RĂSPUNDEREA 

JURIDICĂ

1. Consideraţii generale
 Am prezentat în cuprinsul capitolelor anterioare faptul că unul din principiile
fundamentale ale dreptului este acela al responsabilităţii.
 Cu toate că, în mod tradiţional, conceptul de responsabilitate a fost revendicat de
morală, ştiinţa dreptului a preluat în mod creator trăsăturile acestui concept,
adaptându-l la specificul obiectului său de cercetare.
 Legea, care este creaţia dreptului, generează incontestabil sentimentul
responsabilităţii.
 Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele şi comportamentele
oamenilor, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.
 În procesul complex de reglementare legiuitorul are în vedere de fiecare dată şi
posibilitatea încălcării normelor juridice de către cetăţeni.
 Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează
drepturile şi interesele legitime ale celorlalţi cetăţeni, tulbură, uneori grav, ordinea
şi liniştea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societăţii.
 Frecvenţa şi gravitatea încălcărilor de lege, precum şi efectele lor negative asupra
echilibrului social şi ordinii juridice în general, obligă legiuitorul să fixeze cu
claritate răspunderea  pentru aceste încălcări, să aplice cu
promptitudine sancţiunile  ce se impun.
 În condiţiile actuale, când sunt consemnate creşteri exponenţiale ale faptelor de
încălcare a legii, de la cele mai puţin periculoase, până la crima organizată şi
criminalitatea de înaltă violenţă, se vădeşte imperios necesară extinderea
incriminărilor şi înăsprirea sancţiunilor aplicate acestor categorii de fapte.
 În aceste condiţii, instituţia răspunderii juridice dobândeşte o importanţă cu
totul specială, pentru că sensul ei este acela de a garanta stabilitatea şi ordinea în
societate.
2. Definiţie
 Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între
persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a
legii.
 Conţinutul acestui raport juridic de tip special este alcătuit din dreptul
statului de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care au
încălcat prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune
sancţiunilor legale, în scopul restabilirii ordinii de drept.
 Precizări:
─ răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere;
 ─ răspunderea juridică reprezintă segmentul final, ultimul tronson, al
actului complex de înfăptuire a justiţiei, în care regăsim drepturi şi obligaţii ce se
nasc datorită săvârşirii unei fapte ilicite prin încălcarea dispoziţiunilor legii;
─ obiectul răspunderii juridice este sancţiunea  care se aplică de organele
specializate ale statului;
─ răspunderea juridică este expresia specifică a responsabilităţii
sociale, potrivit căreia fiecare individ trebuie să îşi asume şi să suporte
consecinţele faptelor sale;
─ întotdeauna răspunderea juridică este legală, adică intervine numai în
baza legii (nimeni nu-şi poate face singur dreptate);
─ declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei concrete a acesteia,
reprezintă prerogativa unor organe special abilitate ale statului;
─ răspunderea juridică reprezintă reacţia organizată, instituţionalizată a
autorităţii statale pe care o declanşează săvârşirea unei fapte socialmente
periculoase.
3. Condiţiile răspunderii juridice
 Răspunderea juridică se poate declanşa numai dacă sunt întrunite cumulativ
trei condiţii: conduita ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate.
a) Conduita ilicită reprezintă comportamentul (acţiune sau inacţiune) concret
prin care o persoană încalcă dispoziţiile legale. Caracterul ilicit se determină numai
în legătură cu prescripţia cuprinsă în norma juridică. Sancţiunea normei juridice
intră în acţiune în situaţia când subiectul încalcă conduita impusă de lege.
 De exemplu: lovirea şi vătămarea corporală a unei persoane, comercializarea de
produse alimentare necorespunzătoare calitativ, traficul de droguri, însuşirea de
bani şi bunuri din gestiunea unui agent economic, falsificarea de bancnote,
uciderea unei persoane etc.
 Răspunderea juridică intervine nu numai în condiţiile unei acţiuni, respectiv
comiterea unor fapte ilicite, ci şi în condiţiile unei abstenţiuni (abţineri). De
exemplu, Codul Penal (art. 315) sancţionează persoana care se abţine (omite) să
acorde ajutor unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în
primejdie. De asemenea, legea pedepseşte pe conducătorul auto care, accidentând o
persoană, omite (se abţine) să transporte victima la cea mai apropiată unitate
spitalicească.
 Conduita ilicită se exprimă diferenţiat, în funcţie de forma de răspundere:
comiterea unei infracţiuni, săvârşirea unei contravenţii, cauzarea unui prejudiciu,
săvârşirea unei abateri disciplinare,
b) Vinovăţia desemnează atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă
ilicită, faţă de fapta pe care o comite, precum şi faţă de consecinţele acestei fapte.
 Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa.
 Intenţia,  care cunoaşte două forme (intenţia directă şi intenţia indirectă), se
reţine ca formă a vinovăţiei atunci când subiectul acţionează deliberat, deplin
conştient, urmărind producerea efectului dorit, cunoscând şi asumându-şi riscurile
comiterii faptei respective sau acceptă cu uşurinţă producerea efectului.
 Culpa, care cunoaşte şi ea două forme (neglijenţa şi imprudenţa) se reţine ca
formă a vinovăţiei atunci când subiectul, prin maniera concretă de conduită, nu
prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuia să le prevadă, sau prevăzându-le,
speră în mod uşuratic să nu se producă.
 Vinovăţia, analizată ca element constitutiv şi temei al răspunderii juridice,
presupune recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-
şi alege modalitatea de a se comporta în raport cu scopul urmărit în mod conştient.
 Răspunderea juridică nu intervine în situaţia săvârşirii unei fapte ilicite, dar fără
vinovăţie. Astfel de cazuri sunt: starea de minoritate a făptuitorului, legitima
apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morală, starea de beţie
fortuită completă.
c) Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia,
reprezintă a treia condiţie esenţială a răspunderii juridice, considerată drept
condiţie obiectivă.
 Răspunderea juridică se declanşează numai în situaţia în care, rezultatul ilicit al
faptei săvârşite cu vinovăţie este consecinţa nemijlocită a acţiunii întreprinse de
subiectul de drept determinat. Cu alte cuvinte, acţiunea desfăşurată de subiectul
activ este cauza producerii efectului negativ pentru ordinea de drept.
 Este limpede faptul că, între cauză şi efect, trebuie să existe o legătură.
 Organul de stat însărcinat să stabilească o anumită formă de răspundere (penală,
civilă, administrativă etc.) trebuie să stabilească cu maximă precizie şi deplină
claritate legătura de cauzalitate între acţiunea ilegală a subiectului activ şi
rezultatul concret, material al acestei acţiuni.
 Prin urmare, constatăm faptul că organul de stat este pus să răspundă cu preciziune
dacă un rezultat produs (uciderea unei persoane, furtul unui bun, distrugerea unui
bun, tulburarea ordinii publice etc.) este consecinţa directă a acţiunii ilicite
desfăşurate de o anume persoană.
 Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie cunoscute împrejurările exacte ale
cauzei, maniera concretă de producere a acţiunii subiectului, consecinţele acesteia,
analiza factorilor şi condiţiilor care au influenţat producerea rezultatului etc.
 
4. Principiile generale ale răspunderii juridice sunt definite ca acele
idei fundamentale care reflectă, într-un mod specific, principiile fundamentale ale
dreptului (al legalităţii; al libertăţii şi egalităţii; al responsabilităţii; al dreptăţii,
echităţii şi justiţiei), fiind caracteristice instituţiei răspunderii juridice.
 În opinia noastră, principiile generale ale răspunderii juridice sunt:
 a) principiul legalităţii, respectiv al angajării răspunderii juridice doar în
temeiul legii, valabil pentru toate formele răspunderii juridice, deoarece în orice
ramură de drept şi în cadrul oricărei forme a răspunderii juridice se pot aplica
sancţiuni juridice numai pentru fapte ilicite;
 b) principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie cere ca orice
subiect de drept să fie sancţionat numai atunci când el este vinovat şi numai în
limitele vinovăţiei sale;
 c) principiul prezumţiei de nevinovăţie a fost consacrat pentru prima dată în
legislaţia SUA (sec. al XVIII-lea), fiind preluat în Declaraţia Revoluţiei franceze
din 1789, care, la art. 8 stipulează: „orice om trebuie considerat nevinovat până la
probarea culpabilităţii sale”;
 d) principiul justeţei sancţiunii presupune ca fiecare sancţiune aplicată să fie
proporţională cu gravitatea faptei ilicite;
 e) principiul non bis in idem (nu de două ori pentru aceeaşi faptă) constă în
faptul că persoana care a încălcat o dispoziţie legală răspunde o singură dată pentru
fapta săvârşită şi va suporta o singură sancţiune juridică.
 Examinând această cerinţă, principiul non bis in idem nu exclude posibilitatea
intervenţiei simultane a mai multor forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi
persoană, când prin fapta ilicită au fost încălcate mai multe norme juridice de
natură diferită, aparţinând diferitelor ramuri de drept;
 f) principiul autorităţii de lucru judecat care consacră situaţia în care, o instanţă
de judecată nu poate judeca o cauză în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă
de către o altă instanţă;
 g) principiul celerităţii răspunderii juridice, implică oportunitatea şi
operativitatea tragerii la răspundere a persoanelor care au săvârşit fapte ilicite.
 
 5. Funcţiile răspunderi juridice sunt mai limitate decât funcţiile dreptului.
Pentru a le defini trebuie plecat de la răspunsul la întrebarea: ce face sau ce ar
trebui să facă răspunderea juridică?
 În opinia noastră, funcţiile răspunderii juridice desemnează gradul de influenţă al
acesteia asupra relaţiilor sociale, asupra conduitei oamenilor, asupra ordinii publice
şi stării de securitate juridică din societate.
 Funcţia de reprimare, exprimată prin sancţiunea aplicată în cazurile de
încălcare a dispoziţiilor normelor juridice, are ca finalitate sancţionarea atât a
faptei ilicite, cât şi a făptuitorului. Prin aceasta se asigură excluderea din
relaţionarea socială a făptuitorilor care lezează grav valorile apărate de drept (viaţa,
sănătatea, integritatea persoanelor etc.).
 Funcţia reparatorie, acţionează simultan cu funcţia de reprimare şi constă în
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite materializată în punerea
vinovatului în imposibilitatea de a mai săvârşi fapte ilicite (în situaţia privării de
libertate), în obligarea acestuia de a repara paguba materială produsă prin fapta
săvârşită.
 Funcţia preventivă a răspunderi juridice comportă o analiză profundă
asupra realităţii sociale, asupra componentei care vizează starea de
contravenţionalitate, de infracţionalitate, de indisciplină şi dezordine din societate.
Se afirmă, în mare măsură justificat, că cea mai bună prevenire este constatarea şi
sancţionarea faptelor ilegale săvârşite. Calitatea reacţiei autorităţilor faţă de
comportamentele ilegale este esenţială. În aceeaşi măsură este vitală activitatea
generală de prevenţie. Răspunderea juridică este una din componentele prevenţiei
generale.
 
6. Forme specifice ale răspunderii juridice
a)Răspunderea penală este un raport juridic de constrângere, născut ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni. El se stabileşte între stat şi infractor. În cadrul
acestui raport juridic statul are dreptul să tragă la răspundere pe infractor, să-i
aplice sancţiunea prevăzută de lege şi să-l constrângă să o execute. Infractorul este
obligat să răspundă pentru fapta sa şi să se supună pedepsei aplicate.
 Răspunderea penală constituie, alături de infracţiune şi pedeapsă, una din
instituţiile fundamentale ale dreptului penal.
 Precizări:
─ răspunderea penală presupune săvârşirea unui fapt ilicit special, adică a
unui ilicit penal, care se cheamă infracţiune;
─ infracţiunea, o dată săvârşită, constituie singurul şi suficientul temei al
răspunderii penale. Este deci suficient să se constate existenţa unei infracţiuni
pentru ca răspunderea penală să fie declanşată;
─ subiectul activ al răspunderii penale este statul, pentru că el este singurul
împuternicit să exercite constrângerea asupra infractorului, care este considerat
subiect pasiv, pentru că asupra lui se răsfrânge sancţiunea penală aplicată;
─ subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiectul activ al
infracţiunii, adică persoana fizică vinovată de săvârşirea sau de participarea la
săvârşirea unei infracţiuni;
─ pedeapsa, ca sancţiune tipică de drept penal, se deosebeşte de toate celelalte
sancţiuni juridice pentru că reprezintă cea mai dură formă de constrângere (ea poate
viza nu numai patrimoniul, dar însăşi libertatea persoanei);
─ sancţiunile penale, indiferent că se referă la amendă, confiscare, închisoare
etc., nu au caracter reparator, ele având un scop preventiv şi de înfăptuire a
justiţiei;
─ constatarea răspunderii penale se face prin constatarea existenţei
infracţiunii de către organele judiciare specializate ale statului.
 
 Principiile răspunderii penale
 
─ principiul legalităţii răspunderii penale evidenţiază faptul că răspunderea
penală trebuie să aibă loc pe baza şi în strictă conformitate cu legea;
─ principiul umanismului răspunderii penale este determinat de caracterul
democratic şi umanist al întregului nostru sistem de drept, care ţine seama de
condiţia umană;
─ principiul răspunderii personale: răspunderea penală are caracter
personal, ea se adresează exclusiv persoanei care a comis infracţiunea. În dreptul
penal nu este acceptată răspunderea pentru fapta comisă de altă persoană. Nu este
admisă răspunderea colectivă;
─ principiul unicităţii răspunderii penale se referă la faptul că săvârşirea
unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală şi aplicarea sancţiunii;
─ principiul prescriptibilităţii răspunderii penale se referă la faptul că
răspunderea penală nu mai poate interveni dacă operează instituţia prescripţiei,
adică trecerea unui anumit interval de timp (prevăzut de Codul Penal) de la
săvârşirea infracţiunii în care infractorul nu a fost tras la răspundere penală, pentru
că această răspundere nu a fost stabilită în interiorul acelui termen.
 Înlocuirea răspunderii penale  este o instituţie juridică în baza căreia instanţa
de judecată înlocuieşte, în condiţiile prevăzute de lege, răspunderea penală cu o
altă formă de răspundere juridică ce atrage după sine o sancţiune cu caracter
administrativ.
 Măsura înlocuirii răspunderii penale se dispune de către instanţa de judecată
atunci când sunt întrunite, în principal, următoarele condiţii:
─ pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an
sau amenda;
─ când a fost recuperat integral prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită;
─ când fapta săvârşită prezintă un pericol social redus;
─ când instanţa constată o atitudine şi comportare bună a făptuitorului şi
acesta prezintă garanţia îndreptării conduitei sale.
 Sancţiunile care se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale sunt: mustrarea,
mustrarea cu avertisment şi amenda.
 
PRECIZARE:
 Înlocuirea răspunderii penale nu se confundă cu înlăturarea
răspunderii penale.
 Înlăturarea răspunderii penale nu trebuie considerată un act de voinţă arbitrar
al autorităţii statale, ea fiind legată strict şi determinată de cauze generale şi
cauze speciale.
 Cauzele generale sunt: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile,
împăcarea părţilor.
 Cauzele speciale sunt considerate (cu titlu exemplificativ): desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 C.p.), împiedicarea de către participant
a consumării faptei (art. 30 C.p.), calitatea de soţ sau rudă apropiată a tăinuitorului
(art. 221 alin. 2 C.p.), denunţarea faptei de către mituitor (art. 255 alin. 3 C.p.),
retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C.p.) şi altele.
 
 PRECIZARE: Cauzele care conduc la înlăturarea răspunderii penale nu se
confundă cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
 
Cauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte prevăzute de lege sunt:
─ lipsa pericolului social al faptei;
─ legitima apărare;
─ starea de necesitate;
─ constrângerea fizică şi morală;
─ cazul fortuit;
─ iresponsabilitatea;
─ beţia fortuită (accidentală);
─ minoritatea făptuitorului;
─ eroarea de fapt.
 
Răspunderea penală a persoanei juridice
 Codul penal al României reglementează condiţiile generale ale răspunderii penale
a persoanelor juridice în următoarea formulare: persoanele juridice, cu excepţia
statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate
ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele
persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de
legea penală.
 Textul de lege (art. 191 Cod Penal) precizează faptul că „răspunderea penală a
persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a
contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni”.
 Persoanei juridice i se aplică, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, numai o sigură
pedeapsă principală, aceasta fiind amenda, care constă în suma de bani pe care
persoana juridică este condamnată să o plătească. Pentru a aplica pedeapsa amenzii
unei persoane juridice, ca pedeapsă penală, instanţa de judecată trebuie să constate
că fapta prevăzută de legea săvârşită de acea persoană juridică constituie
infracţiune.
 Persoana juridică poate comite, în principiu, în calitate de autor, instigator sau
complice, orice infracţiune, indiferent de natura acesteia.
 Pe lângă pedeapsa principală a amenzii se pot aplica persoanei juridice şi una sau
mai multe pedepse complementare:
 –dizolvarea persoanei juridice constituie cea mai aspră pedeapsă complementară
şi poate fi aplicată în situaţia în care persoana juridică a fost constituită în scopul
săvârşirii de infracţiuni, când obiectul de activitate al persoanei juridice a fost
deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni, precum şi atunci când, cu rea-credinţă,
persoana juridică condamnată, nu execută una dintre pedepsele prevăzute în art.
531 alin. 3, lit. b-d din Codul Penal;
 –suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau
suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în legătură cu care s-a
săvârşit infracţiunea pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani;
 –închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o perioadă de la 3
luni la 3 ani;
 –interzicerea de a participa la achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani;
 –afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
 
b) Răspunderea administrativă cunoaşte trei forme principale, care vor fi
detaliate în cursul de drept administrativ:
 1. răspunderea administrativ-disciplinară, intervine în situaţia producerii de
abateri care nu au caracterul unei contravenţii şi care atrag sancţiuni ca: destituirea
din funcţie, expulzarea unui străin, retrogradarea din funcţie, avertisment,
diminuarea salarizării etc.;
 2. răspunderea administrativ-contravenţională, intervine în situaţia când o
persoană fizică sau juridică săvârşeşte o contravenţie. Regimul juridic al
contravenţiilor este reglementat de Legea nr. 180/2002.
 Potrivit art. 1 din acest act normativ, legea contravenţională apără valorile sociale,
care nu sunt ocrotite prin legea penală.
 Legea defineşte contravenţia ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată prin:
─ lege;
─ ordonanţă şi hotărâre a guvernului;
─ hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului Municipiului Bucureşti;
─ hotărâre a consiliului judeţean;
─ hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
 Obiectul contravenţiei îl constituie relaţiile sociale, bunurile şi interesele
legitime apărate prin normele juridice, cărora li se aduc atingere sau sunt puse în
pericol de fapta săvârşită.
 Subiectul contravenţiei (autorul) este atât persoana fizică, cât şi persoana juridică
care săvârşeşte fapta contravenţională.
 Sancţiunile contravenţionalesunt, potrivit
legii, principale şi complementare.
 Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
 a) avertismentul;
 b) amenda contravenţională;
 c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
 Sancţiunile contravenţionale complementare  sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi;
c) închiderea unităţii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activităţii agentului economic;
f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiinţarea terenurilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
 În legătură cu subiecţii răspunderii contravenţionale, legea stipulează în art. 6:
,,avertismentul, amenda contravenţională şi obligarea la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii se pot aplica oricărui contravenient: persoană fizică sau
juridică.
 Precizări:
─ minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional;
─ pentru contravenţiile săvârşite de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi
maximul amenzii stabilite în actul normativ se reduce la jumătate;
─ minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu
închisoare contravenţională sau cu obligarea la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
─ caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări,
stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii,
beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum şi a infirmităţii, dacă are legătură
cu fapta săvârşită. Aceste cauze, care înlătură caracterul contravenţional al faptei se
constată  numai  de instanţa de judecată;
─ sancţiunile prevăzute în prezenta lege nu se aplică în cazul contravenţiilor
săvârşite de militarii în termen (art. 44, alin. 1).
 3. răspunderea administrativ-patrimonială intervine în sarcina statului pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, pentru
pagubele cauzate prin actele administrative emise sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a cererilor adresate autorităţilor publice.
 c)Răspunderea civilă cunoaşte două forme:
─ răspunderea civilă contractuală care desemnează obligaţia debitorului de
a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei asumate în
cadrul unui contract;
─ răspunderea civilă delictuală care desemnează obligaţia civilă de reparare
a prejudiciului cauzat ca urmare a comiterii unei fapte ilicite. Este vorba de o
sancţiune civilă care se aplică nu în privinţa persoanei ci a patrimoniului acesteia
(se transmite şi moştenitorilor). În cadrul răspunderii civile delictuale se disting trei
forme: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altei persoane şi
răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale.
 Pentru existenţa răspunderii civile se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport clar de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat
prejudiciul (intenţie, neglijenţă, imprudenţă).
 Dacă ar fi să comparăm răspunderea penală cu răspunderea civilă, ar trebui să
reţinem următoarele:
─ în cadrul răspunderii civile găsim şi răspunderea pentru fapta altuia, pe care
răspunderea penală o exclude categoric;
─ în cadrul răspunderii civile nu se operează cu grade de vinovăţie,
răspunderea este angajată uniform, chiar pentru culpa cea mai uşoară;
─ în răspunderea penală se operează cu grade de vinovăţie clar delimitate:
intenţia (directă-indirectă), culpa, lipsa de pericol social, pericol social redus,
consecinţe grave etc.;
─ răspunderea penală nu urmăreşte prin sancţiunile aplicate să asigure
caracterul reparator al faptei, situaţie caracteristică răspunderii civile.
d) Răspunderea membrilor Guvernului reprezintă una dintre cele mai
discutate probleme apărute după intrarea în vigoare a Constituţiei României. În art.
109 din Constituţie se prevede:
„(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru
întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele
acestuia.
(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului
sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.
 e) Răspunderea senatorilor şi deputaţilor este reglementată în art. 72 din
Constituţia României (imunitatea parlamentară):
 a) deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile
sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului;
b) deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte
care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi perchezionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte, după consultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în
judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Compentenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
c) în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei. Ministerul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizază constată
că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
SISTEMUL DREPTULUI
 
 Temele parcurse în cadrul cursului de Teoria Generală a Dreptului au scos în
evidenţă faptul că societatea modernă se caracterizează printr-o amplificare fără
precedent a activităţii normative, de reglementare juridică a domeniilor extrem de
dinamice şi complexe ale realităţii sociale.
 Se produce în fapt supraîncălzirea mecanismului de reglementare juridică.
Numărul mare de acte normative existente impune organizarea şi ordonarea
acestora potrivit unor criterii moderne. Dreptul nu există şi nu funcţionează prin
simpla alăturare a actelor normative. El există ca un sistem bine structurat care
cuprinde o vastă reţea relaţională, riguros organizată şi ierarhizată.
1. Noţiunea sistemului dreptului
Sistemul dreptului desemnează structura internă a dreptului, adică organizarea
lui interioară, chemată să asigure înfăptuirea unităţii normelor juridice şi gruparea
lor pe subsisteme (instituţii juridice, subramuri şi ramuri de drept).
 Sistemul dreptului este rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor juridice.
Sistemul dreptului nu reprezintă o simplă sumă (adunare) contabilă (numerică)
de norme juridice, ci un ansamblu bine structurat şi echilibrat de subsisteme şi
componente (norme juridice, instituţii juridice, subramuri de drept, ramuri de drept,
diviziuni ale dreptului).
Sistemul dreptului nu este fixat pentru totdeauna, el evoluează în deplin
acompaniament cu societatea; se modifică şi se transformă potrivit schimbărilor din
societate.
2. Cum este construit sistemul dreptului
─ elementul care stă la baza sistemului este norma juridică, pe care am
definit-o ca fiind regula de conduită cu caracter general, tipic, impersonal şi
obligatoriu.
 ─ următorul element al construcţiei sistemului dreptului îl
reprezintă instituţia juridică, pe care o definim ca un grup unitar de două sau
mai multe norme juridice care reglementează o categorie distinctă de relaţii
sociale. Între aceste norme juridice există legătura care le uneşte şi le conferă o
anume particularitate. Sunt considerate instituţii juridice: instituţia proprietăţii, a
căsătoriei, a adopţiei, a răspunderii penale, a infracţiunii, a contractului, a
moştenirii etc.
Aceste instituţii juridice sunt reglementate în legislaţia fiecărui stat nu de o
singură normă juridică, ci de un complex de norme juridice legate între ele printr-
un sistem de conexiuni care le conservă individualitatea şi trăsăturile proprii şi, în
acelaşi timp, le topeşte şi le transformă într-o nouă entitate juridică (abstractă) de
sine stătătoare.
Este evident faptul că normele juridice care alcătuiesc şi definesc o instituţie
juridică dau naştere la raporturi juridice specifice.
─ al treilea element al construcţiei sistemului dreptului îl
reprezintă subramura de drept, pe care o definim ca o grupare de instituţii
juridice ce reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, grupate de regulă
în coduri distincte. Sunt considerate subramuri de drept: dreptul maritim, dreptul
vamal, dreptul contabil, dreptul fiscal, dreptul penal militar, dreptul poliţienesc,
dreptul parlamentar etc.
─ al patrulea element al construcţiei sistemului dreptului îl
reprezintă ramura de drept, pe care o definim ca un ansamblu de norme juridice
care reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, legate între ele prin
trăsături comune, folosind, de regulă aceeaşi metodă de reglementare. Sistemul
dreptului cuprinde următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul
penal, dreptul procesual penal, dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul
administrativ, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul internaţional public,
dreptul internaţional privat.
─ al cincilea element al construcţiei sistemului dreptului îl reprezintă cele
două mari diviziuni ale dreptului: dreptul privat şi dreptul public.
Fiecare diviziune cuprinde mai multe ramuri de drept.
Astfel, dreptul privat cuprinde dreptul civil şi dreptul comercial, care
reglementează relaţiile sociale, patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care
participă persoanele fizice.
Dreptul public cuprinde: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul
administrativ, dreptul muncii şi protecţiei sociale, dreptul financiar, dreptul
procesual penal.
 În chip GRAFIC, sistemul dreptului se înfăţişează sub forma unei PIRAMIDE, a
cărei BAZĂ o constituie NORMA JURIDICĂ pe care sunt clădite etajele
următoare: instituţiile juridice, subramurile de drept, ramurile de drept şi
diviziunile de drept.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 Precizări:
─ ramurile de drept, care cuprind cea mai largă grupare de norme juridice,
se structurează după următoarele criterii:
─ după obiectul reglementării juridice, respectiv relaţiile sociale ce cad
sub incidenţa normelor juridice;
─ după metoda reglementării, respectiv modalitatea practică de
înfiinţare a conduitei subiectelor de drept;
─ după principiile comune ramurii respective de drept.
─ sistemul dreptului nu este o construcţie rigidă: în evoluţia lui sistemul
înregistrează apariţia unor noi ramuri sau subramuri de drept, a unor noi instituţii
juridice. Se vorbeşte astăzi de dreptul spaţial, dreptul energiei nucleare, dreptul
proprietăţii intelectuale, dreptul afacerilor, dreptul bancar, precum şi de noi
instituţii juridice: instituţia pieţei de capital, instituţia privatizării etc.
─ sistemul dreptului evoluează o dată cu societatea. El este dependent de
evoluţia relaţiilor sociale. Caracterul său dinamic este pus în evidenţă de apariţia
unor noi norme juridice, de noi raporturi şi instituţii juridice.
3. De ce este necesar studiul sistemului dreptului?
─ în primul rând, pentru că prin studierea şi înţelegerea mecanismelor sale de
funcţionare, se pot depista rapid lacunele, respectiv zonele şi domeniile realităţii
sociale care nu sunt reglementate juridic sau sunt insuficient reglementate (spălarea
banilor, crima organizată, protecţia martorilor etc.);
─ în al doilea rând, pentru că el identifică normele juridice perimate, care nu
mai corespund realizărilor. Exemple: completarea legislaţiei în domeniul
privatizării, a organizării pieţei de capital, elaborarea de noi legi pentru domeniul
bancar, reglementarea procedurii falimentului etc.;
─ în al treilea rând, pentru că sistemul dreptului asigură concordanţa,
articularea între normele juridice, instituţiile juridice şi ramurile dreptului;
 ─ în al patrulea rând, pentru că sistemul dreptului asigură sistematizarea
normelor juridice prin cele două forme: codificarea şi încorporarea;
─ în al cincilea rând, pentru că numai un sistem închegat de drept poate
asigura buna interpretare şi aplicare a dreptului.
 
4. Securitatea juridică şi complexitatea dreptului
Trăim în primul deceniu al secolului XXI, marcat de dezvoltarea societăţilor
bazate pe cunoaştere.
 În urmă cu mai bine de 50 de ani (anul de pornire este considerat 1956 – anul în
care, pentru prima dată, în SUA, „gulerele albe” şi lucrătorii din servicii au depăşit,
ca număr, „gulerele albastre”, muncitorii industriali) începea viaţa societăţii bazate
pe cunoaştere. Atunci, a început tranziţia de la societatea industrială la societatea
informaţională, bazată pe munca intelectuală.
 Au urmat, în deceniile 60 şi 70, revoluţiile feministe şi sexuale. În 1966
Organizaţia Naţională a Femeilor din S.U.A. solicita ca femeile să aibă dreptul de a
participa pe picior de egalitate, la revoluţia creată de automatizare şi la activitatea
economică în general. Revoluţia feministă a reprezentat materializarea, punerea în
aplicare a principiului fundamental al egalităţii în drepturi a bărbaţilor şi a
femeilor.
 Etapa pe care o parcurgem poate fi definită drept o nouă revoluţie, pentru că
„revoluţiile reale schimbă atât instituţiile, cât şi tehnologiile, ele destramă şi
reorganizează componentele societăţii”.
 În prezent, rolurile tradiţionale se modifică extrem de rapid.
 Alvin Tofler spunea: „rolurile soţilor şi soţiilor, părinţilor şi copiilor, profesorilor
şi studenţilor, şefilor şi muncitorilor au implicaţii nu doar psihologice, ci şi
economice”. Lumea este pe cale de a fi transformată dramatic şi irevocabil.
 Nu numai revoluţia digitală şi Internetul generează schimbări fundamentale:
cercetarea ştiinţifică se extinde spectaculos în direcţii nebănuite. Câteva exemple
sunt în măsură să sporească dramatismul existenţei noastre şi neliniştea generală:
au fost realizate cercetări în domeniul antimateriei, al microfluidelor, al polimerilor
conducători de electricitate, al energiei, geneticii, clonării umane etc.
 Trăim într-o lume modificată radical. Modificările intervenite în societatea
contemporană sunt acompaniate de decadenţă, inovaţie şi experimentate; oamenii
sunt cei care experimentează noi moduri de viaţă, noi valori, noi credinţe, noi
structuri familiale, noi tipuri de muzică, literatură şi artă, noi relaţii între sexe.
Astăzi, fiecare societate, aflată în epoca cunoaşterii, îşi doreşte să funcţioneze
sincronizat, ca o maşinărie eficientă.
 În realitate, fiinţele umane şi societăţile umane reprezintă sisteme deschise,
dezordonate şi cu multe imperfecţiuni. În viaţa noastră, a oamenilor, în viaţa
societăţilor noastre, se întâlnesc zone de haos, de instabilitate, cu zone de
stabilitate. Omul şi societatea nu pot fi analizate decât în deplinătatea acestei
imagini. Omul şi societatea au nevoie de stabilitate, de sincronizare, după cum
trebuie să accepte haosul pe care trebuie să-l controleze, să-l gestioneze astfel încât
teritoriul acestuia să nu depăşească masa critică.
 Aşadar, societatea ni se înfăţişează ca un sistem complex de structuri
instituţionale, de relaţii interumane, în care autorul principal este omul (fiinţa
umană).
 Răsfoind opera lui G.W. Hegel (conferinţa din 18 septembrie 1806) vom citi: „ne
aflăm la porţile unei epoci importante, ale unei epoci zdruncinate, când spiritul o ia
înainte într-un salt, îşi depăşeşte forma anterioară pentru a îmbrăca una nouă. O
nouă fază a spiritului se pregăteşte să apară”. După 200 de ani, aceste idei sunt
extrem de actuale.
 Într-un asemenea context al modernităţii şi dinamismului social, se naşte
întrebarea: care este locul şi rolul statelor şi sistemelor de drept în gestionarea
acestor complexe probleme?
 Există o nelinişte a dreptului generată de faptul că, niciodată în cursul istoriei sale,
speţa umană nu s-a aflat în faţa atâtor probleme complexe, ca cele de acum:
explozia demografică în ţările slab dezvoltate, scăderea demografică în ţările
supraindustrializate, criza alimentară pe care o suportă dramatic miliarde de
oameni, conflicte religioase, terorismul, extensia crimei organizate, creşterea
manifestărilor violente în rândul tinerilor, poluarea criminală a mediului
înconjurător, modificarea sistemelor de valori etc.
 Oamenii se simt fără apărare, sunt catapultaţi într-o lume pe care nu o înţeleg şi
care nu îi înţelege, sunt copleşiţi de multitudinea de fenomene care vin din toate
părţile şi asistă pietrificaţi la avalanşa de pseudosoluţii pe care guvernanţii le oferă
într-o epocă în care conceptele de globalizare, universalizare, mondializare sunt
rostite cu o frecvenţă năucitoare.
 Statele puternice, cu legi şi structuri democratice, violează legea internaţională, ori
de câte ori se pune problema intereselor lor naţionale directe. Deseori, religiile
servesc ca scuză pentru lupta fratricidă (Irlanda, Kosovo, Liban, Indonezia etc.)
alimentată de ambiţiile celor puternici.
 Pentru cele mai multe ţări, principiul suveranităţii este din ce în ce mai
incompatibil cu realităţile globalizării şi interdependenţelor.
 Guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare politic pe termen scurt, neglijând
sistematic perspectiva pe termen lung. Consecinţa acestor politici de guvernare o
constituie acumularea de probleme nerezolvate şi permanentele crize de guvernare.
Ciclul normal parlamentar de patru ani sau cinci ani între alegeri este o trăsătură a
guvernării democratice. Jocul puterii, al partidelor politice, determină ca atât
administraţiile cât şi opoziţia să răspundă rapid la problemele de importanţă
imediată pe care le pune electoratul, dacă doreşte să deţină în continuare sau să
câştige puterea la viitoarele alegeri.
 Aceasta accentuează neîncrederea în guverne, partide politice şi personalităţi
publice, îngrijorarea faţă de creşterea birocraţiei şi corupţiei, absenteismul la urne
şi alienarea generală a societăţii.
 Oamenii se simt abandonaţi de autorităţi: se impune o reformă a statului şi,
implicit, a dreptului, o reformă reală care să facă din oameni parteneri reali, activi
şi conştienţi în procesul de conducere democratică.
 Societatea de mâine, indiferent cum îi vom spune: globală, universală sau
mondială, nu poate fi reală şi nu poate fi mai bună decât cea de astăzi dacă nu
„soarbe” din licoarea sublimă a valorilor morale şi spirituale care-i pot asigura
dinamica necesară. Deasupra culturilor, religiilor şi filozofiilor există în fiinţa
umană o sete de libertate, a aspiraţiilor de a-şi depăşi limitele care nu au putut fi
abolite de nici o dictatură şi nici o altă forţă.
 Persoanele sunt confruntate cu contradicţii culturale, suferă de lipsa identităţii, nu
au conturată motivaţia muncii, sunt obsedate şi îngrijorate de decăderea religiei, a
valorilor şi cerinţelor tradiţionale. Această stare conduce la instaurarea
supraconsumului, a hiperindividualismului, a egoismului, a înstrăinării individului.
 Omul simte în sinea lui că nici statul şi nici dreptul nu-l mai consideră figura
centrală a realităţii sociale, se consideră ignorat într-o lume din ce în ce mai străină
lui, o lume imorală în care elitele sfidează marea masă a indivizilor.
 Omul din societatea începutului de mileniu trei cere să-i fie respectate valorile
permanente: libertatea, drepturile omului şi responsabilităţile, viaţa familială,
drepturi egale pentru femei şi bărbaţi, înţelegere şi protecţie pentru oamenii în
vârstă şi handicapaţi, toleranţă, respect pentru viaţă şi pace, lupta pentru adevăr.
 Noile realităţi impun o nouă etică a naturii dictată de cutremurătoarele probleme
ale mediului, o etică a vieţii, exemplificată prin progresele uimitoare ale
geneticii, o etică a dezvoltării, rezultată din decalajul inuman dintre săraci şi
bogaţi, o etică a imaginilor care ar trebui să modereze influenţa televiziunii prin
excesiva dramatizare a imaginii, o etică a solidarităţii dictată imperios de faptul
că dimensiunea problemelor puse de omenire astăzi necesită cooperare între
oameni, ca o condiţie pentru supravieţuire.
 Trebuie să spunem că de prea multe ori valorile „obiective” sunt cele ce sunt
impuse prin norme juridice, prin drept în ultimă analiză, de către aceia care deţin
puterea, care doresc cu orice preţ să-şi impună valorile lor, prin nesocotirea
valorilor altora sau chiar prin suprimarea acestora.
 Într-un asemenea cadru, DREPTUL este neliniştit. Neliniştea din ofensiva
ideologiilor care nu fac distincţia dintre drepturile oamenilor şi drepturile banilor,
care echivalează libertatea şi drepturile persoanelor individuale cu libertatea pieţei
şi drepturile de proprietate. Libertatea pieţei înseamnă tot mai multă libertate
banilor, iar când drepturile sunt o funcţie a proprietăţii şi nu a persoanei, este
limpede că numai cei care deţin proprietatea au drepturi.
 Neliniştea DREPTULUI este alimentată de tendinţa acestor ideologii de a impune
drept obligaţie fundamentală a individului aceea de a respecta contractele şi
drepturile de proprietate ale semenilor săi, aceştia din urmă fiind practic eliberaţi
de obligaţii faţă de cei ce nu au proprietate.
 Dreptul riscă să instituţionalizeze sărăcia, lăcomia, dispreţul faţă de om şi
comportamente abuzive.
 Dreptul riscă să instituie un sistem penal care acţionează la baza societăţii şi nu la
vârful acesteia.
 Sociologii dreptului evidenţiază cu claritate faptul că legiuitorii sunt interesaţi de
păstrarea unui anumit tip de ordine juridică. Nu ne mai surprinde faptul că
vânzarea pe nimic a unei părţi a avuţiei unui popor se numeşte „privatizare” şi nu
furt, că aducerea unor familii şi comunităţi întregi în stare de sărăcie se numeşte
„disponibilizare” sau „raţionalizare” şi nu genocid.
 Dreptul are motive de nelinişte şi pentru simplul fapt că închisorile sunt ticsite de
infractori aparţinând straturilor inferioare ale societăţii, care au furat, au violat, au
tâlhărit sau au comis alte infracţiuni mărunte.
 Elitele nu au reprezentare în puşcării! Nu pentru că acestea nu ar comite
infracţiuni, ci pentru că organele speciale ale statului nu vor, nu pot sau nu ştiu să
descopere infracţiunile săvârşite de aceştia. Infractorii care acţionează în lumea
afacerilor ajung în instanţele de judecată, în cazuri rarisime şi extreme.
Contrabandiştii, traficanţii, delapidatorii şi autorii evaziunilor fiscale au şanse
infinit mai mari de a-şi rezolva cazul în afara tribunalului decât hoţii mărunţi şi
criminalii de rând.
 Dreptul are şi alte numeroase motive de nelinişte… le recepţionăm zilnic şi ne
întrebăm cum va reuşi DREPTUL să fie drept, pentru fiecare dintre noi şi pentru
toţi laolaltă.
 Printre termenii care au dispărut în ultimii zece ani din vocabularul curent este şi
cel de „legalitate”. Noţiunea înseamnă respectarea legii, în sens general.
 Gaius definea legea ca fiind „quod populus romanus iubet atque constituit”,
adică ceea ce poporul roman porunceşte şi rânduieşte.
 Cele mai importante măsuri ale statului în domeniul economic, social, cultural şi
al ocrotirii drepturilor şi libertăţilor democratice îmbracă forma legilor.
Respectarea legii exprimă atitudinea cetăţenilor, a organelor de stat, a organismelor
sociale şi organizaţiilor de orice fel faţă de actele normative în vigoare, faţă de
normele juridice.
 Un ministru în funcţiune afirma într-o conferinţă de presă că „deşi este proastă
şi nu ne favorizează, legea proprietăţii publice nu va afecta procesul”. De
fapt, nu este singura persoană publică care afirmă despre o lege că este proastă.
Norma juridică are un caracter general, impersonal, şi nu poate, oricât de perfectă
ar fi exprimarea ei, să cuprindă toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Poate că
o lege este proastă, dar este lege. O lege este dură, dar este lege.
 Respectarea normelor de drept constituie o condiţie necesară pentru realizarea
prevederilor dreptului şi pentru crearea ordinii de drept. Nici un tip istoric de stat,
nici un sistem de drept nu se poate lipsi de respectarea prevederilor care exprimă
voinţa de stat, care fixează măsurile principale ale statului în conducerea vieţii
economice, sociale, culturale etc.
 Dacă un ministru declară în mod public că o lege este proastă, cum mai poate –
acelaşi ministru – să ceară respectarea acesteia de către subordonaţi, de exemplu?
 Legalitatea se referă atât la procesul de elaborare, cât şi la cel de aplicare şi
realizare a normelor juridice. O cerinţă a legalităţii este şi respectarea ierarhiei
actelor normative, în special respectarea supremaţiei legii. Or, legislaţia
ultimilor ani este parazitată de o mulţime de infracţiuni, norme
metodologice, ordine şi alte asemenea acte care, contrar principiului
supremaţiei legii statuat în Constituţie, sunt emise cu depăşirea
competenţei, adaugă la lege sau sunt contrar prevederilor legii. Aşadar,
în practică se constată o inversare a ierarhiei actelor normative, pe primul
loc fiind plasate instrucţiunile de aplicare şi nu legea. Este adevărat că
astfel de acte pot fi atacate în justiţie dar sunt puţine persoane – fizice şi chiar
juridice care îşi pot permite să cheltuiască bani şi să aştepte mai mulţi ani pentru ca
instanţa judecătorească să anuleze un act emis în dispreţul legii.
 Astfel de manifestări nu sunt izolate. Înregistrăm o atitudine qvasigenerală de lipsă
de respect faţă de lege.
 Prof. Luigi Ferrajoli (Universitatea Camerino – Italia) afirma în luna mai, 2005,
la Congresul Mondial de Teoria Dreptului de la Granada – Spania: „după
destrămarea imperiului sovietic (URSS) în anul 1991 se spera în
restaurarea păcii, a consolidării democraţiei şi instaurarea unei ordini
internaţionale de tip nou. În realitate, s-a instaurat o criză a
democraţiei în ce priveşte manifestarea acesteia la nivelul ordinii interne a
multor state occidentale. Cel mai important factor generator de criză îl
reprezintă personalizarea şi verticalizarea reprezentării politice. Se
constată o tendinţă crescândă a puterii executive în detrimentul autorităţii
parlamentare. Al doilea factor generator de criză îl reprezintă confuzia în
privinţa punerii în aplicare a principiului separaţiei puterilor în stat. Este
vorba despre separaţia între sfera publică şi cea privată, între puterea
politică şi cea economică. Unele puteri guvernamentale sunt subordonate
unor mari interese private, cum ar fi alianţa dintre puterea politică şi mass-
media (cazul Berlusconi în Italia).
 Al treilea factor îl reprezintă criza legalităţii în privinţa legilor ordinare, cât şi
a legii Constituţionale”.
 Diminuarea respectului faţă de lege este determinată, în opinia prof. Mark
Richevaux (Universitatea Dunkerque – Franţa) – 2002, de faptul că „legea
pierde din claritate şi coerenţă. Ea tinde să nu mai reprezinte voinţa
legiuitorului. Legea, prin tehnicitatea şi specializarea sa în creştere, apare
din ce în ce mai mult ca fiind expresia voinţei unor tehnocraţi fără nici un fel
de legitimitate sau unor grupuri de presiune care exprimă interesele unor
categorii sociale sau socioprofesionale precise, care luptă pentru a obţine
norma juridică cea mai favorabilă intereselor lor. Proiectele de legi sunt
expresia intereselor unor tehnocraţi care-şi promovează interesele”.
 Deloc întâmplător regăsim o asemenea apreciere în studiile lui Herbert
Spencer (1860) care menţiona: „guvernământul este născut prin agresiune şi
menţinut în agresiune. Păcatele legiuitorului sunt născute din ambiţiile
personale şi din interesele de clasă ale lui, dar şi din lipsa cunoştinţelor pe
care legiuitorii sunt moralmente datori să le posede pentru a reglementa
corespunzător”.
 Neliniştea dreptului este amplificată de evidenta lui neputinţă de a stopa
fenomenul criminalităţii, care ni se înfăţişează, potrivit opiniei lui Michael
Gurfinkel, ca un fapt politic şi geopolitic ce presează asupra relaţiilor şi
raporturilor de forţă între state şi regimuri ale lumii. Criminalitatea pare să nu aibă
nici o legătură cu nivelul economic şi social, cu ideologia, cultura sau religia: ea se
regăseşte la fel de bine şi în ţările bogate, şi în lumea a treia şi în fosta lume
comunistă; ea afectează în egală măsură şi statele cu tradiţie iudeo-creştină, Asia
confucianistă sau hindusă, Africa şi lumea islamică.
 Criminalitatea a devenit o problemă fundamentală în ţările cele mai mari, mai
bogate şi mai puternice din lume. În S.U.A., criminalitatea de înaltă violenţă
(omoruri, violuri, furturi cu mână armată, agresiuni fizice) a crescut cu 550 la sută
în perioada 1960-1990, iar consumul de droguri afectează 37 la sută din familiile
americane şi 44 la sută din elevii cursurilor secundare.
 În state din America Latină, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu, organizaţii
criminale au preluat controlul unor întinse teritorii, creând adevărate state în stat,
dotate cu armate proprii.
 Societăţile moderne, dotate cu impresionante structuri guvernamentale şi
administrative, secretă organizaţii criminale la scară mare, ramificate, ierarhizate
veritabile sub-state în sânul statului.
 În opinia lui Philippe Moreau Defarges (1996), trei factori explică fenomenele
contemporane ale criminalităţii interne şi internaţionale:
 a) occidentalizarea lumii, respectiv deformarea radicală a structurilor
tradiţionale (familie, comunitate, şcoală), deschiderea frontierelor, însoţite
de abandonarea tradiţiilor, a moralei, obiceiurilor şi miturilor;
b) explozia fluxurilor de bunuri, servicii, capitaluri, informaţii, imagini şi de
oameni, exploatată de criminalitatea organizată;
c) ambiguitatea statului, care nu ştie cum să reacţioneze faţă de primii
doi factori.
 
Disciplina pe care am parcurs-o în cadrul studiilor universitare ne-a dat
posibilitatea să înţelegem de ce DREPTUL este prezent în fiecare act al vieţii
noastre şi dă sens şi substanţă existenţei noastre.
Într-un remarcabil eseu, intitulat „Elogiul dreptului” profesorul Gh.
Mihai consemna (vezi publicaţia „Planul de Justiţie” nr. 5/2006):
„Fireşte, dreptul nu conţine în limbajul său normativ termeni precum iubirea
sau ura, prietenia sau duşmănia, amăgirea sau dezamăgirea, speranţa sau
deznădejdea, frumosul sau urâtul, fericirea sau suferinţa. Chiar dacă vom căuta
îndărătul cuvintelor din acte juridice normative sau nonnormative, tot nu le vom
găsi. Dar, aşa cum admir geometria pentru rigoarea sa de o limpezime rece fără
egal, la fel admir dreptul pentru luciditatea sa practică inegalabilă. Despre
geometrie nu vom spune că îşi trage resursele din realităţile sociale ale vremurilor
pentru care este, aşa cum spuneam, despre drept. Numai că, tocmai de aceea
reglementarea juridică face dovada lucidităţi sale superioare, a unei lucidităţi
care aspiră la un umanism deplin. El nu consacră iubirea, aşa cum ne-am gândit
noi, dar o ocroteşte: ocroteşte familia, pe copii, femeia, creaţia lucrătorului şi a
savantului, rezultatele muncii oneste, bunul. El incriminează minciuna, ticăloşia
de varia feluri, reaua-credinţă, neonorarea cuvântului dat, laşitatea, trădarea,
indecenţa, aşează stavili urii şi duşmăniie. Dreptul modern întemeiază în formele
sale normative cele mai înalte valori omeneşti: libertatea şi demnitatea noastră; o
face cu luciditate practică, ştiind măsura concretă în care o poate face. Această
luciditate practică se numeşte prudenţă, iar prudenţa este o faţetă a înţelepciunii.
Fiind astfel, el constituie act de cultură, angajat în practica socială este fapt de
civilizaţie; act rodnic de cultură, cu diferenţe stilistice proprii, fapt semnificativ de
civilizaţie, cu antecedente şi continuări. Acuza de imperfecţiune e inutilă, critica
imperfecţiunilor sale e izvor de perfectibilitate, ca şi critica imperfecţiunilor
tuturor creaţiilor omeneşti. Nu trebuie să uităm că, în fondul său, dreptul modern
întemeiază cele mai înalte aspiraţii ale noastre: libertatea şi demnitatea”.
 
DREPTUL are un caracter ISTORIC şi SOCIAL. Ce înseamnă acest lucru?
 
1. Dreptul creşte dintr-o realitate socială şi istorică.
 2. Ca să existe drept trebuie să existe o societate, care la rândul ei presupune
ordine şi organizare.
 3. Societatea şi dreptul sunt două realităţi inseparabile, complementare şi
reciproce.
Dreptul reprezintă o creaţie, o construcţie spirituală realizată în mod conştient,
pe baza unei SCĂRI de VALORI.
 Dreptul nu este un scop în sine, el are întotdeauna o finalitate pe care trebuie să o
realizeze. Această finalitate se numeşte ORDINE SOCIALĂ, care cuprinde:
 – ordine economică,
 – ordine politică,
 – ordine juridică.
 ORDINEA juridică protejează componentele economice, politice şi sociale în
conformitate cu SISTEMUL DE VALORI al societăţii.
 Cu alte cuvinte, orice normă juridică care este elaborată de către puterea
legiuitoare trebuie să fie în acord, în concordanţă cu sistemul de valori existent.
 Ce este SISTEMUL DE VALORI?
 Trebuie să răspundem la întrebările:
 – Care sunt factorii care stabilesc sistemul de valori?
 – Care este natura şi conţinutul sistemului de valori?
 Sistemul de VALORI se regăseşte în dreptul pozitiv şi în Constituţie spun juriştii
germani. Cu alte cuvinte, valorile se află doar în ordinea juridică şi nicidecum în
societate.
 Într-o altă concepţie Esser – 1970 – valorile provin din societate şi din evoluţia
acesteia.
 O primă precizare se impune: nu există un drept natural ideal, absolut şi
suprapozitiv, imuabil şi valabil pentru toţi oamenii în spaţiu şi în timp. Nu a existat
niciodată un drept ideal, absolut şi etern.
 A doua precizare: orice ordine juridică are o existenţă istorică, adică relativă,
fiind în funcţie de condiţiile istorico-sociale ale timpului şi spaţiului său, respectiv
ale civilizaţiei în care se încadrează societatea respectivă.
 Dreptul este un fenomen de civilizaţie, deci o realitate istorico-socială. Pe cale de
consecinţă, sistemul de valori trebuie să fie de aceeaşi natură. SURSA Sistemului
de valori nu se poate găsi într-un drept natural, absolut şi abstract, ci în realitatea
socială concretă a societăţilor respective şi a dreptului lor.
 Aşa cum dreptul nu este absolut, nici sistemul de valori nu este absolut, el
evoluează împreună cu societatea.
 
 Originea şi natura sistemului de valori
 O primă concepţie (Henri Maine – 1860 – Londra) se referă la 3 faze, proprii
societăţilor primitive, respectiv religia, morala şi dreptul.
 Societăţile moderne nu cred în aceleaşi valori, ordinile lor juridice pot avea
finalităţi diferite, iar sistemele lor de valori se deosebesc. Ele pot fi de origine
religioasă sau etică, pot fi revelate de profeţi sau stabilite de personalităţi
charismatice, cum este cazul sistemelor islamic şi hindus. Ele pot fi de origine
socială şi pot rezulta din concepţii etice pe care societăţile respective le-au elaborat
de-a lungul timpului. Ele pot rezulta din concepţii morale ale unor categorii
profesionale ce joacă un rol important în elaborarea dreptului (cazul dreptului
englez).
 Valorile sunt relative, fiind dependente de condiţiile istorice ale societăţilor ce le
elaborează, adică de concepţiile fundamentale, caracteristice civilizaţiei în care
trăieşte societatea respectivă.
 Valorile nu preexistă societăţilor şi nici nu există în sfera lor. Ele se nasc pe
măsură ce societăţile se organizează.
 În societăţile primitive, valorile sunt elaborate anonim, în numele strămoşilor, al
forţelor supranaturale, de către magicieni, preoţi, vrăjitori etc. Ele (valorile) devin
tabuuri sau reguli de comportament foarte stricte, impunându-se colectivităţilor
(triburi, uniuni de triburi etc.) cu o forţă irezistibilă.
 În societăţile organizate, dinamice şi deschise, valorile sunt de natură socială, dar
compozite, ele cuprinzând elemente de natură religioasă, etică, morală, politică,
economică etc. În aceste societăţi apare conştiinţa juridică care se traduce prin
acţiunea conştientă a indivizilor de a adera clar la valorile fundamentale existente
în societate.
 Întrebarea care se pune este: CINE stabileşte care sunt valorile unei societăţi care
trebuie reglementate de drept?
 Un prim pas l-a formulat Max Weber (1967) care a subliniat influenţa
determinantă pe care unele grupuri de oameni sau de personalităţi au avut-o asupra
formării dreptului. Afirmaţia sa se baza pe constatarea faptului că, în diverse
societăţi şi în anumite perioade de timp, ordinile juridice au fost formulate ori
influenţate în mare parte de „practicieni ai dreptului” jurisconsulţi şi pretori în
dreptul roman; judecători şi avocaţi în dreptul englez).
 Exemplul tipic îl reprezintă dreptul englez, operă a unui grup foarte restrâns de
avocaţi şi judecători (8-15 la număr în intervalul anilor 1200-1800), recrutaţi iniţial
din rândul feţelor bisericeşti. Aceştia formau, practic, o castă profesională de
practicieni care deţineau monopolul reprezentării clienţilor în faţa Curţii Regale,
din rândul lor fiind aleşi judecătorii. Mai târziu (început de secol XV) aceştia
deţineau şi monopolul formării juridice a juriştilor cu ajutorul unei ucenicii
practice.
 Dreptul pe care l-a elaborat această castă a fost un drept cazuistic, foarte legat de
viaţa practică, un drept pragmatic, alcătuit din precedente şi analogii, însă lipsit de
principii generale, fără să aibă vocaţia sistematizării.
 Revenind la SISTEMUL DE VALORI vom preciza funcţiile acestuia în societate:
 – funcţia de a clarifica şi consolida aspiraţiile materiale şi spirituale care nu sunt
resimţite în acelaşi grad de către membri societăţii;
 – funcţia de a elabora şi a întări consensul, respectiv adeziunea indivizilor la
valorile fundamentale;
 – funcţia de liant spiritual al societăţii respective;
 – funcţia de elaborare, de impunere a principiilor fundamentale care trebuie să
guverneze ordinea socială şi pe osatura cărora se organizează viaţa societăţii;
 – funcţia de a elabora principiile care vor guverna societatea în viitor.
 El luminează calea viitorului şi orientează evoluţia societăţii în ce priveşte ordinea
sa socială.
 
 Despre DREPT şi IDEOLOGIE
 Dreptul poate fi definit ca un ansamblu coerent de norme juridice cu caracter
obligatoriu, destinate să reglementeze relaţiile sociale în cadrul unei societăţi, sub
garanţia unor sancţiuni în cadrul unei ordini legitime.
 Dreptul exprimă şi serveşte o IDEOLOGIE, fiind profund influenţat de natura
acesteia.
 IDEOLOGIA a primit, ca termen, peste 700 de definiţii (vezi UNESCO 1960).
 Ea poate fi definită ca: „un complex de reprezentări, de credinţe şi de
convingeri privind sensul existenţei universului şi influenţa sa asupra
omului, care aspiră să fie global prin viziunea sa despre lume, despre
societate şi om. Este un întreg coerent şi indivizibil, ce trebuie
acceptat sau respins în totalitate. Adevăraţii destinatari ai ideologiilor
sunt masele” (Burdeanu – 1960).
 Ideologia întemeiază puterea politică, îi orientează acţiunea acesteia şi reprezintă
cadrul necesar elaborării dreptului.
 Orice ideologie este organic legată de puterea politică. Fiecare ideologie pretinde
că este unică, singura adevărată, ce nu poate fi discutată.
 Ideologiile nu au un caracter normativ. Statul este cel care, deţinând puterea
politică, transformă în drept pozitiv proiectul model pe care îl propun şi îl susţin
ideologiile.
 Ideologiile politice fac ca dreptul să-şi piardă autonomia sa relativă, acesta
devenind instrumentul unei ideologii şi al puterii politice care promovează acea
ideologie.
 
 Despre DATUL SOCIAL şi CONSTRUITUL JURIDIC
 Datul social înseamnă SOCIETATEA, adică realitatea socială ca sumă de
evenimente, fenomene, procese şi stări de lucruri existente într-o anumită perioadă
de timp.
 Societatea este un creuzet în care diverse forţe şi interese fermentează, se înfruntă
sau cooperează într-o manieră obscură sau la vedere. Aceste forţe şi interese pot fi
de natură materială sau spirituală, fiind generate şi întreţinute de motivaţii şi
scopuri personale sau de grup, de raţiuni politice, religioase, ideologii sau
economice.
 Datul social (societatea sau realitatea socială) reprezintă rădăcina construitului
juridic, adică al ordinii juridice, al sistemului de drept edificat. Dreptul are
misiunea de a stabili juridic elementele care ţin de realitatea economică, politică,
spirituală, demografică, militară şi juridică.
 Dreptul este chemat să elaboreze norme juridice şi să creeze instituţii juridice care
trebuie să asigure instituţional şi funcţional structura şi funcţionarea fiecărei
componente a realităţii sociale (a datului social).
 Fiecare componentă a realităţii sociale (a datului social) furnizează problematica şi
datele specifice, iar dreptul, odată preluându-le, elaborează normele şi instituţiile
juridice pentru ca fiecare componentă să poată funcţiona.
 
 Despre statul social şi statul de drept
 În art. 1 (alin. 3) din Constituţia României se prevede: „România este stat de
drept, democratic şi social...”. Termenul de „stat social” poate avea mai multe
înţelesuri. O primă întrebare care poate fi formulată este dacă acest principiu
reglementează numai raporturile statului cu individul sau el impune statului
anumite obligaţii precise faţă de individ şi societate.
 Această formulă „stat social” stabileşte realizarea de către stat a unui obiectiv,
acela de asigurare a echilibrului social şi a dezvoltării sociale. Principiul „statului
social” impune acestuia din urmă îndeplinirea misiunii de asigurare a păcii şi
dreptăţii sociale care trebuie înfăptuită printr-un proces complex de compromisuri,
de compensaţie, de armonie şi de unitate şi solidaritate socială, realizată dincolo de
opoziţiile grupurilor sau claselor sociale.
 Acest principiu stabileşte în sarcina statului o dublă misiune:
– o primă misiune social-ordonatoare prin care statul joacă rolul de arbitru
neutru în caz de conflict slujind interesul şi binele comun;
– o a doua misiune social-realizatoare prin care statul realizează binele comun
prin reforme sociale adecvate. Aceasta obligă statul să intervină activ
ori de câte ori este nevoie pentru înfăptuirea păcii sociale.
 
Din acest principiu se degajă două îndatoriri sociale:
– cele ale întregului faţă de părţile sale, respectiv îndatorirea statului de
prevedere, de existenţă şi de securitate socială. Statul trebuie să asigure
protecţia socială a indivizilor, trebuie să-i ocrotească, mai cu seamă în
domeniul economic;
 – cele ale indivizilor care trebuie să aibă o conduită în acord cu dispoziţiile
Constituţiei şi cu obiectivele dezvoltării sociale.
Noţiunea de stat de drept face trimitere la conceptul potrivit căruia numai
dreptul constituie fundamentul existenţei şi funcţionării statului. Consecinţa este
clară: orice activitate a statului, oricare ar fi forma, funcţia şi conţinutul, este
subordonată dreptului.
Raportul dintre statul de drept şi statul social trebuie înţeles ca unitate a două
elemente complementare. Obiectivul statului social nu trebuie realizat decât cu
mijloacele şi formele dreptului.
Principiul „statului social” confirmă ideea că statul creşte din societate şi cu
societatea (Constantinesco – 1982).
Astăzi, mai mult decât oricând, asistăm la intensificarea dialogului dintre
sistemul de drept anglo-american şi sistemul de drept european-continental
(romano-germanic). Ideea centrală în jurul căreia gravitează acest dialog o
reprezintă capacitatea guvernărilor de a menţine sistemele de drept pe coordonatele
asigurării respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (dreptul la
viaţă, la educaţie, la muncă, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu înconjurător sănătos,
dreptul la viaţa intimă, dreptul la libera circulaţie etc.).
Ideea de justiţie şi de dreptate reprezintă osatura pe care trebuie reconstruit
sistemul de drept modern, care trebuie să identifice soluţii la noua realitate a
începutului de mileniu. Trăim în cel mai contrastant început de secol: 20 la sută din
cei 6 miliarde de locuitori ai planetei trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi; 600 de
milioane de oameni nu au domiciliul stabil, iar 1,4 miliarde nu au acces la curent
electric, apă potabilă şi canalizare. Astăzi, cele 400-500 de persoane cele mai
bogate ale planetei dispun de o avere superioară celei pe care o deţine aproape
jumătate din populaţia globului. Problema adâncirii prăpastiei dintre bogaţi şi
săraci nu este, în ultimă analiză, de natură economică şi politică de vreme ce
repartiţia veniturilor depinde exclusiv de puterea politică Gohn K. Galbrait).
Pentru cea mai mare parte a populaţiei globului, globalizarea înseamnă
globalizarea îndoielii în privinţa binefacerilor acesteia, globalizarea stării de
nelinişte generată de incoerenţă, de exacerbarea egoismului, a rolului pieţii şi a
banului.
Globalizarea, ca fenomen complex, generează modificări esenţiale în câmpul
de acţiune al dreptului. Într-un asemenea context dinamic şi cu implicaţii la scară
planetară constatăm disponibilitatea de dialog între marile sisteme de drept, dialog
care generează opinii şi concepte diametral opuse. Ne aflăm în punctul în care
ideea centrală o reprezintă capacitatea sistemelor de drept de a se adapta unor
realităţi sociale esenţial diferite de perioadele anterioare. Cu alte cuvinte, este
vorba de viteza de reacţie şi de evoluţie a dreptului faţă de datul social, în primul
rând faţă de viteza cu care evoluează lumea afacerilor.
 Dat fiind faptul că sistemul de drept anglo-american dispune deja de o
experienţă considerabilă în reglementarea şi gestionarea juridică a provocărilor
globalizării şi a elementelor ce ţin de securitatea economică şi securitatea socială,
considerăm ca fiind firească presiunea pe care acest sistem de drept o exercită, în
primul rând, asupra sistemului de drept european continental (romano-germanic).
Ne aflăm în prim proces de preluare şi implementare în dreptul european a
unor concepte, proceduri şi instituţii juridice care revoluţionează domenii, precum:
•&νβσπ;prevenirea şi combaterea criminalităţi organizate;
•&νβσπ;lupta împotriva terorismului şi a finanţării acestuia;
•&νβσπ;prevenirea fenomenului de spălare a banilor;
•&νβσπ;instituţia răspunderii penale a persoanelor juridice;
•&νβσπ;echilibrul probelor (inversarea probei);
•&νβσπ;instituţia negocierii în cadrul procesului penal;
•&νβσπ;construcţia parteneriatului public-privat în prevenirea şi
combaterea criminalităţii;
•&νβσπ;conceptul de justiţie privată;
•&νβσπ;instituţia juridică a confiscării averii în procesul penal;
•&νβσπ;procedurile de autoapărare (autoprotecţie) sau dispozitivele de
alertă antifraudă (WHISTLE BLOWING) obligatorii pentru agenţii
economici;
•&νβσπ;reglementarea normativă a tehnicilor moderne de investigare a
criminalităţii;
•&νβσπ;construirea unor subramuri de drept care să reglementeze dreptul
informaţiilor, dreptul penal al afacerilor, dreptul penal al mediului
înconjurător, dreptul penal al concurenţei, dreptul proprietăţii
intelectuale;
•&νβσπ;o nouă reglementare a principiului contradictorialităţii în materie
penală;
•&νβσπ;revizuirea sistemului probator în condiţiile criminalităţii
informatice, a bioterorismului şi cyberterorismului;
•&νβσπ;abordarea unitară a corelaţiei între drept şi biotehnologie;
•&νβσπ;reglementarea unitară a conceptului de secret profesional în
materia afacerilor economico-financiare, al pieţei de capital şi
operaţiunilor bancare;
•&νβσπ;realizarea unui echilibru între sancţiunile penale şi cele
administrativ-contravenţionale (depenalizare) în scopul asigurării
respectului faţă de lege şi al proporţionalităţii în aplicarea sancţiunilor;
•&νβσπ;elaborarea unui drept bursier fundamentat pe garanţia pe care
acesta o asigură investitorilor în sistemul financiar mondial;
 •&νβσπ;construcţia dreptului cosmopolitan care să definească şi să
protejeze valorile umanitare de bază care pot intra în conflict cu legile
naţionale prin stabilirea unor standarde de bază sau limite pe care, un
agent politic nu le poate încălca, nici chiar reprezentantul guvernului
sau statului. Elementele de structură ale dreptului comunitar ar putea fi:
dreptul războiului, dreptul umanitar şi dreptul mediului.
Filozofia care guvernează acest dialog sau confruntare a marilor sisteme de
drept trebuie să se întemeieze pe reconsiderarea, redefinirea şi repoziţionarea
statului-naţiune, a cărei forţă este dată de forţa instituţiilor sale. Noua realitate
impune declanşarea procesului de reconstrucţie a statelor. Statul naţional este cu
adevărat puternic dacă are abilitatea de a construi noi instituţii, de a le reconstrui pe
cele existente, de a crea şi aplica legi în consens cu noua realitate.
Opera de reconstrucţie instituţională şi de profundă reformare juridică, de
modernizare în general, impusă de o realitate exterioară obiectivă, trebuie
combinată cu profunda înţelegere a realităţii interioare statului naţional, marcată de
constrângeri, de obiceiuri, mentalităţi, norme şi condiţii locale.
Este unanim acceptată ideea că domeniile cele mai dificile de reconstruit şi
modernizat sunt: justiţia (dreptul), învăţământul (educaţia) şi administraţia publică
(inclusiv aplicarea dreptului).
Un aspect important în elaborarea şi fortificarea unei culturi pentru
reformarea şi modernizarea instituţiilor, precum şi în reconfigurarea dreptului îl
reprezintă rolul doctrinei juridice. Doctrina juridică anglo-americană se
articulează cu doctrina politică, economică şi socială căutând soluţii la o realitate
socială tot mai dinamică şi complexă. Ea se impune prin pragmatism, prin supleţe,
prin acceptarea compromisurilor pe care le generează nevoia de guvernare
eficientă axată pe asigurarea echilibrului social.
 Doctrina juridică susţine, cu argumente extrase din realitatea socială, faptul că într-
o societate democratică există trei componente fundamentale:
•&νβσπ;guvernarea (ansamblul instituţiilor statului);
•&νβσπ;societatea civilă (ansamblul structurilor neguvernamentale);
•&νβσπ;sectorul privat (indivizii şi actorii economici privaţi).
 
Fiecare componentă îşi ordonează şi promovează propria cultură orientată
pentru atingerea scopurilor propuse, a intereselor celor pe care le reprezintă
(instituţii, organizaţii, indivizi, actori economici).
Funcţia esenţială a dreptului o reprezintă promovarea şi apărarea a
două concepte: a interesului şi a încrederii.
 Doctrinele, nu numai cele pur juridice, încearcă să definească statul naţional şi să
reclasifice funcţiile acestuia.
 În acest efort, evident dificil şi, oricând contestat, doctrina porneşte de la
constatarea ambivalenţei cetăţeanului modern şi a sectorului privat.
 Cetăţeanul modern şi sectorul privat vor, în acelaşi timp, să se protejeze de stat, pe
care-l acuză de o excesivă intruziune în intimitatea persoanei, precum şi în zona
afacerilor private, dar să şi fie protejaţi de către stat. Individul şi sectorul privat
acuză statul pentru că le limitează iniţiativele şi interesele, că subminează astfel
încrederea; critică birocraţia excesivă şi lipsa de transparenţă a afacerilor publice,
corupţia şi privilegiile funcţiilor publice, comerţul cu funcţia publică şi
clientelismului.
 În acelaşi timp, individul şi sectorul privat cer statului să garanteze securitatea şi
pacea socială necesare valorificării drepturilor libertăţilor constituţionale. Tot ei
cer statului să-i ocrotească în situaţiile de criză apărute în societate.
 Cu alte cuvinte, funcţionează sloganul „privatizaţi profiturile şi socializaţi
pierderile” sau, într-o formă neacademică „lăsaţi-ne în pace, dar ocupaţi-vă de
noi”.
 În nici un tip de stat nu a existat un raport liniştit între individ şi stat.
 Individul oscilează între două limite: prea mult stat (omniprezenţa şi
omnipotenţa statului) şi nu destul stat (statul slab, ascuns sub o birocraţie care
nesocoteşte obligaţiile minime pe care acesta le are).
 Statul este acuzat pentru că, fiind omniprezent şi omnipotent, generează şi
amplifică procesul de decapitalizare normativă, eliminând din
normativitatea socială acele norme de morală şi de credinţă ce asigurau coeziunea
familiei şi comunităţilor şi punând în locul lor norme juridice, evident obligatorii şi
sancţionatorii, atipice pentru asemenea construcţii (familia, comunitatea).
 Există diferenţe de abordare a procesului de reformare şi modernizare a societăţii
între cele două doctrine aparţinând sistemului anglo-american şi european-
continental.
 Robert Kagane (Despre paradis şi putere – 2005) menţiona: „abordările
Americii şi Europei privind lumea în care trăim sunt divergente. Ele nu au o
cultură strategică comună. Mesajul Europei îl reprezintă forţa legii şi nu
legea forţei”.
 Doctrina anglo-americană, difuzată sub egida Băncii Mondiale, fixează
următoarele funcţii ale statului:
 a) funcţii minimale, care acoperă următoarele domenii:
- apărarea statului,
- protecţia proprietăţii,
- asigurarea sănătăţi publice,
- protejarea săracilor,
- managementul macro-economic.
b) funcţiile intermediare, care acoperă domeniile:
 - învăţământul şi educaţia,
- asigurările sociale, alocaţiile familiale, şomajul,
- reglementarea serviciilor, a monopolurilor şi financiare.
c) funcţiile activiste, care acoperă domeniile:
- coordonarea activităţilor private şi dezvoltarea pieţelor,
- susţinerea iniţiativelor de grup,
- redistribuirea avuţiei.
În virtutea celor trei funcţii, statul naţional poate:
•&νβσπ;să elaboreze şi să aplice legi moderne şi eficiente;
•&νβσπ;să administreze eficient, cu minimum de birocraţie;
•&νβσπ;să controleze corupţia şi traficul de influenţă;
•&νβσπ;să impună instituţiilor statului un înalt nivel de responsabilitate.
Am fi tentaţi, în lumina celor scrise mai sus, să dăm crezare celor afirmate
de G. Soros (Criza capitalismului global – 1998): „principiul fundamental
este acela că societatea şi statul nu sunt identice; statul ar trebui să
deservească societatea, nu să o guverneze. Statul nu trebuie să fie dincolo
de sfera de incidenţă a legii”.
 Sau, altfel spus, omul trebuie sedus, nu obligat să trăiască într-o societate
ordonată, pentru că „oamenii pot avea ordine fără libertate, dar nu pot avea
libertate fără ordine” (S. Huntington).
 Lumea noastră pe care o recepţionăm ca pe un amestec de promisiuni şi de
perspective neliniştitoare, de evoluţii neprevăzute, este o lume în care asistăm
la globalizarea viciilor şi nu a virtuţilor.
 Virtute a dreptului ţine de un trecut prea îndepărtat pentru a mai putea fi repusă
în cadrul generos al conceptului de securitate juridică, absolut necesară securităţii
generale a societăţii.
 Insecuritatea juridică generează, insecuritate economică şi socială, amplificând
starea de dezordine şi dezechilibru în cele mai sensibile componente ale realităţii
sociale.
 Insecuritatea juridică generată de instabilitatea legislativă materializată în
„inflaţia legislativ㔺i supraîncălzirea mecanismelor de legiferare, declanşează şi
întreţine starea de neîncredere şi nelinişte a operatorilor economici, dezorientează
cetăţenii care îşi pierd reperele şi nu au timp pentru a le afla pe cele noi. Efectul cel
mai nociv îl reprezintă instalarea unei stări de nedumerire şi descumpănire a
autorităţilor publice însărcinate cu aplicarea dreptului nou elaborat, împrejurare
care generează neîncrederea cetăţenilor în justiţie şi compromiterea credibilităţii
acţiunii politice.
 Dezvoltarea dreptului comunitar european şi extinderea ariei sale de aplicare ca
urmare a reformelor instituţionale care s-au realizat sau care vor trebui realizate în
România au condus la profunde modificări în toate sectoarele economiei şi a
societăţii noastre în general, generând o proliferare de acte normative.
Astfel, potrivit datelor centralizate la Consiliul Legislativ, ritmul mediu anual a
fost de peste 1800 de acte normative adoptate în România, din acestea, mai mult de
o treime fiind deja abrogate, iar marea majoritate a suferit una sau mai multe
intervenţii substanţiale de modificări ori completate. Acest lucru demonstrează o
insuficientă elaborare a soluţiilor, o insuficientă evaluare a implicaţiilor acestora şi
superficialitate din partea legiuitorului.
 Securitatea juridică se fundamentează pe două axe: axa formală pe care o
reprezintă calitatea legii şi axa temporală reprezentată de previzibilitatea legii.
 În studiul elaborat de Consiliul de Stat din Franţa în anul 2006,
intitulat „Securitatea juridică şi complexitatea dreptului” se consemnează
următoarele: „Legea este făcută pentru a impune, a interzice, a sancţiona.
Ea nu este făcută a flecări, a crea iluzii, a provoca ambiguităţi şi decepţii.
Legea trebuie să fie inteligibilă prin claritatea, precizia şi coerenţa
enunţurilor. Ea mai presupune şi faptul că regulile elaborate să
dobândească întreaga lor forţă în contextul corpus-ului juridic în care ele
sunt chemate să se integreze, fără a face apel la prea multe dispoziţii
exterioare textului”.
Dreptul trebuie să fie previzibil, adică soluţiile juridice adoptate să rămână
relativ stabile, situaţie care protejează încrederea pe care destinatarii actelor
normative sunt îndreptăţiţi să o aibă, cel puţin pentru un anumit timp, în stabilitatea
situaţiilor reglementate.
 Neliniştea dreptului generează nelinişti profunde în societate, în acţiunea şi
speranţa fiecărui cetăţean. De la cetăţean şi de la societate se aşteaptă remediile
care nu pot fi exterioare sistemului de valori ce trebuie promovat de către puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
 Recomandarea este simplă: să legiferăm mai puţin, dar să legiferăm
mai bine.