4.

3 Ioana
Cu al doilea roman din „trilogia” sa, autorul conturează o altă tipologie feminină, al
cărei prototip este Maria Dumitrescu, soția scriitorului. Ioana, cea care dă şi titlul romanului,
este o femeie cu personalitate, inteligentă, capabilă să-şi susțină punctul de vedere, cu un fond
potrivit pentru ca Sandu să îşi manifeste preocupările lui „educative”. Dar asupra ei Sandu nu
mai are aceeaşi putere ca în cazul Irinei. „Ioana constituie o frumoasă excepție şi în acelaşi
timp punctul culminant al puterii sale de creație. Spre deosebire de năpăstuita şi [...] strivita
Irină [...], Ioana este o creație sigură şi viguroasă, una din singurele femei care trăiesc
realmente în literatura lui Anton Holban şi altminteri decât un pretext sau un punct de
confruntare a ideilor autorului.”1
Povestea celor doi se consumă în Balcic, localitate de la malul mării care l-a fermecat
pe scriitor. Locația nu este întâmplătoare, căci marea devine o proiecție, un simbol pentru
zbuciumul interior al protagonistului. În plus, atmosfera locului dă contur menajului Ioana
Sandu, făcându-l mai real, mai autentic.
Romanul „Ioana” se construieşte în jurul încercării de a reînvia o relație imposibilă şi,
în acelaşi timp, necesară pentru ambii parteneri. După ce nestatornicul Sandu îşi aruncase
iubita în brațele altuia, regretele se transformă într-o obsesie. O vrea pe Ioana înapoi, dar
împăcarea lor nu face decât să dea iarăşi prilejul frământărilor, interogațiilor şi, până la urmă,
suferinței.
Explorarea trecutului iubitei sale lângă celălalt devine principalul factor eroziv al
liniştii şi al confortului cuplului refăcut. Sub imperiul geloziei, preocuparea principală a
eroului se centrează pe dorința-nevoie de a şti şi de a înțelege cu exactitate tot ce s-a petrecut
între cei doi. Încercarea de a recrea o realitate în sensul său total, absolut, antrenează un spirit
analitic exacerbat şi, totodată, devorant. În ceea ce priveşte aflarea adevărului, procesul
psihologic la care îşi supune iubita, ca şi pe sine însuşi, se dovedeşte unul steril. Analiza nu
face decât să deschidă perspective care deschid alte perspective, după sistemul păpuşii ruseşti.
La multiplicarea şi relativizarea elucidării contribuie şi instinctul lui Sandu de a scormoni
permanent, dar şi mărturisirile Ioanei, uneori contradictorii.
Drama eroilor se regăseşte exprimată în rândurile operei: Sandu şi Ioana sunt „doi
oameni care nu pot trăi unul fără celălalt şi totuşi se chinuiesc”. Între cei doi este o continuă

1
Alexandru George, La sfârşitul lecturii, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, pag. 131
acuzare mutuală: stăpânit de gelozie, Sandu o acuză că l-a înşelat („îmi dau seama că nu voi
ierta-o niciodată, că chinul va fi etern”), Ioana îl învinovățeşte că nu a iubit-o, determinând-o
să-şi caute alinare în altă parte. S-a spus despre Ioana că ar fi un alter ego feminin al lui
Sandu. Într-adevăr, nici ei nu-i lipseşte orgoliul de a avea dreptate şi nu ezită să-şi concentreze
energia în lupta psihologică alimentată şi susținută excesiv de iubitul ei. Cu atât mai accentuat
şi aprig este demersul psihologic în romanul Ioana.
În romanul Ioana trecutul macină prezentul şi implicit viitorul. Pentru Sandu, Ioana se
ipostazia pe rând în trădătoare şi nefericită. Astfel în sufletul lui alternau sentimente
contradictorii – de la umilință şi răzbunare, până la milă şi afecțiune. Simfonia stărilor
sufleteşti cuprinde la eroul holbanian note foarte nuanțate. Pus în această situație, personajul
scriitor se confruntă cu dificultățile scrisului, cu limitele expresiei raportate la trăirea
autentică: „Şi ce reduse sunt mijloacele noastre de exprimare față de stările sufleteşti.”
Aspirația scriitorului este de a exprima inexprimabilul şi de a(-şi) explica inexplicabilul.
Naratorul-scriitor este în situația similară.
Ca reprezentant de bază al noii literaturi a secolului XX, Anton Holban introduce în
opera sa elemente de metaroman. „Mai mult decât în ˂˂O moarte care nu dovedeşte
nimic˃˃, Sandu este acum înfățişat în postura de scriitor. De data aceasta apare la el clar
formulată conştiința scrisului [...]”2
Proiectându-se în această ipostază, îşi pune unele întrebări legate de condiția sa, dar se
transpune oarecum şi în situația cititorului care simte nevoia unor explicații: „De ce scriu
această carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de
experiențele lui intime ca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri
care se duc? Dar mai ales e un țipăt către oameni ca să mă consoleze şi să mă vindece.”
Vindecare pentru crisparea sufletului şi a minții eroului holbanian nu există; el nu poate viețui
în afara interogației şi a disecției fenomenelor psihologice.

2
Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului romanesc interbelic, Ed. Libra, Buc., 1998, p. 112.