1

 SEMINAR IFR - Lect. univ. dr. Alina Daniela Patru 

Obiectul istoriei statului si dreptului
 
  Istoria statului si dreptului studiază evoluţia dreptului pe teritoriul ţării noastre.
Cum dreptul este în corelaţie cu statul,
a fost necesar să analizăm şi anumite probleme importante din existenţa statului.
Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului românesc prezintă i
nterdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia, sigil
ografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia,
etc. Istoria dreptului românesc se foloseşte de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt consid
erate auxiliare din perspectiva disciplinei: geografia pentru că mediul geografic este un facto
r
important în dezvoltarea societăţii; filologia întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor în timp 
ajută la înţelegerea transformării conceptelor; etnografia deoarece se ocupă cu studiul vieţii p
opulaţiilor.
 
Periodizarea istoriei dreptului românesc
 
  Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de controverse. Aceasta cu atât mai mul
t cu cât în ştiinţele istorice există discuţii în ceea priveşte calificarea şi clasificarea timpului i
storic. Utilitatea periodizării nu este numai didactică.
  Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepătrund până la epoca lui CUZA şi condiţionează etape
le posterioare.
 
  În opinia noastră putem vorbi de următoarele perioade:
§  Antică (preromânească)
o  Dreptul dac
o  Dualismul juridic din Dacia, provincie romană
§  Dreptul feudal
o  Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
o  Legiuirile scrise
•&νβσπ; Pravilele bisericeşti
•&νβσπ; Pravilele domneşti (secolulXVII)
•&νβσπ; Începutul reformării dreptului (secolulXVIII–X X)
§  Dreptul modern (de la Cuza Vodă la 1923)
§  Dreptul contemporan
o  capitalist (1923–1948)
o  comunist (1948–1989)
o  revenirea la dreptul democratic (1989–)
 
 
 
DREPTUL ANTIC - DREPTUL GETO-DAC
 
Contextul istorico-politic
Lipsa surselor de informare asupra societăţii dace nu este absolută;
cu toate că sunt ,,destul de vagi şi confuze” permit totuşi conturarea unei imagini.
Deşi din secolul IV î. Hr. societatea dacă a fost organizată în uniuni de triburi,
nu se poate susţine că acestea reprezentau deja o organiza-
re politică statală. Până în jurul anilor 82–70 î. Hr.
nu putem vorbi de existenţa unui stat dac pentru că au fost multe discontinuităţi. Pe temelia u
nităţii de neam, cultură, civilizaţie spirituală şi economică, BUREBISTA a întemeiat statul dac 
centralizat şi independent care i-a supravieţuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a con-
servat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale existente, pe care de altfel nu le-a 
desfiinţat, ci doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui.
  Succesiunea regilor daci se întrerupe după DECEBAL (†106), în urma cuceririi romane. Daci
i liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane,
nu au reuşit să reconstituie statul dac centralizat.
 
Organele centrale ale statului dac
  Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a
tins să devină ereditară. Principiul eredităţii nu era absolut întru-
cât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disociere
a puterii regale de cea religioasă nu era un prin-
cipiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
  În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important întrucât în spi
ritualitatea dacică se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină.
În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.
  Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că terito-
riul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi faptul că au existat două cat
egorii de dregători locali: cei care exercitau atribuţii din ordin administrativ, iar alţii care deţi
neau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
 
Instituţii juridice
  Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, deci dacii trebuiau să aibă re
guli juridice. Rămâne deschisă problema legilor scrise, atestate de unele surse literare care af
irmă că regele BUREBISTA pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pronunţat caracte
r religios.
 
Proprietatea la geto-daci
Datorită modului lor de organizare în obşti săteşti (de vecinătate), proprietatea a fost 
comună asupra pământului agricol, apelor şi păşunilor. S-
a opinat de asemenea că pe lângă pământurile nehotărnicite ar fi putut exista şi terenuri hotăr
nicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.
  În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale, acestea au fos
t private.
  
Capacitatea juridică a persoanelor
Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-
chităţii,  diferenţiind persoanele în categorii sociale.
   Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de r
ând (comati sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte 
dreptul public: accesul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil.
De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită.
  A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestaţi în număr mic. Caracterul patriarhal al sclav
iei presupune un regim diferit de cel clasic. Aşadar, ei erau folosiţi de regulă la activităţile do
mestice; iar robul era asimilat unui membru inferior al familiei.
 
Familia
Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În schimb H
ORAŢIU şi OVIDIU, buni cunoscători ai societăţii geto-dacice,
nu au semnalat nimic despre o eventuală poligamie.
Mai mult, Columna lui Traian prezentând scene din viaţa geto-daci-
lor înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie.
  Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a instituţiei căsătoriei de la poligamie la mono
gamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii înstăriţi practicând poligamia, iar cei de r
ând monogamia). Poligamia a constituit o formă a căsătoriei la diferite popoare; este importa
nt că în chiar culmea civilizaţiei, familia dacă a fost monogamă, situaţie conformă cu echilibr
ul bio-psihic al fiinţei umane.
Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică şi ea întâlnită la alte popoare, acolo unde soţi
a contribuia prin muncă proprie la veniturile familiei. Soţia se afla sub autoritatea şi puterea 
bărbatului, putând fi pedepsită chiar cu moartea de către bărbat pentru infidelitate.
  Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după tată) şi patriloc
ală (soţia se muta în casa soţului).
 
 

2
SEMINAR IF Lect. univ. dr. Adriana Voicu
 
DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA
Organizarea centrală
  Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei
romane, s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.
  Doi împăraţi au reorganizat succesiv Dacia romană: HADRIAN (117–138) în urma unei
răscoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior şi Porolissensis), iar MARCUS
AURELIUS (161–180) păstrează Dacia Porolisensis, dar creează Dacia Apulensis şi Dacia
Malvensis.
 
Organizarea locală
  Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile erau centre urbane puternic
romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locuitorii lor nu plăteau impozit.
Municipiile aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurându-se de un statut
juridic intermediar între cetăţenii romani şi peregrini, dar diferenţa dintre aceştia începe să se
estompeze cu timpul. Cu o singură excepţie, oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări
ale autohtonilor.
Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din impe-
riu. Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-un conciliu
(asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii administrativ-fiscale.
  Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi judiciare.
  Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sistemul roman
în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (celelalte sate), fie în forma lor
tradiţională a obştilor săteşti.
 
Sistemele de drept din Dacia romană
  Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană, totuşi
dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton şi cu ius
gentium.
  Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au elabo-rat şi norme
juridice noi (edictele guvernatorilor) ţinând seama de constituţiile imperiale şi de mandatele
imperiale în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a avut o
înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman „s-a adaptat” la
cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vulgarizându-se.
În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Daciei romane s-a
aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).
 
Capacitatea juridică a persoanelor
  Cetăţenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi şi transmite proprietatea, ius
conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni creditor şi debitor);
de a intenta acţiuni în justiţie, ius sufragii (de vot); ius honorum (de a fi ales); ius militæ (de
a sluji la oaste etc.).
   Latinii erau situaţi pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini. Ideea unei
cetăţenii inferioare a continuat însă să existe pentru coloniile înfiinţate de romani în
teritoriile cucerite.
  Peregrinii. Iniţial noţiunea de peregrin se confundă cu cea de străin. Peregrinii obişnuiţi
erau învinşii ale căror cetăţi au continuat să existe din punct de vedere politic. Peregrini
formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au primit cetăţenia romană prin
Edictul din 212 al împăratului CARACALA, cu excepţia peregrinilor deditici. Peregrinii
deditici constituiau acea categorie de peregrini ale căror cetăţi au fost desfiinţate ca urmare a
rezistenţei înverşunate pe care au opus-o cuceritorilor.
Sclavii. După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar cu timpul
au trecut în proprietatea persoanelor juridice (oraşe, colegii, temple), dar şi în proprietatea
persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice personalitate juridică, neputând
fi subiect de drepturi şi obligaţii juridice, stăpânul său putând să îl vândă, să îl pedepsească şi
chiar să îl omoare. Fiind considerat un lucru, legătura sa cu o sclavă era considerată o doar
simplă stare de fapt.
  Colonii erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.
 
Dreptul succesoral
  Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau face testament
(potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară). Dar soldaţii romani, care
întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca moştenitori persoane
peregrine sau latine.
 
Judecata
  În perioada  imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi de
funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative şi
judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând prefecţii
pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un caracter public, este
etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele statului. Guvernatorul putea să
aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin,
acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.
   
Familia şi căsătoria
  În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată cu
diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia
de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. Încă din anul 118 se
recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a
fost cunoscută doar căsătoria sine manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi
căsătoria cum manu (fără putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu
vechea familie, singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se
căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o
cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul dobândea
situaţia precară a tatălui.
 
Proprietatea
  Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (dominium),
transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate  în acelaşi mod (a avut loc o
confiscare efectivă a teritoriilor ocupate). În această situaţie cetăţenii romani nu puteau
dobândi o proprietate imobiliară deplină, ci numai o posesiune şi uzufruct.   Acestei situaţii i
s-a adus un corectiv: printr-o ficţiune juridică la cinci mari oraşe s-a acordat calitatea de „sol
roman”, astfel cetăţenii romani au putut dobândi şi un drept de proprietate imobiliară
deplină, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din
Dacia-romană, însă numai acelora care dobândeau ius comercii.
 
Obligaţiile
  Obligaţia este definită ca un raport juridic în care o parte numită creditor poate să ceară altei
persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii
statale.


3
SEMINAR IF Lect. univ. dr. Adriana Voicu
Părăsirea Daciei de către romani
  Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat în perioada
migraţiilor când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-romană de la oraşe,
mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale influenţând definitiv inclusiv
asupra dacii liberi.
  Scurta viaţă pe care Dacia a dus-o sub stăpânirea Romei a fost romană sub toate aspectele,
aşa încât ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai
economic-social, ci şi lingvistic, etnic şi cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în
Bretania (Al. HUSAR). Acea romanitas lingvistică şi etnică include mentalitatea romană
civilizată şi cultura romană; argumente de ordin logic, precum şi dovezi arheologice,
monetare, lingvistice şi etnografice conduc la concluzia că de fapt retragerea romană din
Dacia sub AURELIAN (271–272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului
funcţionăresc şi eventual a populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugarii,
negustorii, plugarii şi păstorii au rămas pe loc continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii
Dacii. Se impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman
până în secolul VII, mai precis până în anul 602, oraşele pontice Histria, Tomis, Callatis
păstrându-şi instituţiile lor tradiţionale. În timpul lui DIOCLEŢIAN (294–305), care a
revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.
 
  Dreptul care a guvernat raporturile între cei rămaşi nu putea fi decât unul roman vulgar
impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca în perioada stăpânirii
romane.
 
Încreştinarea daco-romanilor
  După edictul de  toleranţă din 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul roman,
mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare
uşurinţă. Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Paganus (provine de la pagus – sat)
desemnează locuitorii localităţilor rurale care au rămas păgâni, adică practicanţi ai cultului
zeilor. Pe teritoriul nostru creştinismul a pătruns încă din secolul I prin apostolul ANDREI în
Dobrogea şi a ucenicilor apostolului PAVEL în nordul Dunării. Creştinarea în masă a
plugarilor, păstorilor, meşteşugarilor, de asemenea s-a realizat în secolulIV şi începutul
secolului V, prin intermediul misionarilor veniţi în Dacia din dreapta Dunării şi din Scythia
Minor unde existau oraşe bine creştinate şi care aveau deja episcopii.
  Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfăşurându-
se paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor născut creştin, ceea
ce se va reflecta şi în sistemul juridic.
 
Influenţa creştinismului asupradreptului cutumiar
  În măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia vitalismului dacic cu nevoia
romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului”, unul dintre lianturi a fost
creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost aşadar
construit pe preceptele creştine.
  Dintre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar amintim:
1.  Inexistenţa oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti,
încheierea căsătoriei potrivit canoanelor bisericeşti, sunt dovezi certe ale elementului
creştin în instituirea mariajului şi a familiei.
2.  Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de
proprietate devălmaşă sunt legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea
devălmaşă a existat şi anterior creştinismului.
3.  Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit, pedepsele sunt puternic
influenţate de credinţa creştină.
4.  Legitimitatea ca şi exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la divinitate.
5.  Între Biserică şi statele româneşti a existat o legătură simbiotică materializată prin sprijin
reciproc.
 
Daco-romanii şi epoca migraţiilor
  După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii au revenit la
vechile lor forme de organizare – obştea vicinală, teritorială sau sătească. Obştile săteşti s-au
constituit pe văile râurilor şi în depresiunile naturale. Locuitorii lor, ţărani în totalitatea lor,
trăiau o viaţă patriarhală. Stratificarea socială începuse să apară şi era consfinţită prin legi
nescrise sau cutume.
  Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relaţii pe care le implică
conduce la desprinderea  de membrii obştii a unei persoane sau unui grup minoritar care va
cârmui. Aşa s-a întâmplat şi în acea perioadă, când obştile săteşti şi confederaţiile au fost
conduse de căpetenii cu competenţe militare şi administrative. Sunt premisele sociale care
vor conduce la apariţia unor formaţiuni sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care
se vor naşte viitoarele state feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migraţia
popoarelor.
  Popoarele migratoare în momentul pătrunderii lor erau în faza de organizare gentilică sau
tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor de bază era jaful, iar
populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adică o parte din produsele
câmpului şi vite). După retragerea aureliană, teritoriul Daciei va cunoaşte migraţiile
vizigoţilor, hunilor, ostrogoţilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor,  ungurilor, pecenegilor,
cumanilor şi tătarilor. Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare
înrâurire asupra daco-romanilor.


4
SEMINAR IF Lect. univ. dr. Adriana Voicu
SISTEMUL NORMATIV VICINAL
  Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă romanizată, aflată în
plin proces de formare al poporului şi al limbii române, şi-a fundamentat existenţa socială pe
un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să edicteze
norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat  obiceiul juridic (cutuma), format din vechile
norme geto-dacice şi din nor-mele dreptului roman vulgar. În privinţa genezei suprastructurii
juridice a comunităţilor vicinale româneşti s-au purtat controverse în literatura de specialitate
cu privire la această problemă.
 
 
Originea dreptului cutumiar românesc
 
Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc
  S-a susţinut că dreptul trac stă la baza dreptului nostru consuetudinar; argumente:
proprietatea devălmaşă, dreptul de protimisis, testamentul, moştenirea, răspunderea
colectivă, cojurătorii, raptul în vederea căsătoriei.
 
Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc
  Originea exclusiv romană a dreptului cutumiar românesc a fost argumentată prin nimicirea
totală a geto-dacilor de către romani, deci singura realitate juridică ce a rămas a fost cea
romană. Doar „ reminiscenţa slăbită” a vechilor legi romane a reuşit să se păstreze în
conştiinţa politico-juridică a poporului român, care a fost „altoită” de influenţele juridice din
dreptul bizantin şi slav.
Cuvinte precum: judecător, judeţ, domnie, femeie, fiu, fiică, frate, soră, nepot, cumnat, de
o mare relevanţă juridică, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.
 
Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc
  La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost înrâurite de
legile romane, afirmând că „legile romane au început să se strice şi să se schimbe de către
daci”.
 
 
Principalele instituţii juridice
 
Conducerea comunităţilor vicinale
  Conducerea comunităţilor vicinale era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior funcţia
devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în
anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.
  Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus două concluzii:
instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau „general românească”,
deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntaşi şi
judecători ai satelor româneşti.
  Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii militare, cât
şi judecătoreşti. Cuvântul provine din latinescul judex.
  Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea
oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slavă înseamnă conducător
de oaste.
 
Rudenia- putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din
participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia cvasipăgână
a frăţiilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).
 
Familia- se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de
endogamie vicinală şi exogamie patronimică.
  Aceste trăsături ale familiei deosebesc familia românească de cea germanică, slavă,
bulgară, pecinegă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format
în sudul Dunării.
 
Proprietatea-  se păstrează de la geto-daci, spre deosebire de populaţiile migratoare,
caracterul devălmaş.
 
Sistemul pedepselor- se caracterizează în esenţă prin blândeţe, pedeapsa cu moartea nu se
aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate şi care însemna moarte
civilă. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la
hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru
consumul pe loc (furtul cu burta).
 
Judecata- În privinţa judecăţii, a organizării judecătoreşti, din documentele pe care le
avem la dispoziţie (un document sârbesc din 1198) putem trage următoarele concluzii:
a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenţă de judecată generală.
b.) În cazul comiterii unor fapte grave, aceştia judecau asistaţi de sfatul oamenilor buni şi
bătrâni.
c.) În cazurile deosebite, alături de căpetenia obştii şi oamenii buni şi bătrâni, participă la
judecată şi grămada satului.
 
 
LEGEA ŢĂRII  (IUS VALAHICUM)
Izvoarele dreptului feudal
  Izvoarele dreptului în feudalism au fost două: cutuma şi legea.
  Dreptul cutumiar românesc este un drept popular, propriu unor comunităţi săteşti libere dar
care nu a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări (N. IORGA). Românii au numit
aceste forme cutumiare legi cu înţelesul de normă nescrisă. C. NOICA a desluşit sensul
provenienţei şi semnificaţiei cuvântului de lege: legea ca normă nescrisă provine din
latinescul religio, a lega dinăuntru prin credinţă şi conştiinţă ceea ce la romani era mos –
 obicei, pentru că la romani lex însemna numai legea scrisă şi care derivă din cuvântul legere,
care ce înseamnă a citi.
Semnificaţia noţiunii ius valachicum
  Ius Valahicum / valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiară  a
vieţii sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic feudale româneşti.
  În cele mai vechi documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el poartă
denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; în documentele din perioada
feudalismului dezvoltat se consemnează vechimea aprecia- bilă dreptului cutumiar.
  În actele în slavonă, limba oficială a cancelariilor din Estul Europei, cutuma românească
este numită zakon sau obicei.
   
Caracterele lui ius valahicum
1.  Unitar din punct de vedere geografic.
2.  Unitar din punct de vedere social.
3.  Este în principal un drept de caracter rural.
4.  Complet şi complex.
5.  Elastic şi receptiv.
6.  Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului.

5
SEMINAR IF Lect. univ. dr. Adriana Voicu
Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc
  Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul de formare
al statelor feudale româneşti. Nu putem nega, deşi am subliniat originalitatea şi autohtonia
sa, influenţele bizantine asupra instituţiei ca atare. Născându-se ca popor creştin, având
mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401, fundamentarea divină a puterii politice de către
bizantini nu putea să nu influenţeze concepţia românească asupra domniei: puterea era
considerată ca fiind de sorginte divină.
 
Caracteristicile domniei
În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul a fost  singur stăpânitor, lipsit
de un organ de control, însă nu a fost despot (A. D. XENOPOL), atributele fiindu-i relativizate
prin sfatul domnesc, adunarea stărilor şi obiceiul pământului.  
  Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.
  Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile prestate
suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept; pentru că vasalitatea era
nominală. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei în general.   
 
 
Succesiunea la tron
  Întemeietorii ţărilor au creat dinastii (BASARABII şi MUŞATINII), însă cu excluderea
descendenţei feminine.
  Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către capabili, s-a amendat principiile
eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-
ereditar.
Dar cum orice regulă are şi excepţiile ei, se mai cerea condiţia ca pretendentul la tron „să
nu fie însemnat”, respectiv infirm, împrejurare care îl făcea nedemn de a ocupa o asemenea
funcţie înaltă. Dar şi excepţia are excepţiile ei.
   Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-lea când a
început să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu MOVILEŞTII şi CANTACUZINII).
  Potrivit dreptului obişnuielnic domnul era ales pe viaţă. Principiul a fost şi el încălcat sub
presiunea puterii otomane.
   Principiul a fost abolit începând cu anul 1711 în Moldova şi cu anul 1716 în Ţara
Românească, începând epoca fanarioţilor.
 
Asocierea la domnie
  A existat în Ţările române instituţia asocierii la domnie. Aşa de exemplu, MIRCEA CEL
BĂTRÂN asociază la domnie înainte de 1418 pe fiul său MIHAIL, ALEXANDRU CEL
BUN asociază la domnie pe fiul său ILIE, iar ŞTEFAN CEL MARE pe fiul său BOGDAN.
Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex. fiii lui ALEXANDRU CEL BUN). Era de fapt o
iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.  
 
Regenţa şi locotenenţa domnească
Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din scaun,
în caz de fugă a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa, (cât timp domnul a fost ales de ţară
şi popor locotenenţa domnească). Regenţa şi locotenenţa domnească desemnează toate
categoriile de locţiitori domneşti.
  Din a doua jumătate a secolulal XVI-lea, regenţa lasă locul locote-nenţei domneşti, datorată
în principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de către turci.
 
PREROGATIVELE DOMNIEI
Prerogativele legiuitoare
  Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei
lui DUMNEZEU.
  Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, aşezăminte şi legături; domnul
putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept, putea modifica şi obiceiul
pământului sau a pravilelor deja existente.
Prerogativele executive
  Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului.
  Puterea absolută a domnului era diminuată în relaţia cu Biserica.
Prerogativele judecătoreşti
  Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca în ultimă instanţă, dar şi putea prelua spre
judecare orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla pe rolul
dregătoriilor. Hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Singur domnul
putea să revină asupra hotărârilor.
  Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea depindea
păstrarea prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără
dovezi şi procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.
 
Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei
 
Voievodul
  În Transilvania a existat o autonomie pronunţată. De altfel în întreg regatul maghiar numai
Transilvania a rămas organizată ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizată ca un
principat în cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodată deplin cu regatul Ungariei.
  Deşi voievozii Transilvaniei erau dependenţi de regele Ungariei, fiind numiţi de acesta, în
mod constant ei au militat pentru înlăturarea dominaţiei maghiare.
În a doua jumătate a secolulal XIII-lea şi primul pătrar al secolul al XIV-lea,
Transilvania mai făcea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind
adevăraţi conducători ai ţării, deosebită de Ungaria. Accentuarea tendinţei autonomiste a
Transilvaniei faţă de regatul Ungar se materializează mai întâi prin consolidarea instituţiei
principale, voievodatul.
  Se vor institui şi în Transilvania, adevărate dinastii voievodale: LACKFI, CSAKI, KAN.
 
Principele
   În împrejurările deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar îşi
încetează existenţa, astfel că Transilvania se emancipează complet, transformându-se în
principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (1541). În acest fel Transilvania îşi
dezvoltă şi mai mult propriile instituţii juridico-politice.
 
Guvernatorul
  După alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) şi încheierea păcii de la Karlovitz,
Curtea imperială vieneză îşi îndreaptă privirile spre Transilvania, atât pentru poziţia sa
strategică cât şi pentru bogăţiile ei. Sunt trimişi iezuiţi pentru a convinge pe ardeleni să
accepte protecţia împăratului.
  Reglementarea raporturilor dintre Transilvania şi Curtea de la Viena este cuprinsă în
Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, care devine o adevărată constituţie a
Transilvaniei.
 
Organizarea teritorial-administrativă
Originea unităţilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obşti
săteşti, vicinale, organizate în cnezate şi voievodate (ţări) au stat atât la baza constituirii
noilor state feudale româneşti, cât şi la baza organizării administrativ-teritoriale.
  Judeţul, din latinescul judicius, care înseamnă în cea mai reuşită traducere scaun de
judecată, ca unitate administrativ-teritorială a fost cunoscută sub această denumire la început
doar în Ţara Românească.
Atât înfiinţarea cât şi hotărnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Şi numirea
căpeteniei judeţului era tot atributul domniei ca simbol al puterii absolute a domnului pe
întreg teritoriul ţării.
  În Moldova subdiviziunea administrativ teritorială a Moldovei, echivalentă cu cea din Ţara
Românească a fost ţinutul. Denumirea căpeteniei ţinutului a variat însă. În ţinuturile în care
existau cetăţi importante, căpetenia se numea pârcălab, în cele de la marginea ţării (ţinuturi
de graniţă) se numeau staroşti, iar pentru celelalte ţinuturi căpeteniile s-au numit ca şi în Ţara
Românească, adică sudeţ.
  Tot ca o reminiscenţă a vechilor forme de organizare prestatală, semnalăm şi în Moldova că
teritoriul său a fost împărţit în două mari provincii: Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
 
Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei
 
Organizarea românilor
  Asemănările fireşti, pe deplin explicabile între districtele româneşti ca instituţii politico-
administrative şi cnezatele, voievodatele româneşti, ca instituţii social-politice, pot conduce
la ideea identităţii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obşti cu districtele.
  În Transilvania voievodală, cu prelungiri în perioada principatului autonom se cunosc
numeroase districte româneşti, răspândite pe întreg cuprinsul Transilvaniei.
 
Organizarea saşilor şi a secuilor
Originea scaunelor celor două etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al
XII-lea în Transilvania trebuie privită diferenţiat, deşi colonizarea lor s-a realizat în acelaşi
timp şi în acelaşi scop. Pe când secuii, la aşezarea lor în Transilvania mai trăiau în forme de
organizare gentilică (între cea tribală şi pe neamuri), saşii erau organizaţi în obşti cu o
structură complexă (obşti simple şi uniuni de obşti), colonizarea ultimilor a durat circa un
secol.
  Nici saşii şi nici secuii nu cunoşteau însă la venirea lor în Transilvania, instituţia politico-
administrativă a scaunelor.
 
Scaunele Săseşti
  Potrivit tradiţiei consemnate în scris în vremea aşezării secuilor în Transilvania, au fost
colonizaţi şi saşii din Flandra şi din Saxonia.
  Diploma Andreană (Bula de aur) din 1224, reglementează raporturile economice, sociale,
politice, militare, juridice şi administrative dintre regalitate şi saşi. Se forma astfel o
comunitate a coloniştilor cu o largă autonomie politico-administrativă.
 
Scaunele Secuieşti
  Societatea secuiască era organizată ca şi alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau şase neamuri şi
câte patru ramuri în fiecare neam. Condu-cătorul militar al secuilor se numea căpitan scăunal
sau locotenent.
Pe lângă îndatoririle militare, el îndeplinea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti,
prezidând adunările generale şi scaunele de judecată. Al doilea dregător al scaunului era
judele scăunal, ales de locuitorii din scaun. Alături de căpitan exercita atribuţii judiciare. 
 
Organizarea ungurilor
 
  Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum).
Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului.  Nu toate cetăţile
regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate în jurul tuturor cetăţilor regale.
Comitatele erau aşezate la început pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.
  Se impune precizarea că acestea au fost organizate pe rând în măsura cuceririi Ardealului
de către regalitatea maghiară, pe de o parte, iar pe de altă parte, configuraţia acestora a fost
mereu schimbată în funcţie de modul în care a reuşit administraţia maghiară să se
organizeze.
  Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de
regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele
regale.
 
Reşedinţa domnească
  Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti.
Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la
întâmplare. Fără îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea reşedinţei de primejdiile
războ-iului, dar la aceasta s-au adăugat şi altele (dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât
posibil mai spre centrul ţării).
  Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde domnul
administra ţara.
Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de Argeş,
Târgovişte, Bucureşti.
  În Moldova reşedinţele domneşti au fost la: Baia, Suceava, Iaşi.
Multe oraşe mai apar în documente ca şi curţi domneşti (Roman,  Neamţ, Bârlad).
  În ce priveşte Transilvania, reşedinţa voievodală sau princiară nu era stabilă. Voievozii şi
principii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba Iulia poate fi considerată principala
reşedinţă a evului mediu. Au mai fost reşedinţe şi în alte oraşe: Deva, Turda, Sibiu, Haţeg,
Bistriţa, Oradea şi chiar Lipova.
 
Târgurile şi oraşele
În Moldova ele au fost cunoscute sub numele de târguri, iar în Ţara Românească şi
Transilvania sub nume de oraşe.
Deşi poziţia geografică a ţărilor româneşti, pericolele reale la care au fost expuse,
nenumăratele războaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat condiţii favorabile dezvoltării
oraşelor, totuşi existenţa acestora încă înainte de formarea statelor independente nu poate fi
contestată. În pofida greutăţilor, necesităţile economice, schimbul intern şi extern de marfă,
tranzitarea acestora prin ţările noastre au impus dezvoltarea târgurilor şi a oraşelor.
Iată ordinea vechimii lor medievale (după N. IORGA): Baia, Roman, Trotuş, Bacău,
Suceava, Focşani, Buzău, Rucăr, Dragoslave, Câmpulung, Bârlad, Hotin, Giurgiu.
  Acelaşi lucru se poate spune şi despre vechiul pământ românesc al Transilvaniei. Toate
oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii orăşeneşti străine, căci nici ungurii n-au
întemeiat ei înşişi vreo obşte orăşenească. Cele mai multe oraşe au fost înfiinţate de saşii.
 
Administraţia oraşelor
  Administraţia oraşelor, în ambele ţări române, se realiza prin două categorii de organe
indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraşelor şi alte organe impuse de
domn sau de persoana căruia îi aparţinea sau i se cedase oraşul din partea domnitorului.    
Organele eligibile erau judele şi pârgarul în Ţara Românească, iar în Moldova şoltuzul şi
pârgarul. Organul superior al acestora era adunarea generală a orăşenilor care se întrunea cel
puţin o dată pe an când alegea organul de conducere.
  În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse acte scrise numite carte. De
obicei se bucurau de o relativă autono-mie în schimbul contingentelor de militari care se
recrutau din respectivul oraş şi a impozitelor pe care le achitau regalităţii ori împăratului.
 
Satele
  Nu există în vocabularul arhaic nici un cuvânt pentru formaţiuni mai mari de convieţuire
socială. El nu cunoaşte din vremuri străbune decât satul şi cetatea (N. IORGA).
  În Moldova şi Ţara Românească pământul de moştenire, rămas de la străbuni se cheamă
moşie, căci moş înseamnă atât bunic, cât şi străbunic. De aceea ţăranii liberi care nu erau
dependenţi de nimeni în afară de administraţia centrală se numeau moşneni.
  Procesul de transformare a obştilor vicinale în unitatea administrativă a satului a fost
îndelungat şi complex. Două sunt elementele fundamentale care caracterizează transformarea
obştilor în sate:  teritorialitatea şi statornicia.
 
Categorii de sate
Satele libere – asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate publică deoarece conducerea
administrativă aparţinea obştii satului, adică „oamenilor buni şi bătrâni”. Acest sfat al obştii
avea loc în zilele de sărbătoare şi cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.  
  Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească.
Satele aservite
  După cum trădează denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decât cele libere.
Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.
Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care aparţineau domnului ca persoană
fizică, dobândite prin moştenire sau prin cumpărare şi faţă de care domnul se comporta ca un
stăpân feudal; altele aparţinând instituţiei domniei.
Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au
fost aservite sau cumpărate de mari familii feudale. În baza lui ius eminens, după constituirea
statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.
2Satele mânăstireşti erau proprietatea mânăstirilor şi erau administrate de egumenul
mănăstirii. Hrisoavele de imunitate privind satele mănăstireşti erau mai largi decât în cazul
satelor boiereşti.
Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în secolele XIV–XVIII fie pe pământ
domnesc, fie mănăstiresc / boieresc, din voinţa domnului pentru scopuri precis determinate.
Acestor colonişti li se acordau prin hrisoave domneşti scutiri la dări şi de munci datorate
proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu excepţia
birului şi a îndatoririlor militare.
 
Categoriile de dări
  Dările în natură sau dijmele domneşti (zeciuială în Ţara Românească, deseatină în
Moldova) au constat în perceperea de către domnitor în natură a unor produse (cereale, vite,
produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stupăritul, vinăriciul.
Începând cu secolul al XVI-lea au fost transformate în bani.
  Muncile sau slujbele erau prestările în muncă faţă de domnie la construirea de drumuri,
cetăţi, poduri, mori, găzduirea curierilor domneşti, procurarea de cai curieri. Începând cu
secolul al XVIII-lea muncile puteau fi răscumpărate în bani.
  Dările în bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie şi apoi bir reprezentau impozitul
personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai ţării, în funcţie de
categoria socială, din care făceau parte. Deşi scutiţi la început, din secolul al XVI-lea au
plătit bir şi boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscută în special pentru boierii cu dregătorii
şi curteni.
  Dările în bani pentru ţărani au crescut constant. Datorită fiscalităţii excesive, ţăranii
practicau evaziunea prin fugă, dar sarcina celui fugit era preluată de colectivitate.
  Haraciul reprezenta obligaţiile băneşti faţă de Poarta otomană. Dacă la început haraciul era
mai mult simbolic, având în principal o semnificaţie politică (aprox. 3.000 de galbeni / an),
la sfârşitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.
  Peşcheşurile erau diferitele daruri făcute sultanului şi curţii sale, dobândind caracter de
constanţă au apăsat şi ele covârşitor asupra contribuabililor.
   Mucarerul  mare şi mucarerul mic au reprezentat o povară uriaşă în perioada în care
păstrarea domniei ori cumpărarea ei a devenit un fapt obişnuit. Sumele de bani erau de-a
dreptul exorbitante.
 Prestaţiile în natură către turci au constat în predarea anuală către Poartă a unui
număr important de cai, boi, oi, şoimi, precum şi de mari cantităţi de unt, ceară, miere
etc. Mai existau prestaţiile ocazionale în cereale, furaje etc. în perioada campaniilor militare
ale turcilor.
  Organizarea fiscalităţii fiind una din cele mai importante componente ale statului ca
instituţie juridică (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu în atenţia
domnilor, încercându-se diferite reforme pentru îmbunătăţirea acesteia sub două aspecte
esenţiale: în primul rând pentru obţinerea unor venituri tot mai mari, iar în al doilea rând
pentru evitarea evaziunilor fiscale.
Reforma fiscală a lui MATEI BASARAB, cunoscută sub numele de reforma talerului, a
constat în următoarele:
  – înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit;
  – apoi această sumă rezultată a fost repartizată pe judeţe, în funcţie de capacitatea stabilită
pe fiecare judeţ, care la rândul său o repartiza pe sate, categorii sociale şi pe gospodării.
  Alte reforme fiscală au fost realizate în Moldova de ANTIOH CANTEMIR (1695–1700, 1705–
1 707) şi de CONSTANTIN BRÂNCOVEANU în Ţara Românească. În principal ea a constat în
aceea că toate dările de repartiţie din partea visteriei au fost concentrate în una singură ce
trebuia achitată în patru rate anuale (sferturi).
  De o importanţă mare pentru sistemul fiscalităţii a fost reforma lui CONSTANTIN
MAVROCORDAT în cursul anilor 1739–1741. Reforma lui a fost de substanţă, importante sunt
următoarele:
–  dregătorii fiscali au fost retribuiţi;
–  a fost desfiinţat principiul solidarităţii fiscale;
–  au primit scutire de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri;
–  deşi dările au fost mărite, categoriile de dări au fost reduse.
 
  În ce priveşte sistemul fiscal din Transilvania, precizăm că:
–  principala obligaţie fiscală era faţă de stat, stabilită în funcţie de venitul cămării. La
început a fost în natură, dar ulterior s-a transformat într-o dare în bani.
–  o altă categorie de dări era aceea privind darea pe pământ, ce se achita în funcţie de
suprafaţa de pământ folosită. Ulterior această dare funciară s-a transformat într-un fel de
cens anual.
–  au mai fost cunoscute şi subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.
 
 
Organizarea  judecătorească
  Una din formele fundamentale de activitate a fiecărui stat este activitatea de înfăptuire a
justiţiei, de rezolvare a conflictelor de drept apărute. Această activitate s-a realizat şi înaintea
constituirii statelor româneşti la nivelul obştilor săteşti, care din multe puncte de vedere se
prezentau ca entităţi cvasistatale.
  Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt necesare câteva
clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate esenţiale legate de formele fundamentale de
activitate ale statului şi organele care înfăptuiesc aceste activităţi.
  În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru
întreaga activitate de jurisdicţie o denumim justiţie domnească.  Preceptele creştine, după
care puterea vine de la DUMNEZEU, îi fundamenta poziţia de judecător suprem.
Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile şi de aceea a
creat un sistem de organe judecătoreşti care prin delegarea competenţelor înfăptuiau justiţia.
  Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în vedere specificul cauzei
raportat la atribuţiile de ansamblu ale dregătorului respectiv.
  La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau pârcălabii, iar în Oltenia
banii, dar mai aveau drept de judecată şi subalternii acestora: vornicii şi bănişorii.
La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale,
pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat să judece oamenii buni şi bătrâni. Aceste
cauze se terminau de obicei prin împăcarea părţilor.
  În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea judecătorească era mult mai
complexă. În perioada voievodatului existau instanţe de judecată ale statului feudal maghiar,
dar şi instanţe româneşti. Şi unele şi altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes
iudiciaria).
 
Instanţele de judecată ale voievodatului transilvan au fost:
–  La nivelul domeniului feudal existau instanţele domeniale în care nobilii laici sau
ecleziaşti înfăptuiau justiţia în funcţie de diplomele de privilegii deţinute, aplicând chiar
pedepse capitale.
–  La nivelul comitatelor erau instanţele comitatense, denumite sedes nobiliares.
–  La nivelul oraşelor erau instanţe orăşeneşti, compuse din judele oraşului şi juraţi (aleşi
anual de cetăţenii oraşelor).
–  Instanţele ecleziastice.
–  Instanţa voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a vicevoievodului).
–  Instanţa supremă a Curţii maghiare.
 
Instanţele de judecată ale principatului transilvan
  În perioada principatului organizarea judecătorească devine şi mai complexă ca urmare a
dobândirii autonomiei. Principele devine instanţa supremă ajutat de iudex curiae, funcţie
asemănătoare vornicului. Cum însă principele nu judeca decât în cazuri extreme (spre
deosebire domn), în fapt justiţia supremă era exercitată de Tabla Principelui prezidată de
primarius iudex.
Instanţele de judecată sunt:
–  Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă trădare şi căile de atac
exercitate împotriva hotărârilor scaunelor de judecată.
–  Scaunele de plasă (prezidat de pretor).
–  Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).
–  Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc).
–  Scaunul stăpânului de moşie.
 
Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi
  În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea organizare
judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa materială şi personală a fiecărei
instanţe, realizându-se ierarhizarea severă a instanţelor de judecată.
 
  În ce priveşte instanţele compuse exclusiv din elemente româneşti, în districtul Haţegului
avem semnalată o instanţă locală prezidată de castelanul de Haţeg, alcătuită din 12 cnezi, 6
preoţi şi 6 oameni de rând. În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse din
6–8 sau 12 boieri ca juraţi-asesori.
  În unităţile teritorial-administrative săseşti, care s-au bucurat autonomie, organizarea
justiţiei s-a făcut tot pe principii autonome, scaunele de judecată fiind compuse la început din
persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunităţi.
   În sistemul organelor judecătoreşti medievale existau două categorii de instanţe speciale:
cele orăşeneşti şi cele ecleziastice.
 
Instanţele ecleziastice
  Justiţia laică a coexistat cu cea ecleziastică să, punându-se problema competenţelor (unele
legiuiri scrise au prevăzut  controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora,
1640).
Principiile justiţiei ecleziastice sunt:
  1. În ce priveşte competenţa după persoană, preoţii puteau fi judecaţi de instanţele
bisericeşti.
  2. În privinţa competenţei după materie, a rămas în sarcina justiţiei ecleziastice să judece
cauzele strict legate de viaţa religioasă.
3. Nu a fost exclusă însă dubla judecare, adică atât de instanţele ecleziastice, cât şi de cele
laice, completându-se reciproc şi verificându-se reciproc. Aşadar era consacrată atât
separarea, cât şi cooperarea celor două categorii de instanţe.
  4. În domeniile feudale bisericeşti şi mânăstireşti, potrivit imunităţilor judiciare acordate de
domnitor, justiţia se înfăptuia de către instanţele ecleziastice, cu excepţia unor infracţiuni
considerate grave.
  5. Şi în justiţia ecleziastică exista o ierarhie a instanţelor (cu diferite grade de competenţă).
  Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.
 
Procedura de judecată
  Proces în limba română provine din latinescul processus ce desemnează activitatea de
înaintare. Prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul processus s-a
generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate  desfăşurată
de organe judiciare anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea în
scopul rezolvării pricinilor (identificarea şi tragerea la răspundere a celor care se fac
vinovaţi).
 
Obiectul procesului
 Pentru desfăşurarea unui proces este necesară existenţa unui conflict de drept născut prin
încălcarea unor dispoziţii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viaţa,
proprietatea etc.)
  Aşadar, era necesară existenţa unui litigiu, a unui conflict între părţi. Litigiul existent şi
dedus judecăţii purta numele de gâlceavă, pricină, treabă. În dreptul cutumiar nu se făcuse
încă deosebire între procesul penal şi civil şi de aceea regulile de desfăşurare erau la fel.
 
Părţile din proces
  Subiecţii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor,
prigonitor, uneori pârâş, iar pârâtului prigonit; învinuit  sau  învinovăţit se numea cel care
comisese o infracţiune.
  În Transilvania reclamantul se numea actor, iar pârâtul reus.
  În principiu, parte în proces putea fi orice persoană, feudalismul recunoscând capacitatea
juridică tuturor oamenilor. Capacitatea de exerciţiu era însă limitată în cazul ţăranilor
dependenţi şi a robilor doar la procesele având ca obiect starea lor de dependenţă. Robii şi
ţăranii dependenţi puteau fi reprezentaţi în proces de stăpânii lor.
Femeia căsătorită era asistată de soţ. În schimb aveau capacitate deplină de exerciţiu
femeia majoră necăsătorită şi văduvele.
 
Chemarea în judecată
  Sesizarea instanţei de judecată se făcea printr-o plângere verbală ori scrisă numită pâră sau
jalbă. În trecutul mai îndepărtat plângerea se făcea pe cale orală, dar începând cu secolul al
XVII-lea în Transilvania şi cu secolul al XVIII-lea în celelalte ţări române plângerea scrisă
se generalizează.
  Potrivit dreptului feudal transilvănean, acţiunea de sesizare a instanţei se apropia de
cerinţele legale actuale.
 
Fixarea termenului de judecată
 
Primind plângerea, instanţa stabilea termenul de judecată (punea sorocul, sorocea pricina).
Cum însă era tradiţională şi procedura accelerată, procedura de urgenţă şi provizorie datorită
necesităţii intervenţiei rapide a autorităţilor, multe pricini se soluţionau pe calea cărţilor de
volnicie prin care instanţele (mai ales domnitorul sau banul) îndeosebi în materie funciară, îşi
materializau hotărârea fără o judecată contradictorie. Pârâtul efectiv era atenţionat prin cartea
de volnicie despre hotărârea luată, urmând ca acesta să-şi valorifice eventualele apărări ori
drepturi pe calea unui nou proces.
 
Citarea
  Citarea părţilor şi a martorilor în procedura obişnuită de judecată se realiza prin cartea de
soroc care era înmânată acestora prin aprozi sau vătafi. Dacă procesul se amâna din cauza
neprezentării părţilor acestea puteau fi aduse la instanţă prin slujbaşi domneşti, urmând să
plătească treapădul în Ţara Românească sau ciubotele în Moldova, adică toate cheltuielile
ocazionate de aducerea lor în instanţă.
 
Sistemul probator
  Un principiu fundamental al procesului era acela ca părţile să îşi dovedească susţinerile,
respectiv acţiunile civile sau penale cu care a fost sesizată instanţa. Simpla afirmaţie a
părţilor nesprijinită de alte probe nu putea conducea la câştigarea procesului.
  Mijloacele de probaţiune cunoscute în dreptul feudal au fost: mărturisirea, jurământul părţii,
declaraţiile (mărturiile) martorilor cojurătorii, blestemul şi cartea de „blestem“, înscrisurile,
prezumţiile şi cercetarea la faţa locului.
  Dreptul nostru cutumiar nu a făcut nici o ierarhizare a mijloa-celor de probă. Nu era mai
concludent un înscris, decât o declaraţie de martor. O a doua precizare care se impune este
aceea că recunoa- şterea pârâtului sau a făptuitorului făcea dovada dreptului, nemai-fiind
cazul administrării şi a altor probe. 
 
Martorii
  Martorii nu sunt părţi în proces, dar au cunoştinţe despre fapte pe care părţile sau instanţa le
consideră concludente în soluţionarea cauzei. Mărturia de grup era mai relevantă probator şi
de aceea mijlocul de probaţiune cel mai utilizat au fost cojurătorii.
  La origini conjurătorii erau persoane din intimitatea şi universul social al împricinaţilor care
cunoşteau obiectul şi natura conflictului, fiind interesate într-o rezolvare dreaptă şi globală a
cauzei în vederea unei convieţuiri armonioase. Cojurătorii jurau că cele afirmate de partea
care i-a adus erau sau nu adevărate, ei de fapt „dădeau legea”. Condiţia lor se apropia de cea
a martorilor.
  Numărul lor stabilit de instanţă pentru a depune jurământ în fa-voarea unei părţi era de 6
sau 12, dacă aceştia confirmau susţinerile, partea adversă putea aduce un număr dublu pentru
a combate pe cojurătorii din tabăra adversă.
,,Cărţile de blestem” erau de fapt nişte înscrisuri prin care se invoca puterea lui
Dumnezeu, care să pedepsească nu doar pe cel ce depune jurământ fals, ci şi familia şi rudele
sale.
 
Înscrisurile
Înscrisurile sunt mijloace de probă în conţinutul cărora  se arată fapte şi împrejurări
concludente pentru soluţionarea pricinii. Ele puteau să emane de la autorităţi statale,
bisericeşti, dar şi de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, cărţi,
urice.
  Era cunoscută şi procedura reconstituirii lor  în caz de pierdere sau distrugere.
  Din practicarea justiţiei ordalice s-au născut mai întâi expresiile de „trecere prin foc şi apă”
sau „punerea mâinii în foc” şi apoi au fost preluate în vocabularul basmelor şi poveştilor.
 
Hotărârile instanţei
  Era posibil ca după sesizarea instanţelor procesul să se termine prin împăcarea părţilor.
Indiferent de probele administrate, odată intervenită tranzacţia părţilor procesul înceta.
Singura excepţie era situaţia criminalilor notorii, în care deşi intervenea compoziţia părţilor,
totuşi învinuitul era condamnat.
  Instanţele pronunţau o hotărâre: carte de judecată sau anaforà.
  Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adică acea instituţie potrivit
căreia după epuizarea căilor de atac hotărârea nu mai poate fi modificată. Reluarea
procesului nu se putea face decât după achitarea unei amenzi către domnitor. Amenda se
numea zavescă (Moldova) sau pradă (Ţara Românească). Punerea în executare a hotărârilor
se făcea de către instanţă sau de alte persoane ale autorităţii statale. 
  
Infracţiuni şi pedepse
  Până la realizarea principiului legalităţii incriminărilor şi al pede-pselor – nullum crimen
sine lege, nulla pœna sine lege, elaborat de Cesare BECCARIA (secolul al XVIII-lea), astăzi
prezent în toate legislaţiile penale moderne. 
Faptele de o mare gravitate îndreptate împotriva unor valori fundamentale ale societăţii au
fost considerate infracţiuni sub diferite denumiri: faptă, faptă rea, greşeală mare, vină,
vinovăţie, păcat.
  Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate împotriva conducătorului statului
şi a temeliei organizării sociale, apoi cele împotriva vieţii şi a integrităţii corporale,
proprietăţii, libertăţii persoanei, a familiei etc.
  Dreptul cutumiar scinda dihotomic infracţiunile în mari (grave) şi mici (uşoare). Limitele
dintre acestea nu vor fi precizate decât în dreptul penal modern.  De aici şi posibilitatea
interpretărilor şi abuzurilor din partea celor chemaţi să le aplice.
 
Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului
  Înalta trădare (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie). Subiecţi ai acestei infracţiuni erau de
obicei boierii care încălcau jurământul de credinţă şi care acţionau pentru înscăunarea altui
domn. Tot hiclenie este considerată fuga boierilor din ţară.
  Lezmajestatea a constat în stingerea adusă onoarei, adusă conducătorului statului prin
insultarea sau calomnierea sa. Această infracţiune se mai numea sudalmă sau hulă.
  Osluhul consta în neascultarea faţă de poruncile domneşti. Tot osluh era socotită şi
neîndeplinirea obligaţiilor de către ţăranii dependenţi faţă de stăpânii feudali.
  Călpuzenia (etim. turcă), constă în falsificarea monedei bătută de domnitor.
 
Infracţiunile contra vieţii
Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta în suprimarea vieţii unui om sau a mai multor
oameni şi a fost considerată o infracţiune gravă, „o faptă mare”, motiv pentru care,
competenţa de a-l judeca revenea în exclusivitate domnului.
Paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor soţiei.  Era
considerată o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită prin ardere de viu. 
 
Infracţiuni  contra  integrităţii  corporale
    În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi sluţirile de
orice fel.
 
 
Infracţiuni  contra  proprietăţii
Furtul („furtişag”, „ furtuşag”) consta în luarea unui mobil din posesia altei persoane în
scopul însuşirii pe nedrept; aceasta a fost infracţiunea cea mai frecventă în Evul Mediu.  Nu
se pedepsea furtul de consumaţie momentană (furtul cu burta) din livezi sau vii. În schimb,
era mai grav pedepsit „furtul de faţă”.
Tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) este furtul prin violenţă. Datorită gravităţii se
pedepseau şi gazdele celor care săvârşeau astfel de fapte, în situaţia în care cunoşteau
împrejurarea că cei găzduiţi comit astfel de infracţiuni.
  Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea şi nesocotirea semnelor de hotar.
  Incendierea caselor şi holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dublă sau
triplă a pagubei.
 
Infracţiuni  împotriva moralei
  Răpirea de fată sau de femeie. Consta în lipsirea efectivă a acesteia de libertate prin
transportarea victimei dintr-un loc în altul şi „necinstirea” (violarea) victimei.
  Seducţia consta în scopul întreţinerii de raporturi sexuale.
  Sodomia consta în raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex; infracţiune rară în istoria
medievală a poporului nostru.
  Curvia sau desfrânarea. Atât relaţiile conjugale din afara căsătoriei cât şi cele din afara
concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totuşi nesancţionat de societate, erau
considerate ca infracţiuni şi pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.
  Incestul („amestecare de sânge”) consta în relaţii sexuale fireşti între persoane care potrivit
obiceiului pământului nu se puteau căsători, datorită gradului de rudenie. 
Infracţiuni  care  împiedicau  înfăptuirea justiţiei
  Vicleşugul sau înşelăciunea consta în falsificarea înscri-surilor prin plăsmuirea sau alterarea
acestora în scopul de a produce diferite consecinţe juridice. Era pedepsit şi uzul de fals,
respectiv utilizarea unor înscrisuri false.
  Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei hotărâri judecătoreşti, a poruncilor
domneşti cu valoare jurisdicţională.
  Jurământul mincinos („mărturia strâmbă”, „limba strâmbă”) consta în fapta martorului care
dădea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştie în legătură cu obiectul procesului în care
era chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv fiecare martor mincinos era obligat
la predarea a trei boi.
  Vrăjitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsită nu  numai
dacă prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza „ stricăciunea” oamenilor.
 
Infracţiunile  îndreptate  împotriva religiei
  Erezia consta în abaterea conştientă de la preceptele Bisericii oficiale. Însă firea românului
fiind lipsită de fanatism religios (B. P. HAŞDEU), nu s-au constatat cazuri de erezii
sancţionate; dimpotrivă, exista toleranţă faţă de alte religii.
  Apostazia reprezenta părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică.
   Ierosilia sau sacrilegiul însemna profanarea valorilor bisericeşti: furturile din biserică,
împreunarea trupească în biserică, întreţinerea de raporturi intime cu cinul monahal.
 
 
4.4.1. Răspunderea  solidară  a obştii
 
  Începuturile oficializării justiţiei s-au datorat mai întâi ideii de solidaritate, născută la
nivelul obştii în primul rând din necesităţi de autoapărare a colectivităţii.
  Obiceiul pământului a consfinţit principiul că sarcina descoperirii autorilor necunoscuţi care
au comis fapte penale revenea colectivităţii. În cazul în care autorii nu erau descoperiţi şi
prinşi, era antrenată răspunderea penală solidară a întregii colectivităţi, prin obligarea
acesteia la plata duşegubinei (o amendă substanţială).
  Principiul obligativităţii descoperirii şi prinderii infractorilor, precum şi predarea lor
autorităţilor s-a dovedit foarte eficace, în unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia,
extinzându-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infracţiunea.
   Autoritatea statală fiind interesată în identificarea autorilor, a acceptat aceste norme
cutumiare relative la răspunderea colectivă, şi deşi principiul nu a fost preluat în pravile, el s-
a aplicat constant generalizându-se la întreg teritoriul ţărilor inclusiv în Transilvania.
 
 
Pedepsele
 
Pedepsele  corporale
Pedeapsa cu moartea. Dintre modalităţile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate
au fost spânzurarea şi decapitarea.
Mutilarea, formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în dreptul nostru cutumiar,
consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului
sexual.
Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul roşu, pe diferite părţi ale corpului.
Bătaia mai era cunoscută şi sub numele de „ certare a trupului”, era una dintre cele mai
frecvente pedepse. Uneori se aplica pe uliţa satului.
 
Pedepse privative de libertate
Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe
viaţă.
Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detenţie special amenajate.
Grosul era o închisoare în care ţineau arestaţi preventiv (înainte de a fi judecaţi). Boierii
arestaţi preventiv erau ţinuţi în visterie sau cămările domneşti pentru mai multă siguranţă.
Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putându-i-se
stabili eventual un domiciliu forţat (de exemplu la o mânăstire).
 
Pedepse pecuniare
Duşegubina. Începâd cu secolul al XVII-lea, noţiunea însemnă  pedeapsă  pecuniară  se
aplica unei colectivităţi.
Gloaba consta într-o amendă care se plătea domniei fie în bani, fie în natură. Ea se mai
numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.
Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor
bunuri, ori chiar totalitatea acestora şi pierderea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.
 

6
SEMINAR IF Lect. univ. dr. Adriana Voicu
Persoanele
  Conceptul de personalitate juridică – capacitatea juridică generală a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii –
aşa cum este definit în zilele noastre este rezultatul unei evoluţii istorico-juridice. Conţinutul său a fost
indisolubil conex cu mutaţiile ce s-au produs la nivelul societăţii (mutaţii dislocatoare generale).
 
Categoriile sociale
  Şi din perspectiva conceptului de capacitate de folosinţă, formaţiunea social economică a feudalismului a
reprezentat un progres faţă de societatea antică întrucât sfera capacităţii de folosinţă a fost  mult mai mare.
  Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosinţă tuturor oamenilor, cu toate că în Ţara
Românească şi Moldova a existat categoria socială a robilor, a căror capacitate de folosinţă a fost redusă foarte
mult, fiind apropiată din punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.
  Reţinem însă că noţiunea de om ca individ social a fost aceeaşi cu cea de persoană în sens juridic (cu
capacitatea de a fi subiect cu drepturi şi obligaţii). Aşadar în principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut
capacitatea de folosinţă. Ca principiu însă reţinem ca o primă diferenţiere a capacităţii de folosinţă a
persoanelor, criteriul apartenenţei la o anumită categorie de stare socială, în funcţie de dimensiunile mijloacelor
de producţie pe care le aveau în proprietate. Distingem astfel diferite poziţii juridice în funcţie de întinderea
capacităţii de folosinţă:
– Nobilii feudali.
– Clerul.
– Orăşenii.
– Ţăranii liberi.
– Iobagii şi jelerii.
 
Incapacităţile
  Exerciţiul capacităţii juridice cunoştea unele limitări, datorită vârstei, sexului, stării mentale etc. În sistemul
cutumiar românesc, incapacitatea datorată vârstei lua sfârşit odată cu căsătoria, când tinerii intrau în rândul
oamenilor. Pubertatea şi nubilitatea nu erau stabilite la o anumită vârstă, ci ca şi în concepţia sabiniană se fixa
de la caz la caz, existenţa lor materializându-se în dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea
posibilitatea alegerii partenerului de viaţă.
  Vârsta înaintată nu constituia o diminuare a capacităţii juridice.
Persoanele incapabile din cauza stării mentale se aflau sub supravegherea părinţilor şi în lipsa acestora în
tutela bunicilor sau a fraţilor mai mari.
Deşi potrivit cutumelor româneşti femeia era socotită inferioară bărbatului, totuşi dacă aceasta dovedea
capacităţi apreciabile sau era mai bogată decât soţul, se situa pe acelaşi plan social cu acesta.
  Dreptul cutumiar făcea şi o altă deosebire referitoare la capaci-tatea juridică: între pământeni / oamenii
pământului / români şi străini. Cu toate acestea cutumele româneşti s-au arătat foarte umane faţă de străini,
recunoscându-le libertatea cultului religios şi dreptul de a face comerţ.
  Străinii puteau obţine împământenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin căsătoria
cu o pământeană, după ce în prealabil îmbrăţişase religia viitoarei soţii. După dobândirea împământenirii
străinii dobândeau toate drepturile civile şi politice. Străinilor li se aplica legea lor naţională, dar după cât se
pare, în lipsă de descendenţi, succesiunea revenea statului.
 
 Numele
  Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele şi domiciliul deţin întâietate. Numele
persoanei este elementul de identificare a omului în familie şi societate, din cele mai vechi timpuri.
  Prenumele a fost elementul iniţial de identificare, pentru că patronimicul – numele de familie, a fost folosit
doar în acte de stare civilă, adică este folosit în dreptul modern.
  Regimul onomastic privind filiaţia legitimă din perioada predominării numelui mic este atestat documentar
prin frecvenţa expresiilor: „fiul lui ...”, „fiica lui …”.
  În ce priveşte domiciliul, el se identifică cu locuinţa stabilă, de regulă locurile de naştere. Regula generală a
fost că soţia se muta la domiciliul bărbatului, dar a fost cunoscută şi situaţia „ măritării bărbatului”.
Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: FRĂŢILĂ din Şuviţa, BARBUL din Mugureşti...).
 
Obligaţiile
 
 
Elementele  constitutive ale contractului
Subiectele
Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridică
necesară, între care să se realizeze acordul de voinţe, dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui
pământ al casei părinteşti, în baza dreptului de preemţiune (protimisis) era nevoie şi de consimţământul
prealabil al rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea contractului, restituind preţul
cumpărătorului („aruncarea banilor”).
 
Obiectul contractului
  Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile, dar cum principala bogăţie era pământul,
majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia să fie un bun in comercium, adică să
poată face obiectul comerţului. Şi în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comerţului (ex.
teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprie-tarului, mai ales când era vorba de biserici,
iar cumpărătorii de rea credinţă erau sancţionaţi.
  Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu
erau însă întot-deauna precise şi invariabile.
Preţul
  Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în lucruri sau în bani şi lucruri.
Faptul este lesne de înţeles, dacă avem în vedere împrejurarea că în acea vreme moneda, chiar dacă exista, era
totuşi o raritate, nu era un bun aflat în casa fiecăruia.
Consimţământul părţilor
  În fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor. Acesta trebuia să fie neviciat de dol, eroare
sau violenţă, oferta vânzării şi acceptarea ei trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa se
explică faptul că, în chip stereotip, în documentele vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut „fără
împresurare sau asuprire”, ori „de bună voie şi nesilit de nimeni”.
Prohibiţii la vânzare
Tot la fel, contractul de vânzare-cumpărare era îngrădit de unele prohibiţii, cum ar fi:
  – în Transilvania era necesar şi consimţământul membrilor de familie pentru realizarea vânzărilor de imobile;
  – era necesar consimţământul rudelor şi vecinilor, în situaţia în care fiinţa dreptul de preemţiune;
  – moşiile nu puteau fi vândute fără ţăranii dependenţi;
  – se interzicea cumpărarea bunurilor furate;
  – în cazul unor bunuri de valoare era necesar consimţământul domnului sau al regelui, după cum am precizat
la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).
Forma contractului
  Cât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era considerat valabil încheiat prin simplul acord
de voinţă al părţilor, nefiind necesară forma scrisă a acestuia sau încheierea în faţa auto-rităţilor. Dar pentru a se
putea face dovada acestuia ori când era necesar consimţământul domnului (regelui), actele constatatoare ale
contractului se încheiau de obicei în faţa autorităţilor sub forma înscrisurilor sub semnătură privată întărite cu
peceţile martorilor.
Publicitatea
  Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom
preciza mai jos, se realiza prin aldămaş, adică a unei petreceri cu băutură la care participau martori anume aleşi
ori întâmplători, pentru a se păstra mai bine în amintire încheierea contractului şi prin darea mâinii.
Închirierea
Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere a fost prezent în viaţa
economică medievală, cutumele româneşti reglementându-l sub influenţa dreptului roman.
  Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor, a forţei de muncă sau a unor
lucrări în sensul contractelor de antrepriză.
  O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă era contractul de arendă. Se
arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, păşuni, crâşme. Boierii sau persoanele arendau
drepturi regaliene (domneşti) cum ar fi: minele, ocnele, vămile.
Contractele reale
  Dintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror for-mare pe lângă acordul de voinţă al părţilor
este necesară şi remiterea materială a lucrului, care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi, folosite în Evul
Mediu şi reglementate de cutumă, menţionăm: contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicaţia răspândirii lui rezidă în incertitudinile şi
nesiguranţele societăţii medievale datorată pericolelor de tot felul. Acesta era şi motivul pentru care pieirea
bunurilor prin forţă majoră, caz fortuit nu implica nici o răspundere din partea depozitarului şi nici a
moştenitorului acestuia. În schimb, era interzis depozitarului să folosească ori să consume bunul lăsat în
depozit, răspunzând de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.
  Contractul de schimb, constând în transferul proprietăţii unui bun în schimbul altui bun de la o parte
contractantă la alta, a fost utilizat în Evul Mediu românesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemănă-toare
contractului de vânzare-cumpărare. În general, obiectul con-tractului de schimb consta în terenuri, moşii, sate,
robi, prăvălii, ţărani dependenţi etc. Erau determinate de necesităţi economice pentru o mai bună administrare a
acestora.
  Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent  odată cu apariţia monedei. Împrumuturile de bani
însoţite de stipularea unei dobânzi erau strâns legate de acumularea capitalului comercial şi cămătăresc. O
particularitate a contractului de împrumutului de bani era aceea că restituirea se putea face şi în echivalent,
adică prin bu-nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele de bani împrumutate. Obiceiul
pământului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor.
  Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre părţi transmite un drept din
patrimoniul său în patrimoniul celeilalte fără a primi un echivalent. Aşadar o parte îşi măreşte patrimoniul său,
iar cealaltă îşi diminuează patrimoniul (sărăceşte).
  După cum am mai precizat, liberalităţile erau frecvente în Evul Mediu. Ele se făceau de către conducătorul
statului sau de către persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile. Au fost
situaţii în care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii întregi.
  Specificul liberalităţilor consta în aceea că în general acestea se realizau în scopul fidelităţii depline şi pentru
slujbe credincioase ori pentru servicii militare.
 
Delictele
  Şi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată răspunderea. Nu este vorba despre o răspundere
contractuală, deci în baza unui contract încheiat între părţi, ci de o răspundere extracon-tractuală numită
răspundere delictuală.
  Revenind la delicte ca izvor al obligaţiilor, putem releva situaţiile în care pentru uciderea sau schilodirea unei
vite se ducea alta în schimb sau se plătea în bani, pentru incendierea unei case din neglijenţa focului făcut
pentru curătură vinovatul era obligat la dezdăunare. Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane,
autorul era obligat la dezdăunarea celui vătămat.
  În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româ-neşti, aceasta era redusă la damnum emerges,
(repararea pagubei efectiv produsă), nu şi la lucrum cessans (beneficiul  nerealizat).
  Răspunderea delictuală viza şi ea repararea pagubei, dar cum în această materie nu putea fi vorba numai de
pagubă materială, ci şi de pagube morale, cuantumul, întinderea acesteia, era lăsată de regulă la învoiala
părţilor.
 
 
Garanţia  obligaţiilor
  În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract, contractele erau întărite de diferite
garanţii. În dreptul feu-dal garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.
 
  Garanţiile reale, ca de altfel şi cele personale, dădeau o siguranţă că debitorul va executa contractul aşa cum a
fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în vederea asigurării
executării contractului. Pe lângă terenuri, sate etc. erau considerate ca şi garanţii reale şi familii de iobagi. În
situaţia în care la scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea în proprietatea
creditorului.
  Garanţiile personale erau acele garanţii prin care se garanta de către terţe persoane numite chezaşi care se
angajau în numele debito-rului faţă de creditor că, în situaţia în care acesta nu putea executa contractul, ele
personal se obligau la executarea contractului. Explicaţia garanţiilor personale o găsim în sentimentul de
solidaritate ce caracteriza diferite familii şi în Evul Mediu.
 
 
RUDENIA
Rudenia naturală
  Rudenia naturală sau rudenia ,,de sânge” era stabilită patriliniar: în principal după tată, ,,apoi după mamă şi
numai în lipsa tatălui opera doar rudenia după mamă”. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că rudenia după
mamă era ocultată (vz. impedimentele la căsătorie), ci că în comunitate descendenţii se defineau drept fii
(fiicele) lui … .
  Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce priveşte impedimentele la căsătorie şi
vocaţia succesorală, erau până la cel de-al şaptelea sau chiar al optulea.
În linie dreaptă gradul se calculează după numărul naşterilor intervenite, iar în linie colaterală tot după acelaşi
criteriu, însă se ,,urcă” până la ascendentul comun şi se coboară de la acesta până la cel care interesează.
  Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără de a depinde una de alta, au
un autor comun. Sunt în rudenie colaterală fraţii între ei, verişorii primari între ei etc.
  În canoanele bisericeşti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintâi), au fost
analizate într-un mod minuţios înrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibiţiilor la
căsătorie.
 
Rudenia prin alianţă
  Rudenia prin alianţă sau afinitatea este determinată de căsătorie. Soţii cu toate că nu sunt rude, între fiecare în
parte şi rudele celuilalt sau între rudele lor se creează o anumită legătură, o apropiere cu efecte în plan moral şi
religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilaţi cu părinţii (L. P. MARCU).
 
Înfierea
  Se mai numea şi luare de suflet. Înfierea ca ,,imitare a firii”, a fost în perioada medievală destul de restrâns
folosită întrucât familiile aveau un număr mare de copii. În principal două motive stăteau la baza acestei forme
de întregire a filiaţiei: lipsa moştenitorilor şi caritatea celor mai înstăriţi (faţă de vreo rudă mai săracă, de
regulă).
  Copiii înfiaţi se bucurau de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei rezultaţi din căsătorie, nefăcându-se nici cea
mai mică deosebire între efectele filiaţiei naturale şi cele artificiale.
  În Transilvania înfierea era numită adopţiune; identică în esenţă cu cea existentă în celelalte două ţări
româneşti (L. P. MARCU).
 
Înfrăţirea
  Constituia tot o formă de rudenie artificială şi îmbrăca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat
mereu opoziţie la anumite tipuri de înfrăţire, dezavuarea făcându-se atât prin canoane, cât şi prin legiuirile laice.
Motivele care au stat la baza interzicerii înfrăţirii erau generate de faptul că pe de o parte presupunea ritualuri
(cvasi)păgâne, iar pe de altă parte cei ,,înfrăţiţi” nesocoteau faptul că deveniseră astfel rude şi se căsătoreau
între  ei.
  Cu toată întemeiata opoziţie eclesială, această formă de rudenie artificială a cunoscut o mare popularitate în
evul mediu.
 
  Ca forme, amintim înfrăţirea: de moşie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.
Înfrăţirea de moşie presupunea vocaţie succesorală reciprocă şi eludarea dispoziţiilor protimisisului,
totodată avea consecinţe şi în privinţa retractului succesoral şi este atestată documentar. Celelalte forme sunt
prezentate doar în folclor şi tradiţii: frăţia de cruce era specifică haiducilor (Gh. CRONŢ); ziuatecii sunt cei
născuţi în aceeaşi zi, iar lunatecii cei născuţi în aceeaşi lună.
  Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfrăţiţi având vocaţie succesorală unii faţă de alţii, cât şi spirituale
sub forma interdicţiilor la căsătorie (L. P. MARCU).
 
 
Rudenia spirituală
  Este generată de împărtăşirea unor Taine ale Bisericii: Botezul şi Nunta. Mai precis, intrarea în comunitatea
creştină se făcea prin botezare, pentru credinţa neofitului depunând mărturie naşii, care deveneau părinţi
spirituali. Rudenia aceasta determina legături foarte puternice, superioare chiar paternităţii fireşti, naturale. O
primă consecinţă este în planul la încheierii căsătoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrăgeau impedimente
fiind acelaşi cu cel de la rudenia naturală.
  Paternitatea spirituală impunea rigori atât naşilor (ocrotirea, îndrumarea celor botezaţi ca şi botezarea copiilor
finilor), cât şi finilor (ascultare, cadorisire).
  Forme minore de înfrăţire, nereglementate oficial, au fost frăţia de cristelniţă (copiii botezaţi în aceeaşi apă
erau consideraţi fraţi) şi frăţia de lapte (copii alăptaţi de aceeaşi doică) (L. P. MARCU); însă ele nu aveau nici o
relevanţă juridică sau spirituală.
 
  Se poare observa armătura de rudenii care lega persoana în societate. Scopul diverselor înrudiri era dat de
necesitatea omului arhaic de a nu fi înconjurat de duşmani.
 
FAMILIA
 
  Familia păstra o structură arhaică, de tip indo-european, avea următoarele caractere:
1.  ,,Butuc”.
2.  patrilocală.
3.  patrilineară.
  S-a observat că structura prezentată a fost o particularitate a familiei româneşti, fiind determinată de viaţa
agrar-pastorală medievală şi era deosebită de comunitatea casnică patriarhală, zadruga, obişnuită în unele zone
la populaţia sud-dunăreană.
  Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la antichitatea târzie şi până în epoca modernă
s-a încheiat în exclusivitate în formă religioasă prin săvârşirea Tainei Nunţii.
  Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice ortodoxe. Considerată o Taină
(sacramentum), căsătoria cădea sub incidenţa legii bisericeşti care de altfel reglementa toate raporturile
familiale. 
Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii, de regulă pe viaţă. În conformitate cu învăţătura creştină,
doar prima cununie este o Taină (adică ţine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua şi a treia sunt îngăduite
pentru neputinţa firii omului, însă nunta cea de a patra ,,este după moravurile porceşti” (Sf. VASILE CEL MARE).
  Raporturile dintre soţi, deşi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor, argumentat în mod eronat şi
religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenţă a bărbatului: ,,Că sunt datori cei după lege luaţi în
căsătorie a avea unul către altul deopotrivă dragoste şi credinţă între dânşii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea şi
muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
  Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate provinciile istorice datorită aplicării
aceloraşi norme, cuprinse în nomocanoanele şi pravilele pe care Biserica Ortodoxă din toate aceste provincii le-
a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viaţa de familie.
 
Impedimentele la căsătorie
  Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Observarea lor
era de datoria clericului în faţa căruia se încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii în prezenţa impedimentelor
era sancţionată cu anularea căsătoriei. Necercetarea stării viitorilor soţi şi a eventualelor impedimente conducea
la sancţionarea clericului prin normele în materie cu o pedeapsă variabila în funcţie de gravitatea consecinţelor
unei astfel de casatorii, anume, de la banala amendă până la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler)
sacerdotului.
  Impedimentele la căsătorie se împart în mai multe categorii, în funcţie de obiectul lor.
  O primă categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor soţi, existând prin urmare impedimente ca
rudenia naturală sau rudenia spirituală, starea bisericească, căsătoria a patra, consimţământul părinţilor, religia,
etnia.
  Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul al optulea
inclusiv.
  Cercetările genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicată de produ-cere de accidente genetice în
cazul în care între părinţi exista o înrudire apropiată (până la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmări fie
diverse malformaţii anatomice, fie afecţiuni biologice ori psihice.
  Înfierea fiind ,,imitare a firii” dădea naştere la raporturi între înfietori şi înfiaţi ca între ascendenţi şi
descendenţi în linie dreaptă.
  Rudenia spirituală (năşia la botez sau la cununie) era privită de multe ori ca fiind mai importantă decât cea
trupească (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai ca şi cele ale
rudeniei naturale.
 
Logodna
  Înainte de încheierea căsătoriei putea să aibă loc logodna (numită încredinţare), care presupunea o arvună şi
ritualuri specifice ce atrăgeau atenţia asupra faptului că aceasta avea valoarea unei promisiuni de căsătorie.
Ruperea logodnei determina plata unei despăgubiri pentru neîncheierea căsătoriei  şi consta de cele mai multe
ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea logodnei.
  Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze („vederea în fiinţă”), să discute planurile de
viitor („urmarea de vorbă”). Raporturile intime erau prohibite până la dobândirea stării de căsătorit.
  Cu această ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dădea fetei sau familiei acesteia
căpara, o suma de bani amintită supra cu valoare de arvună menită să chezăşuiască încheierea căsătoriei.
 
Zestrea
  Patrimoniul dat la încheierea căsătoriei în posesia şi uzufructul bărbatului cu scopul susţinerii sarcinilor
căsătoriei îl constituia zestrea.
  Un alt mod de definire (şi de aici cortegiul de consecinţe) exista în sistemul cutumiar, în care dota reprezenta
dreptul la partea de avere părintească dat atât de transmiterea patrimoniului în familia ţărănească, cât şi de
munca depusă în gospodăria părinţilor, dar şi o evaluare economică a rosturilor căsniciei cu o persoană (M.
A. GHERMAN). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente întrucât împărţirea averii avea loc înainte
de decesul părinţilor, când aceştia erau încă în putere.
  Înzestrarea fetei de către părinţi o excludea de la moştenire, neputându-se raporta dota la masa succesorală –
testată ori nu – pentru a beneficia alături de ceilalţi succesori de o împărţire egală a patrimoniului defunctului
părinte. În acest caz dota constituia partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totuşi ea era chemată la
succesiune în lipsa fraţilor.
  Obligaţia de a înzestra revine: părinţilor, fraţilor (în situaţia predecedării celor dintâi), răpitorului fetei
(femeii), vinovatului de siluire. Era constrâns să înzestreze şi cel care se făcea vinovat de ceea ce numim astăzi
seducţie; totuşi, desfrâul liber şi intenţionat al fetei nu atrăgea responsabilitatea bărbatului.
  În cutuma populară, familiile viitorilor soţi contribuiau deopotrivă la întemeierea noului cămin. Se pare că
înzestrările erau egale; nu era exclus ca uneori băiatul primească un fond de o valoare mai mare decât fata. Din
analiza comparativă, de-a lungul timpului conţinutul zestrei este acelaşi.
  Pământul constituia obiect al zestrei, însă cu anumite particularităţi. Boierii înzestrau şi cu bunuri imobiliare.
Ţăranii dădeau numai în unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea
obiceiului ca şi fetele să fie înzestrate cu pământ, începând cu secolul XX aceasta devine o regulă.
 
  În sistemul popular (credem că nu numai ţăranii au procedat astfel), cu cât fata de măritat era mai urâtă, cu atât
zestrea era mai mare; în evul mediu european apusean se spunea că formosa virgo, dimidium dotis (,,O fată
frumoasă are zestrea pe jumătate [asigurată]”) .
  De remarcat faptul că nu tinerii îşi stabileau proporţia zestrei din totalul patrimoniului părintesc, ci părinţii
erau aceia care perfectau înţelegerea ,,economică”. Dacă aşa se petreceau lucrurile în secolul XX, nu altfel
trebuia să se întâmple în veacurile anterioare, mult mai patriarhale şi paternaliste.
  Inalienabilitatea zestrei este o caracteristică a vechiului drept. De aici rezultă caracterul imprescriptibil al
fondului dotal (D. ALEXANDRESCO).
  Restituirea zestrei se analizează în funcţie de culpa reţinută la desfacerea căsătoriei. Vinovatul de destrămarea
căsătoriei era sancţionat şi civil: culpa bărbatului determina restituirea dotei (uneori şi a darurilor de nuntă şi a
beneficiului zestrei), în vreme ce vina femeii atrăgea pierderea zestrei şi darurile primite de la soţul ei;
principiul se poate urmări de la dreptul cutumiar până la cel scris, cuprinzând prevederi cvasiidentice.
 
Divorţul
  Deşi căsătoria era privită ca o uniune indisolubilă de către cutumele româneşti, totuşi, divorţul era admis în
cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odată cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite în timpul
căsătoriei erau împărţite fie pe cale amiabilă, fie în faţa instanţelor de judecată.
  Recăsătorirea, în special a văduvei, deşi nu era bine văzută de obiceiul pământului, era totuşi tolerată.
   
 
Moştenirea legală
 
  Moştenirea legală desemna succesiunea care se făcea în lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat). În
aceste condiţii erau chemaţi la să culeagă patrimoniul lui de cuius în următoarele clase de moştenitori:  
    a). Moştenitori legitimi: – descendenţi
  – ascendenţi 
   – colaterali
 
  Descendenţii sunt cei coborâtori în linie directă din acelaşi autor comun. Între ei, cei mai apropiaţi trec
înaintea celor mai îndepărtaţi. Dar, dacă un descendent de primul grad a murit înaintea lui de cuius, copiii lui
vin prin reprezentare, în concurs cu unchii şi mătuşile. Descendenţii îşi împărţeau bunurile per capitas, iar dacă
unul din ei decedase anterior lui de cuius, şi lăsase urmaşi, moştenirea se împărţea pe tulpini prin reprezentare
şi apoi pe capete.
  Copilul din afara căsătoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale şi a rudelor acesteia (şi
reciproc), nu şi a tatălui. Înfiatul se bucura de aceleaşi drepturi ca şi copilul rezultat din căsătorie.
  Ascendenţii (părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului) înlăturau în general pe colaterali de la moştenire.
  Colateralii cu vocaţie succesorală erau atât cei privilegiaţi (fraţii şi surorile), dar şi cei ordinari până la gradul
IV (verişorii primari).
    b). Soţul supravieţuitor. Drepturile succesorale ale so-ţului supravieţuitor nu pot fi prezentate cu precizie.
Cota ce îi revenea varia între ¼ şi ½ din masa succesorală.
    c). Autoritatea publică (domnul) culegea moştenirea în lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius. 
  Moştenirea fără succesori devenea desherentă, adică trecea în patrimoniul domnului, ulterior al domniei.
 
    În principiu nu se făcea deosebire între sexe, dar în Ţara Românească şi în regiunea Făgăraşului (între
secolulXV şi secolulXVII) regula egalităţii sexelor a fost atenuată de privilegiul masculinităţii.
  Privilegiului masculinităţii impunea ca descendenţii de sex masculin să moştenească moşia părintească, iar
fetele urmau să fie înzestrate fie de părinţi sau după moartea acestora de către fraţi. Principiul feudal al
masculinităţii putea fi însă eludat prin practica înfrăţirii de moşie – instituţie des întâlnită în Ţara Românească,
prezentă uneori şi în Transilvania.
  Pentru evitarea prădalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei în lipsa urmaşilor de sex masculin) se
recurgea la ficţiunea juridică, solicitată domnului, a preschimbării fetei în băiat. Uneori se recurgea la
„înfrăţirea” descendenţilor de sex diferit, tatăl „înfrăţea fetele cu feciorii” „ca să fie fraţi la un loc nedespărţiţi”,
ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea părinţilor.
  Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între toţi copiii săi.
  Moştenirea legală a şerbilor avea ca obiect în toate cele trei Ţări Române numai bunurile mobile şi
ameliorările (vii, plantaţii, mori etc.) pe care ei le aduseseră moşiei pe care aceştia lucraseră; fondul funciar
aparţinea proprietarului feudal. Moştenirea şerbului era împărţită după regulile dreptului comun, iar în cazul în
care acesta murea fără urmaşi, patrimo-niul său revenea stăpânului de moşie.
  Deşi dreptul cutumiar nu cunoştea alte reguli de succesiune pentru nobili şi altele pentru ţăranii liberi, totuşi în
Transilvania după cucerirea maghiară au apărut pe cale cutumiară unele norme specifice feudale, reluate apoi
de dreptul scris, ce urmăreau conservarea fondului funciar moştenit în stăpânirea familiilor nobiliare şi
asigurarea transmiterii pe linie masculină a bunurilor donative primite de la rege în vederea îndeplinirii unor
servicii militare. De aceea, se impune pe o scară largă în materie succesorală principiul masculinităţii, justificat
mai ales prin considerente militare: „femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot să ostăşească cu armele şi să lupte
cu duşmanii”.
 
Moştenirea testamentară
  Succesiunea testamentară apare după consolidarea proprietăţii individuale în cadrul obştilor săteşti, iar
folosirea testamentului pe scară din ce în ce mai largă merge paralel cu procesul de descompunere a obştii şi a
disoluţiei treptate a proprietăţii devălmaşe. Un factor care a influenţat extinderea folosirii testamentelor a fost
cel religios, care îndemna pe credincioşi să lase danii lăcaşurilor de cult, în special mână-stirilor, în scopuri
spirituale – slujbe pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului.
  Deşi principiul libertăţii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totuşi uneori el
este reafirmat cu ocazia judecării unor procese de către domn sau de către episcopat, întărindu-i astfel
eficacitatea şi pe cale de precedent judiciar.
  Testamentul era cunoscut în documente sub numele de carte, zapis, diată.
  Cele mai vechi testamente s-au făcut pe cale orală, „cu limbă de moarte”. Testamentul putea fi întocmit şi în
scris ca un act solemn, fie faţă de martori, al căror nume varia, fie înaintea autorităţii de stat (domnul, voievodul
Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericeşti.
   Din dorinţa de a păstra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substituţia fideicomisară prin care
persoana instituită ca moştenitoare era obligată să păstreze bunurile primite şi la moartea sa să le transmită unei
terţe persoane numită substituit.
  Şerbii puteau să-şi întocmească un testament numai cu privire la bunurile casnice, fără prea mare valoare
economică, şi la inventarul lor agricol, de îmbunătăţirile aduse de ei moşiei (case, plantaţii, vii etc.) şi asupra
cărora aveau un drept de folosinţă. Ei nu puteau dispune în favoarea unor terţi deoarece în acest fel ar fi adus un
prejudiciu proprietarului feudal. În schimb, asemenea ameliorări treceau în temeiul dreptului cutumiar
succesorilor lor legali pentru că în astfel de situaţii interesele stăpânului de moşie nu erau ştirbite.
 
Moştenirea monahilor
  Moştenirea monahilor constituia o excepţie de la regula că moştenirea se deschide mortis causa. Ruperea de
lume care o presupunea monahismul determina moartea civilă.
  Vlădicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi), făcând obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau şi lor
aceste dispoziţii, cu precizarea că succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima dată ocupat.
  Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe şi legiuirile bizantine.
 

7
SEMINAR IF Lect. univ. dr. Adriana Voicu
De la cutumă la pravilă
 
            Legea ca vocabulă era uzitată chiar înainte de apariţia codificărilor, în paralel cu cea de obicei (sau
drept, dreptate). Unitare ca sens, cele două cuvinte aveau etimologii diferite: cel dintâi provine din latinescul
lex, în vreme ce cel de-al doilea este slavon.
            Abia în secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii ţărilor româneşti. Problema inexistenţei
dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) căci este ştiut că înaintea legilor scrise apare obiceiul juridic.
De altminteri documentele timpului atestă existenţa unui ius valahicum după care se cârmuiau raporturile
sociale sau litigiile dintre oameni.
            Nevoia codificării – de tip bizantin – s-a impus dato-rită mai multor factori: social-politici, bisericeşti,
geografici şi culturali.
            Dacă dreptul bizantin receptat prin pravile venea în conflict cu dreptul vechi nescris, acesta din urmă
avea prevalenţă: ,,giudeţul giudecă câteodată şi împotriva pravilei, pentru acest obicei al locului... . Lucrurile se
fac dupre cum iaste obiceiul locului, măcar de are fi împotriva pravilei … “.
Pentru Transilvania, situaţia este mai complexă întrucât pe teritoriul voievodatului s-au aplicat în paralel
mai multe sisteme de drept. De subliniat că formele şi fondul juridic ale dreptului obişnuielnic românesc au fost
aceleaşi în toate provinciile locuite de români.
Până la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept bizantin ca şi culegerile de
nomocanoane, care au influenţat vechiul drept românesc până în secolul al XIX-lea.
Celor mai vechi legiuiri scrise, atât celor bisericeşti propriu-zise cât şi celor nomocanonice ori laice, sub
influenţa slavă li s-au spus de către români  pravile.
           
1. SINTAGMA ALFABETICĂ A LUI MATEI VLASTARES,
            La textul original al Sintagmei, diferiţi copişti, chiar români, au mai adăugat şi alte piese legislative,
precum şi comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atât în limba greacă, cât şi în limba slavă, se păstrează şi astăzi
în diferite biblioteci din ţara noastră.
           
            2. PRAVILA SFINŢILOR APOSTOLI ŞI SFINTELOR SOBOARE ŞI ALTOR SFINŢI PĂRINŢI
            Este un nomocanon alcătuit în greacă, tradus în slavă şi în română; a circulat sub formă de manuscrise,
care s-au păstrat la noi numai în limba slavă şi sunt cunoscute sub diferite nume dintre care menţionăm:
           
            3. FRAGMENTE DE PRAVILĂ ÎN LIMBA SLAVĂ
            Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la Academie poartă titlul de
Nomocanon, adică „îndreptător de lege”, cuprinzând pe scurt Pravilele ale Sfinţilor Apostoli, ale
Sfântului VASILE CEL MARE şi ale Sfintelor Sinoade.
           
            4. NOMOCANONUL LUI MANUIL MALAXOS
are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boeţiei şi este alcătuit în anul 1561. Caracteristica manuscriselor
acestui nomocanon constă în marea lor diversitate, chiar şi a celor greceşti.
 
            5. HEXABIBLUL LUI CONSTANTIN HARMENOPULOS ILOR, 1345
a fost alcătuit la 1345, la Tesalonic, de către un judecător. Acest nomocanon s-a răspândit repede în întreg
Imperiul Bizantin, fiind apoi tipărit la 1547, la Paris şi Köln, pentru ca apoi la 1830 să devină lege a statului
grec. A fost tradus integral şi în limba română la începutul secolulal XIX-lea.
           
            6. Pravilele tipărite
            Prima pravilă tipărită în secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramureş). Se consideră că a fost
tipărită la Braşov de către diaconul CORESI în anul 1563.
            Secolul al XVII-lea se evidenţiază în mod cu totul aparte prin tipărirea marilor pravile româneşti, în
principal laice. În 1640 este tipărită Pravila de la Govora (a fost tipărită în mânăstirea cu acelaşi nume) sau
Pravila cea Mică, o traducere în limba slavonă realizată de MIHAIL MOXA (MOXALIE). Poartă denumirea de
Dreptătoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericească; reglementează Spovedania şi Împărtăşanie, Căsătoria
etc.

            Iată şi care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

 
1. Statutele Ţării Făgăraşului, 1508
            Codificarea cunoscută sub acest nume a fost generată de răscoalele românilor din teritoriul omonim
(1503, 1508) şi care între altele au cerut expres dreptul de a codifica legile cutumiare. Redactate în limba latină,
limba oficială a cancelariei transilvane, ceea ce dovedeşte faptul că ele nu au fost necesare populaţiei româneşti
care îşi cunoştea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregători. Cuprind într-o formă nesistematizată
diferite ramuri de drept (civil, penal, de procedură). Terminologia asemănătoare cu cea folosită în Ţara
Românească denotă caracterul unitar al vechiului drept româ-nesc.
 
2. Tripartitul lui Werböczi, 1517
Operă a unui nobil maghiar. Tipărit la Viena, în anul 1517, este unul din răspunsurile nobilimii la răscoala
lui Gheorghe DOJA († 1514), din care cauză s-a spus că a fost scris cu „sânge de iobag”. Este compus din trei
părţi, de unde îi vine şi numele. Din punctul de vedere al dreptului românesc este deosebit de importantă partea
a treia, care cuprinde dreptul scris şi obiceiurile din Transilvania. La 1553 acest monument juridic a fost supus
unei modificări, realizate de profesorul de la Viena, Martin BODENARIUS, tripartitul devenind quadrupartit.
Marii feudali au avut tot interesul să îi întârzie intrarea în vigoare întrucât prin Tripartit li se limitau
prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simplă culegere cu caracter privat.
            La 1619 se realizează prima codificare de drept procesual în Transilvania, operă a lui Gabriel BETHLEN:
Iuridici procesus specimen.
 
3. Carte românească de învăţătură, 1646
Titlul complet al legiuirii este Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte
giudeţe. Rod al ambiţiilor imperiale ale domnitorului moldovean VASILE LUPU (1634–1653), reprezintă cea
dintâi legiuire laică româ-nească, păstrând însă un caracter religios datorat epocii (competenţa instanţelor
eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penală a ereziilor şi a vrăjitoriei etc.).
După documentele păstrate, aplicarea ei s-a făcut în foarte puţine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat
răspândirea ei pe întreg teritoriul locuit de români, aspect valabil şi pentru IL.
            Între scăderile primelor două legiuiri româneşti, IL şi CR, menţionăm că ele sunt doar nişte traduceri de
legi străine. Din acest moment asistăm, până astăzi, la eroarea adoptării de legi nepotrivite.
 
4. Îndreptarea legii, 1652
 Titlul complet al legiuirii este Îndireptarea legiei cu Dumnezeu care are toată judecata arhierésca şi
împaratésca de tóte vinele preoţeşti şi mireneşti. Contemporan şi rival al lui VASILE LUPU, MATEI BASARAB
(1632–1654) – una dintre figurile cele mai impunătoare ale voievozilor români, a tipărit înaintea omologului
său moldovean o pravilă bisericească, insuficientă însă pentru reglementarea vieţii societăţii feudale româneşti:
Pravila de la Govora, amintită supra. IL apare ca o replică la CR, însă trebuie remarcată fidelitatea cu care îi
reproduce conţinutul: 1253 din cele 1254 de articole.
Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de prevederile sale care includ şi
reglementări tipice bisericeşti; de aceea se mai numeşte şi Pravila cea Mare.
După documentele ce ne-au parvenit, IL s-a în destul de puţine cazuri. Însă circulaţia ei lasă în umbră
aplicarea.
Este demn de subliniat faptul că pravila este încă parţial în vigoare în legislaţia bisericească ortodoxă prin
anumite prevederi care de fapt reproduc canoane Bisericii Răsăritene.
 
5. Constituţiile aprobate, 1653
     Constituţiile compilate, 1669
La 1653 dieta Transilvaniei edictează Approbatæ constitu-tiones regni Transilvaniæ et partium Hungariæ
(legile adoptate între 1540 şi 1653).
Aceeaşi dietă la 1669 edictează Compilatæ constitutiones regni Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile
adoptate între 1653 şi 1669).
 
6. Diploma leopoldină, 1691
Dată în 1691, consacră faptul că legile ce guvernau principa-tul rămân în vigoare şi sub noua stăpânire,
austriacă, a Transilvaniei. Fireşte, s-au introdus modificări în consonanţă cu interesele habsburgice în ceea ce
priveşte organizarea politico-administrativă, introducându-se instituţii ca: guvernatorul (în locul principelui),
Guberniul, Cancelaria aulică, Tezauriatul.     
7. Sobornicescul hrisov, 1785
Edictat de Alexandru C. MAVROCORDAT, „este cel mai important act normativ intern până la Codul
Calimach. Cele două părţi ale textului tipărit au la bază două anaforale de Sfat de obşte (sobor, de unde
denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizează un nou regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o
măsură foarte importantă: interzicerea daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici” cu excepţia cazurilor în care se
dovedea o legătură de rudenie. De asemenea, a reglementat „din nou […] statutul căsătoriei robilor între ei şi cu
oamenii liberi”. Se poate spune că acest Hrisov ,,constituia o reformă a Domniei luminate în acord cu boierii
reprezentaţi prin Sfatul de obşte lărgit”.
 
8. Pravilniceasca condică, 1780
Operă a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greacă Alexandru IPSILANTI (1774–1782,
1796–1797, Ţara Românească; 1786–1788, Moldova). În ea se amestecă obiceiul pământului cu  dispoziţii
bizantin.
Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi germenii noilor principii de drept şi politologie
care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui MONTESQUIEU şi BECCARIA. Legea însă este în principal de
inspiraţie cutumiară. Ea apără proprietatea feudală, reglementează în mod amănunţit dijma şi claca.
Monopolurile senioriale se bucură de o atenţie deosebită. Din punct de vedere al instituţiei moştenirii, a
consacrat principiul masculinităţii. Documentar s-a dovedit că ea a fost aplicată doar în trei cazuri. Teoretic a
rămas în vigoare până în anul 1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.
 
9. Legiurea Caragea, 1818
,,Reînoieşte mai pe larg procedeul lui IPSILANTI şi amestecă dreptul bizanţului şi obiceiul pământului”.
,,Este tot un cod general […] în care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedură civilă şi
procedură penală”.
Moment important al culturii juridice româneşti, trădează sfârşitul perioadei feudale. Alcătuită din elemente
de drept bizantin, dar şi din multe elemente de cutumă românească. Luând exemplul Moldovei,
domnitorul CARAGEA a dispus ca patru boieri „ cu ştiinţă şi praxis la ale pravilelor” să se preocupe de
întocmirea unei legiuiri cât mai bune pentru ca să se facă cu desăvârşită întregime şi cu bună desluşire. Dintre
aceştia, doi au fost greci şi doi români. După întocmire a fost citită cu atenţie de domn, iar prin pitacul din 1817
s-a convocat sfatul ţării pentru a o analiza.
S-a tipărit atât în greceşte, cât şi în româneşte. A rămas în vigoare până la 1865, când a fost pus în vigoare
Codul civil român.
Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-au depus
străduinţe mari pentru o traducere cât mai exactă a textului grec în care a fost concepută. Atât textul românesc,
cât şi cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează anumite probleme reflectă
întru totul mentalitatea vremii dar şe poate explica şi prin aceea că în esenţa lor acele chestiuni erau cunoscute.
 
10. Codul Calimach, 1817
A fost pe nedrept calificat drept o ,,operă cu desăvârşire bizantină, fără de amestec de obiceiuri juridice
române[şti]”. Această operă legislativă a fost considerată a fi o traducere în limba greacă, cu toate că s-a preluat
numai sistematizarea Codului civil austriac din 1811.
Codul lui Calimach intră în vigoare la 1817, în Moldova, sub domnia lui Scarlat CALIMACH. A cunoscut o
singură ediţie şi aceea în limba greacă, străină deci în cea mai mare parte, atât împricinaţilor, cât şi
judecătorilor. A fost în vigoare până la 1865.
 
11. Regulamentul Organic, 1831–1832
Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohtonă sub stricta supraveghere a  ocupantului
rus de la 1828–1834 (Pavel KISELEFF, comandantul trupelor ruseşti fusese direct implicat). Introdus în la un
interval de un an în cele două principate româneşti – Ţara Românească (1831), Moldova (1832) – a fost până în
1859 o veritabilă constituţie. Această lege fundamentală ,,a contribuit la modernizarea şi omogenizarea
structurilor sociale, economice, administrative şi politice” începute în decadele precedente.