MINISTERUL EDUCAȚIEI CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
CATEDRA

tema:

Istoria statului si dreptului. Statul si

dreptul in Egiptul antic.

A elaborat:

Coordonator științific:

Chișinău, 2019
 Cuprins
Introducere.....................................................................................................................................3

1. Obiectul și metodele de studiu ale istoriei universale a statului şi dreptului.......................3

2. Metodologia aplicării izvoarelor istoriei universale a statului şi dreptului.........................5

3. Locul şi rolul acestei discipline în pregătirea cadrelor juridice............................................6

4. Structura de stat, forma de guvernământ...............................................................................6

5. Statul si dreptul in Egiptul antic..............................................................................................8

Concluzii.......................................................................................................................................12

Bibliografie:..................................................................................................................................13

2
 Introducere
Teoria generală a statului şi dreptului este o disciplină introductivă, fundamentală, de
sinteză în jurisprudenţă. Ea are o importanţă primordială în pregătirea juriştilor de calificare
superioară.
Teoria generală a statului şi dreptului:
1) Este o ştiinţă introductivă, deoarece ne cunoaştem cu noţiunile, categoriile, principiile,
conceptele iniţiale al ştiinţei juridice în ansamblu, ajutându-ne astfel să studiem ştiinţele juridice
de ramură.
De aici, rezultă ca fără cunoaşterea teoriei statului şi dreptului este imposibilă cunoaşterea
ştiinţelor juridice de ramură.
2)Teoria statului şi dreptului este o ştiinţă generală în sistemul ştiinţelor juridice de ramură,
deoarece ea cercetează problemele comune pentru aceste ştiinţe.
3)Teoria statului şi dreptului se prezintă ca o ştiinţă de orientare metodologică,
deoarece ea elaborează teze teoretice cardinale ce ne orientează la soluţionarea problemelor
în ştiinţele juridice de ramură.

1. Obiectul și metodele de studiu ale istoriei universale a statului şi dreptului.

Una din cele mai importante discipline necesare pentru pregătirea profesională a juriştilor o
reprezintă Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Această disciplină juridică face parte din
largul spectru al ştiinţelor juridice unde tradiţional mai sunt definite ca discipline istorico juridice
Totuşi, spre deosebire de știinţa istorică generală, ştiinţele istorico-juridice, din care face parte şi
Istoria Universală a Statului şi Dreptului, nu studiază societatea umană luată în ansamblu, în
complex.
Spre exemplu: economia, structura socială, relaţiile social-economice, istoria artelor,
religiilor, istoria militară, istoria diplomaţiei, etc. , sunt domenii care fac parte din studiul general
al Istoriei. O situaţie diametral opusă găsim în contextul familiarizării cu o disciplină juridică
concretă – Istoria Universală a Statului şi Dreptului . Ca şi majoritatea absolută a ştiinţelor
istorico juridice (dreptul roman; teoria statului şi dreptului, dreptul internaţional public ş. a. ),
Istoria Universală a Statului şi Dreptului îşi are propriile obiective specifice de studiere şi
cercetare. Deci, obiectul de investigaţie ştiinţifică şi de instruire al.
Istoria Universală a Statului şi Dreptului constă în studierea legităţilor generale şi a
particularităţilor specifice a genezei şi evoluţiei statalităţii şi jurisprudenţei în complex sau a unor
ţări, regiuni separate. Totodată Istoria Universală a Statului şi Dreptului studiază procesele
istorice ale dezvoltării suprastructurii politico-juridice, ce se prezintă în calitatea unui sistem
eterogen, complicat al instituţiilor de stat şi juridice. – Este de menţionat că, evoluţia instituţiilor

3
de stat şi de drept a fost indisolubil legată de un şir întreg de factori de ordin politic, social,
economic.
Există mai multe abordări care pot fi folosite în calitate de definiţie pentru disciplina
universitar şi ştiinţa istorico-juridică care este Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Astfel
Istoria Universală a Statului şi Dreptului, este un obiect al ştiinţei istorice speciale şi a cele
juridice, care studiază istoria statului şi dreptului a ţărilor lumii în contextul procesului genezei şi
evoluţiei acestora în conformitate cu consecutivitatea cronologică.
În studiul său, Istoria Universală a Statului şi Dreptului se bazează pe descoperirea
legităţilor general-istorice conform cărora are loc dezvoltarea instituţiilor de stat şi de drept într-o
formaţiune social-economică şi politică concretă. Scopul şi obiectivele pe care Istoria Universală
a Statului şi Dreptului s-a angajat să le realizeze, în mare măsură, depind de metodologie -
totalitatea mijloacelor de cunoaştere şi modalităţilor (căilor) de cercetare, utilizate cu scopul
obţinerii cunoştinţelor şi rezultatelor veridice referitoare la Istoria Universală a Statului şi
Dreptului În ştiinţa contemporană se cunosc mai multe metode de cercetare dintre care cele mai
importante sunt:
a) concret-istorică;
b) comparativă;
c) analitică
d) logică;
e) dialectică.
f)sociologică
g) experimentală
h) Metoda statistică
1. Metoda istorică presupune studierea fenomenelor sociale (inclusiv a Statului şi
Dreptului), începând cu faza incipientă a apariţiei acestora şi dezvoltării lor în condiţiile istorice
irepetabile ale unei perioade istorice concrete - statul şi dreptul se studiază în evoluţia lor
istorică, atât esenţialul cât şi neesenţialul şi dezvoltarea în ansamblul a statului şi dreptului,
începând cu sec. 18 î. e. n. şi până azi.
2. Metoda comparativă permite să fie evidenţiate unele legităţi comune sau indici de
coincidenţă a dezvoltării Statului şi Dreptului în acelaşi segment cronologic, dar în diferite ţări,
sau chiar în diferite perioade de timp văzându-se un stat luat aparte ori în complex cu altele - se
stabilesc semnele comune distinctive ale fenomenelor, obiectelor, proceselor. Este vorba despre
compararea unei legi vechi cu una nouă. Dr. comparat - se compară.

4
 3. Metoda analitică, permite depistarea şi scoaterea în relief din totalitatea structurilor
instituţionale de stat şi de drept a elementelor originale şi irepetabile ale unor ţări sau sisteme
juridice.
4. Metoda logică reflectă evoluţia procesului istoric într-o formulă abstractă şi teoretică
consecutivă ; O reflectare corectă conform şi reieșind din legalităţile pe care le făureşte însăşi
procesul istoric. Fiecare fenomen, etapă a dezvoltării civilizaţiei umane poate şi trebuie să fie
recăutat în momentul culminant ale maturităţii sale – constă în studierea statului şi dreptului cu
ajutorul categoriilor, legilor logice. Metoda logică este o metodă universală de studiere:
a)”INDUCŢIA” - de la particular la general.
b)”DEDUCŢIA”- de la general la particular
c)”ANALIZA” – descompunerea convenţională întregului în părţi şi studierea lor.
d)”SINTEZA” - sintetizăm convenţional, unim elementele într-un întreg şi îl studiem
e)”ANALOGIA”- asemănăm cu ceva.
5. Metoda dialectică priveşte fenomenele istorice ca fiind legate indispensabil unul de
altele, condiţionând reciproc geneza, evoluţia, existenţa şi pieirea sa. În conformitate cu această
metodă, fenomenele: Statul şi Dreptul, există şi dispar datorită legii luptei contrariilor.
6. Metoda sociologică - fenomenele juridico - statale se studiază în legătură cu viaţa
societăţii (ancheta sociologică, interviu, chestionar).
7. Metoda experimentală - se aplică cu precădere în ştiinţele naturii. Metoda
experimentală se aplică şi în jurisprudenţă.
8. Metoda statistică - pe baza cifrelor constatăm sporirea sau micşorarea criminalităţii. ” 1

2. Metodologia aplicării izvoarelor istoriei universale a statului şi dreptului

Orice generalizare a cunoştinţelor ştiinţifice trebuie neapărat să fie fundamentate, bazate
pe fapte concrete ori pe totalitate a factorilor concreţi. În ştiinţele istorice, inclusiv în cea a
istoriei dreptului şi statului, uneori este foarte dificil de a descoperi, constata şi sistematiza
forţele din epocile îndepărtate. În această situaţie cercetătorilor, savanţilor şi de ce nu studenţilor,
le vin în ajutor izvoarele istorice. „Este de menţionat că de o situaţie mai avantajoasă sunt
favorizaţi cei care studiază Istoria Universală a Statului şi Dreptului, din perioada modernă şi
contemporană.
La dispoziţia lor stă o multitudine de izvoare care creează un tablou detaliat a subiectului
supus investigaţiilor. O situaţie inversă este în cazul cercetătorilor Istoriei Universale a Statului
şi Dreptului din epoca antică şi medie. Pe de o parte numărul mic de izvoare uşurează activitatea
de investigare, iar pe de alta o complică, deoarece nu contribuie la crearea unui tablou complet
privind geneza şi evoluţia instituţiilor de stat şi a celor juridice. Analiza şi evoluarea „faptelor
1
Pârțac G., Note de curs, Istoria universală a statului și dreptului. P.3-4
5
istorice” este una di problemele principale ale ştiinţelor istorico-juridice, care ne fac să
cunoaştem mai obiectiv şi mai calitativ epoca în care a fost alcătuit un cod de legi, emisă o
ordonanţă regală sau un edict imperial.
Analizând actele juridice oficiale, creaţia publicistică trebuie neapărat să ţinem cont de
sistemul politic al ţării, de poziţia civică şi politică a autorilor. Orice fapt istoric este necesar să
fie supus unei testări analitico-comparative a două sau mai multe izvoare. Informaţii preţioase
pot fi disputate în lucrări cu caracter mitologic. Exemplul cel mai potrivit poate servi mitologia
Greciei Antice. ”2 Tălmăcirea profesională a unui mit adeseori ajută la explicarea faptelor
istorice de odinioară.

3. Locul şi rolul acestei discipline în pregătirea cadrelor juridice

Importanţa cercetării şi studierii Istoriei Universale a Statului şi Dreptului este mai mult
decât evidentă. Datorită valorii sale de cunoaştere, spectrului larg de informare, obiectul de
instruire al Istoriei Universale a Statului şi Dreptului poate fi considerat o modalitate eficace în
procesul formării conştiinţei istoriceşti juridice. Având un conţinut concret, ştiinţele istorico-
juridice, deci inclusiv Istoriei Universale a Statului şi Dreptului, deşi au la temelie trecutul
istoric, sunt de fapt orientate, din punct de vedere politic, ideologic, a normelor de drept, spre
prezent. Trecutul şi prezentul privite prin prisma Istoriei Universale a Statului şi Dreptului
creează, prin cercetările sale, noi perspective juridice mai progresive, pentru viitorul civilizaţiei
umane. „Istoria Universală a Statului şi Dreptului în calitate de ştiinţă metodologică dă
posibilitatea, oferă şanse reale de a pătrunde în esenţa procesului contradictoriu al dezvoltării
statului şi dreptului. Materia concret-istorică cu caracter juridic contribuie la evidenţierea căii
parcurse de instituţiile de stat şi juridice de la origini şi până la constituirea statului de drept. ” 3

4. Structura de stat, forma de guvernământ

Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă o noţiune multidisciplinară care
interesează atât dreptul public intern cât şi dreptul public internaţional şi include cele trei
elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi suveranitatea, aceasta din urmă privită ca şi putere
publică. În sens restrâns tehnico-juridic conceptul de stat desemnează forma organizată a puterii.
Dreptul constituţional analizează statul ca o entitate juridică distinctă, stabilă şi permanentă,
diferită de persoanele fizice care exercită puterea în limitele competenţelor prestabilite.
Ca şi putere politică organizată statul este considerat ca o persoană morală publică, în
sensul de centru organizat de interese legitime şi juridic protejate. Ca persoană juridică statul este
titular de drepturi şi obligaţii, diferenţele dintre concepţiile enunţate în decursul istoriei fiind
definite de Jellinek :”în antichitate omul exista prin voinţa statului, în epoca modernă statul
2
Gheorge Pârțac. Op.cit. p.4
3
Gheorghe Pîrțac. Op.Cit. p.5
6
există datorită oamenilor”. Din perspectiva dreptului constituţional statul se defineşte drept o
modalitate de organizare a puterii politice, o ordine juridică, structurată şi eficientă.
Dacă privim statul ca pe o formă de exprimare a puterii în cadrul unei colectivităţi umane
ai cărei indivizi au sentimentul apartenenţei la comunitate, au scopuri şi interese comune şi
urmăresc atingerea unei stări de bine general, polis-urile greceşti corespund în mare măsură
acestei definiţii. Ulterior, datorită invaziei popoarelor migratoare, această formă de organizare şi-
a diminuat semnificativ importanţa, despre apariţia statului în sensul modern pe care îl atribuim
astăzi putându-se vorbi doar spre sfârşitul Evului Mediu. Statul feudal s-a caracterizat prin
concentrarea puterii la nivel central, în mâna monarhului, această etapă a evoluţiei fiind
caracterizată prin faptul că suveranul impune şi chiar edictează normele juridice aplicabile în
societate dar el însuşi nu se supune acestora.
Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează în timp apariţia
statului modern. Capitalismul timpuriu cunoaşte o tot mai accentuată diviziune a muncii care
determină apariţia unor forme tot mai organizate ale puterii condiţii în care statul devine tot mai
puternic teritorializat, treptat se produce sedentarizarea populaţiei, legile şi constituţiile devin
expresia formală a statului dar în continuare deţinătorii puterii scapă normelor juridice.
„Statul de drept şi naţional se formează în contextul stabilirii frontierelor, a conturării
identităţii culturale şi apariţia naţiunilor. În acest context puterea politică se democratizează iar
masele largi obţine tot mai multe drepturi şi libertăţi. Dezvoltarea capitalismului industrial a avut
ca şi consecinţă asumarea de către stat a tot mai multe sarcini în domeniul economic şi social,
integrarea tot mai accentuată a cetăţenilor în luarea deciziilor şi punerea lor în aplicare, apariţia
unei noi categorii de drepturi şi anume drepturile sociale garantate de stat. Toate acestea sunt
caracteristici ale statului de drept şi social. ”4
Forma de guvernământ este strâns legată de modul de organizare şi funcţionare a puterilor
statului şi se clasifică în funcţie de raporturile şefului de stat cu puterea legislativă. Istoria
societăţii omeneşti a cunoscut două mari forme de guvernământ: monarhia şi republica. De-a
lungul evoluţiei sale, monarhia a avut următoarele forme: monarhia absolută, monarhia limitată
sau constituţională, monarhia parlamentară dualistă şi monarhia parlamentară contemporană. În
cadrul formei de guvernământ republicane, şeful statului este ales şi poartă de regulă denumirea
de preşedinte. După criteriul modului de alegere a preşedintelui, republicile se clasifică în:
republici parlamentare şi republici prezidenţiale. În evoluţia sa, forma de guvernământ a
României a cunoscut monarhia şi republica. ”5

4
Șaramet O., Drept constituțional. Universitatea Transilvania din Brașov. 2014 P.22-23
5
Uglean. G Drept constituțional și instituții politice.P.205-206
7
5. Statul si dreptul in Egiptul antic
Dreptul egiptean - în opoziţie cu cel cuneiform – nu a lăsat foarte multe surse. „În această
privinţă nu avem cunoştinţă de nici un cod sau compilaţie cutumiară, iar cercetătorii istoriei
dreptului egiptean”6 au fost siliţi să se mulţumească cu inscripţii funerare, biografii, genealogii
sau texte literare. Primele scrieri literar-morale (în care au fost încorporate şi anumite norme
juridice), au fost intitulate: Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în
jurul anului 2000 î. e. n. În perioada cuceririi persane (525 î. e. n. ) în Egipt au venit primii
istorici greci în căutare de informaţii iar Herodot din Halikamassos” 7 între „anii 454-450 î. e. n.
cercetând cauzele războaielor dintre greci şi perşi, şi-a consacrat cea de-a doua carte din opera
„Historiai”, Egiptului. ”8
După cucerirea lui Alexandru Macedon, din anul 322 î. e. n. , în Egipt au pătruns foarte
mulţi greci iar istoriografia ajunge la mare cinste la curtea Ptolomeilor. Cel mai însemnat dintre
„istoriografii Egiptului, în acea perioadă a fost Manethon” 9 care a întocmit după sursele
hieroglifice „Egiptica”, în care a încercat să redea evenimentele istorice, tradiţiile religioase,
politicile şi moravurile patriei sale. Începuturile civilizaţiei egiptene, documentate arheologic, se
grupează în trei perioade: regatul vechi, regatul mijlociu şi regatul nou. După Manethon,
10
„Diodor din Sicilia” ne prezintă un tablou al istoriei universale, în „Biblioteca istorică” în
referirile sale asupra Egiptului intervine cu date valoroase în legătură cu structura de stat a
despotismului oriental antic, organizarea administrativă, referindu-se şi la primii legislatori
egipteni : „Menes, ”11 Sasykis, Ramses al II-lea şi Boccharis. Încă din perioada predinastică, de
la începutul mileniului IV-lea î. Hr. , societatea egipteană era organizată în mici comunităţi

6
J.Pirenne, Histoire des institutions et du droit privé de l`anciens Empire, Bruxelles, 3 vol., 1932-1935; A. Maret,
Histoire de l`Orient, 1936; Maret şi Davy, Histoire de l`Egypte ancienne (Coll. „Clio”, 1952); Revillou, Précis de
droit egyptien comparé aux autres droits de l`Antiquité, 2 vol., 1899-1903.
7
Herodot din Halikamassos - a fost un istoric grec care a trăit în secolul al V-lea î.Hr. (s-a născut în Halikamassos,
azi Bodrum -Turcia între anii 484 î.Hr. - cca.425 î.Hr.). Herodot trăit o vreme în Samos, iar după căderea tiranului
Lygdamis revine în orașul natal, călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre prietenii lui Sofocle
și este un apropiat al cercului lui Pericle. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a
tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Este cunoscut pentru scrierile sale despre conflictul
greco-persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în
dialect ionic și împărțită în epoca elenistică în 9 cărți, Herodot își propune programatic să abordeze prima mare
confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre despotismul oriental și democrația elenă,
culminând cu războaiele medice.
8
Discuţiile lui Herodot cu preoţii din Heliopolis, Memphis şi Teba s-au desfăşurat în jurul problemei originii,
perioadei legendare şi cronologiei Egiptului, iar Menes fiind considerat de către aceştia primul rege al Egiptului.
9
Manethon aparţinea aristocraţiei egiptene, fiind mare preot, mare scrib al templului, stăpânind în egală măsură
limba indigenă cât şi pe cea greacă (V.A. Moret, Le Nil et la civilisation égyptienne, Paris, 1926, op. cit., p. 20-21).
10
Diodorus Siculus (Diodor din Sicilia) (n. cca. 80 î.Hr — d. 21 î.Hr.) a fost un istoric roman de origine greacă. A
scris „Biblioteca Istorică” în 40 de cărţi (păstrată fragmentar), cuprinzând date de la origini până la Iulius Caesar.
11
După Diodor, legile lui Menes erau considerate a fi de origine divină, însă nu avem cunoştinţă dacă aceste legi au
fost sau nu scrise. Foarte multe prezumţii par în favoarea legilor scrise începând cu dinastia a XVII-a (în jurul anului
1580 î.e.n.); în mormântul lui Rekhmara – mare dregător sub Tutmes al III – lea, sunt reprezentate patruzeci de
suluri cu texte de legi.
8
agrare, conduse de un sfat de bătrâni având funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti, funcţii
care mai târziu vor fi preluate de organe de stat specializate, recrutate din rândul scribilor.
La începutul „mileniului III-lea î. Hr. , faraonul Narmer numit Menes de greci (primul
legiuitor care a încurajat scrierea şi consemnarea evenimentelor semnificative) care îşi extinde
puterea pe tot teritoriul şi pune bazele primei dinastii (familii sau case regale, denumite conform
unui epitet geografic şi în strânsă legătură cu originea lor de ex: thimită, memphită, elefentită,
tebană etc. ), din cele 30 care s-au succedat. ”12
În epoca Regatului vechi erau şase centre de judecată, şi un Tribunal suprem, ai căror
judecători erau înalţi funcţionari ai ţării. Procedura judiciară urma calea unor norme riguroase,
precise şi surprinzător de moderne. Orice reclamaţie era înaintată în scris şi era înregistrată de
grefier, în timp ce arhivarii ţineau evidenţa actelor. „Judecătorii luau o hotărâre pe baza actelor
scrise, a dovezilor şi a depoziţiilor martorilor. Mersul instrucţiunii era de asemenea consemnat în
scris. ”13 Tribunalul decidea dacă e cazul ca o cauză să mai fie încă cercetată sau dacă martorii să
presteze un jurământ. Exista şi un reprezentant al ministerului public. Cauzele de mică
importanţă se judecau şi la faţa locului în afara tribunalelor. Corupţia judecătorilor se pedepsea
cu moartea – prin sinucidere impusă. Pedepsele par să fi fost foarte severe. Formele obişnuite de
pedeapsă capitală erau decapitarea sau arderea (în caz de rebeliune şi conspiraţie contra statului,
de omucidere, de viol şi adulter feminin, sau de furt dintr-un mormânt regal).
„Egiptenii au avut şi despre familie o concepţie modernă. Femeia deţinea o poziţie de
demnitate pe care nu o găsim la alte state şi în lumea antică. Ea este numită „stăpâna casei”, iar
văduvă fiind devenea de drept capul familiei. I se respecta dreptul de proprietate şi de zestre,
avea dreptul de a ocupa funcţii publice, îndeplinind chiar funcţii de preotese a templelor. ” 14
„După anul 1500 î. e. n. – în noul imperiu teban – în epoca de apogeu a puterii egiptene, ne
sunt semnalate acte de procedură care oferă părţilor avantajul păstrării titlurilor în arhive.
Redactarea convenţiilor în faţa martorilor, fără intervenţia justiţiei, pare a fi dezvoltată mai târziu
începând cu dinastia XVIII – a. ”15
În acea perioadă (sec. al XV– lea î. e. n. se relevă contrastul dintre ideea imparţialităţii şi a
dreptăţii, pe de-o parte şi realitatea morală ascunsă în spatele unor sentinţe), o operă de gândire
morală consemnează instrucţiunile pe care faraonul le dă vizirului său: „Nu uita aşadar să judeci
cu dreptate. Este o hulă împotriva zeului să te arăţi părtinitor. Aceasta este învăţătura. Priveşte la
omul pe care îl cunoşti ca la omul care nu îţi este cunoscut; şi la cel ce se află pe lângă rege la fel

12
În jurul datei 2550 î.e.n., epoca dinastiei a IV - a în Egipt se plasează domnia faraonului Kheops - este legată de
construcţia Sfinxului din Giseh şi a celor trei mari piramide Kheops, Khefren şi Mikerinos. În jurul anilor 30 î.Hr.,
Egiptul a devenit o simplă provincie a Imperiului roman, ciclul civilizaţiei şi culturii sale s-a încheiat.
13
Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 8.
14
Voicu C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 38.
15
Dvoracek M., Gh. Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1996, p. 84.
9
ca acela ce se află departe de Palat. Nu trece cu vederea pe un om ce ţi se plânge ţie fără să iei
aminte la cuvintele sale”. 16
O activitate legislativă intensă a avut loc în timpul lui Ramses al II-lea” 17 (în jurul anilor
1285 î. e. n). Ea a urmărit întărirea armatei, întărirea organizaţiei de castă şi birocratizarea
aparatului de stat. Un alt document important pentru istoriografia egipteană este papirusul ce
conţinea „raportul lui Unamon” datat în sec XI-lea î. Hr. , fiind considerat un adevărat manual de
drept internaţional, în uz pe timpul domniei lui Amon. Cea mai mare parte a raportului se
prezintă ca o înlănţuire ordonată de cauze şi efecte, de pledoarii şi de conflicte de legi. ” 18
În jurul anilor 720-715 î. e. n. apare un mare cod de legi elaborat de Boccharis, care ar fi
adus unele schimbări în ordinea de drept statornicită de până atunci. Conform acesteia, li se
îngăduia ţăranilor înstrăinarea şi amanetarea loturilor de pământ; se interzicea transformarea
debitorilor în sclavi iar pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu sclavia. ” 19 Aceste înnoiri
reformatoare, dacă le raportăm la obiceiurile juridice şi normele scrise ale timpului, au fost
determinate de anumite necesităţi de ordin economic şi politic: extinderea latifundiilor, sporirea
forţelor armate cât şi utilizarea forţei de muncă a celor condamnaţi la pedeapsa capitală.
Actele practicii individuale, care s-au menţinut, sunt remarcate în inscripţiile hieroglifice
ale monumentelor, săpate în piatră sau scrise pe suluri de papirus. Documentele juridice,
decretele şi edictele, rezumatul proceselor, reclamaţiile, contracte de eliberare a sclavilor sunt
reprezentate într-un proces impresionant în papirusuri şi se întind pe o perioadă de o mie de ani.
Sulurile de papirus erau frecvent folosite şi de părţile care doreau să preconstituie o probă
susceptibilă de a fi produsă în justiţie. De exemplu, în situaţia transferului de proprietate
imobiliară, în act erau prevăzute dispoziţiile referitoare la transfer, data şi numele a trei martori.
„Fundamentele moral-filosofice ale dreptului la vechi egipteni integrează idei ca: dreptatea
este temelia cosmosului şi vieţii sociale; scopul şi datoria faptelor omeneşti rezidă în săvârşirea
dreptăţii; echilibrul ţării constă în practicarea dreptăţii; pedepsele aspre previn încălcarea
dreptăţii. ”20 „Chiar dacă o făptuire împotriva adevărului şi dreptăţii scapă judecăţii omeneşti ea
nu scapă zeilor, moralitatea existenţei cântărind hotărâtor la judecata finală înaintea lui Osiris. ” 21

16
Drâmbă O., Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 126.
17
În jurul anilor 1280 î.e.n., începe exodul evreilor din Egipt spre ţinutul Madian, sub conducerea lui Moise, care
timp de 40 de ani au migrat din delta râului spre răsărit, străbătând nordul Sinaiului, ocolind Marea Moartă, trecând
apa Iordanului şi stabilindu-se în Canaan. După moartea lui Moise care a rămas în istorie un excepţional organizator,
legislator şi conducător spiritual al evreilor, se realizează sub comanda lui Iosua cucerirea Ierusalimului, care va
devenii capitală stabilă a evreilor sub domnia lui David. În cei 33 de ani de domnie, regele David a realizat un stat
puternic, lăsându-i fiului său Solomon (961-922 î.e.n.) să asigure Israelului un înalt grad de dezvoltare economică.
După moartea lui David, Israelul s-a divizat în regatul Israel şi regatul Iudeei.
18
Bichicean Gh., Drept roman. Instituţii, Izvoare, Jurisdicţii, Editura C.H. Beck, 2008, p. 11.
19
Hanga Vl., Istoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1958, 9. 18.
20
Stroe C., N.Culic,Momente din istoria filosofiei dreptului, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994,p.14-
17.
21
Gândirea egipteană în texte, traducere şi comentarii C. Daniel, Biblioteca Orientalis, Bucureşti, 1974, p. 12-17
10
 Civilizaţia egipteană rămâne în istorie nu numai prin ceea ce arheologii au scos şi vor
scoate la iveală după multe secole, ci prin influenţa pe care a exercitat-o asupra popoarelor din
lumea antică. „În anul 30 î. Hr. , Egiptul va deveni o provincie romană, iar peste 700 de ani va fi
ocupată de arabi. Cu toate acestea istoria civilizaţiei universale fixează în termeni categorici
influenţa culturii egiptene asupra tuturor popoarelor lumii. Statul şi dreptul egiptean prin modul
de organizare şi funcţionare şi-a pus amprenta pe gândirea juridică a lui Solon şi pe gândirea
politică a lui Platon. Aristotel afirma că organizarea statului şi legile scrise au fost create de
egipteni . ”22

Concluzii
1. Teoria statului şi dreptului cuprinde partea conceptuală (filozofică) prin care ştiinţa
juridică judecă, explică şi modifică realizarea juridico-statală. Conchidem, că necesitatea
teoriei statului şi dreptului este solicitată atât de necesităţile teoretice, cît şi de cele
22
Voicu C.,Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 39.
11
 practice, iar scopul teoriei statului şi dreptului este de a îmbogăţi şi intensifica
cunoaşterea teoretică şi practică a statului şi dreptului.
2. Statul este o organizaţie politică, un instrument (formă) a organizării şi dirjării cu
societatea. Statul este organizarea puterii politice, este instrument al organizării şi dirijării
(conducerii) cu societatea.
3. Statul şi dreptul sînt nu numai fenomene politice deosebite, dar şi fenomene sociale
deosebite, strîns legate între ele. Ele apar, funcţionează şi se dezvoltă, interacţionează
recipoc. Teoria generală a statului şi dreptului este sistemul cunoştinţelor generalizate
despre stat şi drept. Ea este o ştiinţă socială ce reprezintă în sine un sistem de cunoştinţe
teoretice depre stat şi drept.

Bibliografie:
1. Bichicean Gh., Drept roman. Instituţii, Izvoare, Jurisdicţii, Editura C.H. Beck, 2008.
2. Craiovan I., Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti,
2001.
3. Diodorus Siculus (Diodor din Sicilia) (n. cca. 80 î.Hr — d. 21 î.Hr.) a fost un istoric
roman de origine greacă. A scris „Biblioteca Istorică” în 40 de cărţi (păstrată fragmentar),
cuprinzând date de la origini până la Iulius Caesar.
12
4. Drâmbă O., Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1984.
5. După Diodor, legile lui Menes erau considerate a fi de origine divină, însă nu avem
cunoştinţă dacă aceste legi au fost sau nu scrise. Foarte multe prezumţii par în favoarea
legilor scrise începând cu dinastia a XVII-a (în jurul anului 1580 î.e.n.); în mormântul lui
Rekhmara – mare dregător sub Tutmes al III – lea, sunt reprezentate patruzeci de suluri
cu texte de legi.
6. Dvoracek M., Gh. Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Chemarea Iaşi,
1996.
7. Gândirea egipteană în texte, traducere şi comentarii C. Daniel, Biblioteca Orientalis,
Bucureşti, 1974.
8. Hanga Vl., Istoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1958.
9. În jurul datei 2550 î.e.n., epoca dinastiei a IV - a în Egipt se plasează domnia faraonului
Kheops - este legată de construcţia Sfinxului din Giseh şi a celor trei mari piramide
Kheops, Khefren şi Mikerinos. În jurul anilor 30 î.Hr., Egiptul a devenit o simplă
provincie a Imperiului roman, ciclul civilizaţiei şi culturii sale s-a încheiat.
10. J.Pirenne, Histoire des institutions et du droit privé de l`anciens Empire, Bruxelles, 3 vol.,
1932-1935; A. Maret, Histoire de l`Orient, 1936; Maret şi Davy, Histoire de l`Egypte
ancienne (Coll. „Clio”, 1952); Revillou, Précis de droit egyptien comparé aux autres
droits de l`Antiquité, 2 vol., 1899-1903.
11. Manethon aparţinea aristocraţiei egiptene, fiind mare preot, mare scrib al templului,
stăpânind în egală măsură limba indigenă cât şi pe cea greacă (V.A. Moret, Le Nil et la
civilisation égyptienne, Paris, 1926, op. cit., p. 20-21).
12. Pârțac G., Note de curs, Istoria universală a statului și dreptului. P.3-4
13. Stroe C., N.Culic,Momente din istoria filosofiei dreptului, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1994.
14. Șaramet O., Drept constituțional. Universitatea Transilvania din Brașov. 2014 P.22-23
15. Uglean. G Drept constituțional și instituții politice.
16. Voicu C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
17. Voicu C.,Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.

13