OBIECTUL CURSULUI „ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ”

Dreptul şi accepţiunile sale

Etimologic, termenul drept derivă din latinescul directus, care privit în sens
metaforic semnifică drept – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct,
direcţie, linie dreaptă. Cuvântul drept este utilizat în mai multe accepţiuni.
Romanii au conceput un corespondent semantic al termenului drept, şi
anume, termenul jus care la origini semnifica, a porunci, poruncă şi care, în
diferite asocieri cu alţi termeni, putea exprima distincte concepţii din sfera
dreptului, ca de exemplu : un ansamblu de norme sau legi dintr-un anumit
domeniu – (jus publicae = drept public, jus gentium = dreptul ginţilor sau jus
privatum = dreptul privat); de asemenea, putea reprezenta activitatea de
înfăptuire a dreptului (justiţia, jurisprudentia etc.); sau, semnifica denumirea
unor instituţii sau persoane legate de interpretarea sau aplicarea dreptului
– justiţia, jurisconsult, juris etc.
Această noţiune este întalnită şi în alte limbi, având aceeaşi semnificaţie:
droit, la francezi; right, la englezi; recht, la germani; diritto, la italieni;
derecho, la spanioli. Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează, ştiinţa
dreptului, sau altfel spus ansamblul ideilor, noţiunilor, conceptelor şi
principiilor care explică dreptul şi prin a căror mijlocire dreptul poate fi
gandit.
Ştiintă despre societate, dreptul este eo ipso ştiinţă social-umană, care
studiază juridicul în toate formele sale de manifestare, dar, în primul rând,
ca o dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice
determinate.
Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi a
dreptului, instituţiile juridice şi politice, formele lor concret-istorice,
relaţiunea cu celelalte părţi componente ale sistemului social, modul în
care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul
lor, influenţă socială.
Ştiinţa dreptului se individualizează, în special în funcţie de obiectul său de
cercetare - adică fenomenul juridic în totalitatea sa, în care nucleul central
îl reprezintă ansamblul normelor de drept (dreptul obiectiv).
Dreptul nu este numai ştiinţă, ci este, în egală măsură, tehnică şi artă.
Într-un alt sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Necesitatea rezultă
chiar din obiectivele generale ale vieţii sociale, obiective (scopuri)
prefigurate în ansamblul normelor legale. Ansamblul acesta constituie
dreptul obiectiv.
Dreptul obiectiv conţine norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor
oamenilor, astfel încât societatea să fie apărată de excese. Prin conţinutul
său expresia drept obiectiv cuprinde două mari diviziuni ale dreptului
desemnate prin termenii sau expresiile specifice de drept public şi drept
privat şi, respectiv, de drept intern şi drept internaţional.
Noţiunea de drept mai semnifică şi posiblitatea unui subiect de a îşi
valorifica ori de a îşi apăra împotriva terţilor un anumit interes, protejat din
punct de vedere legal. Acesta este dreptul subiectiv ce reclamă şi implică
categoria de libertate. Drepturile subiective sunt legate intrinsec de
persoană, iar esenţa prerogativelor constă în a pretinde ceva de la
altcineva.
Georg Wilhelm Friedrich Hegel considera că ceea ce este drept în sine
este pus în existenţa sa obiectivă, adică este determinat de gând pentru
conştiinţă şi este cunoscut ca fiind ce este drept şi valabil, legea; în virtutea
acestei determinări, dreptul este pozitiv în genere.
Dreptul pozitiv cuprinde totalitatea normelor juridice existente, la un
moment dat, în vigoare într-un stat. În concret, dreptul pozitiv este dreptul
care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la
îndeplinire, atunci cand este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
Termenul drept mai este utilizat, ca adjectiv, în anumite aprecieri de natură
morală (de exemplu, om drept, pedeapsă dreaptă etc.).
În afara termenului de drept, se uzitează şi termenul de juridic. Juridicul
este un fenomen complex care activează obiectiv pe un fond social,
reprezentând unul din modalităţile de reflectare în plan social a existenţei
umane. Juridicul are un caracter unitar, deşi prezintă o compunere
complexă. Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei
dreptului care este o ştiinţă explicativ-normativă, ce nu se limitează la
descrierea şi explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi
construcţii logice, ci se referă la caracterul operaţional al conceptelor prin
intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia şi
metodologia juridică.
În concluzie, în ştiinţa juridică, cuvântul drept cunoaşte următoarele
accepţiuni esenţiale:
 în primul rând exprimă facultatea unei persoane (subiect) de a săvârşi un
act care să fie recunoscut sau să nu fie interzis de lege. De aceea, cu
acest sens, se numeşte drept subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte actul
împotriva acelora care se opun exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale;
 al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul
drepturilor subiective. În acest înţeles, dreptul este definit ca ansamblul
legislaţiei şi se numeşte drept obiectiv (general), structurat pe categorii şi
diviziuni: civil, penal, comercial etc;
 cel de-al treilea sens desemnează dreptul pozitiv, alcătuit din totalitatea
normelor juridice în vigoare într-un stat;
 un alt patrulea sens priveşte ştiinţa dreptului, respectiv ansamblul de
noţiuni, idei, principii şi concepte care explică dreptul şi prin mijlocirea
cărora dreptul poate fi gandit;
 din vechime, dreptul a fost socotit o artă, o adevărată vocaţie. În sensul
său de artă, dreptul desemnează ansamblul de mijloace pe care le
întrebuinţează organele şi persoanele care creează dreptul sau care îl
aplică.

Norma juridică

Norma juridică este o regulă de conduită ce are caracter general,

impersonal şi obligatoriu, emisă de organele de stat competente şi având
ca scop asigurarea ordinii şi coeziunii sociale, regulă ce poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, şi la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Normele juridice reglementează relaţiile sociale care vizează buna
desfăşurare a raporturilor interumane şi care reprezintă fundamentul
întregii ordini sociale şi tocmai de aceea beneficiază de un întreg sistem de
forme şi mijloace de aplicare şi de asigurare a transpunerii lor în practică
nemaiîntâlnite la nici o altă categorie de norme sociale. Din acest punct de
vedere, scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială
dirijând comportamentul uman, în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor
sociale, corespunzător idealurilor şi valorilor care guvernează societatea
respectivă.
Eficienţa normelor juridice este asigurată prin sancţiunile juridice pe când
încălcarea normelor morale este sancţionată prin oprobriul public. Normele
juridice sunt supuse unui proces reglementat strict cu privire la intrarea lor
în vigoare, principiile activităţii lor, momentul intrării şi ieşirii din vigoare,
publicarea etc.
Edward A. Ross, în a sa lucrare Social control. A Survey of the Foundation
of Order, susţine că eficienţa normelor juridice depinde de nivelul
cunoaşterii şi de gradul de acceptare de către grupurile sociale.

Izvoarele dreptului

Teoreticienii acestei ştiinţe au identificat ca izvoare principale: obiceiul,

legea, doctrina şi jurisprudenţa.
Obiceiurile sunt modele de conduită care exprimă necesităţi ale grupurilor
sociale fiind legate de valorile specifice grupului. Ca norme sociale,
obiceiurile preced dreptul, fapt pentru care reprezintă cel mai vechi izvor de
drept.
Din punct de vedere istoric, dreptul cutumiar a constituit prima formă a
dreptului pozitiv. Dreptul cutumiar constă într-o sumă de reguli de conduită
nescrise, create prin îndelungata repetare a unor practici generale,
regionale sau locale.
Trei condiţii sunt necesare pentru ca un obicei să devină juridic, deci să se
constituie într-un izvor de drept:
 o condiţie obiectivă, ce constă într-o practică veche şi incontestabilă,
consecință a experienţei de viaţă a unei comunităţi;
 o condiţie subiectivă, potrivit căreia practica respectivă are caracter
obligatoriu, caracter ce se poate revendica sub sancţiune juridică;
 a treia condiţie priveşte caracterul precis sau într-o oarecare măsură
precizabil al regulii de conduită impusă prin repetare.
Legea este izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite
cu competenţe normative, după o anumită procedură reglementată legal.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Sistemul actelor
normative este alcătuit din: legi, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului,
decrete, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor
administrative locale. Poziţia centrală în sistemul actelor normative îl ocupă
legile.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni:
 în sens larg, legea reprezintă orice act normativ emis de un organ de stat
împuternicit să emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite;
 în sens strict, prin lege trebuie înţelese doar actele normative emise,
după o procedură specifică, de către Parlament.
În cadrul legilor, cea mai mare importanţă o au Constituţia şi legile
constituţionale. Constituţia este legea fundamentală a unui stat, care
fixează regulile esenţiale de organizare şi funcţionare a ordinii din statul
respectiv şi consacră majoritatea principiilor fundamentale politico-juridice.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale dreptului,
întrucât ele nu acţionează direct asupra reglementării raporturilor sociale, ci
au o influenţă indirectă asupra acestora, prin intermediul normelor cuprinse
în actele normative care receptează mesajele transmise de ele.
Doctrina reprezintă ansamblul analizelor, investigaţiilor, interpretărilor pe
care autorii de specialitate le dau fenomenului juridic. Doctrina se creează
prin lucrările autorilor (iluştri jurişti) care explică şi comentează regulile
juridice, expun teoriile dreptului şi aplicării principiilor sale în practică
arătând totodată opiniile lor cu privire la problemele juridice supuse
controversei.
Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea soluţiilor
date de instanţele judecătoreşti de toate gradele în speţele judecate.
Menirea jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica la cazuri concrete
legea.

Tipologia sistemelor de drept

Dreptul este un fenomen de o extremă complexitate aflat într-un proces

evolutiv care implică permanente transformări în conţinutul său normativ,
modificări de ordin cantitativ în conţinutul şi structura instituţiilor şi ramurilor
de drept.
În dreptul modern este unanim acceptată ideea că nu poate exista o
legislaţie veşnică, un drept imuabil, dat odată pentru totdeauna.
În cercetarea sistemelor de drept ştiinţa dreptului utilizează metoda
tipologică, care implică neluarea în considerare a diferenţelor individuale
nesemnificative.
Tipologia dreptului ia în considerare apartenenţa la un bazin de civilizaţie
juridică şi dependenţa de tipul sistemelor de organizare economico-socială.
Plecând de la această dependenţă a dreptului de tipul sistemelor de
organizare economico-socială, sistemele de drept se clasifică în:
 drept sclavagist;
 drept feudal;
 drept burghez;
 drept socialist.
Luând în considerare criteriul apartenenţei drepturilor la un bazin de
civilizaţie juridică, în dreptul comparat s-a mai realizat tipologie – familia de
drept. În acest sens, René David supune atenţiei următoarele familii de
drept: romano-germanică, anglo-saxonă (common law), dreptul socialist,
sistemele religioase şi tradiţionale (dreptul musulman, hindus, chinez,
japonez şi dreptul Africii negre şi al Madagascarului).
Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului s-ar putea distinge
ca tipuri istorice de drept: dreptul incipient; dreptul antic; dreptul medieval;
dreptul modern; dreptul contemporan.
O altă clasificare a societăţii omeneşti distinge societatea arhaică
(holistică), preindustrială, industrială şi postindustrială, fără ca aceste tipuri
de societăţi să fie omogene, pure, cu rupturi definitive.
Dupa criteriul formelor de integrare economico-socială la nivelul
continentului european a rezultat dreptul comunităţilor europene, un drept
instituţional şi substanţial comunitar.

Periodizarea istoriei dreptului

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de

anumite evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături
politice, economice, culturale şi sociale specifice. Organizarea politică şi
instituţiile juridice au determinat periodizarea istoriei dreptului astfel:
 Istoria dreptului antic (Egipt, Babilon, India, China, Grecia, Roma);
 Istoria dreptului medieval: sec. al V-lea – 1789;
 Istoria dreptului modern: 1789-1918;
 Istoria dreptului contemporan: 1918- până în prezent.

Periodizarea dreptului românesc

Etapele dezvoltării statului şi dreptului românesc nu coincid totdeauna cu

etapele utilizate în periodizarea tradiţională a istoriei româneşti. De multe
ori, momente esenţiale pentru evoluţia juridică prefaţează evenimente
însemnate ale istoriei românilor. Alteori, etape juridice importante sunt
parcurse între două mari evenimente istorice.
Aşadar, putem distinge urmatoarele perioade:
1. Dreptul monarhiei dacice: perioada delimitată de formarea statului geto-
dac centralizat şi cucerirea de către romani a Daciei în anul 106.
2. Dualismul juridic al Daciei, provincie romană (106-271/274).
3. Dreptul feudal: a) etapa făramiţării feudale, delimitată de retragerea
aureliană şi formarea statelor româneşti centralizate, în care s-a derulat
procesul de formare a Legii Ţării; b) etapa monarhiei centralizate,
delimitată de formarea statelor româneşti şi Revoluţia din anul 1821, în
care se finalizează dreptul cutumiar roman (Ius Valachicum) şi apar primele
legi scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada revoluţiilor burgheze din anii
1821 şi 1848, formarea statului modern român, statului naţional unitar
român, perioada interbelică şi cea postbelică până în anul 1947.
5. Dreptul socialist (dictatura comunistă), care cuprinde perioada 30
decembrie 1947 – 22 decembrie 1989.
6. Dreptul în perioada de tranziţie, după 22 decembrie 1989 – octombrie
2003 (revizuirea Constituţiei adoptate la 8 decembrie 1991).

STATUL ŞI DREPTUL ANTIC

Statul constituie un ansamblu de instituţii politice al căror specific este dat

de organizarea în numele interesului comun a puterii centrale, pe un
teritoriu delimitat, unde îşi exercită prerogativa de a elabora şi aplica
dreptul.
Apariţia statului a avut loc într-un anumit moment al dezvoltării societăţii
cand evoluţia vieţii materiale a cerut o formă superioară de organizare
socială, având drept criterii constitutive teritoriul, populaţia şi puterea de
stat.
Primele organizări statale s-au constituit în Orientul Antic, în urmă cu
aproape 6 milenii (Egipt, Babilon, China, India, Persia).
Zona geografică imensă, numită convenţional Orientul Antic, se întinde din
vest spre est de la Tunisia contemporană, unde s-a aflat Cartagina, până la
China, Japonia şi Indonezia de astăzi, iar din sud spre nord - de la Etiopia
de astăzi până la munţii Caucaz şi ţărmurile de sud ale Mării Aral. Aici
existau în antichitate numeroase state, care au jucat un rol semnificativ în
istorie: marele Regat al Egiptului Antic, Statul Babilonian, statele din
Podişul Iranian, inclusiv monarhia persană mondială, în componenţa cărei
intrau teritoriile Orientului Apropiat şi aproape toate ale întregului Orient
Mijlociu, formaţiunile statale din Asia Centrală, statele de pe teritoriile
Industanului, Chinei, Coreii şi Asiei de Sud-Est.
Printre organele conducerii de stat existente în ţările Orientului Antic putem
menţiona: împăratul, marii dregători şi aparatul funcţionăresc.
Statele medievale aveau ca formă de conducere preferabilă monarhia
absolută.
Conţinutul puterii, structura internă şi externă au determinat forma statului:
forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic. Ca formă de
guvernământ, structură de stat şi regim politic, statul a reprezentat tot
timpul voinţa puterii politice. Dreptul s-a manifestat ca expresie a puterii
politice având garanţia forţei statului.
Puterea de stat se înfăţişează acum ca o componentă esenţială a
conţinutului statului, fiind definită de o serie de prerogative printre care
suveranitatea guvernează întregul angrenaj social, politic şi economic.
Expresii ale manifestării suveranităţii poporului sunt funcţia legislativă,
funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.

Egiptul antic şi dreptul egiptean

În regiunea văii Nilului prin contopirea nomelor (formaţiuni prestatale) au

luat fiinţă în mileniul al IV-lea, statul egiptean de nord (Egiptul de Jos) şi
statul egiptean de sud (Egiptul de Sus). În statul egiptean de nord
regalitatea a înfrânt rezistenţa aristocraţiei gentilico-tribale şi a nomelor, în
timp ce în statul egiptean de sus regalitatea a avut nevoie, pentru a se
impune, de sprijinul dinastiei din nord. Frământările interne şi invaziile din
răsărit au dus la prăbuşirea statului egiptean de nord în timp ce Egiptul de
Sus a reuşit să-i învingă pe invadatori, iar regele Menes (3000 î. Chr.) să
unifice cele două regate. Următoarele patru secole au transformat statul
egiptean centralizat într-o despoţie orientală în cadrul căreia conducerea
revenea faraonului, ajutat de un consiliu de guvernare; administraţia
statului era organizată pe mari diviziuni administrative corespunzând celor
42 de provincii, fiecare conduse de reprezentanţi ai regelui, de funcţionari,
supuşi unei severe discipline, de o justiţie care era prezidată de guvernator
(cel mai înalt dregător), asistat de notabilităţi.
Din păcate, ştiinţa nu deţine publicaţii esenţiale a legislaţiei Egiptului Antic.
Ceea ce cunoaştem despre codificările egiptene s-a stabilit pe baza
fragmentelor păstrate în lucrările autorilor antici egipteni.
Primele scrieri literar-morale, au fost: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături
pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.e.n.
Herodot din Halicarnassus între anii 454-450 î.e.n. a cercetat cauzele
războaielor dintre greci şi perşi dedicând Egiptului cea de-a doua carte din
opera Historiai.
În Egipt au pătruns foarte mulţi greci după cucerirea lui Alexandru
Macedon, din anul 322 î.e.n. istoriografia ajungând la mare cinste la curtea
Ptolomeilor. În acea perioadă, cel mai important dintre istoriografii Egiptului
a fost Manethon care a întocmit după sursele hieroglifice Egiptica,
încercând să redea evenimentele istorice, tradiţiile religioase, politicile şi
moravurile patriei sale.
Începuturile civilizaţiei egiptene, documentate arheologic, se grupează în
trei faze: regatul vechi, regatul mijlociu şi regatul nou. Diodor din Sicilia ne
prezintă un tablou al istoriei universale, în lucrarea sa Biblioteca istorică în
referirile sale asupra Egiptului intervine cu date valoroase în legătură cu
structura de stat a despotismului oriental antic, organizarea administrativă,
referindu-se şi la primii legislatori egipteni: Menes, Sasykis, Ramses al II-
lea şi Boccharis.
De la începutul mileniului IV-lea î.Hr., societatea egipteană era organizată
în mici comunităţi agrare, conduse de un sfat de bătrâni având funcţii
administrative, fiscale şi judecătoreşti, funcţii care ulterior au fost preluate
de organe de stat specializate, recrutate din rândul scribilor.
Faraonul Narmer numit de greci Menes (primul legiuitor care a încurajat
scrierea şi consemnarea evenimentelor semnificative) îşi extinde puterea,
la începutul mileniului III-lea î.Hr., pe tot teritoriul punând bazele primei
dinastii (din cele 30 care s-au succedat).
Clasele sociale în statul egiptean clasic erau:
 stăpânii de sclavi;
 ţăranii;
 orăşenii;
 sclavii.
Şase centre de judecată şi un Tribunal suprem existau în epoca Regatului
vechi. Judecătorii erau înalţi funcţionari ai ţării. Procedura judiciară urma
calea unor norme riguroase, precise dar şi surprinzător de moderne.
Reclamaţiile era înaintate în scris şi erau înregistrate de grefier iar arhivarii
ţineau evidenţa actelor. Judecătorii soluţionau cauzele pe baza actelor
scrise, a dovezilor şi a depoziţiilor martorilor. Mersul instrucţiunii era
consemnat în scris. Tribunalul hotăra dacă mai era cazul ca o cauză să mai
fie cercetată sau dacă mai era cazul ca martorii să presteze un jurământ.
Probaţiunea se făcea prin martori, prin acte scrise şi prin jurămînt.
Hotărîrea, însă, era luată de judecător fără a fi motivată. Exista şi un
reprezentant al Ministerului Public. Speţele de importanţă minoră se puteau
judeca şi la faţa locului în afara tribunalelor. În ceea ce priveşte corupţia
judecătorilor, aceasta se pedepsea cu moartea, prin sinucidere impusă.
Pedepsele erau extrem de severe. Decapitarea sau arderea reprezentau
modalităţile obişnuite de pedeapsă capitală.
Existau următoarele forme de proprietate:
 Proprietatea statului - având rolul de a asigura rezerva de stat pentru
situaţiile excepţionale, în caz de calamitate, de secetă, război, incendii,
dezastre etc.;
 Proprietatea exclusivă a regelui, a caselor sale regale;
 Averea şi gospodăria marilor demnitari şi a nomarhilor. Averea acestora
s-a format din donaţiile regale devenind proprietate personală;
 Posesiunea templelor s-au constituit tot din donaţiile casei regale;
 Gospodăriile obişnuite ale oamenilor de rând care stăpîneau pămînturile
în obşte.
În epoca tardivă se încheia un fel de contract care legitima căsătoria între
ambii soţi, în cele mai multe cazuri, egiptenii căutau să aibă copii, căci lipsa
acestora era considerată ruşinoasă constituind o dovadă de egoism.
Dreptul egiptean cunoştea moştenirea legală şi testamentară. Moştenitori
legitimi erau copiii de ambele sexe, moştenirea împărţindu-se în mod egal
între fii şi fiice, dar fiul mai mare avea o cotă mai mare fiind în schimb
obligat să se ocupe de funeraliile tatălui. Câteodată fratele mai mic
devenea administratorul sau slujitorul fratelui mai mare.
În timpul lui Ramses al II-lea (în jurul anilor 1285 î.e.n) a avut loc o
activitate legislativă intensă. Aceasta a urmărit întărirea armatei, întărirea
organizaţiei de castă şi birocratizarea aparatului de stat. În jurul anilor 720-
715 î.e.n. apare un mare cod de legi elaborat de Boccharis, care a adus
unele schimbări în ordinea de drept statornicită de până atunci. Potrivit
acesteia, li se îngăduia ţăranilor înstrăinarea şi amanetarea loturilor de
pământ, se interzicea transformarea debitorilor în sclavi iar pedeapsa cu
moartea a fost înlocuită cu sclavia.
Statul şi dreptul egiptean prin modul de organizare şi funcţionare şi-a pus
amprenta pe gândirea juridică a lui Solon şi pe gândirea politică a lui
Platon. Aristotel susţinea că organizarea statului şi legile scrise au fost
create de egipteni.

Babilonul şi dreptul babilonian

În zonele fertile ale Mesopotamiei, între fluviile Tigru şi Eufrat s-a construit
cea mai mare civilizaţie a antichităţii ce însuma contribuţiile civilizatoare şi
culturale a trei popoare distincte: sumerienii, akkadienii şi asirienii de-a
lungul a trei milenii. Un moment semnificativ în civilizaţia şi cultura
mesopotamiană l-a constituit oraşul-stat akkadian din centrul Mesopotamiei
care, timp de aproape două milenii a constituit cel mai important centru
economic, politic şi cultural din întregul Orient apropiat: Babilonul.
Reprezentantul cel mai ilustru a acestui oraş-stat a fost regele Hammurabi
(1728-1686 î.e.n.). Domnia acestuia se caracterizează printr-o înţeleaptă
operă de organizare internă pe toate planurile, activitate care a culminat
prin cea mai semnificativă operă juridico-administrativă a Orientului Antic,
prin codul de legi care îi poartă numele.
Conducerea statului babilonian a aparţinut lui Patesi-Lugal, despot
asemănător faraonului egiptean. El era considerat zeu, conducător al celor
patru ţări şi al suveranilor lumii. Acesta avea un sfetnic principal numit
nubanda, administratori speciali desemnaţi pentru teritoriile cucerite, un
aparat de stat alcătuit din oameni din diferite profesiuni (preoţi, scribi,
judecători etc.), funcţionari special desemnaţi pentru oraşe şi unităţi
teritoriale mai mici numiţi radianum.
Dreptul de proprietate avea la început în Babilon doi proprietari: regele
despot şi comunitatea sătească. Bunurile Ilku pe care regele le acorda
militarilor (soldaţi sau ofiţeri) ca răsplată pentru serviciile militare prestate
aveau un regim juridic special.
Una dintre cele mai importante realizări a lui Hammurabi (1792-1750 î. de
Cr.) a constituit-o tentativa de unificare a jurisdicţiei mesopotamiene prin
redactarea unuia dintre cele mai vechi coduri de legi din istorie. Codul lui
Hammurabi a fost din punct de vedere legislativ cel mai celebru din
antichitatea orientală. Descoperirea sa în 1901-1902 de către o expediţie
arheologică franceză condusă de cercetătorul J. de Morgan, în Susa,
urmată aproape imediat de publicarea cercetărilor sale, datorită preotului
Vincent Scheil, marchează o dată de referinţă în ştiinţa istoriei dreptului.
În anul 1170 î.e.n., regele elamit Sutruk-Nahunt, cucerind Babilonul, duce
în capitala sa, Susa, Codul lui Hammurabi, unde a fost regăsit după secole.
Codul cuprinde un prolog, aproximativ 280 de articole de dispoziţii şi un
epilog. Prologul şi epilogul consacră sursa divină a inspiraţiei
hammurabiene, căutând să statornicească respectarea legii prin mijlocirea
binecuvântării adresate urmaşilor care o vor respecta şi a blestemului,
adresat celor care nu o vor respecta.
Codul lui Hamurabi a acordat atenţie şi dreptului familiei. Astfel căsătoria
se considera valabilă numai în baza unui contract încheiat expres între
părţi. Relaţiile dintre soţi aveau ca fundament dominaţia soţului asupra
soţiei şi copiilor. În virtutea acestei supremaţii a bărbatului, divorţul era
lăsat la aprecierea soţului; uneori, şi soţia putea intenta acţiunea de divorţ
(dacă soţul părăsise casa şi localitatea, dacă acesta îşi încălcase obligaţia
de fidelitate conjugală sau dacă femeia fusese învinuită pe nedrept de
adulter). De principiu, căsătoria era monogamă, dar Codul încuviinţa şi a
doua căsătorie.
În materia succesiunii, soţia supravieţuitoare nu moştenea averea soţului,
dar avea dreptul să rămână în casa familială şi să trăiască din veniturile
sale dotale. Averea tatălui, era împărţită în mod egal între copiii naturali. La
moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii săi, tatăl ei
neavând dreptul de a înainta pretenţii faţă de dotă.
În ceea ce priveşte dreptul penal, Codul lui Hamurabi se distinge prin
eliminarea pedepsei talionului (aplicabil numai pentru oamenii aflaţi pe
aceeaşi scară socială) şi prin introducerea sistemului despăgubirii.
Codul Hammurabi divide infracţiunile în cinci categorii:
 Infracţiuni împotriva persoanei;
 Infracţiuni împotriva proprietăţii;
 Infracţiuni împotriva familiei;
 Infracţiuni împotriva justiţiei;
 Infracţiuni militare.
Infracţiunile îndreptate împotriva statului erau considerate cele mai grave,
fiind sancţionate cu moartea. Cu acelaşi grad de severitate erau
sancţionate furturile de animale sau de bunuri aparţinând statului sau
templului.
Codul legilor lui Hammurabi a avut ca scop uşurarea situaţiei ţăranilor
liberi, oprirea procesului de pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor,
temperarea lăcomiei cămătarilor şi prin toate aceste măsuri întărirea
orânduirii sociale în Babilon. Totodată, se prevăd măsuri severe pentru
apărarea proprietăţii asupra sclavilor.
Marele preot al Sumerului era, în acelaşi timp, şi marele judecător. Acesta
îşi transfera apoi autoritatea judecătorească supremă unui alt judecător laic
sau unui colegiu de judecători, aleşi dintre bărbaţii cei mai respectaţi ai
statului. Dacă nu exista plângere nu exista judecată. Principiul probaţiunii
era aplicat cu maximă rigurozitate.
Un loc semnificativ în cadrul codului îl ocupă reglementarea proprietăţii.
Erau totodată reglementate şi infracţiunile îndreptate împotriva persoanei.
Ultima parte a codului este consacrată raporturilor de muncă; aici se
cuprind dispoziţii privind remunerarea medicilor, reglementarea muncii
lucrătorilor agricoli, transportul maritim, munca sclavilor.
Aşadar, codul (redactat în akkadiană) constituie o culegere de decizii,
conţinând cazuri alese, iar întocmirea normativă hammurabiană a fost
făcută în vederea unificării dreptului din cele două porţiuni ale imperiului:
Akkad şi Sumer.

India antică şi dreptul indian

Dată fiind structura sa geografică, India antică prezenta aspectul unui

amalgam de popoare şi grupări etnice, cu tradiţii şi forme de organizare
social-politice independente. Fiecare castă, sectă sau grupare etnică avea
tradiţia sa independentă, în raport cu stadiul dezvoltării sociale şi culturale
în care se afla.
Se regăsesc o serie cutume şi de culegeri de legi, cum au fost: Codul
legilor lui Manu, Gautama, Apostamba, Narada, aceste culegeri
reprezentând creaţia diferitelor şcoli brahmane. Cele mai reprezentative
pentru studiul dreptului sunt Codul legilor lui Manu. Acesta reprezintă o
bogată culegere de norme religioase, etice şi juridice, făcând parte din
categoria scrierilor sacre ale Indiei antice. Nu se cunoaşte cu exactitate
data întocmirii sale dar unii cercetători o plasează undeva între secolele
XIII-VI î.e.n. Cartea Legii lui Manu (Manava-Dharma-Sastra) este scrisă în
versuri şi cuprinde 12 cărţi iar ultima carte era dedicată transmigraţiei
sufletelor şi dobândirii beatitudinii eterne.
Dispoziţiile Codului legilor lui Manu se grupează în trei categorii:
 dispoziţii care reglementează organizarea puterii de stat şi corelaţia ei cu
cetăţenii;
 dispoziţii care se referă la unele fapte civile penale;
 dispoziţii de ordin religios ale brahmanilor.
Codul legilor lui Manu reglementează aproape toate aspectele vieţii
indiene. Membrii castelor superioare erau pedepsiţi mai sever decât cei ce
aparţineau castelor inferioare.
Principiul respectat în Legile lui Manu este deosebit de modern: pedeapsa
constituia ultima măsură la care se putea recurge şi foarte rar cu cruzime.
În Codul legilor lui Manu sunt prevăzute şapte moduri legale de dobândire
a averii:
 Moştenirea;
 Dăruirea;
 Schimbul;
 Cumpărarea (atât schimbul cât şi cumpărarea erau permise tuturor
castelor);
 Cucerirea pentru casta militară;
 Împrumutarea cu dobândă, comerţul şi plugăria, pentru casta
negustorilor;
 Darurile primite de la oameni vrednici de cinste, pentru brahmani.
Importanţa deosebită atribuită de indieni instituţiei căsătoriei rezidă şi din
faptul că bărbatul necăsătorit era dispreţuit de toţi, situându-se singur în
afara societăţii. Pentru a se putea oficia ceremonia căsătorii, tinerii trebuiau
să atingă o anumită vârstă. Vârsta legală de căsătorie, pentru tinere era de
opt ani. Tatăl, însă, putea căsători fiica chiar dacă ea nu împlinise încă
vârsta de opt ani. Tânăra, care împlinea vârsta de opt ani şi nu era
căsătorită de tatăl ei, trebuia să aştepte trei ani şi după aceasta putea ea
singură să-şi caute soţ. Căsătoria era precedată de logodnă.
Budismul născut în sec. VI–V î.e.n. devine în timpul regelui Aşoka, religie
de stat.
Brahmanismul a cedat în faţa strânsei uniuni dintre budism şi stat însă nu
fără o puternică încercare de împotrivire. Însăşi editarea Codului de legi al
lui Manu a reprezentat tocmai una dintre formele de împotrivire ale
brahmanilor.
Narada reprezintă o altă culegere de legi indiene fiind întocmită mult mai
târziu decât Legile lui Manu. Această culegere aduce mai mult cu un tratat
de drept decât cu un cod. Narada conţine în mod amănunţit mecanismul
judecăţii şi descrierea procedurii judiciare. Alături de această descriere
întâlnim multe norme ale dreptului penal şi civil care cuprind semne ale
viitoarei societăţi feudale.
În afara colecţiilor de legi, un important izvor pentru studiul vechiului indian
îl constituie o serie de tratate politice, economice şi juridice. Unul din
aceste tratate este Arthasastra (Ştiinţa despre politică). Acesta cuprinde
probleme referitoare la structura de stat, la procesul de judecată, precum şi
la dreptul penal şi civil.
Justiţia era aplicată de capul familiei, de căpetenia satului, de şeful castei
respective, de guvernatorul provinciei, de ministru de justiţie al regatului iar
în cazurile mai grave personal de rege. Regele delega magistraţii care
trebuiau să cunoască aproximativ 8000 de articole şi dispoziţii judiciare de
drept cutumiar, secondaţi de un grefier, un scrib şi un portărel.
Cauzele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de magistraţi
laici.
Organele judiciare stabil constituite erau tribunale rurale şi Înaltele Curţi
judecătoreşti de la oraşe. Pedeapsa era considerată o creaţie a divinităţii.

China antică şi dreptul său specific

Civilizaţia chineză, s-a dezvoltat independent de lumea europeană. Ea a

rămas în afara acestei influenţe, cunoscând doar ceea ce i-a fost transmis
prin intermediul populaţiei scito-siberiene care se afla din vechi timpuri, în
relaţii comerciale cu vechii chinezi. Civilizaţia chineză se întindea din
Pacific până în regiunea masivilor muntoşi, şi a unor largi platouri care se
deschid din masivul tibetan spre est până la mare.
Prima epocă din istoria Chinei, despre care există informaţii este legată de
numele dinastiei Xia (2205-1766 î.e.n.). Pe de altă parte, dinastia Shang
(1523 – 1028 î.e.n.) a rămas în istorie ca fiind prima dinastie a cărei
existenţă este atestată nu doar de vestigii arheologice bogate, ci şi de
documente scrise. Această dinastie marchează intrarea Chinei în faza
culturii superioare formându-se în timpul ei prima organizare statală cu o
trăsături politice şi culturale bine definite, în care regele deţinea funcţiile
militare, politice, administrative, economice şi religioase supreme. În
această perioadă regele îşi exercita puterea prin intermediul nobilimii de
clan.
Instituţiile politice şi sociale ale Chinei au luat o formă precisă încă de la
începutul perioadei dinastiei Chou. În 1027 î.Hr. dinastia Shang a fost
detronată de dinastia Chou, aflată la putere până în 256 î.Hr. Conform
tradiţiei, noii conducatori susţineau că dinastia Shang îşi pierduse mandatul
cerului (autorizţia divină pentru a conduce), care trecuse în posesia noii
dinastii. China sub această dinastie s-a divizat pentru o perioadă de secole
în numeroase state independente „de mijloc” (zung-guo), din care mai
târziu, a luat naştere numele oficial al statului: imperiul de mijloc.
În perioada acestei dinastii s-a născut regele Mu. Acesta era un erou
cântat de poeţi, fiind protagonistul unui Cod penal compus din 3000 de
articole. Cartea pedepselor apare în jurul anilor 536 î.Hr., fiind cea dintâi
culegere de texte din China. Aceasta limita mijloacele de a pedepsi
persoana vinovată de o crimă gravă, prevedea tatuajul, tăierea nasului,
tăierea picioarelor şi moartea.
Şcoala filosofico–juridică, denumită şcoală a legiştilor ia naştere în secolele
V–IV î.e.n. Reprezentanţii acestei şcoli aveau o credinţă oarbă în faţa
dispoziţiilor emise de stat, pe care s-au străduit să le extindă la toate
cazurile vieţii. Ei erau partizanii unei proprietăţi de stat nelimitate, susţineau
necesitatea codificării legilor şi ideea unui stat centralizat. Şcoala legiştilor
a sprijinit dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului chinez, jucând în acest
sens rol progresist.
Primul cod imperial ce reglementa furtul, tâlhăria, închisoarea, arestarea şi
regulile generale ale dreptului, a fost elaborat în jurul anului 350 î. Hr. de
către Li-Kui, unul dintre reprezentanţii şcolii legiştilor. Acesta a adunat şi a
ordonat legile tuturor dinastiilor până la el scriind Codul chinezesc a lui
Li`vei (Li Kui), cod ce avea să servească ca model pentru Codul Tang (din
anul 653).
În perioada dinastiilor Qin (246 - 221 î.e.n.) şi a dinastiei Han (prima
domnie:207 î.e.n.–9 e.n., iar a doua domnie: 23 e.n.–220 e.n.) s-a remarcat
o intensă activitate legislativă. Culegerea de ordonanţe şi statute, elaborate
în perioada dinastiei Qin, numite: Ta-Tin Lu-Li are o valore deosebită
pentru cunoaşterea şi înţelegerea dreptului chinez. Întocmită în mai multe
etape, această culegere reglementează intervenţia statului în unele relaţii
sociale, cuprinzând mai multe norme din domeniul dreptului public; normele
din domeniul relaţiilor civile se judecau după norme extrem de variate şi de
arbitrare, luându-se în considerare obiceiurile locale, deci pe baza unor
principii tradiţionale de drept cutumiar.
Principalul izvor al dreptului penal, alături de cutumă, este Codul Ta-Tsing-
Lu-Li din secolul VI î.e.n. Acest cod oferea o rezolvare suficient de exactă
diverselor instituţii juridice de drept penal: instigare, ajutor, complicitate,
tentativă, favorizare, etc. Un mare preţ se punea pe auto-denunţare, auto-
denunţătorul primind o pedeapsă mai blândă. Pedepsele erau dintre cele
mai severe. Persoanelor de rang înalt, condamnate la moarte, li se acorda
favoarea de a se sinucide. În mod deosebit de aspru erau sancţionate
infracţiunile împotriva împăratului, înalta trădare era pedepsită cu moartea
şi, totodată, era pedepsită şi familia delicventului; cine ar fi tăiat doar un
copac din jurul mormântului împăratului era pedepsit cu decapitarea.
Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului şi chiar asupra
vecinilor săi. Această măsură era în concordanţă cu ideea de solidaritate şi
de responsabilitate comună pe care se baza structura familială chineză,
idee care aproape anula noţiunea de personalitate şi care în mod evident
limita libertatea de acţiune a individului.
Cu toate că au fost redactate mai multe coduri, respectul pentru legea
scrisă nu s-a putut impune în China. Dreptul cutumiar a stat mereu
deasupra legii scrise. Copii deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele
la 15 ani.
Familia era alcătuită pe baze patriarhale; încă din epoca veche apare
cuvântul ti care înseamnă şi sclavă şi concubină. Familia chineză se
caracteriza prin atotputernicia bărbatului şi a tatălui, înrobirea femeii,
poligamia şi nu în ultimul rând, printr-un cult exagerat al strămoşilor. Copii
deveneau majori la 20 de ani (băieţii) şu fetele la 15 ani.
În materia succesiunii, dreptul chinez cunoaştea numai succesiunile
descendenţilor; dacă nu erau descendenţi se facea o adopţiune, dar
trebuia să se aleagă cineva care purta acelaşi nume de familie (de
exemplu fiul fratelui). Dacă cineva murea fără copii legitimi sau adoptaţi,
avea loc o adopţiune post-mortem: Consiliul familial îi oferea ca moştenitor,
de obicei, o rudă apropiată.
În fruntea administraţiei centrale, în calitate de cel mai înalt demnitar se
găsea un dregător numit suan. Majoritatea cauzelor se judecau de către
şeful administrativ al oraşului, care pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea.
În cazurile care nu îi erau suficient de clare, el trebuia să prezinte cazurile
în speţă unor instanţe superioare. Mai exista un fel de judecată familială.
Şeful familiei avea dreptul să judece pe rudele aflate sub puterea să (soţie,
copii) şi pe slugile din gospodăria lui. În cazul săvârşirii de către aceştia a
unor infracţiuni mai grave avea posibilitatea să-i omoare sau să-i determine
să se sinucidă.
Teritoriul care astăzi este China era ocupat de mici regate feudale. În anul
221 regele de „Ch’în” înfrângea regii din alte şase regate şi unifica China.
La 400 de ani de la unificare, Imperiul a dezvoltat un cod de legi numit
Codul Tang (anul 653) care a revizuit toate codurile anterioare, unificând
totodată procedurile. Astfel, nu au mai existat decât două moduri de a
aplica pedeapsa capitală: decapitarea sau moartea prin spânzurătoare.

Grecia antică şi dreptul său specific

În abordarea problemelor privitoare la dreptul şi statul Greciei Antice, două

polisuri (state - cetăţi) prezintă o relevantă deosebită. Acestea sunt Sparta
şi Atena. Deosebirea de bază dintre aceste două polisuri rezidă în
regimurile politice diferite existente în ele. În Sparta a existat dea-lungul
secolelor un regim politic autoritar, pe când în Atena, a fost instituit un
regim politic democratic care a fost supus unor continue reformări,
ajungând în sec. V î.e.n. la varianta sa optimală, clasică.
Organizarea polis-ului grecesc (oraşul-stat) pe baze democratice directe,
având ca model Atena, a permis nemaiîntâlnita afirmare a filosofiei,
doctrinei, jurisprudenţei şi instituţiilor judiciare.
Din diferenţa regimurilor politice dintre aceste două polisuri decurge firesc
diferenţa de sisteme politice şi sisteme de drept. În Sparta organele publice
erau:
 Regalitatea - formată din doi regi;
 Sfatul bătrânilor (Gherusia);
 Adunarea Poporului (Apella)
 Eforii - în număr de cinci;
 Armata.
În Atena exista o pluralitate de organe publice, şi anume: Adunarea
populară, Consiliul celor 500, Colegiul Arhonţilor, Colegiul Strategilor,
Helia, Areopagul, Judecata eforilor etc.
Reformele înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la
atotputernicia statului aristocratic spre libertatea individuală, prin
intermediul dreptului bazat pe norme morale şi pe raţiune.
Chiar şi în Sparta legislatorii au impus măsuri de natură să lărgească
drepturile cetăţenilor. Un astfel de model a fost Lycurg (secolul VIII î.Hr.),
care, prin reformele sale, a limitat puterea regilor ca stăpâni absoluţi şi a
realizat, prin instituţiile nou create – Senatul şi Corpul Eforilor, un echilibru
al puterilor între regalitate şi popor.
În domeniul dreptului, eforii erau cei care judecau în materie civilă, iar
Senatul judeca crimele, nedând astfel regilor dreptul de a împărţi
discreţionar dreptatea.
Reformele din domeniul social, din domeniul moral, reglementarea relaţiilor
de familie erau destinate ca, împreună, să întărească cetatea, capacitatea
ei de apărare, prin subordonarea individualităţii interesului colectiv.
Atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din cei şapte înţelepţi ai
Greciei antice. Desemnat arhonte (magistrat suprem al republicii) cu puteri
extraordinare, a reformat statul, dând prima Constituţie democratică a
Atenei. În acea vreme, cetatea era sfâşiată de grave contradicţii între
stările sociale. Fiind înglodaţi în datorii, mii de oameni liberi au fost
transformaţi în sclavi şi vânduţi în afara cetăţii.
Solon a creat un sistem instituţional echilibrat instituind în justiţie, pe lângă
magistraţi, corpul de juraţi desemnaţi prin tragere la sorţi, la care aveau
acces toţi cetăţenii.
O importanţă majoră au avut-o legile care hotărau retrocedarea
pământurilor celor deposedaţi abuziv de patriciat, eliberarea celor vânduţi
ca sclavi pentru datorii şi readucerea lor în cetate, limitarea puterii
părinteşti asupra copiilor, fiul major devenind egal în faţa autorităţii cu tatăl
său. Efectul final a fost îngrădirea puterii oligarhiei şi consolidarea
sistemului democratic de guvernare.
Clistene (secolul VI î. Hr.) a fost om politic şi reformator al statului
sclavagist atenian iar măsurile întreprinse de el au reprezentat episodul
final al luptei dintre aristocraţia gentilică şi demos.
Clistene a introdus ostracismul sau judecata cioburilor care consta în votul
secret al cetăţenilor ce înscriau pe un ciob numele persoanei considerată
primejdioasă pentru ordinea democratică. În baza verdictului popular,
aceasta putea fi exilată din cetate timp de 10 ani, dar fără a i se confisca
averea.
O aprigă controversă a avut loc în gândirea vechilor greci cu privire la
raportul dintre legile normative instituite de oameni şi legile naturale
imuabile. Curentul de gândire al sofiştilor a repus în discuţie existenţa
dreptului natural (în concordanţă cu natura lucrurilor şi a oamenilor), opus
de ei dreptului pozitiv (totalitatea legilor în vigoare), creat în interesul şi prin
arbitrariul oamenilor, aflat în opoziţie cu natura. Protagoras a fost un
reprezentant de seamă al acestui curent, el afirmând că natura nu
cunoaşte norme, omul fiind măsura tuturor lucrurilor. Angajat în dezbaterea
asupra raportului dintre legea naturală şi cea raţională, Sofocle (secolul V
î.Hr.) a afirmat valabilitatea amândurora. Acesta este motivul pentru care,
în opinia sofiştilor, dreptul pozitiv trebuia să revină la dreptul natural egalitar
căci, prin natura lor, toţi oamenii sunt egali (Divinitatea i-a făcut pe toţi ca
oameni liberi; pe nimeni natura nu l-a făcut sclav), concluzia fiind că
dreptatea şi libertatea sunt naturale. Pericle, conducător al democraţiei
ateniene din secolul V î.Hr, afirma că dreptatea este egalitatea în faţa legii.
Acest mare învăţat al Antichităţii concilia, într-o logică impecabilă, ideea de
drept natural şi drept pozitiv, în sensul că egalitatea naturală trebuia să se
regăsească în lege. Sistemul desemnării în funcţiile de stat prin tragere la
sorţi, şi nu prin vot, introdus de el, a permis oricărui cetăţean să exercite
aproape orice demnitate publică, iar retribuirea funcţiei a îngăduit şi celor
de condiţie materială inferioară să se poată ocupa de treburile cetăţii. Şi
totuşi, controversa nu era încheiată, poetul Pindar susţinând că peste tot în
natură funcţiona legea după care cel puternic domina pe cel slab.
Trebuie menţionată aici şi viziunea filosofului Democrit (secolele V-IV î.
Hr.), o viziune apropiată de cea modernă, potrivit căreia esenţa legii
pozitive era principiul ce impunea fiecăruia, sub sancţiunea constrângerii,
de a nu prejudicia pe celălalt.
Gândirea juridică a fost influenţată şi de viziunea asupra dreptului a celui
mai de seamă discipol al lui Socrate, marele gânditor al antichităţii, Platon.
Acesta a suţinut în celebrele sale dialoguri din Legile şi Republica, ideea
supremaţiei legilor întemeiate pe conceptul binelui şi dreptăţii, dar
concepţia sa despre legile pozitive a cunoscut şi aspecte contradictorii.
Astfel că, iniţial, Platon şi-a manifestat ostilitatea faţă de dreptul scris
considerat formalist şi rigid, ca mai apoi să se pronunţe pentru supremaţia
legii. Platon a fost primul mare gânditor care a formulat teoria prevenţiei
generale şi particulare, cât şi a caracterului expiatoriu al pedepsei. Aristotel
a fost elevul lui Platon. Spre deosebire de acesta însă, la care noţiunea de
drept apare nediferenţiată de morală, Aristotel a dat un înţeles mult mai
precis celui dintâi concept, susţinând că ceea ce este drept este şi just. Dat
fiind faptul că cel ce încalcă legile este un om nedrept şi cel ce le respectă
este drept, filosoful concluzionează că toate dispoziţiile legale sunt drepte
şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin legislaţie este legal, fiecare dintre
aceste prescripţii este dreaptă.
Opinia lui Aristotel referitoare la raportul dintre dreptul comun şi dreptul
privat are o valoare deosebită. În acest sens, Aristotel susţinea că dreptul
comun este chiar dreptul natural, fiind valabil pentru orice cetate unde
acţionează, deci, legea comună, care nu are nevoie de recunoaştere, pe
când legea privată este cea convenită între oameni. În viziunea sa între
dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există opoziţie; dimpotrivă, legile statului
completează dreptul natural. Aşadar, Aristotel a fost un susţinător declarat
al legilor pozitive; legile au autoritate, spunea el, pentru că se întemeiază
pe ştiinţa dreptului natural acesta fiind şi motivul pentru care legea trebuia
să fie suverană. Totodată, Aristotel a susţinut primatul Constituţiei, ca lege
fundamentală, cea care determină în stat organizarea sistematică a
puterilor, dar mai ales a puterii suverane. Aşa a luat naştere ideea de
constituţionalitate a legilor.

Dreptul Roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau

sancţionate de statul roman, constituite într-un sistem extrem de vast şi
complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice.
Odată cu epoca romană putem vorbi despre legi şi despre drept în sens
modern.
Specialiştii împart istoria dreptului roman în patru periode:
 de la fondarea Romei până la Legea celor XII Table
 de la Legea celor XII Table până la Cicero
 de la Cicero până la Septimiu Sever
 de la Septimiu Sever până la moartea lui Iustinian.
La baza ordinii juridice romane a stat Legea celor XII Table, pe care Cicero
o considera ca fiind obârşia universală a dreptului.
Începuturi dreptului roman se situează în epoca de formare a cetăţii Roma
(mijlocul secolului VIII î.Hr.) şi se încheie la moartea împăratului Iustinian
(565 d.Hr.).
Dreptul roman a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei generale a
instituţiilor juridice, adaptat fiind la realităţile societăţii medievale pentru ca,
ulterior, să constituie principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării
codurilor moderne. Concepţia juridică a romanilor a fost puternic influenţată
de gânditorii greci: Platon, stoicii şi, în special, Aristotel, în materie de
dreptate, lege, echitate, drept natural.
Unul din meritele dreptului roman constă în faptul că a creat o terminologie
juridică exprimată într-un limbaj juridic de o excepţională precizie şi rigoare,
simetria construcţiilor juridice permiţând sistematizarea întregului drept
intrat în universalitate.
Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre dreptul privat, în care
sunt circumscrise drepturile şi obligaţiile părţilor. La romani s-a înlocuit
constrângerea fizică a debitorului prin constrângerea juridică. Reguli noi au
vizat şi procedura. S-a introdus buna credinţă în opoziţie cu acţiunea
dreptului scris. Bona fides este adevărata revoluţie în sistemul procedural.
Totodată, dreptul roman a consacrat principiul echităţii (aequitas),
îndemnând la interpretarea legii în litera şi spiritul ei (ratio legis).

Diviziunile dreptului roman

Dreptul roman se divide în:

a) Dreptul public („ius publicum”) – având ca principale ramuri dreptul
administrativ şi dreptul penal şi având ca obiect delictele publice, judecate
după normele procedurii penale de instanţe speciale, distincte de cele
civile.
b) Dreptul privat având ca subdiviziuni:
 ius naturale, însemnând legile naturale;
 ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viaţa naţiunilor;
 ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele pozitive în vigoare,
drept privat aparţinând exclusiv romanilor (ius proprium civium
Romanorum), dominat, până către sfârşitul Republicii, de un formalism rigid
şi de ritualuri, menit să-l facă inaccesibil străinilor.
Instituţiile juridice romane au dăinuit peste 19 secole şi au cunoscut
următoarele perioade, reflectând fazele distincte ale statalităţii: Regalitatea,
Republica, Imperiul (Principatul şi Dominatul).

Regalitatea

Roma a fost fondată la jumătatea secolului VIII î.Hr. de trei triburi, numite şi
triburi fondatoare: latinii, sabinii şi etruscii (ramnes, tities, luceres).
Din punct de vedere etnic populaţia Romei era eterogenă dar din punct de
vedere al poziţiei în această societate, populaţia era împărţită în două stări
sociale:
 patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fondatoare a
statului;
 plebeii - populaţiile vecine supuse romanilor la care, treptat, se adaugă şi
comercianţii şi meseriaşii primitivi veniţi la Roma.
Au existat trei factori de conducere socială în epoca prestatală:
 Comitia curiata;
 Regele;
 Senatul.
Adunarea patricienilor, numită Comitia curiata avea ca atribuţii:
 alegerea regelui;
 soluţionarea problemelor majore ale cetăţii;
 judecarea celor vinovaţi de crime grave.
Conducerea cetăţii era asigurată de un rege ales de Adunarea Patricienilor.
Regele era conducătorul militar şi civil al cetăţii, judecătorul suprem şi
totodată şeful ei religios.
Senatul era format din şefii ginţilor (300 de senatori) şi era privit ca
deţinător al tradiţiilor, fiind convocat să-l sfătuiască pe rege şi să confirme
hotărârile Adunării patricienilor. Totodată, Senatul deţinea puterea pe
perioada când, prin decesul regelui, funcţia regală devenea vacantă.
În ceea ce priveşte regalitatea în forma statală, din punct de vedere politic
Roma a fost condusă de trei factori constituţionali:
 Adunările poporului;
 regele;
 Senatul.
Adunările poporului erau:
 Comitia centuriata creată prin reforma lui Servius Tullius;
 Comitia curiata, care a supravieţuit şi după fondarea statului.
Comitia centuriata avea cele mai importante prerogative. Exercita
atribuţiuni de ordin legislativ, electiv şi judecătoresc.
Comitia centuriata avea următoarele atribuţii:
 hotăra asupra celor mai importante probleme care priveau viaţa cetăţii;
 declara război;
 încheia pacea;
 acorda cetăţenia romană;
Regalitatea, ca formă a statului roman a durat până în anul 509 î. e. n.
când ultimul rege din cei şapte, câţi a numărat tradiţia, este izgonit şi se
proclamă Republica.

Republica romană (509-27 î.Hr.)

Roma a ajuns un imens imperiu tricontinental, cel mai puternic stat al
antichităţii în secolul I d. Hr., fiind la acea vreme organizat ca o Republică,
iniţial aristocratică, urmând ca în secolul III î.Hr. să devină o republică
democratică. În această moment al dezvoltării sale, a dispărut distincţia
dintre patricieni şi plebei; sclavia, la început patriarhală căpătând acum un
caracter clasic.
Principalele instituţii ale statului au fost:
 Adunările poporului roman (patru la număr), care adoptau hotărâri cu
caracter legislativ;
 Senatul, care confirma legile votate de Adunare;
 magistraţii aleşi - înalţi funcţionari de stat cu atribuţii administrative şi
jurisdicţionale;
 doi consuli care exercitau jurisdicţiunea (competenţa de a judeca) civilă
şi penală;
 pretorii, învestiţi cu judecarea proceselor private.

Legea celor XII Table

Dat fiind faptul că, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret de
pontifi şi, deoarece, fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea în
mod arbitrar de consuli, plebea a cerut cu obstinaţie ca ele să fie codificate
şi publicate în Forum pentru a fi cunoscute de popor. Urmare a acestui
demers, o comisie (decemviri legibus scribundis) trimisă în Grecia să
studieze opera lui Solon a redactat legile sub forma a zece table de lemn,
care au fost apoi expuse în Forum.
Aşadar, Legea celor XII Table reprezintă rezultatul luptei susţinute a
plebeilor pentru divulgarea dreptului.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar sau
altfel spus, cuprindea întreaga materie a dreptului public şi privat. În
domeniul dreptului privat un loc important îl ocupau dispoziţiile privitoare la
proprietate (punând accent pe regimul proprietăţii quiritare), succesiuni şi
organizarea familiei (tablele 5-6).
Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept sacru.
În materia obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde puţine reglementări,
menţionând un singur contract – sponsio.
Totodată, dispoziţiile Legii celor XII Table interziceau căsătoriile dintre
patricieni şi plebei.
În materie penală, se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună
înţelegere. Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă şi
brutală.
Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare vreme
de 11 secole.
Spre sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit
însă inaplicabile.

Principatul (de la Augustus – 27 î.Hr. la Diocleţian – 284 d.Hr.)

Prin efectul războaielor civile s-a ajuns la instaurarea imperiului în anul 27

î. e. n. În acest an, Octavianus primeşte titulatura sacrală de Augustus şi
funcţia de Imperator cu el începând în istoria Romei epoca Principatului,
formă constituţională deghizată a monarhiei.
Treptat, împăratul va cumula puterea administrativă, militară, religioasă şi
juridică.
Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară era structurată în
ordinul senatorial, ecvestru (cavalerii) şi al decurionilor; plebea rurală şi
urbană trăia la limita subzistenţei; colonii, oameni liberi ce arendau pământ,
erau legaţi în final de solul pe care-l munceau. Sclavia, în declin, a făcut loc
categoriei liberţilor, asimilaţi şi ei colonilor.
Au loc transformări semnificative în organizarea de stat. Senatul îşi mai
menţine un timp o parte din atribuţiuni: continuă să judece procesele
penale şi adoptă acte normative (senatus consulte) pentru a părăsi în cele
din urmă prim-planul vieţii politice. Se menţin şi magistraturile, dar cu
atribuţiuni diminuate.

Dominatul (de la Diocleţian la căderea Romei – 476 d.Hr.)

Dominatul constituie perioada de declin al Imperiului Roman. Monarhia

capătă un caracter accentuat sacru devenind o monarhie absolută de drept
divin. În această perioadă împaratul este numit Dominus et Deus ( stapân
şi zeu) fiind un monarh cu puteri absolute, ce dispunea după voie de viaţa
şi de avutul supuşilor. Putem spune că în perioada Dominatului relaţiile
dintre împărat şi supuşi erau similare cu cele dintre stăpâni şi sclavi.
Statul înfăţişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierarhizat şi
militarizat. În ultima parte a existenţei Dominatului, împăratul devenise un
autocrat, care exercita singur puterea, fiind socotit mai presus de lege.
În anul 330, Constantin cel Mare a întemeiat cea de-a doua capitală la
Constantinopol, oraş care îi poartă numele. După moartea lui Teodosiu I
(395 e. n.), Imperiul Roman se împarte în Imperiul Roman de Răsărit şi
Imperiul Roman de Apus. Imperiul Roman de Răsărit a existat până în anul
565 e.n. când se transformă în Imperiul Bizantin, în care instituţiile politice
şi juridice de tip sclavagist au fost înlocuite cu unele de tip feudal, iar limba
latină a fost înlocuită cu limba greacă.
Imperiul Roman de Apus a dăinuit până în anul 476 e. n., prilej cu care
ultimul său conducător, Romulus Augustulus, a fost înlăturat de pe tron de
către Odoacru, conducătorul triburilor de heruli.
În opoziţie cu atmosfera generală de decadenţă, gândirea juridică a rămas
ascuţită ajungând la maturitatea sa. Un exemplu în acest sens este opera
lui Cicero (106-42 d.Hr.), celebru om politic, orator şi filosof, autorul unor
memorabile discursuri politice şi pledoarii juridice. În principalele sale
lucrări Despre stat şi Despre legi, Cicero a abordat problema principiilor
dreptului, printre care conceptul de justiţie. El a pus la baza politicului şi
juridicului morala, a cărei esenţă era binele comun, iar la temelia statului –
justiţia. Statul era definit ca o comunitate unită într-un sistem juridic,
întemeiat pe un acord în scopul realizării binelui comun.

Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis

Căderea Romei sub barbari va face ca împăraţii răsăriteni să continue

tradiţiile Romei, inclusiv în domeniul dreptului. În această perioadă, izvorul
principal de drept era reprezentat de Constituţiile imperiale.
Opera legislativă a lui Iustinian este formată din 4 lucrări:
 Codul (codex) cuprindea toate Constituţiile imperiale adoptate din epoca
lui Hadrian şi până în 534 d. Chr., atât în materia dreptului public cât şi în
materia dreptului privat.
 Digestele(digesta) reprezintă o culegere de fragmente extrase din
operele jurisconsulţilor dar adaptate la noile condiţii ale vremii. Operele
clasice nu numai că au fost modificate dar au fost şi completate cu 50 de
constituţiuni.
 Institutele (institutiones) cuprindeau extrase din Institutele clasice şi se
adresau studenţilor fiind totodată obligatorii.
 Novelele (novelae) au fost realizate după moartea lui Iustinian şi
cuprindeau constituţiile publicate după anul 534 d. Chr.
Împreună, cele patru lucrări sus menţionate, care formau un tot unitar, vor fi
cunoscute din secolul al XII-lea sub denumirea de Corpus Iuris Civilis -
Colecţia dreptului civil.

Izvoarele dreptului roman

Izvoarele dreptului roman au fost obiceiul, legea, edictele magistraţilor,

jurisprudenţa, senatus-consultele şi constituţiile imperiale.
Obiceiul (dreptul consuetudinar – consuetudo) a fost, inclusiv o vreme şi în
timpul Republicii, unicul izvor de drept privat. Definit ca fiind voinţa
poporului exprimată prin lucruri şi fapte, obiceiul îmbracă forma unor reguli
străvechi care reglementau nu numai relaţiile dintre oameni ci şi dintre
aceştia şi divinitate.
Legea. Existenţa legilor a fost îndoielnică în timpul Regalităţii, devenind
certă în vremea Republicii, atunci când a devenit cel mai important izvor de
drept.
În dreptul roman existau trei categorii de legi:
 legi aprobate de adunările populare (leges publicae romani);
 reglementări cu caracter administrativ date de către magistraţi (leges
datae);
 clauze introduse în actele juridice (leges privatae).
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de jurisconsulţi prin interpretarea
dispoziţiilor cuprinse în legi. Interpretarea legilor (interpretatio) a constituit
activitatea jurisconsulţilor şi a reprezentat un important izvor de drept în
timpul Republicii. Începând cu perioada Principatului, rolul jurisconsulţilor a
fost din ce în ce mai şters.
Lucrările jurisconsulţilor clasici erau:
 Institutiones - manuale elementare de drept în cuprinsul cărora erau
expuse instituţiile dreptului civil şi pretorian;
 Questiones – culegeri de speţe imaginare destinate studiului didactic;
 Sententiae – speţe reale comentate ce erau utilizate atât în învăţământ
cât şi în practică;
 Comentariile ad edictum – cercetau edictul pretorului sau al edililor curuli;
 Digestele – lucrări cu caracter enciclopedic ce cuprindeau dreptul civil şi
pretorian.
În timpul domniei împăratului Hadrian, jurisconsulţii ataşaţi puterii imperiale
dobândesc ius publice respondendi.
Edictele magistraţilor. Edictum (ex sau e dicere- a anunţa, a proclama)
reprezenta programul de guvernare al magistratului ales pe timpul
mandatului său, în temeiul dreptului de a legifera acordat de către cetăţeni;
edictul nu avea caracterul imperativ.
Senatus-consultele reprezentau hotărârile Senatului; în timpul Republicii
aveau numai un rol de interpretare a dreptului; în epoca Principatului, au
căpătat putere de lege devenind astfel izvor de drept.
Constituţiile imperiale (Constitutionis principis) reprezentau hotărârile
împăratului; au căpătat putere de lege în timpul Principatului şi, mai ales, al
Dominatului. Fiind elaborate de jurisconsulţi, acestea se clasificau în:
 edicte – dispoziţii cu caracter general date de împărat în calitate de
magistrat suprem al statului, calitate pe care o exercita ca orice magistrat
superior, având dreptul de a edicta (ius edicendi);
 decrete – hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat în virtutea
competenţei sale de a judeca diverse pricini;
 mandate – instrucţiuni, norme, dispoziţii obligatorii pentru anumite
categorii de persoane, în special în domeniul administrativ;
 rescripte – consultaţii juridice date la solicitarea magistraţilor sau a unor
particulari.

Dreptul privat roman

Din punct de vedere istoric, noţiunile fundamentale de drept civil îşi au

radăcinile în dreptul privat roman.
În materia contractelor, în dreptul roman au apărut succesiv trei categorii
tradiţionale de contracte şi anume:
 Contracte formale - se încheiau prin săvârşirea de forme prestabilite;
 Contracte reale – se încheiau prin simpla predare a lucrurilor;
 Contracte consensuale- se încheiau prin simplul acord de vointă al
părţilor.
Elementele esenţiale ale contractelor erau în număr de trei:
 obiectul;
 consimţămnântul;
 capacitatea.
Contractele formale (denumite şi contracte solemne) reprezintă cea mai
veche categorie de contracte. În această categorie de contracte erau
incluse:
 contractele în formă religioasă: sponsio religiosa şi iusiurandum liberti
(jurământul dezrobitului);
 contractele în formă verbală: sponsio laica, stipulaţiunea, dotis dictio;
 contractele în formă autentică (nexum);
 contractele în formă scrisă (litteris).
Sponsio religiosa reprezintă cel mai vechi contract roman format prin
întrebare şi răspuns presupunând existenţa unui jurământ în formă
religioasă, de natură a atrage graţia zeilor pentru aceia care îşi respectau
promisiunea şi mânia zeilor pentru aceia care nu-şi respectau cuvântul dat.
Iusiurandum liberti îmbraca forma a două jurăminte succesive, prin
intermediul cărora sclavul îşi asuma obligaţia de a presta pentru patronul
său operae fabriles (servicii calificate).
Sponsio laica reprezenta un contract încheiat prin întrebare şi răspuns,
care nu mai presupunea şi forma unui jurământ religios. La acest contract
aveau acces numai cetăţenii romani, deoarece verbul spondeo putea fi
pronunţat numai de către cetăţenii romani.
Stipulaţiunea era contractul încheiat în formă verbală prin întrebare şi
răspuns la care aveau acces şi peregrinii.
Dotis dictio reprezenta modalitatea de constituire a dotei viitoarei soţii.
Această constituire de dotă îmbraca forma unei declaraţii solemne făcută
de către viitoarea soţie, ori de către debitorul ei, la ordinul acesteia sau de
către ascendenţii săi pe linie paternă.
Nexum era un contract solemn în formă autentică prin intermediul căruia s-
a realizat în epoca foarte veche aservirea de fapt a cetăţenilor romani chiar
în sânul cetăţii. Dacă cetăţeanul roman se ştia debitor insolvabil, nu mai
aştepta să fie chemat în justiţie şi condamnat, fiindcă după condamnare
urma să fie vândut ca sclav. De aceea, debitorul căuta să ajungă la o
înţelegere cu creditorul, prin care îi promitea să muncească un număr de
zile în contul datoriei. Această simplă convenţie a îmbrăcat forma solemnă
a unui proces simulat, în cadrul căruia părţile se prezentau în faţa
magistratului. În acest proces, având rolul de reclamant, creditorul pronunţa
formula: “Afirm că serviciile acestui om îmi sunt aservite pentru suma de
….. până la data ….”. Luând act de tăcerea debitorului, magistratul ratifica
declaraţia verbală a creditorului prin pronunţarea expresiei addico. Urma ca
în acel interval de timp, debitorul să-şi păstreze formal calitatea de om
liber, deşi, în fapt, era tratat ca un sclav.
Contractul litteris a luat naştere în legătură cu practica bancherilor romani,
ca şi a celor moderni, de a ţine anumite registre ale încasărilor şi plăţilor.
Toate contractele solemne erau:
 de drept strict (stricti iuris) - adică de o riguroasă interpretare;
 unilaterale - generau obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţile
contractuale;
 orale - cu excepţia contractului litteris.
Contractele reale se formau printr-o convenţie însoţită de remiterea
materială a lucrului şi cuprindeau:
 Mutuum - contractul prin care debitorul se obliga să transmită creditorului
său lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele
pe care le-a primit în vederea consumaţiunii; în scopul transmiterii
proprietăţii era utilizată tradiţiunea; era un contract real, nesolemn,
unilateral, de drept strict, de drept al ginţilor (putea fi folosit şi în raporturile
dintre cetăţeni şi peregrini) şi nu în ultimul rând era menit să dea formă
juridică împrumutului gratuit.
 Împrumutul cu dobândă era folosit pentru împrumutul unor sume de bani.
 Fiducia era contractul real care se năştea prin transmiterea proprietăţii
prin mancipaţiune sau prin in iure cessio, transmitere ce era însoţită de o
convenţie prin care dobânditorul promitea să retransmită proprietatea
asupra lucrului celui de la care l-a primit.
 Gajul se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor
creditorului său prin tradiţiune, transmitere ce era însoţită de o convenţie
prin care creditorul se obliga să retransmită posesiunea lucrului după ce
debitorul îşi va fi plătit datoria.
 Comodatul reprezenta contractul prin care o persoană, numită
comodant, împrumuta cu titlu de folosinţă gratuită un lucru, unei persoane,
numită comodatar. Comodatul se forma prin transmiterea detenţiunii unui
lucru prin tradiţiune de către creditor, adică de către comodant, debitorului
său (comodatarul) în vederea folosinţei, transmitere ce era însoţită de o
convenţie prin care comodatarul promitea să restituie lucrul la termen.
 Depozitul (depositum) constituia contractul prin care o persoană, numită
deponent, dădea în păstrare unei alte persoane, numită depozitar, un lucru,
cu obligaţia în sarcina acesteia din urmă de a-l restitui celei dintâi la cerere.
Formarea acestui contract necesita transmiterea detenţiunii lucrului prin
tradiţiune de către deponent depozitarului, transmitere însoţită de o
convenţie prin care depozitarul promitea să păstreze lucrul şi să-l restituie
la cererea deponentului. Obiectul contractului de depozit este un lucru
mobil individual determinat. Depozitarul nu putea folosi lucrul primit în
păstrare, deoarece folosirea lucrului altuia fără drept era calificată în epoca
Principatului ca faptă delictuală în speţă, furt de folosinţă (furtum usus).
Contractele consensuale se formau prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Erau contracte consensuale: vânzarea, locţiunea, societatea şi mandatul.
Vânzarea constituie contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă
să transmită posesiunea linistită a unui lucru celeilalte părţi, numită
cumpărător, în schimbul preţului, pe care cumpărătorul se obligă să îl
plătească.
În dreptului roman se cunosc trei forme distincte prin care s-a realizat
operaţiunea juridică a vânzării:
 Vânzarea realizată prin mancipţiune - formarea actului coincidea cu
executarea sa, aceasta fiindcă transmiterea lucrului şi plata preţului erau
condiţii de formă ale mancipaţiunii. Mancipaţiunea se forma valabil doar
dacă cumpărătorul plătea preţul în momentul încheierii actului;
 Vânzarea prin stipulaţiuni – oferea cumpărătorului posibilitatea de a plăti
preţul la un alt moment decât cel al formării vânzării;
 Vânzarea consensuală - simpla convenţie genera obligaţii atât pentru
vânzător, cât şi pentru cumpărător.
Locaţiunea reprezenta contractul prin care o parte se obliga să procure
folosinţa unui lucru sau îşi oferea serviciile sale ori se obliga să execute o
lucrare determinată, în schimbul unui preţ, pe care cealaltă parte se obliga
să-l plătească. Locaţiunea putea fi de trei tipuri:
 locatio rei (locaţiunea unui lucru) - consta în transmiterea folosinţei unui
lucru mobil sau imobil de către proprietarul său unei persoane, în schimbul
preţului pe care aceasta din urmă se obliga să îl plătească;
 locatio operarum (locaţiunea de servicii) - contractul prin care un om liber
îşi oferea serviciile sale;
 locatio operis faciendi (locaţiunea pentru executarea unei lucrări), adică
contractul prin care o persoană se obliga să execute o anumită lucrare în
schimbul unui preţ.
Societatea reprezenta contractul consensual prin care două sau mai multe
persoane puneau în comun activitatea lor sau anumite bunuri în vederea
realizării unui câstig. Societatea era un contract de bună credinţă,
sinalagmatic şi consensual. Societatea era de patru feluri:
 societatea ce avea ca obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius
negotiationis);
 societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium
bonorum);
 societatea în care se punea în comun un singur lucru (societas unius
rei);
 societatea cu privire la venituri (societas quaestus).
Mandatul reprezenta contractul consensual prin care o persoană, numită
mandant, însărcina pe o altă persoană, numită mandatar, să facă ceva în
mod gratuit în folosul său, al mandantului.
În materia persoanelor, oamenii liberi se împărţeau în două categorii:
 cetăţenii;
 necetăţenii.
Cetăţenia romană se dobândea prin naştere, prin naturalizare (prin lege),
prin beneficiul legii şi prin efectul dezrobirii.
Cetăţenia putea fi pierdută prin pierderea libertăţii, prin efectul exilului sau
în cazul în care un cetăţean era predat altui stat pentru ca acel stat să-şi
exercite dreptul de răzbunare asupra cetăţeanului, iar statul respectiv nu-l
primea şi nu-şi exercita dreptul de răzbunare; odată cu întoarcerea la
Roma acea persoană pierdea automat cetăţenia.
Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte juridice în
conformitate cu dreptul civil roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o căsătorie civilă
romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din legiunile romane;
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot (dreptul de a alege);
 ius honorum – dreptul de a candida şi de a fi ales magistrat.
Cetăţeanul roman se individualiza în raport cu alte categorii de persoane
prin numele său care era format din:
 tria nomina;
 indicaţiunea filiaţiunii;
 indicaţiunea tribală.
Tria nomina se compunea din:
 prenomen, adică determinativul prin care cetăţeanul era individualizat în
societate;
 nomen gentilicium, prin care se indica ginta căreia îi aparţinea
cetăţeanul;
 cognomen sau porecla, prin care cetăţeanul era individualizat în familie.
Atât cetăţenii cât şi necetăţenii puteau fi:
 ingenui adică cei care s-au născut din părinţi care au fost întotdeauna
liberi, precum şi din părinţi care au fost cândva sclavi, dar apoi au fost
dezrobiţi;
 dezrobiţi adică sclavii eliberaţi de către stăpânii lor.
Necetăţenii puteau fi:
 latini;
 peregrini.
La zona de interferenţă dintre libertate şi sclavie se aflau oamenii semi-
liberi, care se clasificau, de asemenea, în două categorii:
 colonii;
 oamenii liberi cu o condiţie juridică specială.
Latinii se împărţeau în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus; vechii locuitori ai Latiumului
(regiune din jurul Romei), rude de sânge cu romanii; se bucurau de: ius
commercii, ius connubii şi ius suffragii;
 latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î. e.
n.; se bucurau numai de ius commercii;
 latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne;
 latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius
commercii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini deditici.
Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de
alianţă cu Roma (în fapt, de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia
acte juridice între ei conform cutumei locale, iar cu cetăţenii romani puteau
încheia acte juridice conform dreptului ginţilor.
Peregrinii deditici erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă
pretenţiilor de dominaţie ale Romei; erau oameni liberi care nu aparţineau
vreunei cetăţi, care nu aveau cetate; nu puteau dobândi cetăţenia romană,
nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.
Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor
forme. Sclavii eliberaţi se numeau liberţi (libertus), iar fostii stăpâni se
numeau patroni. Dezrobiţii aveau capacitate juridică în relaţiile cu terţii în
funcţie de statutul lor juridic.
Dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne şi
anume:
 vindicta;
 censu;
 testamento.
Dezrobirea vindicta se făcea printr-o declaraţie solemnă a stăpânului în
faţa magistratului: hunc hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav
să fie liber). Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului addico.
Dezrobirea censu se realiza din 5 în 5 ani cu ocazia recensământului
persoanelor şi bunurilor.
Dezrobirea testamento se făcea printr-o clauză inclusă în testament şi era
de 2 feluri:
 dezrobirea testamento directă;
 dezrobirea testamento indirectă.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin:
 bona - dreptul pe care patronul îl are asupra bunurilor dezrobitului;
 obsequium - respectul pe care dezrobitul îl datora patronului;
 operae - serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
În privinţa oamenilor liberi cu o condiţie juridică specială, aceştia îşi păstrau
în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute; erau
de mai multe feluri:
 persoane in mancipio - fiii de familie vânduţi de către pater familias;
 auctorati - oamenii liberi ce-şi ofereau serviciile ca gladiatori;
 addicti - debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor;
 redempti ad hostibus – erau cei răscumpăraţi de la dusmani;
 liber homo bona fides serviens - (om liber sclav de bunăvoie) erau acele
persoane care nu aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate
potrivit regimului sclavilor.
Noţiunea de familie romană desemnează un grup de persoane sau o masă
de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.
Puterea unitară care era exercitată de către pater familias era desemnată
prin cuvântul manus, care, cu timpul, se împarte în mai multe puteri
distincte:
 în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul
manus este utilizat pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;
 puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma patria
potestas;
 puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma dominica
potestas;
 puterea asupra altor bunuri decât sclavii era desemnată prin cuvântul
dominium;
 puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea
mancipium.
Vechea familie romană a fost întemeiată pe ideea de putere exercitată de
către şeful familiei numit pater familias. Faţă de această formă de
organizare, existau două categorii de persoane:
 persoane sui iuris - acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; în
mod concret persoană sui iuris era doar pater familias.
 persoane alieni iuris - persoanele care se aflau sub puterea lui pater
familias, adică soţia, copiii şi nepoţii din fii. La moartea lui pater familias,
soţia şi copiii deveneau persoane sui iuris.
Puterea lui pater familias asupra descendenţilor era desemnată prin
sintagma de patria potestas şi se exercita asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor
din fii. Patria potestas nu se exercită asupra nepoţilor din fiice, pentru că
aceştia se vor afla sub puterea tatălui lor.
Patria potestas a avut două caractere definitorii:
 caracter perpetuu - se exercita până în momentul morţii lui pater familias;
 caracter nelimitat sau absolut - pater familias putea să exercite puterea
nelimitată asupra persoanelor şi bunurilor.
Pater familias avea asupra descendenţilor:
 ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);
 dreptul de abandon;
 dreptul de vânzare, care se exercita în conformitate cu Legea celor XII
Table
Rudenia era de 3 feluri:
 agnaţiunea (rudenia civilă) - se întemeia pe ideea de putere, pe care
pater familias o exercita asupra unui grup de persoane; dădea dreptul la
succesiune fiind rudenia în linie masculină; îi reunea pe toţi care se aflau
sub puterea aceluiaşi pater familias dar şi pe cei care se aflaseră sau ar fi
putut să se afle;
 gentilitatea - formă a rudeniei civile care îi reunea, în linie masculină, pe
toţi membrii aceleiaşi ginţi care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag
din acelaşi pater familias, deşi existau anumite indicii în acest sens. În lipsa
rudelor agnate, gentilii se moşteneau între ei;
 cognaţiunea – rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care aveau
un autor comun indiferent de linia masculină sau feminină.
În materia căsătoriei, erau cunoscute două forme de căsătorie:
 cu manus - femeia măritată trecea sub puterea bărbatului.
 fără manus - femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de
origine.
Căsătoria cu manus se realiza sub trei forme:
 confarreatio – se realiza în faţa preotului, în prezenţa a 10 martori, având
acces la acest tip de căsătorie numai patricienii;
 usus - consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar, după
expirarea termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea
bărbatului; mai era numită şi căsătoria de probă;
 coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către
viitorul soţ.
Căsătoria fără manus nu presupunea forme solemne, se realiza prin
instalarea femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in domum mariti),
prilej cu care se organiza o petrecere.
Condiţiile de fond ale căsătoriei (comune pentru ambele forme ale
mariajului) erau:
 connubium;
 consimţământul;
 vârsta - bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12 ani.
Erau piedici la căsătorie:
 rudenia;
 alianţa;
 condiţia socială.
Adopţiunea reprezenta actul prin care un fiu de familie trecea de sub
puterea lui pater familias sub puterea altui pater familias.
Puterea părintească se stingea prin:
 moartea lui pater familias;
 prin aplicarea textului din Legea celor XII Table cu privire la vânzarea
fiului de familie.
Adopţiunea cerea îndeplinirea următoarelor condiţii de fond:
 era necesar consimţământul celor doi pater familias;
 era necesară o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani,
Legitimarea reprezenta actul juridic prin efectul căruia copilul natural era
asimilat celui legitim.
Legitimarea se realiza prin trei forme
 prin oblaţiune la curie;
 prin căsătoria subsecventă;
 prin rescript imperial.
Tutela şi curatela erau procedee juridice prin care se asigura protecţia
incapabililor de fapt.
Incapacităţile erau împărţite în două categorii:
 incapacităţi naturale, firesti;
 incapacităţi cu caracter accidental.
Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile;
chiar dacă aceştia erau persoane sui iuris, urmau să fie puşi sub tutelă.
Sufereau de incapacităţi accidentale nebunii şi prodigii (risipitorii). Cei loviţi
de incapacităţi naturale erau pusi sub curatelă.
Aşadar, din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela era
de 2 feluri:
 tutela impuberului sui iuris;
 tutela femeii sui iuris.
Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană sui iuris era pus sub tutelă
şi se numea pubil.
Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:
 tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;
 tutela testamentară, care se constituia printr-o clauză inclusă în
testament;
 tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul nu
avea agnaţi şi nici nu i se numise un tutore prin testament.
Tutela era administrată prin două forme:
 Negotiorum gestio - procedeul ce se aplica în cazul lui infans, adică
copilul mai mic de şapte ani, care nu se poate exprima clar;
 Auctoritatis interpositio - procedeul care se aplica copilului mai mare de
şapte ani, dar mai mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii.
Curatela asigura şi protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale.
După persoanele puse sub protecţie, numim:
 curatela nebunului (furiosului);
 curatela risipitorului (prodigului);
 curatela minorului de 25 de ani.
Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu
exista curatelă testamentară. Curatela era administrată prin negotiorum
gestio.
Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică se numeste
personalitate sau capacitate juridică şi este desemnată în terminologia
romană prin “caput”.
Pentru ca personalitatea să fie completă trebuiau a fi îndeplinite trei
condiţii:
 status libertatis - calitatea de om liber;
 status civitatis - calitatea de cetăţean roman;
 status familiae - calitatea de şef al unei familii civile romane.
Aveau capacitate completă numai cetăţenii romani care erau şefi de
familie. Personalitatea începea în momentul naşterii; exista o excepţie de la
această regulă potrivit căreia “infans conceptus pro nato habetur quotiens
de commodis eius agitur” (în traducere, copilul conceput se consideră a fi
născut ori de câte ori este vorba de interesele sale). În virtutea acestei
excepţii, copilul care se năştea după moartea tatălui său venea la
moştenirea acestuia. Personalitatea lua sfârşit odată cu moartea. Şi de la
această regulă există o excepţie conform căreia hereditas iacens sustinet
personam defuncti (moştenirea deschisă, dar neacceptată încă,
prelungeşte personalitatea defunctului).
Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman
capitis deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
 capitis deminutio maxima - pierderea tuturor elementelor personalităţii
(de exemplu cazul cetăţeanului roman care îşi pierdea libertatea);
 capitis deminutio media - pierderea cetăţeniei romane;
 capitis deminutio minima consta din pierderea dreptului de familie, cu
precizarea că în acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se
dobândeau altele.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii,
deoarece au existat cazuri în care capitus deminutus (cel care a suferit o
capitis deminutio) şi-a sporit capacitatea (cazul adoptatului sau
emancipatului).
În materia succesiunii, de-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au reliefat
trei sisteme sucesorale:
 moştenirea ab intestat (conform legii);
 moştenirea testamentară;
 moştenirea deferită contra testamentului, care era o variantă a moştenirii
testamentare.
Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament:
 calatis comitiis;
 in procinctu;
 per aes et libram.
În dreptul clasic roman, au apărut noi forme de testament:
 testamentul nuncupativ - se făcea sub forma unei declaraţii orale în faţa
a şapte martori;
 testamentul pretorian - se redacta în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte
martori;
 testamentul militar - nu presupunea condiţii de formă dar era necesar ca
voinţa testatorului să fie clar exprimată.
Donaţiunea era actul prin care o persoană, numită donator, suferea o
diminuare a patrimoniului său în favoarea unei alte persoane, numită
donatar, în scopul de a o îmbogăţi pe aceasta din urmă; se manifesta fie
prin transferul proprietăţii unui lucru către donatar fie prin ştergerea unei
datorii.
Donaţiunea era de două feluri:
 donaţiunea între vii;
 donaţiunea mortis causa.
Donaţiunea între vii putea fi:
 donaţiunea între vii obişnuită - era aceea prin care donatorul suferea o
sărăcire actuală şi ireversibilă în profitul donatarului;
 donaţiunea între soţi - – se putea realiza numai în cazul căsătoriei fără
manus;
 dota- era formată din bunurile pe care femeia le aducea cu ocazia
căsătoriei; atunci când dota era constituită prin stipulaţiune, aceasta purta
numele de promissio dotis;
 donaţiunea ante nuptias - era donaţiunea făcută de logodnic sau în
numele lui, viitoarei soţii.
Donaţiunea mortis causa era acea donaţiune făcută sub condiţia ca
donatorul să moară înaintea donatarului; putea fi revocată oricând şi se
desfiinţa de drept dacă donatarul murea înaintea donatorului.
Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care
guvernează desfăşurarea proceselor private, adică a acelor procese care
au un obiect patrimonial.
De-a lungul evoluţiei dreptului roman s-au succedat trei sisteme
procedurale:
 Procedura legisacţiunilor – epoca veche;
 Procedura formulară – epoca clasică;
 Procedura extraordinară – epoca postclasică.
Legisacţiunile de judecată erau:
 sacramentum – prin jurământ, pariu;
 iudicis arbitrive postulatio – cerere de judecător sau de arbitru;
 condictio – prin somaţie.
Legisacţiunile de executare erau:
 manus iniectio – punerea mâinii;
 pignoris capio – luare de gaj.
În procedura legisacţiunilor procesul se desfăşura în două faze:
 faza in iure – se desfăşura în faţa magistratului;
 faza in iudicio – se desfăşura în faţa judecătorului.
Prima regulă în faza in iure era aceea că procesul avea un caracter
consensual, ceea ce însemna că era obligatorie prezenţa ambelor părţi în
faţa magistratului pentru ca procesul să poată începe.
Citarea pârâtului în faţa magistratului trebuia făcută chiar de către
reclamant, statul neavând nici o atribuţie în această privinţă.
Reclamantul putea utiliza unul din următoarele trei procedee de citare:
 in ius vocatio- chemarea în faţa magistratului a pârâtului, prin
pronunţarea următoarelor cuvinte solemne: in ius te voco;
 vadimonium extrajudiciar – reprezenta o convenţie prin care părţile se
înţelegeau să se prezinte la o anumită dată în faţa magistratului;
 condictio - reprezenta somaţia prin care reclamantul îl chema în faţa
magistratului pe pârâtul peregrin.
În faţa magistratului reclamantul arăta, prin cuvinte solemne, care sunt
pretenţiile sale. Faţă de pretenţiile reclamantului, pârâtul putea adopta trei
atitudini:
 să recunoască pretenţiile reclamantului;
 să nege pretenţiile reclamantului;
 să nu se apere în mod corespunzător.
În funcţie de legisacţiunea care se organiza şi de obiectul procesului,
magistratul pronunţa unul dintre următoarele cuvinte: do, dico sau addico.
Prin cuvântul do magistratul confirma judecătorul ales de către părţi. Prin
cuvântul dico magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, uneia
dintre părţi. Prin cuvântul addico magistratul ratifica declaraţia unei părţi.
Pretorul avea posibilitatea soluţionării anumitor litigii fără să mai trimită
părţile în faţa judecătorului. În acest scop, pretorul putea utiliza următoarele
mijloace procedurale:
 Stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) - contracte verbale
încheiate din ordinul pretorului prin întrebare şi răspuns. Se deosebeau de
stipulaţiunile obişnuite, care se încheiau din iniţiativa părţilor.
 Missio in possessionem - trimiterea reclamantului în detenţiunea
bunurilor pârâtului, pentru a-l convinge pe pârât să adopte o anumită
atitudine.
 Interdicta (intedictele) - ordinele adresate de către pretor fie uneia dintre
părţi, fie ambelor părţi în vederea întocmirii unui act juridic sau să nu facă
un anumit act.
 Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) - ordinul prin care
pretorul desfiinţează actul păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în
situaţia anterioară încheierii acelui act.
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Puteau fi aduse
probe scrise şi orale. Întrucât în procedura legisacţiunilor nu exista o
ierarhiei a probelor, un înscris putea fi combătut prin proba cu martori.
Prima fază a procesului, care se desfăşura în faţa magistratului, avea un
caracter consensual, întrucât era necesară prezenţa ambelor părţi. Dar în
faza in iudicio procesul se putea desfăşura şi în lipsa unei singure părţi.
În procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o
acţiune distinctă, fiecare acţiune având o formulă proprie.
Cele patru părţi principale ale formulei erau:
 intentio (intenţia) - se precizau pretenţiile reclamantului.
 demonstratio (demonstraţia) - partea principală a formulei în care se
preciza care este actul juridic din care izvorau pretenţiile reclamantului
 adiudicatio (adjudecarea) - partea formulei prin care magistratul îl
învestea pe judecător să pronunţe ieşirea din indiviziune, atribuind celor
aflaţi în proces dreptul de proprietate asupra părţii ce le revenea.
 condemnatio (condamnarea) - parte a formulei prin care magistratul îl
învestea pe judecător cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de absolvire sau
de condamnare.
Erau părţi accesorii ale formulei:
 prescriptiones (prescripţiuinile)- anumite precizări făcute în fruntea
formulei, precizări prin care se venea fie în sprijinul reclamantului, fie în
sprijinul pârâtului.
 exceptiones (excepţiunile) - mijloace de apărare puse la îndemâna
pârâtului, mijloace prin care pârâtul nu nega pretenţiile reclamantului, dar
invoca anumite fapte de natură a paraliza acele pretenţii.
În sistemul procedurii formulare procesul continua să se desfăşoare în
două faze: faza in iure şi faza in iudicio. Caracterul consensual al
procesului se păstra, în sensul că era necesar ca ambele părţi să fie
prezente în faţa magistratului. După redactarea formulei, avea loc ultimul
act în faţa magistratului, numit litis contestatio adică remiterea unei copii de
pe formulă sau dictarea ei de către reclamant pârâtului.
În faţa judecătorului procesul se desfăşura, în mare, după principiile
cunoscute din procedura legisacţiunilor. În procedura formulară, spre
deosebire de vechea procedură a legisacţiunilor, s-a introdus
reprezentarea în justiţie.
În procedura formulară sentinţa purta în mod invariabil asupra unei sume
de bani; reclamantul avea calitatea de creditor, iar pârâtul pe cea de
debitor. Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin actio iudicati, pe care
reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să execute
sentinţa. Prin forţa juridică a sentinţei romanii înţelegeau ceea ce modernii
numesc autoritatea lucrului judecat.
Procedura extraordinară s-a aplicat în epoca postclasică. Se numeşte aşa
de la extraordinem (în afara lui ordo). Procedura cu ordo era procedura cu
două faze distincte. Procesul în afara lui ordo era procesul care se
desfăşura într-o singură fază. Citarea a dobândit un caracter oficial sau
semi-oficial. Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa părţilor ori a
reprezentanţilor şi a avocaţilor, nu în Forum. Părţile se exprimau în limbajul
obişnuit. Începe o ierarhizare a probelor, în sensul că înscrisurile, cele
oficiale, dobândesc o forţă probantă mai mare decât probele orale. Sentinţa
se pronunţa ad ipsam rem (în natură), purta asupra lucrului. Executarea
sentinţei se asigura prin forţa de constrângere a statului (manu militari).
În materia delictelor, se face distincţie între delicte private vechi prevăzute
de Legea celor XII Table şi delictele private noi create ulterior de pretor.
Erau delicte private vechi: furtul, iniuria şi damnum iniuria datum (paguba
cauzată pe nedrept).
Legea celor XII Table cunoaste două tipuri de furt: furtum manifestum şi
furtum nec manifestum.
Furtum manifestum avea loc numai atunci când hoţul era prins asupra
faptului. Sancţiunea era diferenţiată după cum hoţul este un om liber sau
un sclav. Dacă făptuitorul este un om liber, urma a fi bătut cu nuiele şi
atribuit de către magistrat victimei având totuşi posibilitatea de a se
întelege cu victima asupra plăţii unei sume de bani sau asupra unui numar
de zile de muncă în folosul victimei. Dacă autorul furtului era un sclav,
acesta era pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe stancă.
Furtum nec manifestum era acel furt când hoţul nu a fost prins asupra
faptului şi era pedepsit cu o amendă egală cu îndoitul pagubei suferite de
victimă.
Termenul iniuria cunoaşte două sensuri: în sens general, iniuria însemna,
în epoca veche, delictul de vătămare corporală; în sens special, iniuria
înseamnă delictul de lovire simplă.
Legea celor XII Table cunoaşte următoarele cazuri de iniuria: membrum
ruptum, os fractum şi iniuria.
Damnum iniuria datum reprezenta o pagubă materială cauzată cuiva.
Pretorul a creat delicte noi, sau altfel spus, a sancţionat şi alte fapte care
până atunci nu fuseseră pedepsite. Acestea sunt: metus, dolus, rapina şi
fraus creditorum.
Metus (violenţa) era de două feluri: fizică şi morală (psihică). Violenţa fizică
în materia contractelor ducea la nulitatea contractului încheiat sub imperiul
violenţei fizice. Violenţa morală reprezenta ameninţarea de natură a
determina o parte contractantă să încheie un act contrar voinţei sale şi a
fost sancţionată ca faptă delictuală spre sfârşitul Republicii, atunci când
pretorul a pus la dispoziţia victimei ameninţării o acţiune – actio metus. De
asemenea, victima avea la îndemână şi o excepţiune (exceptio metus), ca
mijloc de apărare împotriva acţiunii intentate de către autorul violenţei
morale, prin care acesta cerea executarea obligaţiei de către victimă; se
mai acordă victimei o restitutio in integrum propter metum, prin care actul
păgubitor este desfiinţat.
Dolus (dolul) desemna mijloacele viclene prin care o parte determina pe
cealaltă să încheie un act juridic contrar voinţei sale. Se făcea distincţie
între dolus bonus (dolul bun) şi dolus malus (dolul rău). Dolus bonus nu a
fost sancţionat, întrucât nu dădea naştere unor consecinţe grave. Ulpian
definea dolul malus ca fiind o manoperă întrebuinţată pentru a înşela pe
cineva când se pare a face un lucru şi în realitate se face altul. Dolul a fost
sancţionat spre sfârşitul Republicii când au fost create actio de dolo şi
exceptio doli. Actio de dolo era o acţiune arbitrară în virtutea căreia
judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului (delincventului) să
restituie ceea ce a primit prin dol. Dacă nu executa ordinul pronunţat de
către arbitru, delincventul era condamnat la plata unei sume de bani
reprezentând echivalentul pagubei cauzate. Exceptio doli a fost pusă la
dispoziţia victimei dolului pentru a se apăra împotriva pretenţiilor formulate
de către delincvent. Victima dolului putea cere pretorului şi o restitutio in
integrum ob dolum, prin care actul păgubitor era desfiinţat.
Rapina reprezenta furtul cu violenţă (tâlhăria) comis fie de bande înarmate,
fie de către o singură persoană. Spre sfârşitul Republicii, în condiţiile
războaielor civile, când faptele de jaf şi banditism deveniseră frecvente, iar
legislaţia în vigoare nu mai era satisfăcătoare pretorul a sancţionat delictul
de tâlhărie. Acesta a creat o acţiune specială numită vi bonorum raptorum
(cu privire la lucrurile luate prin violenţă), prin intermediul căreia furtul
comis prin violenţă a fost sancţionat cu împătritul prejudiciului cauzat.
Fraus creditorum reprezenta paguba realizată de către debitorul care,
pentru a îşi crea sau mări insolvabilitatea, a înstrăinat bunurile sale astfel
încât creditorii să nu mai poată avea posibilitatea de a îşi valorifica
creanţele. Pretorul a intervenit împotriva acestor practici sancţionând
delictul printr-o restitutio in integrum ob fraudem creditorum care
presupunea desfiinţarea actelor prin care debitorii îşi înstrăinau bunurile în
defavoarea creditorilor.