I.

INTRODUCERE ÎN CURSUL ,,ISTORIA STATULUI ȘI

DREPTULUI”

1.1 Obiectul şi metodele de studiu ale istoriei statului şi dreptului, locul ei în

sistemul științelor juridice.
Prin știință se înțelege un ansamblu sistematic de cunoștințe raționale
referitoare la un obiect determinat. Istoria statului și dreptului este inclusă în
sistemul științelor sociale, fiind numită, de obicei, istorico-juridică, deoarece ele
stabilesc interconexiuni directe și cu știința istoriei și cu știința despre stat și drept.
Conform caracterului său, ea se manifestă în primul rînd ca o știință juridică
(de drept), de aceea intră în numărul principalelor cursuri de instruire, care reprezintă
în sine o parte organică și un element necesar al studiilor superioare juridice, în
studierea istoriei statului si dreptului, ca și a oricărei alte științe, primul pas constă
în stabilirea obiectului ei. Determinarea obiectului unei științe presupune fixarea
sferei fenomenelor cercetate și precizează din ce unghi și la ce nivel sunt examinate
aceste fenomene.
Spre deosebire de istoria generală, științele istorico-juridice nu cercetează
societatea integral, însă au obiectul său de a studia concret: în procesele istorice de
evoluție asupra structurii politico-juridice, reprezentat într-un sistem complex a
instituțiilor de stat și juridice cu referință la țările dezvoltate din Europa, America,
Asia, Africa din punct de vedere istoric, în dinamica și devenirea lor de la origini
pînă în prezent, spre a explica de ce ele au configurația și conținutul actual. Istoria
statului și dreptului în virtutea atitudinii concret-istorice către manifestările de drept
statal și a proceselor, caracteristice unei sau altei formații social economice la o etapă
sau alta a evoluției sale, operează cu multitudinea de fapte, evenimente concrete a
vieții politice, activității statelor, guvernelor, claselor, partidelor, etc.
Cu toate acestea, istoria statului și dreptului nu reprezintă, în sine, un simplu
conglomerat de informații, cunoștințe despre trecutul statului și dreptului. Scopul
său constituie reflectarea legităților concret-istorice a evoluției statului și dreptului.
 E necesar de remarcat că legitățile concret-istorice ale evoluției statului și
dreptului își au particularitățile sale specifice în comparație cu legitățile evoluției
societății, iar statul și dreptul ocupă aici un loc de o importanță extremă, având un
caracter relativ independent. Astfel, istoria statului și dreptului studiază dreptul
anumitor țări ale lumii în procesul apariției și evoluția circumstanțelor specifice
concret-istorice, într-o consecutivitate cronologică, în baza descoperirilor, atît a
legităților general-istorice a acestor procese în limitele uneia sau altei formațiuni
sociale-economice, cît și a legităților ce acționează în contextul acelor epoci istorice
care reprezintă trepte importante în evoluția social-economică.
1.2 Metodele de studiu ale Istoriei Statului și Dreptului
Obiectul propriu de studiu este o condiție necesară, nu însă și suficientă,
pentru ca Istoria statului și dreptului să devină realmente, o știință autonomă în
adevăratul sens al cuvîntului. Obiect fără metodă poate să existe, dar reciproca nu
mai e valabilă, în consecință facem concluzia că între obiect și metodă există o
strînsă inter-relație.
Neexplorat sistematic și cu metodă știinifică, obiectul rămîne o realitate
necunoscută, neconștientizată social. Metoda, la rîndul ei, nu se poate constitui și
perfecționa continuu decît în procesul investigării obiectului dat. Etimologic,
cuvntul metodă vine din limba greacă, "methodos" - și înseamnă "cale", "mijloc",
"mod de expunere". Transpus în știință, termenul de metodă, capătă îneles de mod
(sistematic) de cercetare și de transformare a realității obiective. De obicei, prin
metode înțelegem un ansamblu de operații intelectuale (ce pot consta din principii,
norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind
cunoașterea unui fenomen. În știința Istoriei statului și dreptului, metoda reprezintă
un ansamblu de principii, procedee și tehnici de cercetare menite să ducă la lărgirea
orizontului cunoaterii fenomenului juridic.
Metoda se definește pe mai multe trepte de generalitate:
1) Metode proprii;
2) Metode comune mai multor științe;
3) Metode generale.
 Convențional putem împărți toate metodele în două mari grupe:
1. Metode de cercetare: deducția și inducția; abstractizarea; analiza; sinteza.
2. Metodele de expunere a rezultatelor cercetării: metoda istorică; metoda
comparativ-istorică.
1) Metodele de cercetare.
Bazele teoriei deducției și inducției sunt puse de Socrate (469-399 î.de Cr.).
Mai tîrziu Platon (427-347 î.de Cr.), vine cu contribuții notabile la teoria deducției.
Aristotel (384-322 î. de Cr.) creatorul logicii formale a descoperit și a formulat în
linii generale teoria deducției, pe de o parte, și teoria inducției, pe de alt parte, în
epoca modernă, metoda aristotelică a fost reformată de Francais Bacon (1561-1626)
și de Rene Descartes (1596-1650).
Actualmente prin inducție se subînțelege modul de raționare de la particular
la general, de la faptele reale, concret istorice la gîndirea abstractă, la generalizarea
știinifică. Inducția singură nu poate să ne conducă la esența și la legile ei. Ea trebuie
dublată de deducție. Deducția este modul invers de raționare, de la general la
particular, în general, dreptul este o știință eminamente deductivă. Atît în
construcțiile sale teoretice - obținute, cît și în practica judiciar, necesitatea
argumentării se prezintă ca o cerință sine qua non.
Abstractizarea este procedeul prin care cunoașterea trece de la concret la
abstract prin care subiectul cercetrilor separă pe plan mintal laturile esențiale,
generale, permanente, repetabile și relativ stabile de cele particulare, neesențiale,
întîmplătoare etc., în scopul de a dezvălui esența segmentului de realitatea studiată
și legile ce-o guvernează. Abstractizarea nu se identifică cu abstracția care este
procedeul subiectiv de neluare în considerare a unor laturi, aspecte, date etc., ale
realiății concrete, pe motiv că ele nu sunt absolut necesare cunoașterii esenței și
legilor ei obiective.
Analiza este o metodă generală de cercetare a realității, bazată pe
descompunerea unui întreg (obiect sau proces) în elementele lui componente și pe
studierea în parte a fiecruia dintre acestea. Din punctul de vedere al conținutului,
analiza poate fi: 1) calitativă și 2) cantitativă. Analiza calitativă este de neignorat
deoarece conduce la generalizări teoretice. Analiza calitativă se cere a fi îmbinată și
completată de analiza cantitativă.
Sinteza constă în cunoașterea obiectelor și a proceselor pe baza reuniunii
mintale sau materiale a elementelor obținute prin analiza și prin stabilirea legăturilor
dintre aceste elemente. Scopul sintezei este descoperirea legăturilor interne, a legilor
care guvernează realitatea studiată. Analiza și sinteza nu pot fi opuse, separate,
deoarece alctuiesc o unitate de contrarii; una o presupune pe cealaltă și ambele se
presupun reciproc; analiza este momentul prim, iar sinteza secund.
2) Metodele de expunere a rezultatelor cercetării.
Metoda istorică în cercetarea știinifică a fenomenului juridic rezidă în analiza
condițiilor politice, economico-sociale, a relațiilor corespunzătoare, la momentul
considerării în trecut a unui sistem de drept, completat cu analiza evoluției relațiilor
reglementate juridicește. Istoria statului și dreptului prezintă statul și dreptul în
evoluția lor istorică, studiind în același timp și modul de formare a unui șir de
categorii precum: organizarea de stat; forma și funcțiile dreptului etc.
Apelînd la istorie, dreptul și-a aflat condițiile ce-i pot descifra ascendena;
cunoscînd formele suprapuse de drept, istoria și-aa procurat statornice modalități de
atestare documentară. Istoria statului și dreptului și științele juridice de ramură
abordează de fiecare dată dimensiunea istorică a conceptelor și categoriilor cu care
operează. Astfel, plecînd de la datele pe care le oferă istoria în cercetarea marilor
instituții juridice, știința dreptului, constatînd vechimea lor, le urmărește evoluția,
configurația, funcțiile etc. Originea și apariția statului și dreptului nu pot fi studiate
fără să se pornească de la punctele de vedere afirmate în istorie. Uneori pe baza unor
date istorice se realizează reconstituirea fizionomiei unor instituții ale dreptului,
acțiune ce permite o analiză retrospectivă cu largi implicații în înțelegerea poziției
respectivelor instituții în dreptul actual.
3) Metoda comparativ-istorică.
Fenomenele statale și de drept pot fi înțelese mai reuișit și mai profund numai
aplicînd un studiu comparat. Ca consecință, în modul cel mai pregnant se vor impune
concluzii juste și bine întemeiate. Metoda comparativă, în cercetarea juridică este
folosită pentru ca, prin compararea diferitor sisteme naționale ori instituții juridice,
sau norme juridice, să se constate elementele comune și cele de diferențiere în scopul
unei mai bune cunoașteri a sistemelor în discuție. Metoda comparativă, acceptată de
toată lumea, este deosebit de utilă atît în procesul de elaborare a actelor normative
cît și în cel de interpretare a acestora.
1.3 Semnificația teoretică și practică a studierii istoriei statului și dreptului.
Importanța studierii istoriei statului și dreptului include în sine un bogat arsenal
de cognoscibilitate, de informații despre formațiunile social-economice ale țărilor
lumii, în contextul anumitor legități istorico-juridice, sisteme de drept, care
constituie un izvor inepuizabil de furnizare a proceselor de constituire ale statului și
dreptului pe un itinerar istoric deosebit de lung. Istoria statului și dreptului este o
știință metodologică ce oferă posibilitatea de a intra profund într-un proces dialectic
unic, logic în toată complexitatea sa diversă și contradictorie a evoluției statului și
dreptului. Materialul istorico-juridic se referă la cele mai diverse epoci ale statului
și dreptului și e sistematizat într-o formă consecutivă, conform evoluției istorice,
începînd cu statele din antichitate și finalizînd cu cele din epoca contemporană,
plasată dintr-o prismă cu adevărat științifică, lipsit de subiectivismul vechii concepții
pseudoștiințifice.
O contribuție majoră la confirmarea și cercetarea istoriei statului și dreptului au
adus-o savanții: P.N. Galanza, S.F. Kecekean, V.M. Korechi, I.S. Pereterski etc. Ei
au fost cei, care au lucrat asupra acestui curs, la elaborarea primelor manuale i
indicații metodice, la edificarea monumentelor de drept.
Destrămarea Imperiului Sovietic a trezit popoarele, mari și mici, la renașterea
spirituală, la etnogeneza sa, la cultura, obiceiurile și datinile sale. Dat fiind faptul,
că statul și dreptul sovietic au fost niște pseudo-creaturi, trecute prin ideologie,
partinitate și genocid, de formare a ,,poporului sovietic,, ca națiune și de alte
denaturări marxist-leniniste, s-au destrămat atunci, cînd s-a ajuns la apogeu, anume
contradicția dintre baza economică existentă (proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producție cu cele două forme: proprietatea de stat și cooperatist
colhoznică) și drept, ca element a suprastructurii. De aceea, statul și dreptul sovietic
n-au putut exista mult, fiind constituite artificial, în pofida legităților obiective
juridico-istorice de evoluție a societății.
Procesele juridico-istorice, care au avut loc în formaiunile social-economice
trebuiesc studiate în conformitate cu adevărul istoric și nici de cum nu se permite
impunerea subiectivismului anumitor persoane. Astăzi, cînd se derulează procesele
complexe de constituire a statului Republica Moldova, care are o istorie denaturată,
fiind scindată în mici ,,knezate”, avem nevoie de o tratare obiectivă a evoluției
istoriei statului și dreptului.
1.4 Izvoarele istorice
Cum au trăit oamenii în trecut, cu mii de ani în urmă, care era structura statală a
acestora, dreptul etc., ne vor ajuta izvoarele de drept. Ne pot mărturisi mult obiectele
și desenele din trecut, căci oamenii trăind pe păîmnt las ,,urme”. Tot ce conserveaz
urmele activității omului se numesc izvoare istorice materiale. Din ele obținem
cunoștine din trecut.
De menționat: cu vreo 5 mii de ani în urmă unele popoare au inventat semne
pentru scris. Oamenii cărturari descriau locurile unde au trăit sau pe care le-au
vizitat. Multe din inscripiile vechi sunt scrijelate cu semne de care astăzi nimeni nu
se mai folosete, și în limbi, care de mult nu mai sunt vorbite de nimeni.
Savanții au descifrat scrisul majorității popoarelor antice. Semnele, mai înainte
neînțelese, ,,au prins glas”: ele vorbesc despre puternicele state din antichitate,
despre culegerile de legi, manuale etc. În antichitate erau deja cărți scrise de oameni.
Oamenii le păstrau cu grijă și le preluau. Datorită acestui fapt o parte din cărți au
ajuns pînă în zilele noastre. Acestea se numesc izvoare istorice scrise sau documente
istorice.
1.5 Scopul și sarcina cursului
Sentimentul responsabilității și respectul valorilor naționale se formează și se
consolidează în baza cunoașterii trecutului și a vechilor tradiții. Este vorba de
studierea diferitor state mari, medii, mici și chiar foarte mici ale Orientului Apropiat,
Europei, Americii, unele dintre ele avînd o istorie de mii de ani, altele apărute în
epoca medievală, iar altele - chiar recent. Toate au o istorie bogată, tradițiile sale,
dificultățile și nevoile proprii. Ar fi eronat să credem că dezvoltarea societății
decurgea fără nici o piedică, uniform. În istoria multor state și în sistemele de drept
au fost perioade de stagnare, declin și chiar mișcare regresivă. Evenimentele cele
mai mari și tragice în istorie au cunoscut tot timpul viziuni opuse, contradictorii.
Fiecare generație nouă are argumentele sale, viziunea sa. Tot acest masiv,
imens, social-politic necesiăt o studiere atentă și o considerațiune deosebită față de
orice monument, obicei, etc. Scopul disciplinei ,,Istoria statului și dreptului” constă
în determinarea genezei, constituirii și dezvoltării mecanismului apariției statului și
a principalelor instituții juridice la diferite popoare în diferite epoci. Studiind
disciplina, studenții urmează să obțină anumite cunoștințe și deprinderi referitoare
la statele dezvoltate din Europa, America, Asia și Africa. Studenții urmează să
depisteze procesul de interacțiune și sinteză în dreptul contemporan, să poată
determina normele de drept și formele de guvernare cu caracter obiectiv, să poată
analiza situația statului și dreptului la etapa actuală.
O mențiune specială în ceea ce privește studiul asupra Istoriei statului și
dreptului, este dată, referitor la natura și modelul experienței istorice a omenirii, de
la cea dintîi apariție pe glob a formelor de guvernămînt. În urma studierii cursului
respectiv studenții trebuie să obțină cunoștințe profunde privind identificarea tipului
de stat național suveran, deoarece nu există nici măcar o singură națiune și nici un
singur stat național care să ne poată oferi o istorie ce explică totul prin intermediul
propriei existențe. Istoria statului și dreptului a cunoscut multe sisteme juridice
importante, dar nici unul dintre acestea nu a cristalizat în forme atît de precise și
sistematice normele statale și de drept, ca cele romane, încît ele să poată rezista pînă
în zilele noastre. Normele juridice romane și-au păstrat forma, dar au trebuit să-și
modifice conținutul în conformitate cu legile dialectice, în temeiul acestei legi,
formele pot să persiste, dar numai în măsura în care își schimbă conținutul material
fiind în concordanță cu transformările social-politice ale epocilor respective.