o imagine? [Nu.]
4.) În ce condiţii formula matematică s = v ⋅ t , devine o imagine? [Dacă, de
exemplu, s – este spaţiul parcurs ; v –viteza unui mobil ; t – timpul de
deplasare ; şi, în plus, cinematic mişcarea este rectilinie uniformă.]
5.) Cum poate fi ‘Dumnezeu’ reprezentat în imagini? [Nu poate fi reprezentat în
imagini.]
6.) Este o fotografie trucată o imagine? În ce condiţii ? [Da, falsă, cu condiţia să
reprezinte stări de lucruri posibile.]
8.
P 2.221 Ceea ce reprezintă imaginea este sensul ei.
1.) Ce anume reprezintă concret imaginile? [FAPTE]

2.) Pot fi « gândite » imaginile? [Da.]
3.) Pot fi « trăite » imaginile? [Da.]
4.) Pot fi aduse imaginile în limbaj? [Imaginile ‘gândite’ pot fi aduse în limbaj, cele
‘trăite’ nu.]
5.) Poate fi dat un sens al absolutului prin imagini? [Nu.]
6.) Care din următoarele exprimări are sens :
a.) « Această imagine este frumoasă (urâtă). »
b.) « Această imagine este adevărată. »
- a.) ; b.) ; a.) şi b.) ; nici una ? [b.)]
9.
P 3.032 Putem reprezenta în limbaj ceva ce « contrazice logica » tot aşa de puţin cât putem
reprezenta în geometrie, prin coordonatele ei, o figură ce contrazice legile spaţiului;
sau să dăm coordonatele unui punct care nu există.
23
1.) Din perspectiva Tractatusului ce anume se poate reprezenta în spaţiul geometric şi

ce nu? [Se pot reprezenta puncte, reprezentarea (propoziţia) fiind fără sens şi
se pot reprezenta fapte, reprezentarea în acest caz (propoziţia) fiind cu sens.
‘Dumnezeu’, ‘sufletul’, ‘binele’, nu se pot reprezenta (aducerea în limbaj a
unei ~reprezentări~ este o propoziţie fără sens).]
2.) Daţi un exemplu general de « limbaj » în care putem reprezenta ceva ce contrazice
logica. [« Limbajul artistic ».]
3.) Daţi un exemplu concret cu referire la utilizarea limbajului natural. [Poezia.]
4.) În accepţiunea ‘spaţiului’ de mai sus, ce semnificaţie are sintagma « spaţiul
valorilor »? [Nu are semnificaţie.]
5.) Contrazic “propoziţiile nelogice” logica? Exemplificaţi. [Nu neapărat.
Propoziţiile cu sens sunt `nelogice` dar nu contrazic logica (au o formă
logică). Propoziţiile metafizicii, teologiei, artei, sunt `nelogice` dar pot sau nu
să contrazică logica (pot avea sau nu o formă logică).]
10.
P 4.46 Printre grupele posibile de condiţii de adevăr, există două cazuri extreme.
Într-unul dintre aceste cazuri, propoziţia este adevărată pentru toate posibilităţile de
adevăr ale propoziţiilor elementare. Spunem că condiţiile de adevăr sunt TAUTOLOGICE.
În cel de-al doilea caz, propoziţia este falsă pentru toate posibilităţile de adevăr:
condiţiile de adevăr sunt CONTRADICTORII.
În primul caz, numim propoziţia o tautologie; în cel de-al doilea, o contradicţie.
P 4.461 Propoziţia arată ceea ce spune: tautologia şi contradicţia arată că ele nu spun nimic.
Tautologia nu are condiţii de adevăr, deoarece ea este necondiţionat adevărată; iar
contradicţia nu este adevărată în nici o condiţie.
Tautologia şi contradicţia sunt propoziţii lipsite de sens.
[…]
P 4.464 Adevărul tautologiei este sigur, al propoziţiei posibil, al contradicţiei imposibil. [...]
1.) Comparaţi propoziţiile :

p ∨¬p [Tautologie pur formală, propoziţie fără sens.] şi « Afară plouă
sau nu plouă. » [Formal tautologie cu aparentă semnificaţie factuală
(empirică): propoziţie nonsens. Ca propoziţie compusă nu se referă la nici
24
un fapt. Dincolo de aspectul logic pur formal, problema adevărului sau
falsităţii ei nu se pune.]
2.) Cum este « adevărul » tautologiei? [Adevăr FORMAL.]
3.) Cum este adevărul propoziţiilor care nu sunt tautologii? [Ca propoziţii cu sens:
epistemologic iar ca propoziţii fără sens: nu se pune problema adevărului.]
4.) Pot tautologiile şi contradicţiile să « arate » ceva? [Da, de exemplu, în măsura în
care ‘generează’ trăiri.]
11.
1.) Ce sunt « valorile absolute » [‘trăiri’ ; ‘concepte metafizice cu sens absolut` (ex.
BINELE ; ADEVĂRUL ABSOLUT) ; ...].
2.) Ce sunt « valorile relative » [FAPTE]?
3.) În ce condiţii pot fi « valorile » identificate cu « faptele »? [ca valori relative]
4.) Care este deosebirea între o « etică metafizică» şi « eticile aplicate »? [Etica
metafizică este o sumă de propoziţii nonsensuri pe când eticile aplicate sunt
cu referire la fapte deci sunt colecţii de propoziţii cu sens.]
5.) Analizaţi « faptele » şi « valorile » din perspectiva modalităţilor ‘necesitate’ şi
‘contingenţă ‘.
6.) Ce reprezintă tautologia pentru propoziţia: « Afară plouă sau nu plouă. ».?
[Tautologia reprezintă ‘forma logică’ a acestei propoziţii.]
12.
P 4.4611 Dar tautologia şi contradicţia nu sunt nonsensuri; ele aparţin simbolismului, şi
anume într-un mod asemănător celui în care « 0 » aparţine simbolismului aritmeticii.
1.) Pot deveni propoziţiile fără sens propoziţii cu sens? [Da. De exemplu
propoziţiile matematicii şi ale logicii.]
2.) Pot deveni propoziţiile fără sens propoziţii nonsensuri? [Da. De exemplu
tautologiile.]
3.) Comparaţi propoziţiile următoare:
a.) « Zero este a doua cifră a numărului zece. » [propoziţie fără sens]
25
b.) « Zero este neantul. » [propoziţie nonsens]
c.) « Bilanţul pierderilor şi câştigului firmei este nul. » [propoziţie cu sens]
d.) « Valoarea acestei lucrări este zero (sau nulă). » [propoziţie cu sens (cu
referire la o valoare relativă)]
4.) Construiţi o propoziţie în care cuvântul « zero » să apară de două ori, cu
semnificaţii diferite. [« Omul care nu are nici un leu în buzunar {0} (zero
financiar) este un nimic {0} (o nulitate valorică). »]
5.) Comentaţi afirmaţia: « Propoziţiile ştiinţei, la fel ca şi propoziţiile metafizicii sau
teologiei sunt nelogice ». [Propoziţiile ştiinţei sunt nelogice ca propoziţii cu
sens (simboluri încărcate cu semnificaţie factuală (empirică)), existenţa unei
forme logice a lor fiind însă o condiţie necesară. Propoziţiile metafizicii sunt
propoziţii nonsensuri, existenţa unei forme logice a lor nefiind o condiţie
necesară.]
13.
P 3.142 Numai faptele pot exprima un sens […].
P 3.3 Numai propoziţia are sens; […].
P 4.03 […] Propoziţia enunţă ceva doar în măsura în care este o imagine.
P 6.1222 [...] propoziţiile logice pot fi confirmate de experienţă tot atât de puţin precum pot fi
infirmate de experienţă. Nu numai că o propoziţie a logicii trebuie să nu poată fi
infirmată prin nici o experienţă posibilă, dar ea nici nu are voie să poată fi
confirmată printr-o asemenea experienţă.
1.) Au imaginile sens? [Da.]

2.) Care este sensul unei ecuaţii? Dar al unui vers? [Nu există un sens al acestora
[nu în accepţiunea în care vorbim de sensul factual (empiric) al
propoziţiilor].]
3.) Reprezintă un tablou în general o imagine? Analizaţi cazul « autoportretelor ». [În
general nu reprezintă o imagine, chiar realist fiind -de exemplu un
autoportret- în măsura în care îşi propune să treacă ‘dincolo’ de imaginea
vizuală propriu-zisă.]
4.) Poate exprima tabloul un gând ? [Da, dacă este o simplă reproducere
‘fotografică’, de exemplu.]
5.) Are « viaţa » sens? Dezvoltaţi răspunsul.
6.) Care este raportul dintre logică şi experienţă? [Logica face posibilă experienţa.
Propoziţiile cu sens reprezintă ‘o lectură’ logică a lumii (a faptelor).]
26
14.
P 4. 0621 Faptul că semnele « p » şi «¬ p » pot spune acelaşi lucru este important. Căci aceasta
arată că semnului «¬ » nu îi corespunde nimic în realitate.
[...]
Propoziţiile « p » şi «¬ p » au sensuri opuse, dar lor le corespunde una şi aceeaşi realitate.
P 4.0641 [...]
Propoziţia ce neagă determină un alt loc logic decât propoziţia negată.
[...]
1.) Corespunde semnului « ¬ (negaţie logică)» un `fapt`? Dar semnelor « ∧ (`sau`

logic)» respectiv « ∨ (`şi` logic)»? [Nu, conectorii logici nu pot fi încărcaţi cu
semnificaţie empirică (factuală).]
2.) Cum sunt propoziţiile « p » şi respectiv « ¬ p »? [Fără sens, ca propoziţii ale
logicii.]
3.) Există vreo deosebire între propoziţiile « p » şi respectiv «¬ ¬ p »? [Nu. « p » ≡
« ¬¬ p » este o tautologie. « p » şi « ¬¬ p » au aceaşi valoare de adevăr atât
logic-formal cât şi epistemologic (atunci când sunt încărcate cu semnificaţie
empirică (factuală).]
4.) Care este raportul între “faptele” ce corespund propoziţiilor « p » şi respectiv « ¬
p »? [ Propoziţiile « p » şi respectiv « ¬ p » trimit la unul şi acelaşi fapt pe
care îl afirmă sau neagă.]
5.) Ce semnificaţie are –la nivel factual- negaţia logică? Negaţia logică nu
ìntroduce` ‘un fapt nou în lume’. Negaţia logică semnifică contingenţa
faptelor, şi anume că un `fapt` poate sau nu să fie, poate să se actualizeze sau
nu.]
6.) Explicitaţi prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc –cu referire la ‘fapte’ şi
‘realitate’- următoarele combinaţii de semne: « Afară plouă. », respectiv « Afară
nu plouă. ». [Cele două propoziţii se referă la acelaşi FAPT pe care îl afirmă sau
neagă.]
7.) Ce reprezintă contradicţia pentru propoziţia: « Afară plouă şi nu plouă. ».?
[Contradicţia reprezintă ‘forma logică’ a acestei propoziţii.]
15.
P 1.1 Lumea este totalitatea faptelor […].
P 5.122 Dacă p decurge din q, sensul lui « p » este conţinut în sensul lui « q ».
27
P 5.123 Dacă un zeu creează o lume în care unele propoziţii sunt adevărate, atunci el creează prin
aceasta deja o lume în care toate propoziţiile care decurg din ele sunt şi ele
adevărate. […]
P 6.1222 [...] propoziţiile logice pot fi confirmate de experienţă tot atât de puţin precum pot fi
1.) Fac valorile parte din lume? [Valorile absolute nu. Valorile relative –cu referire
la fapte- da.]
2.) Au valorile sens? [Valorile absolute nu. Valorile relative –cu referire la fapte-
da.]
3.) Fie q ⇒ p. Se referă q şi p la aceleaşi fapte? [Nu neapărat.]
4.) Dacă q şi p exprimă valori, este ‘sensul’ lui « p » conţinut în ‘sensul’ lui « q »?
[Nu neapărat.]
5.) Este LOGICA aceeaşi în toate lumile posibile? [Da.]
6.) Este logica dependentă de ‘experienţele’ dintr-o `lume` sau àlta`? [Nu.]
7.) Comparaţi şi comentaţi propoziţiile : « Binele implică binele. » ; « Neantul
implică neantul. » ; « Legea atracţiei gravitaţionale implică legea atracţiei
gravitaţionale. ». [Toate sunt formal tautologii (de forma « p ⇒ p ») şi ca
atare sunt propoziţii fără sens ; în măsura în care sunt încărcate cu diverse
‘semnificaţii’, fie etice, fie metafizice, fie factuale, sunt propoziţii nonsensuri
(au cel puţin un sens absolut dat de forma logică a tautologiei).]
16.
P 1.12 […] totalitatea faptelor determină ce se întâmplă şi, de asemenea, tot ce nu se
întâmplă.
P 4.25 Dacă propoziţia elementară este adevărată, atunci starea de lucruri atomară există;
dacă propoziţia elementară este falsă, atunci starea de lucruri atomară nu există.
P 4.26 Specificarea tuturor propoziţiilor elementare adevărate descrie lumea în mod complet. Lumea
este complet descrisă prin specificarea tuturor propoziţiilor elementare plus
specificarea faptului care sunt adevărate şi care sunt false.
P 4.4 Propoziţia este expresia acordului şi dezacordului cu posibilităţile de adevăr ale propoziţiilor
elementare.
28
P 4.41 Posibilităţile de adevăr ale propoziţiilor elementare sunt condiţiile adevărului şi falsităţii
propoziţiilor.
1.) Comparaţi « adevărul logic » cu « adevărul epistemologic » în legătură directă cu

propoziţiile de mai sus.
2.) Precizaţi prin exemple (sau contra-exemple) fiecare din propoziţiile de mai sus.
17.
P 6.1222 […] propoziţiile logice pot fi confirmate de experienţă tot atât de puţin precum pot fi
P 6.124 Propoziţiile logice descriu eşafodajul lumii […]. Ele « tratează » despre nimic. Ele presupun
că […] propoziţiile elementare au sens. Şi aceasta este legătura lor cu lumea. […]
{P 4.31 Putem reprezenta posibilităţile de adevăr prin scheme de felul următor (« A »
înseamnă « adevărat », « F » înseamnă « fals ». Rândurile de « A »-uri şi « F »-uri de
sub rândul propoziţiilor elementare desemnează posibilităţile de adevăr printr-un
simbolism care este uşor de înţeles) […].}
1.) Care este legătura între « adevărul logic » şi « adevărul epistemologic »?

Exemplificaţi răspunsul cu referire la propoziţia:
p ⇒q
p q p ⇒q
A A A
A F F
F F A
F A A
2.) Ce este « eşafodajul lumii » descris de propoziţiile logicii? [Este « FORMA LOGICĂ»
în care este descrisă lumea.]
3.) Face parte « eşafodajul lumii » din lume? [Nu.]
4.) Descriu propoziţiile logicii lumea? [Nu. Ca simple propoziţii ale logicii nu spun
nimic despre lume.]
5.) În ce condiţii descriu propoziţiile logicii lumea? [Numai ca propoziţii încărcate
cu semnificaţie factuală (empirică) ajung să descrie lumea.]
6.) Explicitaţi cum reprezintă « sensul » legătura propoziţiilor logicii cu lumea.
[‘Sensul’ este semnificaţia factuală (empirică) a propoziţiilor logicii.]
29
18.
P 3.03 Nu putem gândi nimic ce este ilogic, deoarece atunci ar trebui să gândim în mod
ilogic.
P 3.031 S-a spus odată că Dumnezeu poate crea orice în afară de ceea ce ar fi contrar legilor logice.
– Adică nu am putea să spunem cum ar arăta o lume « ilogică ».
P 6.432 Cum este lumea este cu totul indiferent pentru ce este mai înalt. Dumnezeu nu se revelează în
lume.
P. 6.44 Nu cum este lumea reprezintă misticul, ci faptul că ea există.
P. 6.52 Noi simţim că chiar şi atunci când toate problemele ştiinţifice posibile primesc un răspuns,
problemele noastre de viaţă încă nu sunt câtuşi de puţin atinse. [...]
1.) Este LOGICA aceeaşi în toate lumile posibile? [Da.]

2.) Este posibilă o LUME ilogică? [Nu.]
3.) La ce se referă actul « creaţiei divine »? [La o ‘etică’ ; la valori ; la metafizică.]
4.) Este Dumnezeu relevant pentru ştiinţă? De exemplu, pentru « psihologie »
înţeleasă ca ştiinţă? [Nu. Relevanţa lui Dumnezeu este una existenţială. Pentru
« psihologie » înţeleasă ca ştiinţă Dumnezeu este la fel de ìrelevant` ca şi
pentru fizică, de exemplu.]
5.) Poate fi « gândit » Dumnezeu în creştinism? [Nu. Nu ca şi ‘faptele’.]
6.) Poate fi ‘adus’ Dumnezeu în limbaj? [Nu în limbajul cu sens (cel natural sau cel
ştiinţific).]
19.
P 6.421 […]
Etica este transcendentală.
(Etica şi estetica sunt unul şi acelaşi lucru.)
1.) Ce principiu logic se încalcă în următoarea întrebare: « Este lumea valorilor

logică? » [Principiul noncontradicţiei.]
2.) Reformulaţi corect întrebarea de mai sus şi daţi răspunsul. [De exemplu : « Este
‘spaţiul’ valorilor logic? »]
3.) Este logica transcendentală? [Da.]
4.) Există propoziţii ale eticii? [Nu cu sens.]
30
5.) Care este « obiectul metafizic » al eticii şi esteticii? [‘Absolutul’; valorile
absolute.]
6.) Care este ‘forma logică’ a propoziţiei: «Afară plouă sau nu plouă.»? [‘Forma
logică’ este tautologia.]
20.
P 6.2 Matematica este o metodă logică.
Propoziţiile matematicii sunt ecuaţii, aşadar, pseudo-propoziţii.
P 6.21 Propoziţiile matematicii nu exprimă nici un gând.
P 6.211 În viaţă nu avem niciodată nevoie de propoziţia matematică, ci noi folosim propoziţia
matematică numai pentru a infera din propoziţii care nu aparţin matematicii alte
propoziţii care nu aparţin nici ele matematicii.
[…]
P 6.22 Logica lumii, pe care propoziţiile logicii o arată în tautologii, matematica o arată în ecuaţii.
P 6.234 Matematica este o metodă a logicii.
1.) Există diferenţă între propoziţiile: « y = 2x » şi propoziţia « rata y a inflaţiei se

dublează cu trecerea timpului x »? [Da: prima propoziţie este o propoziţie fără
sens pe când a doua propoziţie este o propoziţie cu sens.]
2.) Exemplificaţi propoziţia P 6.211. [Existenţa ştiinţelor matematice, cum este
FIZICA, exemplifică cel mai bine această propoziţie.]
3.) Pot fi ‘puse în ecuaţie’:
 « faptele » [Da.];
 « frumosul » [Nu.];
 « binele » [Nu.];
 « sufletul » [Nu.];
 « Dumnezeu » [Nu.]?
5.) Este rezolvarea următoarei ecuaţii o tautologie: x + 2 = 5, x = 3 ? [Da.]
21.
P 4.111 Filozofia nu este una din ştiinţele naturii.
(Cuvântul « filozofie » trebuie să desemneze ceva ce stă deasupra sau dedesubtul
ştiinţelor naturii, dar nu alături de ele.)
P 4.113 Filozofia delimitează domeniul controversat al ştiinţelor naturii.
P 4.112 Scopul filozofiei este clarificarea logică a gândurilor.
Filozofia nu este o doctrină, ci o activitate.
31
O operă filozofică constă în esenţă din clarificări.
Rezultatul filozofiei nu sunt « propoziţii filozofice », ci faptul că propoziţiile devin
clare.
Filozofia trebuie să facă clare gândurile, care altfel sunt oarecum tulburi şi confuze,
şi să le delimiteze în mod net.
P 6.13 Logica nu este o doctrină, ci o imagine în oglindă a lumii.
[…]
1.) Este metafizica tradiţională filosofie? [Nu.]

2.) Este filosofia logică? [Da.]
3.) Dar logica, este filosofică? [Da.]
4.) Este ştiinţa logică? [Da.]
5.) Dar metafizica tradiţională, este logică? [‘Metafizicile existenţialiste’ nu sunt în
mod necesar logice. ‘Metafizicile raţionaliste’ da. Nici unele nici altele însă nu
pot avea pretenţia că se referă la fapte.]
6.) Este ştiinţa o doctrină? [Da.]
7.) Dar metafizica? [Da.]
8.) În ce constă o doctrină? Exemplificaţi. [Într-un sistem de propoziţii. Fizica este
o doctrină. Morala creştină este o doctrină.]
9.) Este « limbajul » o doctrină? [Nu.]
10.) O àbordare filologică` a limbajului este şi una filosofică? [Ca abordare
ştiinţifică, nu.]
22.
P 2.1511 Imaginea este legată […] cu realitatea; ea ajunge până la realitate.
P 6.343 Mecanica este o încercare de a construi după un anumit plan toate propoziţiile adevărate de
care avem nevoie în descrierea lumii.
P 6.3431 Prin întregul aparat logic, legile fizicii vorbesc totuşi despre obiectele lumii.
P 6.3432 Nu avem voie să uităm că descrierea lumii prin mecanică este întotdeauna una cu
totul generală. În ea nu este vorba niciodată, de exemplu, de anumite puncte
materiale, ci întotdeauna numai de puncte materiale oarecare.
32
1.) Comparaţi şi explicitaţi ca distincţii de limbaj propoziţiile a.), b.) şi c.):
a.) P – punct geometric, (C) – cerc
•P
(C) [propoziţie matematică: fără sens]
b.) P – planetă, (C) - orbită

•P
(C) [propoziţie mecanică: fără sens]
c.) P – Pământul, (C) – traiectoria Pământului în jurul Soarelui

•P
(C) [propoziţie fizică: cu sens]
2.) Care este raportul « Mecanicii » cu realitatea? [Acelaşi cu acela al logicii şi al

matematicii.]
3.) Care dintre desenele de mai sus este « o imagine »? [c.)]
4.) Care dintre desenele de mai sus este « modelul atomic planetar »? [b.)]
5.) Care dintre desenele de mai sus este « modelul mecanic »? [b.)]
23.
P 3.12 Semnul prin care exprimăm gândul îl numesc semnul propoziţional. Iar propoziţia
este semnul propoziţional în relaţia lui de proiecţie cu lumea.
P 3.13 Propoziţiei îi aparţine tot ceea ce aparţine proiecţiei; dar nu ceea ce este proiectat.
Prin urmare, posibilitatea a ceea ce este proiectat, dar nu şi ceea ce este proiectat.
1.) Comparaţi, din perspectiva distincţiilor wittgensteiniene, propoziţiile a.), b.), c.) şi
d.):
- La eclipsa de Soare, « pata de umbră este proiecţia Lunii în spaţiul plan al
suprafeţei Pământului »a.).
- « Luna este obiectul tridimensional a cărui proiecţie bidimensională este pata
de umbră »b.).
- « Pământul este o proiecţie în spaţiul tridimensional »c.).
33
- « Notăm cu S sfera cvadridimensională a cărei proiecţie tridimensională este
Pământul »d.).
2.) Care din ‘obiectele’ subliniate mai sus sunt imagini? [a.) ; b.) ; c.)]
3.) Care din propoziţiile de mai sus reprezintă modele? [a.) ; c.) ; d.)]
4.) Comentaţi sintagma: « model cultural ». [Dacă ‘cultura’ se referă la fapte,
sintagma este legitimă. Dacă nu, se încalcă principiul noncontradicţiei.]
24.
Comentaţi, independent una de alta, următoarele propoziţii:
P 2.0232 În treacăt fie zis: obiectele sunt incolore.

P 3.25 Există o singură analiză completă a propoziţiei şi numai una.
P 4.1212 Ceea ce poate fi arătat nu poate fi spus.
P. 7. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.
25.
P 4.462 Tautologia şi contradicţia nu sunt imagini ale realităţii. Ele nu înfăţişează nici o stare
de lucruri posibilă. Căci prima admite orice stare de lucruri posibilă , cealaltă nici
una.
În tautologie condiţiile acordului cu lumea –relaţiile de reprezentare- se anulează reciproc,
astfel încât ea nu stă în nici o relaţie de reprezentare cu realitatea.
P 4.463 […]
Tautologia lasă deschis realităţii întregul spaţiu logic infinit; contradicţia umple întregul
spaţiu logic şi nu lasă realităţii nici un punct. Aşadar, nici una dintre ele nu poate
determina în vreun fel realitatea.
1.) Exemplificaţi fiecare din propoziţiile de mai sus.

2.) Comentaţi afirmaţia: « În tautologie condiţiile acordului cu lumea –relaţiile de
reprezentare- se anulează reciproc […]. » [ « p ∨ ¬p » tautologie pur
formală, propoziţie fără sens. / « Afară plouă sau nu plouă. »  formal
tautologie, cu aparentă semnificaţie factuală (empirică), propoziţie nonsens.
Ultima propoziţie, ca propoziţie compusă nu se referă la nici un fapt. Dincolo
de aspectul pur formal, problema adevărului sau falsităţii ei nu se pune.]
3.) Fie următoarea inferenţă: « Toate propoziţiile care reprezintă imagini ale realităţii
sunt adevărate. Tautologia este întotdeauna adevărată. Tautologia este o imagine a
34
realităţii. » De ce nu este inferenţa validă? [Se poate compara cu silogismul
clasic referitor la Socrate şi se observă imediat eroarea. {Silogismul:Toţi
oamenii sunt muritori. Socrate este om. Deci Socrate este muritor.}]
26.
P 5.6 Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.
P 5.61 Logica pătrunde lumea: limitele lumii sunt şi limitele ei.
[…]
Ceea ce nu putem gândi, aceasta nu putem gândi. Nu putem, aşadar, spune, ceea ce
nu putem gândi.
P 4.114 Ea [Filosofia] trebuie să delimiteze ceea ce poate fi gândit şi, prin aceasta, ceea ce nu
poate fi gândit.
[…]
P 6.234 Matematica este o metodă a logicii.
1.) Se poate gândi în metafore? [Nu.]

2.) Este lumea noastră infinită? Justificaţi răspunsul. [Nu.]
3.) Este matematica o ‘măsură’ a limitelor lumii noastre? [Da.] Dar o operă de artă?
[Nu.] Este limita lumii noastre impusă de Dumnezeu? [Nu.]
4.) Este « Modelul cosmologic ‘Big-Bang’ » o ‘măsură’ a limitelor lumii noastre?
Explicitaţi răspunsul. [Da, ca model mecanic (ştiinţific).]
27.
P 4.114 Ea [Filosofia] trebuie să delimiteze ceea ce poate fi gândit şi, prin aceasta, ceea ce nu
poate fi gândit.
[…]
P 4.115 Ea [Filosofia] va desemna ceea ce nu poate fi spus, prezentând în mod clar ceea ce poate fi
spus.
P 4.116 Tot ceea ce poate fi în genere gândit poate fi gândit în mod clar. Tot ceea ce poate fi în
genere exprimat poate fi exprimat în mod clar.
1.) La ce se reduce filosofia în opinia lui Wittgenstein?

2.) Fie propoziţiile: (p) « Arta este încercarea de a spune ceea ce nu poate fi spus » ;
(q) « Metafizica este încercarea de a gândi ceea ce nu poate fi gândit ». Alegeţi din
tabelul de mai jos structura logică corectă a propoziţiei (p ∧q) :
p q p∧q
35
A F F
A A A
F F F
F A F
28.
P 4.014 Placa de gramofon, ideea muzicală, notele scrise, undele sonore stau unele în raport cu
celelalte în acea relaţie internă de reprezentare care există între limbaj şi lume.
Structura logică a tuturor acestora este comună.
[…]
P 4.0141 În faptul că există o regulă generală potrivit căreia muzicianul poate să scoată din
partitură simfonia, o regulă potrivit căreia se poate deriva simfonia din şanţul de pe
placa de gramofon şi apoi potrivit primei reguli se poate deriva din nou partitura,
tocmai în aceasta constă asemănarea internă a acestor configuraţii aparent atât de
diferite. Şi acea regulă este legea proiecţiei, lege ce proiectează simfonia în limbajul
notelor. Ea este regula traducerii limbajului notelor în limbajul plăcii de gramofon.
1.) Explicitaţi, cu strictă referire la propoziţiile de mai sus, următorii termeni ‘cheie’:
« relaţie internă »; « asemănare internă »; « structură logică »; « legea proiecţiei ».
2.) Analizaţi şi exemplificaţi propoziţiile anterioare.
29.
Faceţi un comentariu al propoziţiei următoare:
P 6.54 Propoziţiile mele clarifică prin faptul că cel ce mă înţelege le recunoaşte, până la
urmă, drept nonsensuri, dacă prin ele –sprijinindu-se pe ele- s-a ridicat deasupra lor.
(El trebuie, pentru a spune aşa, să arunce scara după ce a urcat pe ea.)
El trebuie să depăşească aceste propoziţii şi apoi vede lumea în mod corect.
[Completare. Într-o scrisoare către B. Russel, Wittgenstein spune: « Căci eticul este delimitat
dinăuntru, aşa cum este, de către cartea mea […] Toate lucrurile despre care mulţi
bâguie astăzi le-am definit în cartea mea rămânând tăcut în privinţa lor. »]
30.
1.) Completaţi următoarea schemă:
LUME ↔ LIMBAJ
 
FAPTE ↔ PROPOZIŢII
36
cu următoarele elemente de structură, stabilind poziţia şi relaţiile corecte dintre ele:
posibil, real, realitate, adevărat, fals, ştiinţă.
2.) Pornind de la următorul text: « Noţiunile cheie […] sunt dispozitive formale, precum
piesele de şah: ‘regina’ de la şah nu este în nici un sens o regină, nici măcar una de jucărie, ci
este o entitate pur formală, definită numai prin mutările ei permise. » - [A. C. GRAYLING –
Wittgenstein], comentaţi metafora: « Lumea este un imens joc de şah. ».
Exerciţiile propuse au la bază lucrarea :
Ludwig WITTGENSTEIN – Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001
Examenul de EPISTEMOLOGIE constă în alegerea de către student a două (2) din cele 30 de
exerciţii propuse şi dezvoltarea unui comentariu în raport cu ele într-un referat de 3-4 pagini,
1
editat pe calculator, cu caractere de 12, la un rând jumătate (1 ), `Times New Roman`.
2
37
BIBLIOGRAFIE
1. Allan JANIK, Stephen TOULMIN – Viena lui Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998
2. Ludwig WITTGENSTEIN – Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti,
2001
3. Ludwig WITTGENSTEIN – Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa
religioasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
4. Ludwig WITTGENSTEIN - Caietul albastru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
5. Ludwig WITTGENSTEIN – Cercetări filosofice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003
6. Ludwig WITTGENSTEIN – Însemnări postume, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
7. Ludwig WITTGENSTEIN – Despre certitudine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
8. R. CARNAP, H. HAHN, O. NEURATH – Concepţia ştiinţifică despre lume: Cercul de la
Viena, în Filosofia contemporană în texte alese şi adnotate (partea I) [coordonatori AL.
Boboc şi I. Roşca], Bucureşti, 1986
9. Mircea FLONTA – Cognitio (o introducere critică în problema cunoaşterii), Editura All,
Bucureşti, 1994
10. C. GRAYLING – Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
11. Mircea FLONTA, Gheorghe ŞTEFANOV (editori) – Ludwig WITTGENSTEIN în filosofia
secolului XX, Editura Polirom, Iaşi, 2002
12. Teoria cunoaşterii ştiinţifice – Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1982
38

Marcel Bodea Epistemologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marcel Bodea Epistemologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

Lector dr. Marcel BODEA

O perspectivă analitică asupra raportului cunoaştere ştiinţifică \ cunoaştere religioasă

Exerciţii de analiză logico-filosofică

1.) Restrâng propoziţiile logicii şi matematicii realitatea la alternativa da sau nu ? [Numai ca

Comentaţi, din punctul de vedere al adevărului sau falsităţii, următoarele propoziţii:

1.) La ce se referă unicitatea ‘analizei complete’ a propoziţiei:

1.) Ce fel de propoziţii sunt propoziţiile « a = b » şi « a = a »? [Fără sens.]

1.) Este un tablou o imagine? [Nu.]

1.) Ce anume reprezintă concret imaginile? [FAPTE]

1.) Din perspectiva Tractatusului ce anume se poate reprezenta în spaţiul geometric şi

1.) Comparaţi propoziţiile :

1.) Au imaginile sens? [Da.]

1.) Corespunde semnului « ¬ (negaţie logică)» un `fapt`? Dar semnelor « ∧ (`sau`

1.) Comparaţi « adevărul logic » cu « adevărul epistemologic » în legătură directă cu

1.) Care este legătura între « adevărul logic » şi « adevărul epistemologic »?

1.) Este LOGICA aceeaşi în toate lumile posibile? [Da.]

1.) Ce principiu logic se încalcă în următoarea întrebare: « Este lumea valorilor

1.) Există diferenţă între propoziţiile: « y = 2x » şi propoziţia « rata y a inflaţiei se

1.) Este metafizica tradiţională filosofie? [Nu.]

(C) [propoziţie matematică: fără sens]

b.) P – planetă, (C) - orbită

(C) [propoziţie mecanică: fără sens]

c.) P – Pământul, (C) – traiectoria Pământului în jurul Soarelui

(C) [propoziţie fizică: cu sens]

2.) Care este raportul « Mecanicii » cu realitatea? [Acelaşi cu acela al logicii şi al

P 2.0232 În treacăt fie zis: obiectele sunt incolore.

1.) Exemplificaţi fiecare din propoziţiile de mai sus.

1.) Se poate gândi în metafore? [Nu.]

1.) La ce se reduce filosofia în opinia lui Wittgenstein?

Exerciţiile propuse au la bază lucrarea :

Ludwig WITTGENSTEIN – Tractatus logico-philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001

S-ar putea să vă placă și