CAPITOLUL I

ABORDĂRI CU PRIVIRE LA ȘTIINȚA ECONOMICĂ

1.1. Caracteristici și tendințe actuale ale științei

Înţelegerea şi însuşirea problemelor de bază, esenţiale ale metodologiei cercetării ştiinţifice

economice ar fi cât se poate de dificile dacă nu imposibile fără prezentarea, chiar şi sumară, a
principalelor caracteristici definitorii ale ştiinţei, în general.
Ştiinţa economică, oricât s-ar particulariza, este şi rămâne o componentă a ştiinţei în
ansamblul său. În această calitate, ştiinţa economică trebuie să-şi manifeste şi conserve atât
elementele sale particulare, cât şi elementele comune oricărei ştiinţe, în toate etapele pe care le
parcurge civilizaţia umană. Metodele proprii ale ştiinţei economice se aplică în alte ştiinţe şi invers,
afirmându-se astfel nu numai unitatea ştiinţei, dar şi progresul ei general, comun.
Ştiinţa este un fenomen definitoriu, dominant al lumii contemporane. Dezvoltarea ştiinţei
este marcată de o revoluţie ştiinţifică fără precedent, prin amploarea şi consecinţele sale. Apogeul
ştiinţei contemporane îl reprezintă descifrarea şi relevarea precisă a legilor alcătuirii şi dezvoltării
materiei, a diferitelor ei stări şi modificări, precum şi producerea eficientă de substanţe şi bunuri
care nu există în natură.
Revoluţia ştiinţifică devine adânc implicată în toate împlinirile umane, ea este o sursă
hotărâtoare de optimism pentru toţi locuitorii planetei. Cu toate că a fost frânată de o serie de
factori (nivelul scăzut al tehnicii, diverse forme ale conştiinţei sociale, intervenţia statului, nivelul
necorespunzător de dezvoltare a învăţământului ş.a.), ştiinţa a înregistrat ritmuri accelerate în tot
cursul formării şi dezvoltării sale. Beneficiind de o independenţă relativ mai mare decât existenţa
socială, şi mai ales de fermentul proceselor sale intime, ştiinţa contemporană a înregistrat ritmuri
geometrice de afirmare.
Dintr-o activitate căreia i se comandau serviciile, ştiinţa reuşeşte în zilele noastre să
anticipeze nevoile producţiei şi ale societăţii în ansamblu. Toate procesele desfăşurate în interiorul
ştiinţei au generat integrarea ei verticală cu producţia, apropiindu-se considerabil de aceasta, de
practică. Teoria ştiinţifică acumulată şi-a sporit astfel contribuţia la soluţionarea problemelor
economice şi sociale. În acest fel, dintr-un fapt mai ales de conştiinţă socială, ştiinţa şi-a afirmat
cu pregnanţă calitatea de componentă de bază a producţiei, de neofactor nemijlocit de producţie;
iau naştere ramuri noi ale ştiinţei) electronica, radiotehnica, energetica atomică etc.), în baza cărora
s-au creat ramuri industriale speciale.
 Ştiinţa în ansamblul ei devine o ramură economică de importanţă vitală; acestea i se acordă
fonduri sporite, efective tot mai mari de personal; se creează noi laboratoare, institute şi academii
de ştiinţă: a început procesul de industrializare a ştiinţei care îşi accentuează astfel şi mai mult
contribuţia şi aşa determinantă la progresul tehnologic, economic şi la cel social. Structura
factorilor de producţie şi aportul lor la creşterea economică se schimbă substanţial, astfel încât,
criteriul bogăţiei fiecărei naţiuni tinde să devină, tot mai pregnant, ştiinţa progresului ştiinţific.
Datorită nivelului atins, ştiinţa este, în acelaşi timp, şi sursă de îngrijorare, de teamă, în
anumite condiţii putându-se crea mari pericole pentru civilizaţia umană, inclusiv pentru viaţa
planetei noastre. Este aici unul dintre motivele pentru care ştiinţa este nu doar o problemă
naţională, a fiecărei ţări în parte, ci şi prima dintre problemele globale ale omenirii, în acest
tulburător sfârşit de secol şi de mileniu.
Înţelegerea acestor aspecte reclamă analiza atentă a proceselor din interiorul ştiinţei,
deplasările care au loc, corelaţiile ei tradiţionale cu alte discipline sau domenii atât ale ştiinţei,cât
şi ale economiei şi societăţii în ansamblu.

1.1.1. Definirea noțiunii de știință

Ştiinţa este un fenomen extrem de complex, astfel că este dificil de dat o definiţie ştiinţei
care să fie unanim acceptată. Ea apare ca un ansamblu de cunoştinţe despre lume:o bază a
concepţiei despre lume; o formă a conştiinţei sociale) o formă de reflectare a lumii în conştiinţă);
o componentă a culturii spirituale; o componentă esenţială a factorilor de producţie. Această
complexitate sporeşte, dacă ţinem seama că unii specialişti mai adaugă ştiinţei şi alte atribute mai
mult sau mai puţin distincte: fenomen biologic; instrument de adaptare; latură a cunoaşterii; mijloc
de producţie.
Din multitudinea de definiţii noi vom releva doar câteva, pe care le considerăm
semnificative. Aşa de exemplu, Tadeusz Katorbinski consideră că „ştiinţa este orice cunoaştere
care s-a maturizat suficient de mult pentru a putea fi predată ca disciplină în învăţământul
superior”. Fără a extinde explicaţia, redăm în cele ce urmează o definiţie dată de Einstein: ,,Ştiinţa
este încercarea de a face diversitatea haotică a experienţelor noastre senzoriale s corespundă
unui sistem de gândire uniform din punct de vedere logic”. Deşi este foarte corectă, această
definiţie poate genera confuzie, în sensul că ştiinţa ar trebui să corespundă mai mult gândirii umane
decât conţinutului legic al diversităţii haotice a faptelor. De aceea, preferăm definiţia potrivit căreia
ştiinţa este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”. 1În mod tradiţional,
sunt menţionate şi alte condiţii pentru a fi ştiinţă, şi anume: la baza ştiinţei stau întotdeauna

1
Gâță Anca (2010), Le comte rendu d’ouvrage scientifique, În Mihaela Șt.Rădulescu, Bernard Darbord et Angela
Solcan (sous la dir.de). Methodologie de l’appentissage de la recherche universitaire. București: Editura Didactică și
Pedagogică, R.A.
 
principii generale, legi, metode, procedee, instrumente specifice etc. Ştiinţa presupune studierea
diferitelor obiecte şi fenomene din natură şi societate, având drept ţel culegerea şi sintetizarea
faptelor şi datelor. Alţi cercetători precizează că ştiinţa urmăreşte studierea legilor care guvernează
faptele şi pe baza cărora se pot elabora previziuni ştiinţifice; cunoştinţele referitoare la un anumit
domeniu al realităţii se cristalizează într-o ştiinţă numai atunci când ele sunt reunite pe baza
principiilor şi legilor într-o teorie. În fine, alţi specialişti apreciază că „prima trăsătură distinctivă
a unei ştiinţe este să fie o cunoaştere bazată pe fapte, organizată astfel încât să explice şi să rezolve
problemele”.
Ştiinţa are o structură, de regulă, cu mai multe laturi care constituie un tot unic, coerent,
definit prin:
 materialul faptic acumulat de-a lungul întregului proces de dezvoltare a ştiinţei;
 ipotezele confirmate şi neconfirmate;
 rezultatele observaţiilor şi experienţelor, generalizările teoretice făcute pe baza
materialului faptic (legi, teorii, axiome) şi confirmate de practică;
 modelul de cercetare a realităţii (metodologia).
Asemenea laturi se influenţează permanent, generând o dinamică specifică a ştiinţei în timp
şi în spaţiu, reflectată în următoarele sensuri:
 ştiinţa este cunoaştere exprimată şi fixată într-un sistem determinat de semne,
construit pe baza unor reguli precise;
 ştiinţa este întotdeauna formulată într-un limbaj de comunicare, având o
determinare maximă (pentru fiecare nivel istoric dat);
 ştiinţa este un sistem de cunoştinţe despre legile funcţionării şi dezvoltării
obiectelor;
 ştiinţa este o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată în mod empiric;
 ştiinţa este un sistem de cunoştinţe care cresc, se completează continuu. Această
completare se realizează cu ajutorul celor mai perfecte metode de investigare;
 ştiinţa este cunoaştere exactă, universală şi verificabilă, exprimată prin legi
(Dicţionarul Petit Robert);
 asemenea cerinţe se înscriu, deci, în patru componente ale ştiinţei (obiectul,
structura, metoda şi limbajul), contribuind la cristalizarea mai multor definiţii date ştiinţei, fiecare
având valoarea şi limitele ei.
Totuşi, în ciuda acestui fapt, procesele din interiorul lumii ştiinţei, îndeosebi din ştiinţele
naturii, demonstrează că se conturează tot mai evident şi un trend al unificării ştiinţei în ansamblul
ei, inclusiv în ştiinţa economică.

1.1.2. Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei

Pentru a înţelege procesele şi tendinţele din interiorul ştiinţei, este necesar să arătăm, mai
întâi, că în dezvoltarea ştiinţei acţionează mai multe legităţi dintre care menţionăm:
  ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice în domeniul cunoaşterii.
Crearea şi dezvoltarea ştiinţei reprezintă un proces istoric, mai lung sau mai scut, în cursul căruia
se descoperă mereu noi legi, teorii, axiome;
 succesiunea, folosirea şi îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor acumulate de
generaţiile precedente;
 drumul general al cunoaşterii ştiinţifice este acela al trecerii de la fenomen la esenţă,
de la o esenţă mai puţin profundă la alta mai profundă; ea progresează către o cunoaştere tot mai
adâncă şi mai cuprinzătoare a lumii obiective, apropiindu-se de infinit, asimptotic, de adevărul
absolut;
 ştiinţa îşi organizează procesul cunoaşterii de la simplu la complex;întotdeauna, mai
întâi,au fost studiate formele simple ale materiei şi, mai apoi, formele cele mai complexe ale
acesteia;
 legile naturii, societăţii şi gândirii sunt diferite de legile formulate de om,în ştiinţă. Ele
nu sunt acelaşi lucru, nu se suprapun, pentru că omul de ştiinţă nu creează aceste legi, cile reflectă
mai mult sau mai puţin fidel. În procesul dezvoltării ştiinţei, gradul de exactitate a reflectării legilor
naturii, societăţii şi gândirii creşte. Ştiinţa are menirea să aducă cunoaşterea ştiinţifică cât mai
aproape de original, de realitatea care reprezintă obiectul de studiu;
 în ştiinţă, mai mult ca oriunde, acţionează lupta dintre idei vechi şi idei noi. Ştiinţa,
prin esenţa sa, este ostilă spiritului conservator, niciodată nu cedează. De exemplu, lupta dintre
teoriile luminii - crepusculară şi ondulatorie a durat două secole;
 ştiinţele nu sunt rupte şi interdependente unele de altele; ele se dezvoltă în legătură
unele cu altele ca urmare a legăturii dintre diferite forme de mişcare a materiei.
Revoluţia ştiinţifică se datorează însă mai ales unor procese interne ale ştiinţei, dintre
care menţionăm:
 continuarea împletirii proceselor de diferenţiere şi de integrare a ştiinţei. Diferenţierea
este un proces de separare a unor domenii dintr-un sistem teoretic şi constituirea lor ca domenii
specializate, de sine stătătoare, cu obiect, metodă şi limbaje separate, proprii. Procesul opus, de
integrare, bazat pe interconexiunile dintre ştiinţe, constă în împrumutarea reciprocă a metodelor şi
limbajului în scopul aplicării acestora în cercetarea obiectului altei ştiinţe. Acest transfer de
metode, legi, obiective şi limbaje au ajutat la revoluţionarea ramurilor ştiinţei şi a ştiinţei ca sistem
coerent;
 astăzi s-a subţiat până la dispariţie demarcaţia dintre ştiinţele deductive şi inductive:
se apreciază că procesul va continua. În acest sens, Rudolf Camap precizează că „Nu există
diferite ştiinţe, cu metode esenţial diferite sau cu izvoare cu totul diferite de cunoaştere, nu există
decât ştiinţa”. Din nevoia comunicării permanente dintre ştiinţe, astăzi se practică tot mai susţinut
cercetările ştiinţifice interdisciplinare;
 reconsiderarea rolului gândirii teoretice în mişcarea cunoaşterii ştiinţifice spre noi
rezultate; gândirea teoretică s-a transformat în cel mai puternic factor de elaborare de idei
fundamentale care stau la baza creării unor noi teritorii;
 îmbogăţirea arsenalului ştiinţei cu noţiuni,termeni instrumentali care vizează direct nu
obiectul de studiu, ci însăşi cunoaşterea lui, crearea de metateorii şi metaştiinţe;
 tendinţa de creare de teorii fundamentale care sintetizează cunoaşterea din diferite
domenii ale ştiinţei. Această tendinţă rezultă din procesul de integrare a ştiinţei care, pe lângă
rezultatele teoretice fundamentale, a stat la baza soluţionării şi revoluţionarii practicii economice
şi sociale;
 tendinţa de dezmembrare a obiectului studiat şi crearea de relaţii mai simple studiate
şi cu ajutorul analizei sistemice. Această tendinţă îşi are obârşia în altă tendinţă, aceea de
diferenţiere, de separare şi specializare a ştiinţelor;
 matematizarea şi formalizarea cunoaşterii ştiinţifice, pătrunde de ideea de a pune
definitiv capăt momentului intuitiv în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. În acest fel, cercetarea
ştiinţifică a căpătat un caracter foarte abstract, fiind greu să stabileşti întotdeauna conexiunea dintre
noţiunile sale şi realitatea obiectivă;
 tendinţa de eliminare a elementului intuitiv din conţinutul teoriilor ştiinţifice şi
diminuarea imaginii intuitive a ştiinţei, ca urmare a dezvoltării furtunoase a sistemelor de limbaj
artificial - matematic;
 se manifestă încă tendinţa de includere a momentului intuitiv ca instrument de mişcare
spre noi construcţii teoretice; unii specialişti consideră că lumea a ajuns la saturaţie cu această
formalizare şi rigoare logică şi tânjeşte după utilizarea intuiţiei fără de care nu se poate progresa;
 reconsiderarea rolului experienţei; până nu demult, experienţa preceda noua
construcţie teoretică. Astăzi, experienţei i se rezervă mai ales rolul de verigă în verificarea
construcţiilor teoretice.

1.1.3. Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei

Revoluţia săvârşită în ştiinţă a generat deplasări şi în sfera corelaţiilor tradiţionale ale
ştiinţei, din afara ştiinţei şi din interiorul acesteia. Ştiinţa şi-a consolidat locul şi rolul în societate.
Ea nu apare doar ca o formă a conştiinţei sociale;în procesul apropierii şi servicii practicii
economice şi sociale, ştiinţa se manifestă în primul rând ca factor de producţie: această calitate a
ştiinţei se manifestă atât direct, nemijlocit, cât şi indirect, prin sistemul tehnologic, mult mai
puternic însă până acum, devenind principalul neofactor de producţie al societăţii, al înnoirii şi
perfecţionării producţiei, al progresului economic şi social.
În cadrul sistemului ştiinţă-tehnică (tehnologie), ştiinţa nu poate fi abordată separat de
tehnică: ambele sunt probleme de acelaşi gen şi cu aceeaşi metodologie: ele pot fi înţelese bine în
corelaţia lor firească, fiind componentele unui sistem unic, ştiinţifico-tehnic. Din punct de vedere
istoric, ştiinţa a fost percepută aproape mereu doar ca o a doua componentă a acestui sistem însă
din punct de vedere logic, ştiinţa ocupă azi o poziţie de prim plan şi include tehnica, ca un
subsistem. Ştiinţa şi tehnica reprezintă împreună principalul suport al progresului economic şi al
progresului social.
În raport cu arta – alt domeniu al creaţiei – diferenţele se adâncesc datorită revoluţiei
săvârşite în ştiinţă. Arta continuă să redea realitatea obiectivă raportată la om, la subiectivitatea
umană,pe când ştiinţa redă realitatea obiectivă, tinzând sau eliminând orice element subiectiv
(ştiinţele naturii, în special). în timp cearta redă generalul în simbioză cu individul,ştiinţa redă
generalul în forme cât mai depărtate de individ, în noţiuni, concepte şi teorii cât mai abstracte.
Corelaţiile ştiinţei cu filosofia rămân însă mai complexe, în condiţiile revoluţiei ştiinţifice
contemporane, filosofia nu mai poate fi susţinută ca ştiinţa ştiinţelor, precum se considera
odinioară; ştiinţele naturii au contribuit în mod decisiv la această „detronare” a filosofiei, aceasta
fiind împinsă undeva în afara sistemului ştiinţei sau, dacă nu, undeva în sfera ştiinţelor de categoria
a doua. Ştiinţa pune multe probleme filosofiei: pe lângă faptul că se îmbogăţeşte continuu pe baza
noilor descoperiri ştiinţifice, filosofia este obligată să se restructureze în corelaţie cu ştiinţa, chiar
şi în cadrul sistemului conştiinţei sociale.
În corelaţiile sale cu ştiinţele sociale, revoluţia ştiinţifică contemporană, săvârşită în
domeniul ştiinţelor naturii (matematică, fizică, chimie, biologie etc.) ridică probleme aproape
similare cu filosofia. însă posibilităţile ştiinţelor sociale şi în primul rând, ale ştiinţelor economice
(care ne interesează cu deosebire), par să nu aibă aceeaşi acuitate: în ceea ce priveşte ştiinţa
economică, revoluţia din ştiinţele naturii nu pare să ridice probleme insurmontabile.
Particularităţile ştiinţelor economice, dar şi cele ale ştiinţelor sociale în ansamblul lor, nu pot
constitui un obstacol de netrecut pentru om şi societate ca forme speciale ale materiei. O serie de
rezultate obţinute şi eforturile care se fac continuu par să confirme afirmaţia de mai sus. O
încercare de evaluare vom face şi noi în cele ce urmează.

1.2.Acțiunea științei în slujba vieții

1.2.1. De ce se ocupă oamenii cu cercetarea ştiinţifică?
În abordarea problematicii interrelaţiei dintre ştiinţă şi viaţă trebuie să fim conştienţi de
faptul că ambele se schimbă neîncetat şi progresează permanent în direcţia cunoaşterii şi înţelegerii
lucrurilor care ne înconjoară, a naturii umane, în primul rând.
Pentru a dezvălui secretele lumii în care trăim, o experienţă spirituală unică şi ireversibilă,
este nevoie de cercetare ştiinţifică făcută de oameni harnici şi pasionaţi care să aibă o minte
limpede, perseverentă, îndrăzneaţă şi instruită, capabilă să dezvolte o gândire originală, puternică,
să observe, să contemple, să analizeze, să disceamă şi să generalizeze. Aceşti oameni trebuie să fie
apţi de a învăţa din cauzele, lucrurile sau eşecurile vieţii, de a se bucura de frumuseţea legităţii şi
de a se întrista de înfrângere, de a avea curajul să abandoneze o cale greşită, dar şi entuziasmul şi
puterea de a lua totul de la capăt.
 Răspunsul la această întrebarea pusă drept titlu nu este uşor de dat dacă ne gândim că există
motive diferite care îi determină pe unii oameni să se ocupe de cercetare ştiinţifică. După Albert
Eistein: „Lucrul cel mai minunat cu care ne putem întâlni este misterul. La baza artei şi ştiinţei
adevărate se află emoţia primară. Cel care nu ştie acest lucru şi nu mai poate fi curios sau simţi
uimire este ca şi mort, asemenea unei lumânări stinse”2.
Atracţiile faţă de ştiinţă ţin de natura umană, de ceea ce simt unii oameni care se dedică cu
adevărat acestei cariere. Viaţa demonstrează că sunt „cercetători” care lucrează pentru „bani,
putere sau situaţie socială”. Dar, tot viaţa arată că există „căi mult mai eficace pentru a obţine toate
acestea”.
Pentru adevăratul om de ştiinţă, spune Hans Seyle, aceste motive se întâlnesc rar atunci
când se decide să aleagă cariera cercetării ştiinţifice. Dacă ne gândim că descoperirile ştiinţifice
aduc consideraţie, se pare că sunt puţini oameni de ştiinţă care nu luptă pentru a-şi apăra prioritatea,
pentru a li se recunoaşte meritul de către alţi colegi valoroşi, inclus de către societate în domeniul
unde îşi desfăşoară activitatea.
Prin modul în care contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea adevărurilor despre om, natură
şi societate, oamenii de ştiinţă urmăresc să pună cuceririle cercetării în slujba luptei pentru o
calitate mai bună a vieţii.
Fără să subaprecieze rezultatele cercetării ştiinţifice descoperite de alte ştiinţe, decât cele
ale naturii, Hans Selye este de părere că dacă avocaţii, politicienii sau generalii „apără omul
împotriva omului, adesea pe seama altor oameni; câştigul astfel realizat este totdeauna trecător şi
limitat la anumiţi indivizi. Un secret al naturii însă, odată descoperit, va îmbogăţi în mod continuu
umanitatea, în întregimea ei”. Deşi gloria şi utilitatea descoperirilor ştiinţifice îşi au motivaţiile lor
în determinarea atracţiei unor oameni de ştiinţă, totuşi ele nu sunt singurele mobiluri.
Plăcerea pe care o oferă o descoperire ştiinţifică savantului care participă în mod activ la
dezvăluirea ei este un sentiment a cărui anticipare instinctivă are aceeaşi forţă cu cea a sărutului
pentru cei care au avut bucuria să-l cunoască. Anticiparea instinctivă a plăcerii la oamenii de ştiinţă
se simte, în mod nedefinit, încă înainte dea alege cariera de cercetător, ea se situează înaintea
sărutului şi a descoperirii. Acest tip de plăcere pe care o simte omul de ştiinţă, este un mod activ
de a dezvălui secretele lumii în care trăim, fapt pentru care un asemenea gen de activitate umană
se apropie de procesul de creaţie, atât cât este permis minţii omeneşti.
Pentru un om înzestrat cu însuşire necesară activităţii de cercetare ştiinţifică,
mobilurile muncii ştiinţifice care îi conferă forţa spre succes şi îi împlinesc viaţa trăită sunt,
în viziunea lui Hans Selye sunt următoarele:
 Dragostea dezinteresat faţă de natură şi adevăr. Sunt oameni de ştiinţă care aleg
să muncească din greu pentru a dezvălui adevărurile lumii în care trăim mânaţi de cultul adevărului
prin el însuşi. Pentru aceştia ştiinţa este o religie, cred în ea dezinteresaţi şi motivaţi de cultul

2
 Seyle H., Ştiinţă şi viaţă, Editura Politică, Bucureşti, 1984, p.29. 
adevărului.
 Frumuseţea legităţii. Deşi este dificil de explicat frumuseţea trecerii de la mister
la legitate, capacitatea de a contempla, cu o cât de mică înţelegere, armonioasa eleganţă a naturii
este una dintre experienţele cele mai satisfăcătoare pe care le poate trăi un om; ea reprezintă un
scop nobil şi aducător de mulţumire prin el însuşi, făcând abstracţie de orice avantaje materiale pe
care le-ar putea opri.
Satisfacţia de a descoperi legile care guvernează lumea noastră pentru oamenii de ştiinţă
este un dar al plăcerii pure, pe care toţi oamenii l-au posedat în copilărie. Pe măsură ce trece timpul,
se pare că cei mai mulţi oameni pierd acest dar al plăcerii pure. El rămâne însă prezent la acei
oameni înclinaţi spre lucrurile nepractice, cum sunt cele legate de descoperirea răspunsurilor la
întrebări cum sunt: de unde vin stelele şi încotro se îndreaptă?; de ce unii oameni sunt bogaţi şi
alţii săraci?; ce anume menţine ordinea în univers?; care este rostul vieţii umane? etc.
 Curiozitate. Fără să confundăm curiozitatea cu indiscreţia, trebuie să subliniem că
omul de ştiinţă excelează în curiozitate, în dorinţa fierbinte de a cunoaşte ce-l interesează pe el
direct. Fără acest sentiment, adevăratul om de ştiinţă nu ar putea trăi. După înţelegerea lui Franck
Moore Colby: „Orice om trebuie să fie curios, în fiecare oră a marii sale aventuri, până în ziua
în care nu va mai face umbră pământului. Pentru că dacă moare fară o întrebare în inima sa, ce
scuză poate aduce pentru existenţa sa”. Atunci când se întâmplă ca un spirit cercetător să piardă
această forţă motrice, ca urmare a unor decepţii apărute în urma muncii sale sau a altor situaţii,
există riscul ca aceasta să se refugieze în altă lume, decât cea a ştiinţei, să caute satisfacţii în alte
realizări practice.
 Dorinţa de a fi folositor. Deşi omul este o fiinţă egoistă şi egocentrică, totuşi sunt
şi oameni altruişti, chiar dacă sunt rari, care au un fel de egoism colectiv ce ajută comunitatea.
După părerea lui Hans Selye: „în mod inconştient simţim că altruismul dă naştere la
recunoştinţă”. În cadrul multor oameni de ştiinţă, inclusiv la cei care se ocupă de cercetarea
fundamentală întâlnim speranţa că descoperirile lor vor putea contribui la rezolvarea unor
probleme grave cu care se confruntă individul uman, comunitatea şi mediul din care face parte,
cum sunt: suferinţa, foametea, poluarea etc., sau la împlinirea fiinţei umane, la promovarea şi
susţinerea bucuriei de a trăi.
 Nevoia de a fi aprobat. Setea de faimă. Vanitatea. Există părerea că sunt puţini
oameni de ştiinţă, poate chiar nici unul, care să nu se preocupe de succesele descoperirilor pe care
le fac. în acelaşi timp, se afirmă majoritatea oamenilor de ştiinţă se jenează să recunoască acest
lucru. De ce? Este greu de explicat. Totuşi, oamenii de ştiinţă valoroşi recunosc că sunt vanitoşi şi
chiar foarte vanitoşi. Ba, mai mult, după William E. Woodword „vanitatea ca stimul a fost fără
nici o îndoială cu mult mai utilă civilizaţiei decât a fost vreodată modestia”. În viziunea lui Hans
Selye: „Oamenii de ştiinţă sunt vanitoşi, ei doresc să li se recunoască meritul şi nu sunt imuni la
plăcerile pe care le oferă succesul, dar sunt foarte selectivi faţă de cei a căror stimă o doresc, ca
şi faţă d emotivele pentru care doresc să fie cunoscuţi”. În acest context, se afirmă că omului de
ştiinţă nici nu trebuie să-i fie ruşine de vanitatea sa.
 Gloria succesului: cultul eroilor şi dorinţa de a-i imita. Oamenii de ştiinţă nu apar
spontan, fară a avea predecesori în munca lor de cercetare. Spre deosebire de fiul de sânge care,
nu-şi poate alege părinţii, fiul spiritul al lumii noastre ştiinţifice poate cel puţin să-şi aleagă părinţii,
acei eroi de la care au învăţat şi s-au inspirat, pe care îi admiră, influenţa lor fiind deosebit de
puternică la colaboratori.
 Teama de plictiseală. Adevăraţii oameni de ştiinţă, indiferent că se ocupă de
cercetarea fundamentală sau de cea aplicată manifestă o dorinţă puternică pentru activitatea
spirituală din domeniul său. Un asemenea comportament este legat şi de faptul că toate fiinţele se
află în două situaţii: „să acţioneze sau să moară”. întotdeauna, oamenii ocupaţi nu au timp să se
plictisească, spre deosebire de cei inactivi care folosesc propria energie în a sfredeli bolnăvicios
spre interiorul vieţii trăite, frământându-se singuri, pentru a face să treacă timpul. De regulă, marii
cercetători, întrucât şi-au însuşit gustul marilor aventuri ale spiritului uman se antrenează cu toată
fiinţa lor în direcţia folosirii propriei energii care dispun pentru a scăpa de teama de plictiseală.
Încheind această parte care şi-a propus să explice care sunt motivele care împing unii
oameni să desfăşoare cercetarea ştiinţifică adevărată, dorim să evidenţiem şi modul în care a
răspuns Charles Darwin la această întrebare „Succesul meu ca om de ştiinţă, oricât de mare a putut
ajunge, a fost determinat - atât cât pot să judec - de calităţi spirituale şi condiţii complexe şi
variate. Dintre acestea, cele mai importante au fost dragostea pentru ştiinţă, nemăsurată răbdare
de a reflecta vreme îndelungată asupra unui subiect, siguranţa în observare şi adunarea faptelor
şi o bună parte de inventivitate şi de bun simţ”.

1.2.2. Prin ce se caracterizează omul de ştiinţă?

Din perspectiva răspunsului la această întrebare este necesar să analizăm calităţile noastre
pe care trebuie să le aibă un om pentru a avea succes în activitatea de cercetare ştiinţifică. Studiile
de specialitate arată că este foarte dificil să evidenţiem calităţile necesare pentru toate tipurile de
cercetare. Există calităţi comune, dar şi calităţi specifice pentru persoanele care se ocupă de
cercetare ştiinţifică.
Pentru a putea evidenţia unele dintre aceste calităţi, este necesar să conturăm ce tipuri de
personalitate există printre oameni şi care s-ar potrivi cel mai bine pentru munca de cercetător
ştiinţific.
 O categorie o formează oamenii „activi”, în care sunt incluşi „colecţionarul de
fapte”şi „născocitorul”.
Colecţionarul de fapte este un observator bun şi lucrător foarte conştiincios. Se consideră
că îi lipseşte imaginaţia. Pe el îl interesează numai descoperirea unor fapte noi.
Născocitorul, ca şi colecţionarul de fapte apreciază mijloacele care conduc spre o
descoperire ca un scop în sine. Spre deosebire de „colecţionarul de fapte”, „născocitorul” este mai
imaginativ, mai original şi mai emoţional interesat în activitatea sa.
  O altă categorie o formează gânditorii, din care consideră că fac parte „şoarecele
de bibliotecă”, „clasificatorul”, „analistul” şi „sintetistul”.
„Şoarecele de bibliotecă” este considerat „forma cea mai pură a teoreticianului”,ce poate
asimila cunoştinţele enciclopedice. Pentru acest tip de personalitate se poate ataşa inteligenţa,
înclinaţia spre filozofie, matematică sau statistică, capacitatea de a fi bine informat, dar şi
neîndemânarea în laborator. „Şoarecele de bibliotecă” este dornic să înveţe pe alţii, neîndurător la
examen, are o memorie prodigioasă, şi este încântat să facă parte din mai multe comitete unde să-
şi manifeste talentul de a preda ceea ce ştie foarte bine.
„Clasificatorul” este aproape înrudit cu „colecţionarul de fapte”, dar spre deosebire de
acesta, se ocupă numai de fapte interdependente, ce pot forma o serie de evenimente. în copilărie
acesta facea o plăcere din a colecţiona timbre, pe care le aşeza într-o anumită ordine. Se consideră
că acest tip de personalitate „posedă un adevărat suflet de om de ştiinţă”, în sensul că el găseşte
plăcerea în a contempla frumuseţile legităţilor, dar nu este în măsură să ordoneze după caractere
semnificative.
„Analistul” este personalitatea care în copilărie demonta diferite maşinării, fară a fi în stare
să le reasambleze. Curios, „analistul” este tot timpul în căutarea unor noi elemente, fară a avea în
vedere că „unicul scop al dezmembrării lucrurilor este acela de a descoperi cum sunt alcătuite”.
„Sintetistul” este tipul superior al omului de ştiinţă, dat fiind faptul că analiza şi clasificarea
sunt doar premise pentru a trece la reproiectarea întregului. Pentru „sintetist” există pericolul de a
nu urmări valoarea întregului, legile care îl caracterizează, puterea lui de sinteză putând deveni un
scop în sine.
 În sfârşit, în categoria „emoţionalilor” îi întâlnim pe „Marele Şef’, „inima rece”,
„femeia seacă de laborator”, „narcisistul”, „polemistul agresiv”, „vânătorul de faimă”,
„sfântul”, „pseudosfântul” şi „perfectul”.
„Marele şef” este conducătorul înnăscut, principalul său ţel în viaţă fiind succesul, ca un
scop în sine. Contrar denumirii, spiritualitatea sa este caracterizată printr-un puternic complex de
inferioritate, pe care urmăreşte să-l ascundă. Are un mod de exprimare diferit de la caz la caz, fiind
hipererudit sau vulgar.
„Veşnicul grăbit” este cel căruia îi place viteza ca un scop în sine, fiind nerăbdător să
ajungă cât mai repede, întrucât nici nu are timpul să se întrebe „unde vrea cu adevărat să ajungă”.
„Inima rece”, este un sceptic neemotiv care se conduce după principiul „nu mă bag, nu mă
amestec, nu greşesc”.
„Femeia seacă de laborator”, are o poziţie dominantă în grupul ei, poate fi foarte
folositoare la rezolvarea unor probleme grele şi plictisitoare şi arată puţină înţelegere faţă de
slăbiciunile omeneşti ale subordonaţilor. Femeile care au o asemenea personalitate se consideră că
nu pot fi foarte buni oameni de ştiinţă.
„Narcisistul” este întruchiparea celui mai complet egocentrism, fiind sigur de sine, dar şi
predispus la ameninţări ale prestigiului sau onoarei sale.
 „Polemistul agresiv” este cel care are rolul de înţelept închipuit, fiind interesat în discuţiile
ştiinţifice mai ales în a avea dreptate. Este considerat a fi o variantă primejdioasă a „narcisistului”,
ca urmare a capacităţii de a crea stări tensionate în cadrul unei echipe.
„Vânătorul de faimă” este primul care crede că a realizat o analiză şi o interpretare absolut
concrete, principala lui preocupare constă în a-şi pune numele pe cât mai multe titluri.
„Sfântul” este un simbol al purităţii pe care nu-l putem întâlni niciodată în spiritualitatea
pământească . El este neîntinat în gânduri, vorbe şi fapte.
„Pseudosfântul” este cel ce imită adevăratul sfânt, având „o comportare ostentativ modestă
şi plină de pietate”.
„Perfectul” are dorinţe onorabile, dar nu-şi dă seama că dacă şi-ar fi ales alt drum, le-ar fi
îndeplinit mai bine. În şcoală el era considerat favoritul profesorului. Nici unul dintre aceste tipuri
de personalitate nu există în stare pură.
Printre însuşirile fundamentale ale omului de ştiinţă pot fi enumerate următoarele
calităţi umane:3
 Entuziasmul şi perseverenţa
„Entuziasmul este considerat un mobil puternic pentru realizarea unor scopuri, ca şi forţa
de a persevera în faţa obstacolelor”. El este caracterizat de interesul, zelul, fervoarea şi pasiunea
oamenilor de ştiinţă de a se lupta pentru o cauză.
Perseverenţa este definită de forţa dea continua neîntrerupt, în mod ferm o acţiune umană
care permite concentrarea asupra unui scop unic, în afara încăpăţânării. Dacă avem în vedere că
marile descoperiri ştiinţifice sunt la început un vis, rezultat al capacităţii spirituale de a visa a unor
oameni înclinaţi spre cercetare, atunci perseverenţa, credinţa neîntreruptă în acest vis oferă forţa
transformării lui în realitate.
 Originalitatea, este definită prin „puterea de a gândi, original, creator” care
însoţeşte spiritele independente în activitatea ce distruge creator. Forţa originalităţii se află în
imaginaţie, capacitatea de a formula o idee conştientă în legătură cu ceva nou din realitatea
observată. În calitate de măsură a libertăţii spiritului, imaginaţia este „un lucru imposibil de
învăţat”. Spre deosebire de imaginaţie, intuiţia este raţiunea inconştientă, „Darul de a face
utilizabile imagini de vis, aducându-le în sfera conştientului”.
 Inteligenţa, definită ca putere de a înţelege, exprimă „capacitatea noastră de a
folosi conştient cunoştinţele în întâmpinarea unor situaţii noi şi de a face previziuni, concepând
relaţiile în mod abstract, sub formă de simboluri”. Ca substanţă, inteligenţa depinde de sagitatea
generală a minţii pentru a înfăptui o „evaluare conştientă, meticuloasă şi obiectivă a observaţiilor
făcute”.
Instrumentele principale ale inteligenţei sunt logica, memoria şi puterea de concentrare,
însoţite de puterea de abstractizare. Prin abstractizare, cercetătorul elimină ceea ce este

3
Ferréol Gilles, Flageul Noël (2007), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed. Polirom, Iaşi.
nesemnificativ, neesenţial şi reţine ceea ce este definitoriu, esenţial şi semnificativ.
 Etica cercetătorului este diferită de principiile care guvernează comportamentul
omului de ştiinţă. Onestitatea cercetătorului faţă de sine însuşi realizată, prin introspecţie şi
autoexaminare, autodisciplina spirituală şi fizică, impunerea respectării unui mod de viaţă
sănătos, sunt componentele de bază ale unei etici de succes.
Toate aceste însuşiri caracterizează pe adevăraţii oameni de ştiinţă, la ele adăugându-se
contactul cu natura şi viaţa reală, cu oamenii - ca mijloace de cunoaştere de sine şi a celor din
jur.

1.2.3. Ce să cercetăm, când şi unde trebuie demarată o cercetare ştiinţifică?

În alegerea unei teme de cercetare ştiinţifică succesul depinde şi de modul în care
cercetătorul realizează un echilibru între curiozitate şi aplicabilitate. Se consideră că alegerea unei
teme de cercetare reprezintă problema cea mai importantă şi cea mai dificilă pentru orice domeniu
al cunoaşterii ştiinţifice. Prin alegerea adecvată a unei teme de cercetare se creează premisele
realizării unei descoperiri ştiinţifice. în esenţă, descoperirea ştiinţifică constă în „a stabili relaţii
solide între ceea ce era cunoscut mai dinainte şi ceea ce până în prezent este încă necunoscut. Este
important să înţelegem că între a vedea ceva pentru prima dată şi a descoperi pe calea ştiinţei există
deosebiri esenţiale. în viziunea specialiştilor, descoperirea este considerată fundamentală dacă
toate celelalte tipuri de descoperiri urmează acesteia.
Pentru a caracteriza marile descoperiri fundamentale sunt necesare trei însuşiri calitative:
descoperirea trebuie să fie adevărată, trebuie să fie generalizabilă şi trebuie să fie în acelaşi timp
adevărată, generalizabilă şi surprinzătoare. Cercetarea poate fi folositoare omenirii şi poate
aduce satisfacţii omului de ştiinţă numai dacă este întreprinsă într-o epocă în care este realizabilă
şi se sprijină pe interesul şi înţelegerea celorlalţi. După Emest Jones, spiritul creator se manifestă
adesea în mod ciclic. Aceasta înseamnă că productivitatea intelectuală maximă nu poate fi
menţinută neîntrerupt în cursul vieţii. Unele cercetări pot fi realizabile mai bine de către oameni
de ştiinţă tineri, iar altele pot fi finalizate cu succes de către oameni mai în vârstă.
Tranziţia de la cercetarea dirijată în echipă la cercetarea independentă reprezintă o
problemă complexă şi dificilă în viaţa începătorilor în această activitate. „Înţărcarea”, sau
„momentul tăierii buricului” cum este interpretată de specialişti reprezintă o etapă esenţială şi de
mare curaj în viaţa tinerilor cercetători pentru a trece să gândească independent la ceva original.
În decursul unei zile sunt momente favorabile şi momente nefavorabile pentru a realiza cercetarea
ştiinţifică. Aceste momente sunt rezultatul faptului că oamenii se deosebesc între ei în ceea ce
priveşte vioiciunea lor maximă în perioada de început sau de sfârşit a zilei de lucru.
În legătură cu climatul favorabil unei activităţi creatoare există părerea că spiritele
creatoare se dezvoltă cel mai bine acolo unde există un veritabil respect pentru creaţie. Climatul
favorabil este dependent de influenţa conjugată a mai multor factori şi anume: comunitatea să fie
pregătită pentru a aprecia aportul creator; aprecierea care vine din partea celor dragi şi apropiaţi,
sau a publicului larg; influenţa experienţei copilăriei; cultul muncii perseverente moştenit şi învăţat
în familie şi la şcoală; permanentele schimbări petrecute care determină adaptarea; primele
impresii; capacitatea de a învăţa mereu etc.
În domeniul metodologiei ştiinţei, atunci când analizăm echilibrul necesar între întinderea
şi adâncimea cunoştinţelor, trebuie să ţinem seama de aptitudinile şi predilecţiile individuale. Viaţa
demonstrează că alegând să ne specializăm mai mult într-un domeniu, aria pe care o putem
cunoaşte şi interpreta este, în egală măsură, mai restrânsă. Superspecializarea în ştiinţă poate să
ducă acolo unde nu mai există întoarcere. Ea seamănă cu „despicarea firului în patru”, în acelaşi
timp, lipsa de specializare este la fel de dăunătoare ca şi opusul ei.
Pregătirea e care o are cercetătorul împreună cu tehnicile pe care le foloseşte trebuie să ne
ajute să învăţăm cum să privim lucrurile pe care le cercetăm, ce trebuie să aducem cu adevărat în
faţa ochiului minţii, să dobândim capacitatea de a contempla fenomenele pe care le studiem cu
toată obiectivitatea şi cu atenţia concentrată, fară să fim influenţaţi de prejudecăţi, sau de alte
elemente neesenţiale.
Metoda ştiinţifică trebuie să ne ajute să recunoaştem şi să formulăm clar o problemă ce
trebuie studiată; să adunăm date prin observaţie şi, chiar prin experienţă, să formulăm ipoteze prin
argumentare logică şi să verificăm aceste ipoteze. Experienţa pune în evidenţă că pe măsură ce
trece timpul şi în ştiinţă desprindem atât practica lucrurilor, cât şi folozofia lor. Şi, toate acestea ne
vin atât din propria experienţă de viaţă, cât şi din urmărirea atentă a maeştrilor noştri.
Literatura de specialitate, la care apelează omul de ştiinţă depinde de obiectul preocupării
sale şi de personalitatea fiecăruia. Aceasta trebuie citită temeinic, sau doar acele lucruri esenţiale,
care prezintă interes pentru tema de studiu.
În aprecierea rolului şi locului creaţiei ştiinţifice adevărate trebuie să ţinem seama şi de
alte locuri de mare interes, a căror cunoaştere poate să însemne un mic dar pentru cei care simt
că se pot apleca asupra acestor preocupări umane. Iată câteva dintre acestea:
 este bine să înţelegem că la o întrebare inteligentă se poate răspunde inteligent, în
timp ce la o întrebare lipsită de sens, răspunsul este de aceeaşi natură;
 să învăţăm de la natură care întotdeauna dă numai răspunsuri obiective, clare. în
natură se află adevărurile pe care le căutăm, iar erorile provin din întrebările pe care le concepem
greşit.
 creierul uman este făcut nu numai pentru gândire, ci şi pentru a savura şi
contempla splendorile spirituale, bunurile sale, astfel încât cei ce fac ştiinţă să transforme această
preocupare în viaţa trăită.
 pregătirea cercetătorilor trebuie să dezvolte, în primul rând, înclinaţia spre
descoperire. Aceasta presupune să se creeze o sete spirituală a cărei forţă aprinde şi întreţine
permanent dorinţa de descoperire.
 1.2.4. Responsabilitatea omului de ştiinţă
Drumul de la ştiinţă la viaţă trece prin cercetarea ştiinţifică care pune bazele descoperirii
ştiinţifice, pentru ca, în funcţie de modul cum funcţionează mecanismele responsabilităţii
individuale şi social-instituţionale, cuceririle cunoaşterii ştiinţifice să fie puse în slujba împlinirii
vieţii sau în slujba morţii.
Astăzi, ştiinţa a demonstrat că nivelul şi calitatea vieţii depind de raportul omului cu natura,
de măsura şi proporţiile în care el cunoaşte şi înţelege microcosmosul în care trăieşte şi poate folosi
forţele lui în folosul său.
Dacă în epocile anterioare acest raport depindea de experienţa individuală, în epoca
noastră, el este determinat de ştiinţă, ale cărei cuceriri din ziua de azi au pus la dispoziţia omului
forţe cosmice, ce guvernează universul şi care într-un timp scurt pot săpa porturi, pot mişca din
loc munţi, dar pot şi nimici comunităţi întregi.
Adevărurile şi cunoştinţele noi descoperite de ştiinţă prin aplicarea lor practică
îmbunătăţesc calitatea vieţii omului. După laureatul Premiului Nobel pentru medicină Albert
Szent-Gyorgyi, „... tot ceea ce avem, inclusiv viaţa însăşi, o datorăm ştiinţei, cercetării. Dacă ar
fi să ni se ia tot ceea ce-a dat cercetarea, civilizaţia s-ar prăbuşi, iar noi am rămâne goi, căutând
din nou caverne”. Aceasta înseamnă că oamenii de ştiinţă au devenit în mare măsură factorii
determinanţi ai calităţii vieţii în societate.
Pentru a pune ştiinţa şi cuceririle ei,în slujba vieţii natural-umane, a unei lumi fără foamete,
teamă şi boli, a unei lumi paşnice în care să domnească decenţa, echitatea bunăvoinţa, armonia şi
cinstea este nevoie ca aceasta să fie condusă cu înţelepciune şi pricepere. în termeni reali, problema
fundamentală a acestei schimbări se produce din interiorul spre exteriorul vieţii trăite individual şi
social. După Kaiserling ,,oricine doreşte să îmbunătăţească condiţiile exterioare trebuie să înceapă
prin a face omul mai bun pe dinăuntru”, care să dea naştere la un sentiment de solidaritate umană,
ce consideră pământul şi atmosfera ce-1 înconjoară drept proprietate a umanităţii, care trebuie
păzită cu grijă de toate generaţiile ce coexistă şi se succed inevitabil la viaţă.
Înţelegerea responsabilităţii omului de ştiinţă trebuie să pornească de la aprecierea că
„omenirea trece printr-una din cele mai critice perioade ale istoriei sale, o perioadă care - într-
un viitor nu prea îndepărtat - poate duce lesne la totala sa dispariţie”4 .
Dacă avem în vedere că viitorul omenirii depinde de educaţie, atunci trebuie să înţelegem
că numai prin dezvoltarea sistemului educaţional pe sensul normal şi cel dorit al împlinirii vieţii
trăite putem să creăm un sistem de valori, de cunoştinţe i frumuseţi care puse la lucru în viaţa
socială să ajute la înfăptuirea celei mai mari revoluţii - revoluţia aşteptărilor, aşa cum este numită
ea de un savant umanist.
De educaţia care la format pe viitorul om de ştiinţă depinde lupta care se dă în natura şi
societatea din el pentru a înfăptui scopul primordial al ştiinţei, acela de a descoperi adevărurile

4
 Szent‐Gyorgyi A., Pledoarie pentru viaţă, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p.151. 
care ne înconjoară şi ne definesc viaţa şi de a le pune în slujba împlinirii ei. Rolul educaţiei în
formarea viitorului om de ştiinţă este cu atât mai important cu cât există părerea unor specialişti
potrivit căreia, „... lucrurile pot fi imprimate în creier numai la o vârstă fragedă, mai târziu creierul
se anchilozează şi nu mai este maleabil... Se pare că la om această anchilozare se produce în jurul
celui de-al patrulea deceniu de viaţă, după care creierul este din ce în ce mai incapabil să asimileze
idei noi”.
Pentru ca responsabilitatea oamenilor de ştiinţă să devină în act şi fapt o forţă de luptă
pentru cunoaşterea şi punerea adevărurilor din lumea noastră în slujba vieţii şi nu a morţii, este
necesar ca, în baza unei educaţii pe sensul vieţii a tinerei generaţii, să fie alocate fondurile necesare
pentru progresele cercetărilor ştiinţifice în natură şi în societate şi să fie frânate sau chiar eliminate
cele pentru război şi moarte!
Această tranziţie spre formarea unei noi cunoştinţe mondiale în favoarea dezvoltării ştiinţei
şi punerii cuceririlor ei în folosul umanităţii, presupune o respiritualizare morală şi etică a
managementelor politice naţionale şi internaţionale.
Problemele cu care se confruntă omenirea în secolul în care am intrat: poluarea, sărăcia,
drogurile, războiul şi cele de ordin rasial au pe de o parte soluţii tehnice, prin ceea ce poate face
ştiinţa, iar pe de altă parte au şi soluţia respiritualizării responsabilităţii managementelor politice
care să permită utilizarea admirabilelor cuceriri ale ştiinţei pentru înnobilarea vieţii, pentru
uşurarea muncii şi a suferinţei şi nu pentru transformarea acestora în instrumente ale morţii.
Procesul respiritualizării responsabilităţilor trebuie să cuprindă şi instituţiile. Prima
instituţie care trebuie să se schimbe este guvernul, astfel încât printr-un management adecvat, tot
ceea ce creăm trebuie să ne slujească, iar nu să ne stăpânească, şi tot ceea ce creăm trebuie apreciat
după modul în care răspunde favorabil vieţii întregului nostru comun: Om - Medtu - Organiaţie-
Societate. Avem nevoie de oameni sănătoşi, un mediu sănătos, de organizaţii sănătoase, de oraşe,
sate şi comunităţi sănătoase! Mens sana in corpore sano este valabil pentru toate cele patru
componente ale întregului nostru comun.
În sinteză, responsabilitatea omului de ştiinţă trebuie să facă parte din concepţia generală
despre lume şi viaţă potrivit căreia „Viaţa omului nu are valoare în sine. Are atâta valoare cât îi
putem conferi tot ce este bun şi frumos în noi şi în jurul nostru, Aşadar, oamenii nu pot avea alt
scop mai înalt decât să înnobileze viaţa, să creeze o lume fără foamete, teamă şi boli, o lume
paşnică în care să domnească decenţa, echitatea, bunăvoinţa, omenia şi cinstea şi condusă cu
înţelepciune şi pricepere” .
Responsabilitatea omului de ştiinţă în acte şi fapte începe cu climatul pe care societatea îl
creează pentru dezvoltarea ştiinţei adevărate, continuă cu educaţia în sensul vieţii a tinerei generaţii
din care se vor forma marii creatori, cu atitudinea instituţională faţă de finanţarea, promovarea şi
motivarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi trece prin lupta necurmată a savanţilor,în fruntea
societăţii civile pentru a pune cuceririle umane în slujba vieţii şi nu în slujba morţii, pentru a le
folosi în direcţia ţinerii sub controla poluării, sărăciei şi suferinţei umane, a marilor riscuri ce pot
fi generate de evoluţia natural-umană şi socială a vieţii pe planeta Pământ.
Cercetările din ultimii ani au demonstrat că în natură există doi indivizi identici, genomul
uman se află la baza identităţii şi diversităţii umane. Ba, mai mult, Gr. T. Popa afirma, cu peste 60
de ani în urmă, că „progresul omenirii stă în diferenţiere şi nu în nivelare, deosebirile fiind mai
utile ca asemănările”. În acelaşi spirit, Declaraţia de la Oviedo pentru protecţia Drepturilor
Omului şi demnităţii umane în faţa aplicaţiilor biologiei şi medicinii, a Consiliului Europei,
ratificată şi de ţara noastră, stipula că diversitatea individuală şi unicitatea genetică condiţionează
libertatea şi responsabilitatea omului. În acest context, donarea umană, economică sau socială, ca
modalitate de a crea copii pe bandă sărăceşte diversitatea vieţii, introduce în lumea trăită elemente
contrare lucrului făcut de natura umană.
Iată de ce savanţii umanişti ai lumii cred că a sosit timpul ca la baza noii ere în care am
intrat să punem responsabilitatea libertăţii de a gândi şi acţiona a fiecărui individ, în primul
rând, a oamenilor de ştiinţă, a oamenilor politici de pretutindeni, a instituţiilor naţionale şi
internaţionale, a societăţii civile, a instituţiilor credinţei şi speranţei în om şi umanitate.

1.3. Progresul științei economice

Principalele realizări ale ştiinţei economice

Ştiinţa economică a progresat considerabil în a doua parte a secolului al XX-lea, fără a

ajunge în stadiul unei revoluţii ştiinţifice, aşa cum este cazul într-o serie de domenii ale ştiinţelor
naturii. A crescut capacitatea ştiinţei economice de cunoaştere şi de aprofundare a mecanismelor
proceselor şi fenomenelor economice. Dacă la originile ştiinţei economice Jean Baptist Say
considera că „... economia este ştiinţa legilor producţiei, distribuţiei şi consumului bogăţiilor”,
astăzi sfera de cunoaştere a acesteia s-a extins continuu, atât în domeniul fenomenelor măsurabile,
cât şi asupra unor aspecte şi laturi mai puţin măsurabile, până nu demult, sau chiar nemăsurabile,
calitative. Astfel, astăzi ştiinţa economică nu se mai limitează la studiul pieţei, integrând şi alte
conceptualizări şi orizonturi mai noi.
În consecinţă, alături de principiile clasice fundamentale, cum sunt raţionalitatea, eficienţa,
echilibru-dezechilibru, concurenţa etc., ştiinţa economică s-a îmbogăţit cu noi concepte şi teorii,
facilitând apariţia noii economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea keynesismului şi
apoi a postkeynesismului, a instituţionalismului şi, în general, a structuralismului, dând naştere
teoriei organizaţiilor, economiei, convenţiilor, teoriei incitaţiei, teoriei echităţii, teoriei justiţiei etc.
O sferă largă de extindere au căpătat teoria jocurilor şi teoria haosului, care încearcă să genereze
restructurări majore în ştiinţa economică.
Pe baza noilor conceptualizări şi teoretizări ale economiei, se conturează şi o tendinţă de
reconstruire a ştiinţei economice prin accentuarea pluralismului teoretic, se încearcă construirea
unui statut de ştiinţă pozitivă şi extinderea dimensiunii sale normative. Şi, cel mai important aspect,
este faptul că, pe bazele arătate mai înainte, au sporit atât capacitatea ştiinţei economice de
cunoaştere, cât şi capacitatea ei de influenţare şi de previziune a fenomenelor economice.

Procese esenţiale în ştiinţa economică

Ştiinţele economice s-au dezvoltat întotdeauna deschis, în relaţii strânse cu celelalte două
domenii ale ştiinţei şi, în primul rând, cu ştiinţele naturii. Revoluţia din ştiinţele naturii, şi în
special, din fizică readuce în discuţie conceptul de predicţie perfectă - ca unic obiect al ştiinţei,
inclusiv al ştiinţelor economice, îmbrăţişând ideea că fizica este ştiinţă model, mai mulţi
economişti acceptă, de fapt, transformarea ştiinţelor economice în ştiinţe exacte, ca orice altă
ştiinţă a naturii. Pe cale de consecinţă, conceptele, teoriile şi metodologia ştiinţelor economice ar
trebui amplu restructurate. Spre exemplu, teoria echilibrului economic, născută la timpul său din
progresele fizicii mecanice a lui Newton, este pe punctul de a ceda locul astăzi, pe baza revoluţiei
fizicii moderne, în faţa haosului, a dezechilibrului. Aşa se explică de ce unii economişti fac, pe
măsură tot mai mare, apel la teoria haosului.
Un alt proces major în ştiinţele economice îl reprezintă creşterea aplicării matematicii în
cercetarea fenomenelor economice. Matematica s-a dovedit a fi un instrument esenţial,
indispensabil îl elaborarea de modele, în analiza şi explicarea cu ajutorul acestora a laturilor
profunde, mai puţi vizibile ale proceselor şi fenomenelor economice. Promovarea matematicii în
procesele de cunoaştere şi previzionare a fenomenelor economice contribuie substanţial la
apropierea economistului de adevăr, la accentuarea caracterului şi statutului ştiinţei economice
Mai marea matematizare a ştiinţelor economice în raport cu cea a altor ştiinţe sociale rezultă, după
Alexander Rosenburg, din faptul că „ştiinţa economică, din faptul că „ştiinţa economică nu este o
disciplină, ci o teorie particulară, de tip externai şi, deci, prin natura sa, „Matematizabilă”. Cu toate
acestea, economia nu este domeniul supremaţiei absolute a instrumentului matematic, în acest
sens, academicianul Anghel Rugină spune că, „în realitate, rădăcinile problemelor zilelor noastre
nu pot fi exprimate doar cantitativ”.
Al treilea proces devenit caracteristic în ştiinţa economică este extinderea experimentării
ca modalitate de verificare a ipotezelor admise. Dacă în anii '60 experimentarea era considerată
un procedeu de cunoaştere „fără perspective”, începând din anii '75-'80 se constată o largă utilizare
a acesteia. În această privinţă opiniile economiştilor sunt practic identice, toţi excluzând din
economie posibilitatea experimentării de laborator, pe oameni şi grupuri de oameni. Economia
este în mod esenţial, o ştiinţă morală”. Cât priveşte celelalte forme de experiment (teste
econometrice, anchetele şi sondajele de opinie, simularea) acestea au un important rol de jucat în
analiza economică.
În fine, un alt proces de mare amploare în ştiinţele economice îl constituie promovarea
cercetărilor inter şi multidisciplinare. Este concluzia care s-a impus în mod firesc după o perioadă
de cercetări specializate asupra unor aspecte şi laturi parţiale, înguste ale proceselor şi fenomenelor
economice. Avea să se confirme încă o dată spusele lui Hegel că „metoda nu este altceva decât
structura întregului”. Punând un accent considerabil sporit pe aspectele sociale, psihologice,
istorice, antropologice, ştiinţa economică a devenit tot mai capabilă să evite simplificări şi largi
fenomene reducţioniste, concluzii şi soluţii sterile pentru practica economică. Alături de
importanţa deosebită a explicării laturilor sociale, se afirmă nevoia viziunii istorice în ştiinţa
economică. Unii oameni de ştiinţă socotesc, de pildă,că istoria este chiar mai necesară
cercetătorului economist decât matematica. Pe această linie, în ultimele decenii, se remarcă eforturi
pentru elaborarea noii istorii economice.
Dezvoltarea cercetării inter şi multidisciplinare rezultă din nevoia ştiinţelor economice de
verificare a teoriilor, conceptelor şi metodelor sale de cercetare. Ataşamentul permanent pentru
cercetările economice empirice inter şi multidisciplinare reprezintă singura modalitate de creare a
unei bogate baze factuale şi de realizare a unor generalizări ştiinţifice viabile, recunoscute de
practica economică. Fără acestea ştiinţa economică nu poate progresa şi demonstra o tot mai înaltă
eficienţă.

Controverse teoretice şi metodologice în ştiinţa economică

Ştiinţa economică, deşi cunoaşte progrese incontestabile, manifestă două slăbiciuni

majore: include un deficit de realism și constituie un ajutor limitat pentru practică. O primă
explicaţie majoră a acestor neajunsuri constă în faptul că ştiinţa economică este fondată pe
postulatul legilor naturii, asemănător acelora care domină în astronomie, în fizică, cu totul
inadecvat condiţiei ştiinţei economice. Marele miracol al fizicii - existenţa de legi numerice
precise, n-a putut să aibă loc în sfera economiei. încercarea de extindere a acestui miracol la
economie,pornind de la faptul că fizica este considerată ştiinţă model, s-a făcut împotriva sau prin
negarea proprietăţilor specifice ale obiectului economiei. în economie, comportamentul uman de
masă nu este reductibil la o ecuaţie sau la un factor de nedeterminare.
Ştiinţa economică implică două particularităţi organice, două adevărate provocări:
 pe de o parte, funcţionarea sistemului economic include instabilitatea relaţiilor
variabilelor economice şi caracterul neliniar, puţin predictibil al comportamentului uman;
 formularea concluziilor şi recomandărilor,în ciuda incertitudinii ambientale,
implică o subiectivitate rezonabilă.
Posibilitatea erorii este inclusă în ştiinţa economică. Riscul este dominanta majoră a
universului economistului, sursa principală de conflict cu guvernul, cu firma, cu colegii de breaslă.
în căutare de adevăr absolut, economistul nu găseşte decât incertitudine; el trebuie să ştie că lui
accesul la cunoaşterea perfectă îi este interzisă. În loc să aştepte adevărul pur, economistul trebuie
să încerce să se apropie de el,să ofere schiţe şi soluţii pentru eliminarea şi prevenirea
dezechilibrelor. Economistul nu poate face previziuni de cristal (precise), ci oferă numai
recomandări şi indicaţii de tendinţă. Enunţurile ştiinţei economice nu au niciodată gradul de
soliditate al legilor fizicii; aceste enunţuri ale economistului au un grad imperfect de verificare a
condiţiilor de desfăşurare a proceselor şi fenomenelor economice, întrucât nu se poate cunoaşte
precis nivelul niciunui agregat sau componentă economică dintr-un sistem sau altul cercetat. Deşi
contribuţia lui nu poate fi pusă niciodată la îndoială, el se înşală frecvent pentru că ştiinţa
economică nu este o ştiinţă exactă. Dezechilibrele economice nu se datorează incapacităţii
economiştilor, ci caracterului imperfect al ştiinţei economice; aceleaşi dezechilibre economice se
datorează nu atât complexităţii, cât mai ales nelinearităţii fenomenelor şi proceselor economice.
Negându-se toate aceste particularităţi care o disting net de ştiinţele naturii, ştiinţa economică este
marcată de o puternică ambiguitate, oscilând undeva între ştiinţele dure ale naturii şi ştiinţele
umane. Ştiinţa economică este o ştiinţă umană cu efecte imediate. Ridicarea sau reducerea
impozitelor în societate, de exemplu, atinge imediat interesele oamenilor de toate categoriile, ceea
ce nu se întâmplă în cazul ştiinţelor naturii prin descoperirea unei noi structuri a celulei cărbunelui.
Deficitul de realism şi sprijinul nelimitat pentru practică se explică şi prin tendinţa mai
veche, dar care se accentuează astăzi, ca ştiinţa economică să se refugieze în probleme subtile de
logică sau de echilibre parţiale.
Dominaţia gândirii pure şi a modelului fizicii în ştiinţa economică are două consecinţe
majore:
 una de excludere a altor curente şi teorii care nu se încadrează în liniile de gândire
vechi care domină ştiinţa economică de la naşterea acesteia. Studiile de epocă, factuale, empirice
care contravin „gândirii logice” sunt excluse pe cele mai dificile căi, inclusiv instituţionale,
financiare etc. Din această cauză, se asistă astăzi la explozia puternică de studii teoretice, undeva
separat, de sine stătător, de colectarea şi acumularea de studii empirice, faptice; se înţelege astfel
de ce acestea din urmă rămân în afara ştiinţei economice,, neîncorporate în conţinutul acesteia, în
corectarea vechilor teorii ale ştiinţei economice.
Pe baza celor arătate mai sus, rezultă şi de ce cercetările empirice nu au nici pe departe
amploarea necesară, ierarhia valorilor fiindu-le şi ea potrivnică. Astăzi, nivelul de consideraţie este
în funcţie de raritate: cu cât un studiu este mai abstract, mai riguros mai general, cu atât este mai
distins. Cei ce fac cercetări directe, de firmă sunt consideraţi ca jucători ai echipei de rezervă.
 altă consecinţă este formulată de economiştii mai toleranţi cu realităţile epocii,
care manifestă tendinţa de integrare în ştiinţa economică a noilor conceptualizări, curente sau
teorii. Păstrând o serie de principii clasice, cum sunt raţionalitatea, echilibrul, concurenţa etc.
ştiinţa economică în urma integrării unor noi concepte, curente şi teorii, s-a îmbogăţit continuu
(teoria jocurilor s-a afirmat prin analiza relaţiei conflict - cooperare; teoria incitaţiei conferă
contractului dintre părţi o valoare superioară relaţiei simple de vânzare,cumpărare etc.). Penetrarea
acestora în teoriile dominante a dus la apariţia noii economii clasice, a noii macroeconomii, la
ascensiunea postkeynesismului, instituţionalismului şi, în general, a structuralismului, dând
naştere teoriei organizaţiilor, teoriei convenţiilor, teoriei incitaţiilor, teoriei echităţii,, teoriei
justiţiei şi altele.5
Aceste noi cenceptualizări şi generalizări conturează o tendinţă de accentuare a
pluralismului teoretic şi de reconstruire a ştiinţei economice. Cu toate acestea, până la atingerea
unui asemenea obiectiv care ar elimina deficitul de realism şi slaba contribuţie la rezolvarea
problemelor practicii, ştiinţa economică rămâne totuşi marcată de pluralismul ei teoretic, printr-o
eterogenitate, prin lipsă de unitate şi coeziune ştiinţifică. Acest ecletism are consecinţe în plan
practic; fiind o ştiinţă aplicată,cel puţin unele dintre recomandările economiştilor sunt arbitrare.
Unii rămân ataşaţi, dând prioritate eficienţei asupra echităţii,apără libera concurenţă şi incitaţia
veniturilor capitalului, alţii consideră că bazele ştiinţei economice sunt false în măsura în care
aceasta ia în seamă, mai ales, fenomenul economic (economics) şi nu fenomenul integral,
economic şi social (economy).
Aceasta a doua consecinţă este considerată însă răul cel mai mic preferabil tendinţei de
conservare în ştiinţa economică a unor teorii vechi şi de eliminare a faptelor noi, empirice,
suspectibile de noi conceptualizări şi generalizări, atât de necesare ştiinţei economice, eliminării
deficitului său de realism şi de incapacitate de a servi şi mai bine practica economică.
Deficitul de realism al ştiinţei economice, sumar reliefat, cu toate ambiguităţile pe care le
generează, demonstrează că ştiinţa economică nu are încă o epistemologie (filozofie) pe care o
merită. Aceasta rămâne un domeniu principal de confruntare în ştiinţa economică.
Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei ştiinţei economice
Criticile care se aduc ştiinţei economice şi care-i umbresc realizările şi progresele
incontestabile derivă din aceea că ajută foarte puţin la soluţionarea unor probleme practice actuale.
Astfel, unii economişti apreciază că economia ar fi subordonat societatea omenească şi aceasta în
ciuda faptului că în epoca actuală s-au promovat şi acceptat, la scară internaţională, drepturile
fundamentale ale omului. Or, în practică, economia produce pe mai departe sărăcie, marginalizare
şi excludere socială în rândul atât al indivizilor, cât şi al naţiunilor.
Au apărut însă şi probleme noi pe care ştiinţa economică nu le poate încă soluţiona.
Sistemul economic internaţional s-a transformat, devenind multipolar şi interdependent. Vechea
slăbiciune a ştiinţei economice - firava legătură dintre ea şi practică (acţiune, politică economică)
- s-a reactualizat şi acutizat.
În faţa ştiinţei economice stau trei mari provocări:
 de a asigura dezvoltarea economică şi obţinerea unui standard de viaţă, conform
cu demnitatea umană, în cadrul posibilităţilor contemporane, pentru o mare parte a lumii;
 de a se asigura, pentru lumea dezvoltată, tranziţia de la creşterea economică
modică, de după a doua jumătate a anilor '70, la o creştere economică mai accentuată, similară
celei din primele decenii postbelice;

5
Celmare Ştefan şi Sălăvăstru Constantin (coord.) et al. (2002), Existenţă Cunoaştere Comunicare, Iaşi: Editura
Universităţii ,, Alexandru Ioan Cuza’’.
  pentru ţările ex-socialiste trecerea de la sistemul economiei planificate centralizat,
la un nou tip de economie, prin intermediul economiei de piaţă.
Comisia de învăţământ economic superior a Asociaţiei Economiştilor Americani avea să
conchidă, cu puţini ani în urmă, că „aşa cum sunt studiate ciclurile doctorale, ştiinţele economice
sunt rupte mult de problemele lumii reale”. Referindu-se la fenomenele de simplificare, la
îngrădirea accesului noilor concepte şi teorii în imperiul ştiinţei economice, la excesul de
abstractizare şi modelare, cunoscutul economist american Robert Solow, laureat al Premiului
Nobel, afirmă sec că economiştii de meserie nu se lasă prinşi în astfel de simplificări”.
Reconstrucţia ştiinţelor economice modeme nu are nevoie de statutul de ştiinţă pozitiv; ea
poate avea un statut normativ şi o eficienţă considerabilă sporită, dacă se realizează trei condiţii
complementare:
 să se revină la conţinutul descriptiv puternic, chiar dacă acesta se ace cu preţul
abandonării unor teorii generale, fără aplicare;
 să se prefere investigaţii empirice faţă de ipotezele generale de raţionalitate;
 să se conceapă o altă manieră de a articula dimensiunile normative şi pozitive ale
ştiinţei economice.
Abandonarea mitului ştiinţei economice ca ştiinţă exactă, a naturii, echivalează cu
abandonarea ideii că se poate determina în mod ştiinţific un ideal, un optim definit odată pentru
totdeauna. Această muncă a omului de ştiinţă reclamă un dublu efort de clarificare:
 în amonte, pentru principiile explicite şi implicite pe care se construiesc
raţionamentele;
 în aval, pentru clarificarea consecinţelor diferitelor ipoteze asupra firmei, economiei
şi societăţii în ansamblu.6
În efortul de reconstrucţie a ştiinţei economice, profesorul Morgenstem subliniază că,
progresul ştiinţei economice au drept condiţie esenţială perfecţionarea statutului empiric al acestei
ştiinţe. Până nu sunt acumulate suficiente date pentru generalizare, matematizarea va fi
prematură”. Ipotezele extrase din abstract sau din instrospecţie şi nu din viaţa reală, din cercetarea
ei profundă, sunt considerate unele dintre semnalele subdezvoltării ştiinţei economice. Acest fapt
se înţelege de la sine ori de câte ori comportamentul care prevalează în model nu este conform cu
cel care prevalează în viaţa economică reală.
Actualizarea pe baza faptelor reale a ştiinţei economice este demonstrată cu aceeaşi ardoare
de economiştii practicieni. Astfel, economiştii practicieni de firmă susţin că firma interpretează,
extrapolează, proiectează pe baza unei teorii. Mult mai util ar fi - arată ei - ca teoria respectivă să
fie bine actualizată, astfel ca aceste teorii să avanseze, să progreseze şi să se îmbogăţească sub
impulsul cercetărilor universitare a căror meserie este şi nu de către economiştii de firmă care se
pricep la aplicarea teoriei.

 Popescu C., Ciucur D., Răboacă Gh., Iovan D., Metodologia cercetării ştiinţifice ecocomice, Editura ASE,
6

Bucureşti, 2006. 
 Ştiinţa economică îşi poate dobândi realismul şi eficienţa practică în măsura în care se
fereşte şi de excesul de matematizare, dacă aceasta nu are la bază acumularea de fapte economice.
Cel mai bine caracterizează această tendinţă chiar cunoscutul economist american, Milton
Friedman, care subliniază că „utilizarea largă a matematicilor a ridicat considerabil puterea
analizei economice, dar ea este frecvent folosită pentru a impresiona, mai degrabă, decât de a
informa”. În această privinţă, ilustrul economist îl citează pe un alt cunoscut economist, Alfred
Marschall, care face economiştilor următoarele recomandări, deosebit de instructive pentru scopul
acestui demers:
 utilizaţi matematica, ca un limbaj stenografie, mai de grabă, decât ca un instrument
de investigaţie;
 continuaţi până terminaţi;
 traduceţi în engleză;
 ilustraţi atunci prin exemple care sunt importante în viaţa reală;
 dacă aţi eşuat asupra punctului de mai înainte găsiţi exemple importante din viaţa
reală.
Concluzia pe care o desprindem de aici este că modelarea este necesară, indispensabilă în
cadrul cercetării fenomenelor şi proceselor economice reale şi nu pentru a steriliza ştiinţa
economică. Ştiinţa economică actuală evidenţiază rolul încă puţin cunoscut şi utilizat al studiilor
istorice. Dacă economiştii au vizibila tendinţă de simplificare excesivă, istoricii, dimpotrivă,
analizează evenimentele actuale în toată complexitatea lor. Economiştii n-au clarviziunea
necesară, dar ei o pot căpăta prin studiul experienţei istorice; aceasta protejează împotriva miopiei
specialistului, împotriva tendinţelor de simplificare abuzivă. Se spune deseori că nu poţi fi un bun
economist fără o formaţie matematică; or, astăzi, se apreciază că nu există în şi mai mare măsură
economist fără o formaţie istorică.
Stimularea cercetărilor empirice pluri şi interdisciplinare reclamă schimbarea scării de
valori în aprecierea economiştilor. Astfel, este necesar să se acorde o mai mare consideraţie
facultăţilor de observare decât celor de abstractizare, iar perspicacitatea istoricului să fie plasată
înainte de rigoarea matematicianului, dacă vrem să nu navigăm în abstract şi fără eficienţa necesară
în ştiinţa economică.
Reconstruirea ştiinţei economice pe baza intensificării studiilor interne şi
multidisciplinare urmează să se realizeze prin:
 corijarea şi completarea teoriilor curente, ca urmare a lărgirii bazei sale factuale;
 acordarea unei mai mari atenţii studiului structurilor economic concrete, factorilor
ce influenţează funcţionarea economiei, obiectivelor, mijloacelor şi consecinţelor diverselor tipuri
de acţiune practică etc.
Deci, pe de o parte, avem de a face cu nevoia reală de înrădăcina munca teoretică în
cunoaşterea faptelor şi a comportamentelor individuale sau ale întreprinderilor. Pe de altă parte,
sub aspect metodologic, se propune completarea principiului studierii comportamentelor
individuale şi a interacţiunii lor, prin prevalarea noţiunilor de raţionalitate şi de echilibru cu analiza
reacţiilor grupurilor socio-economice, adăugându-se categoriilor socio- profesionale,
caracteristicile de vârstă, sex, statut etc. Această metodologie permite evitarea acaparării
inventivităţii de către logica pură şi înlăturarea unor bariere în calea cercetărilor interdisciplinare.
Apelul la sociologie, psihanaliză, antropologie şi acceptarea deschiderii către alte discipline
complementare ar putea favoriza şi articularea mai bună a aspectelor cognitive, normative şi
pozitive ale ştiinţei economice actuale.
Asemenea abordări pluridisciplinare ale faptelor concrete ar favoriza îmbunătăţirea vigorii
ştiinţei economice şi de aici perfecţionarea manualelor şi cursurilor, în special, în sensul evitării
predării ştiinţei prin cazuri simple sau prin simplificarea excesivă a realităţii (Economia nu poate
fi interpretată doar prin concepte proconcurenţiale, de tipul laissez-faire). Deci, s-ar cere părăsirea
simplismului şi, mai ales, a excesului de abstractizări sau de modelare a economiei”, abordarea
interdisciplinară ar întări considerabil forţa ştiinţei economice, ar ameliora formarea economiştilor,
apropiindu-i de realităţi, şi, ai ales, ar spori incidenţa teoriei economice asupra creşterii economice.
Programele analitice, pe lângă transmiterea de cunoştinţe, trebuie să prevadă şi studiul
legăturilor dintre analiza teoretică şi practica economică, adică probleme de politică economică,
cum sunt. Inegalitatea, sărăcia şi mediul ambiant etc. Pe o astfel de bază ştiinţa economică se
deblochează şi contribuie la realizarea bunăstării umanităţii.
Depăşirea contradicţiei şi crizei actuale a ştiinţei economice şi deblocarea procesului de
învăţare în învăţământul superior se pot realiza prin abordarea problematicii vieţii reale,
completată cu studiul doctrinelor şi curentelor de gândire, aşa cum s-au cristalizat ele în decursul
deceniilor.

Perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică - o necesitate stringentă

Metodologia de cercetare ştiinţifică economică este adânc şi permanent implicată atât în

progresele, cât şi în insuficienţele ştiinţei economice. De aceea, vor supune reflecţiei cititorului
adevărul unanim recunoscut, conform căruia în laboratorul ştiinţei modeme „dacă cercetătorul nu
este echipat cu firul Ariadnei se rătăceşte”.
Complicatele meandre ale cercetării ştiinţifice modeme pot fi străbătute cu succes, dacă
sunt cunoscute o serie de reguli de aur:7
 compatibilitatea legilor gândirii cu legile naturii;
 compatibilitatea gândirii şi metodei cu legile realităţii obiective;
 flexiunea regulilor metodologice cu legile realităţii obiective;
 identitatea gândirii abstracte să se supună identităţii concrete;
 metoda nu este altceva decât structura întregului (Hegel);

7
 Basno C., Dardac N.,, Consultaţii privind lucrarea de diplomă în învăţământul superior economic, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 
  de elaborarea unor norme logice-metodice cuprinzătoare depinde totuşi progresul
ştiinţei.

1.4. Contribuția specialiștilor români la dezvoltarea metodologiei

cercetării științifice economice

Dinamismul specific al economiei sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific a adus în faţa

cercetării ştiinţifice economice probleme noi, a căror rezolvare solicită tot mai intens pe
economişti, precum şi pe ceilalţi specialişti. Concomitent, se depun eforturi susţinute pentru
perfecţionarea metodologiei de cercetare ştiinţifică economică, ştiut fiind faptul că metodologia
nu este o problemă aparte, ci una derivată din afirmarea mai viguroasă a ştiinţei economice.
 Contribuţia profesorului Anghel N. Rugină
În stadiul actual - aşa cum arată savantul american de origine română Anghel Rugină -
profesiunea economiştilor nu dispune de un aparat metodologic adecvat, capabil să arate precis
până unde şi în ce împrejurări rezultatele din trecut şi din prezent sunt adecvate şi valabile ...”.
Aprecierea savantului român este legată de faptul că ştiinţa economică încă nu este
despovărată de balastul ideologic. în această direcţie, Anghel N. Rugină afirmă că „profesiunea
economică de astăzi îşi pierde credibilitatea din cauză că lucrează într-o casă a ştiinţei care este
divizată şi dezbinată”. Aici este vorba de ştiinţa economică modernă, bazată pe dezechilibm, care
este în opoziţie cu ştiinţa economică clasică, bazată pe conceptul de echilibru stabil. în faţa acestei
opoziţii, cu ample şi pasionante dispute, Anghel N. Rugină notează că „Nici un progres durabil
nu este posibil - nici în teorie, nici în practică - până când acest handicap, această dilemă
metodologică moştenită din trecut nu este rezolvată în mod real şi corespunzător”.
Meritul savantului român este cu atât mai mare cu cât în cartea sa Principia Oeconomica
se schiţează o soluţie originală pentru ieşirea din impasul metodologic în care se află ştiinţa
economică. Sintetizând cele două şcoli, clasică şi modernă, Anghel Rugină elaborează o Tabelă
de orientare pentru ştiinţa economică, conform căreia sunt cercetate simultan dezechilibrul şi
echilibrul, demonstrându-se că, pe baza acestei Tabele, cele două şcoli nu sunt contradictorii, ci
complementare. Este o contribuţie care poate să uşureze considerabil sarcina armonizării acestora,
ieşirea din impas şi progresul ştiinţei economice, creşterea aportului acesteia la soluţionarea
problemelor economice practice. Anghel Rugină apreciază chiar că, dacă acest nou program de
cercetare este înţeles corect şi aplicat sistemic „poate să ne ducă spre o a treia revoluţie în gândirea
economică, capabilă să reconcilieze metodologia trecutului cu cea a prezentului, deschizând astfel
drumul pentru dezvoltarea unei metodologii mai cuprinzătoare şi liberă de contradicţii a
viitorului”.
 Metoda integrală de cercetare ştiinţifică economică a prof. univ. dr. doc. Nicolae
N. Constantinescu
 Dezvăluind rădăcinile istorice ale dezbaterilor metodologice contemporane şi evidenţiind
lupta perpetuă pentru metoda în ştiinţa economică, profesorul Nicolae N. Constantinescu îşi
defineşte concepţia şi contribuţia sa incontestabilă la perfecţionarea metodologiei de cercetare
ştiinţifică economică, propunând economiştilor metoda integrală de cercetare a vieţii economice.
Considerând că progresul ştiinţei economice, capacitatea acesteia de a asigura soluţionarea
gravelor probleme care stau în faţa lumii contemporane, profesorul Nicolae N. Constantinescu
subliniază expres că „Metoda de cercetare în ştiinţa economică trebuie să fie integrală şi să
înglobeze tot ce s-a obţinut pozitiv până astăzi, evitând unilateralitatea şi superficialitatea ”.
În definirea conţinutului metodei sale integrale, profesorul Nicolae N. Constantinescu
porneşte de la problema centrală a ştiinţei economice - determinismul sau conexiunea generală a
proceselor şi fenomenelor economice. Se atrage însă atenţia că nu este vorba de un determinism
univoc, care nu lasă loc pentru nou (combătut chiar de Hegel), iar în ceea ce priveşte determinismul
dialectic, înţelegerea lui trebuie să fie corectă, într-o „viziune profundă, largă, atotcuprinzătoare şi
lipsită de dogme”, privind fenomenele şi procesele economice.
Pornind de la particularităţile ştiinţei economice, autorul metodei integrale recomandă
economiştilor să recurgă la forţa atracţiei ştiinţifice. Abstracţia ştiinţifică în procesul de cercetare
este capacitatea cercetătorului de a elimina ceea ce este neesenţial, secundar şi accidental,
concomitent cu păstrarea mintală, în formă generalizată a caracteristicilor esenţiale ale
fenomenului economic. De aceea, se cere acordarea unei mult mai mari atenţii noţiunilor,
conceptelor şi categoriilor economice care, în calitatea lor de abstracţii ştiinţifice, trebuie să se
supună permanent cerinţei de precizie, concizie şi rigoare ştiinţifică.
Având în vedere legătura internă a proceselor şi fenomenelor economice, profesorul
Nicolae N. Constantinescu subliniază că cercetarea ştiinţifică economică - desfaşurându-se d la
simplu la complex, de la inferior la superior, de la abstract la concret - trebuie să ţină seama că
„forţa motrice a mişcării o constituie contradicţiile interne” ale fenomenelor şi proceselor
economice.
O caracteristică esenţială a metodei integrale de cercetare ştiinţifică economică o reprezintă
exigenţa examinării, pe cât este de posibil, a totalităţii faptelor şi datelor reale vizând problema
cercetată.
În studierea realităţii economice este necesară o examinare atentă a faptelor, fără de care
orice generalizare sau concluzie ar fi neştiinţifice. Simpla observare şi înregistrare a faptelor nu
este suficientă, fără o generalizare teoretică, fără o cunoaştere aprofundată. în acest scop, metoda
inducţiei se cere împletită strâns cu metoda deducţiei.
Metoda integrală de cercetare a vieţii economice presupune descompunerea întregului în
părţi componente, adică analiza şi împletirea strânsă a acesteia cu sinteza; pentru că numai astfel
se poate verifica măsura în care întregul se poate reconstitui pe baza analizei detaliate a tuturor
părţilor procesului sau fenomenului economic studiat. Metoda integrală de cercetare economică a
profesorului Nicolae N. Constantinescu include şi cerinţa,de mare însemnătate, de împletire a
gândirii logice cu evoluţia istorică. Studiul faptelor economice cu ajutorul gândirii logice,
abstracte este corect, ştiinţific, numai dacă nu conduce la deformarea evoluţiei aceloraşi fapte în
decursul timpului. Faptul este absolut firesc pentru că, după cum observă autorul metodei integrale
de cercetare ştiinţifică economică, metoda logică „nu este altceva decât metoda istorică degajată
de forma istorică şi de elementele întâmplătoare” ale faptelor vieţii economice reale.
Întrucât ştiinţa economică este o ştiinţă a intereselor materiale, iar mişcarea acestor interese
este problema fundamentală a gândirii economico-sociale, metoda integrală de cercetare a vieţii
economice propusă de profesorul Nicolae N. Constantinescu presupune ca economistul să
dezvăluie şi să ţină seama de întregul sistem de interese, armonioase şi (sau) conflictuale. El
trebuie să aibă în vedere în activitatea sa următoarele aspecte:8
 metoda integrală de cercetare include cerinţa cunoaşteri profunde, continue a
mecanismelor care stau la baza tuturor proceselor şi fenomenelor economice, ca şi îmbunătăţirea
permanentă a formulării fiecărei legi economice obiective, a întregului sistem de legi economice;
 metoda integrală de cercetare economică precizează, în mod expres, nevoia
împletirii organice a analizei cantitative cu analiza calitativă. În consecinţă, subliniază profesorul
Nicolae N. Constantinescu „alături de metodele de cercetare calitativă şi de respectarea lor,
metodele cantitative statistice şi matematice fac parte organică din sistemul metodologic al ştiinţei
economice”;
 metoda integrală presupune utilizarea de procedee statistice şi matematice care
trebuie să servească, în mod eficace, atât la cercetarea cantitativă, cât şi la studierea
conexiunilor decurgând din calitatea fenomenului, din unitatea calitativă şi cantitativă a
acestuia. Altfel, concluziile oricărui calcul, corect în sine, nu vor fi realiste şi nu vor servi practicii
economice şi sociale şi mai credem că nici eforturilor ce se depun pentru eliminarea obstacolelor
din calea unificării ştiinţelor sau cel puţin pentru consolidarea fondului lor de exigenţe comune.
Metoda integrală de cercetare a vieţii economice include şi modelarea economico-
matematică. Datorită complexităţii mari a fenomenului sau procesului economic, modelarea
economico-matematică ne permite să surprindem într-un sistem teoretic sub formă de ecuaţii,
inecuaţii, funcţii etc. doar elementele şi relaţiile esenţiale. Astfel realizat, modelul economico-
matematic este o simplificare logică a obiectului cunoaşterii, dar care trebuie să exprime cu
fidelitate condiţionarea cauzală a stării acestuia şi a specificului lui. Diminuarea sau absenţa
realismului său conduc la denaturarea premiselor, la pierderea caracterului său ştiinţific. De aici
decurg atât necesitatea cunoaşterii temeinice a realităţii, cât şi nevoia construirii modelului în
concordanţă cu aceste realităţi ale fenomenului cercetat.
Autorul metodei integrale de cercetare a vieţii economice mai include şi cerinţa verificării
datelor, concluziilor, ipotezelor, teoriilor şi modelelor fie pe calea experimentului (atât cât este

8
Celmare Ştefan şi Sălăvăstru Constantin (coord.) et al. (2002), Existenţă Cunoaştere Comunicare, Iaşi: Editura
Universităţii ,, Alexandru Ioan Cuza’’.
 
posibil în economie), fie prin confruntarea cu viaţa practică, aceasta reprezentând întotdeauna
criteriul fundamental al verificării oricărei teorii şi al oricărei politici economice.
În fine, în metoda integrală de cercetare ştiinţifică economică, profesorul Nicolae N.
Constantinescu include, în mod firesc, cerinţa promovării interdisciplinarităţii ca o caracteristică
fundamentală pentru evitarea unor concluzii simpliste, sau şi mai rău, rupte de practică, de viaţă.
Concepţia profesorului Nicolae N. Constantinescu asupra metodei sale integrale se caracterizează
prin aceea că este un sistem deschis, elastic. Astfel, autorul remarcă expres că „metoda se
completează cu tehnicile de cercetare şi se particularizează în funcţie de ramura în care se aplică”.
 Contribuţii ale prof.univ. dr. Emilian Dobrescu la măsurarea fenomenului
economic
Opera ştiinţifică a prof.univ.dr. Emilian Dobrescu conţine şi o importantă şi valoroasă
contribuţie metodologică. Ea ilustrează în modul cel mai convingător, ca şi în cazul altor mari
economişti contemporani, că afirmarea economiei ca ştiinţă, aprofundarea teoriei economie şi
sprijinirea pe această cale a practicii sunt posibile doar prin pregătirea şi folosirea unor metodologii
ştiinţifice riguroase.
Componenta metodologică a operei ştiinţifice a savantului econometrist este realizată pe
fondul capacităţii sale speciale de observare şi cunoaştere a fenomenului economic cu ajutorul
metodelor statistico-matematice, una dintre cele mai noi şi importante tendinţe în ştiinţă, în
general, şi în ştiinţa economică, în special.
Profund şi abil cunoscător al teoriei economice şi al instrumentarului modem de calcul şi
analiză, profesorul Emilian Dobrescu realizează în opera sa ştiinţifică, numeroase contribuţii
metodologice în cercetarea unei mari varietăţi de probleme centrale ale creşterii economice, cum
sunt: măsurarea productivităţii muncii sociale şi a factorilor determinanţi ai acesteia: măsurarea şi
optimizarea relaţiilor dintre procesele investiţionale şi venitul naţional din perspectiva
posibilităţilor de creştere a consumului; optimizarea exportului şi creşterea venitului naţional;
măsurarea conţinutului de muncă şi a energointensivităţii produselor, în baza căreia s-au evidenţiat
aspecte esenţiale ale comportamentului agenţilor economici şi al economiei în ansamblu.
În condiţii de dificultate maximă a tranziţiei României la economia de piaţă, profesorul
Emilian Dobrescu conduce şi realizează, în premieră ştiinţifică internă şi internaţională,
„Macromodelul economiei româneşti de tranziţie”. După 1997, acest model, pe baza unor
actualizări anuale, asigură predicţia unor indicatori economici principali, care sunt utilizaţi tot mai
larg în practica managementului guvernamental românesc.
Remarcabil este şi faptul că macromodelul economiei româneşti de tranziţie, deşi a devenit
funcţional în practica românească, este menţinut de profesorul Emilian Dobrescu în permanent
proces de perfecţionare de la o ediţie la alta. Cuprinsul tematic al macromodelului în versiunea sa
recentă, axat pe aspectele metodologice ale construirii lui, sintetizează de fapt vasta experienţă de
analiză şi calcul, de modelare şi cunoaştere ştiinţifică acumulată de profesorul Emilian Dobrescu
în multe dintre lucrările sale ştiinţifice anterioare.
 În opera ştiinţifică, metodologică, teoretică şi practică a profesorului Emilian Dobrescu se
regăseşte o preocupare intensă pentru o sinteză metodologică. Aceasta se explică prin încărcătura
ştiinţifică şi psihologică a savantului român, prin convingerea acestuia asupra nevoii ca fiecare
fenomen economic să fie studiat cu o metodă şi metodologie adecvate particularităţilor şi
complexităţii lui, în raport cu structurile sale factoriale, cu ipostazele sale statice şi dinamice, cu
nevoile de testare şi verificare a relaţiilor dintre variabilele economice şi sociale. Aceasta este de
fapt modelul metodologic de cercetare a fenomenului economic prin care s-a afirmat cu vigoare
profesorul Emilian Dobrescu în ştiinţa economică românească şi universală.
Modelul de cercetare ştiinţifică al profesorului Emilian Dobrescu este un irezistibil
stimulent pentru studenţi şi cercetători în însuşirea metodologiei de cercetare, a instrumentelor şi
tehnicilor modeme de investigare ştiinţifică a fenomenului economic.
 Contribuţia prof.univ.dr. Tudorel Postolache la afirmarea ştiinţei economice
Opera ştiinţifică a prof.univ.dr. Tudorel Postolache este o împletire a studiilor de
metodologie cu elaborarea şi clarificarea unei largi tematici teoretice, iar în alte cazuri a unor
probleme economice stringente de natură practică, de cel mai larg interes naţional şi chiar dincolo
de acesta, în planul relaţiilor economice internaţionale.
Componenta metodologică a activităţii ştiinţifice a profesorului Tudorel Postolache
cuprinde studii de epistemologie economică, precum şi studii de metodologia cercetării economice
pe care autorul le-a predat, pentru prima dată în România, studenţilor din învăţământul economic
universitar.
Aceeaşi operă ştiinţifică include şi multe alte contribuţii teoretico-metodologice, deosebit
de utile pentru clarificarea unor fenomene economice contemporane de importanţă globală, cum
ar fi: Capitalismul contemporan şi categoriile economice; Geneză şi tranziţie ale tensionărilor
din sistemul naţional al economiei pontice; Analiza comparativă a economiilor naţionale
contemporane, în care se fundamentează şi aplică un model complex de tipologizare, bazat pe
cuantificarea unor criterii vizând potenţialul şi nivelul de dezvoltare; Tratatul de economie
contemporană (vol.II), în care se face o analiză comparativă a mecanismelor economice
contemporane şi a tipologiei economiilor naţionale, Restructurări în economia politică, în cadrul
căreia se elaborează o teorie a mecanismului intern al economiei politice ca ştiinţă şi se formulează
patru faze principale ale dezvoltării acesteia: criza, starea de subdezvoltare, accelerarea progresului
ştiinţific şi saltul calitativ, în această categorie se înscriu şi alte studii de conjunctură economică
internaţională, cicluri lungi şi ciclul secular, capitalismul monopolist de stat ş.a.9
Contribuţii metodologice de mare valoare sunt realizate de autor şi în vederea satisfacerii
unor nevoi practice, imperioase, cum sunt acelea ale tranziţiei României la economia de piaţă. Aici
se pot circumscrie problemele structurale esenţiale ale economiei României, cum este şi aceea a

9
Guidere Mathieu (2004), Epistemologie de al recherche: Guide du jeune chercheur en Lettres, Langues, Sciences
humaines et sociales. Maîtrise, DEA, Master, Doctorat. Nouvelle edition revue et augmentee, Paris: Editians Ellipses.
tranziţiei de la preponderenţa produselor muncă-intensive, energo-intensive, capital- intensive, la
produse cultural-informaţional-intensive.
În această categorie profesorul universitar Tudorel Postolache realizează şi o altă lucrare
macroeconomică de tip scenariu, intitulată Un project ouvert privind România anilor 2020
(Editura Expert, Bucureşti). În legătură cu această lucrare naţională însuşi autorul ei, prof.univ.dr.
Tudorel Postolache menţionează că avem de-a face cu încă un exemplu de lucrare, care şi-a dovedit
necesitatea de a fi realizată sub formă de metodologie şi concepţie. Este vorba de a face inventarul
avuţiei naţionale, în general, al patrimoniului economic, în special, o acţiune de importanţă capitală
cu scopul de a putea aprecia şi cuantifica resursele materiale, umane, ştiinţifice şi culturale ale ţării
noastre, pentru a elabora Strategia de dezvoltare a României şi a integrării ei în Uniunea
Europeană.
Prin unirea eforturilor instituţiilor statului - în primul rând, sistemul de finanţe şi statistica,
reţeaua de cercetare fundamentală - care trebuie să definească metodologiile de calcul ale valorilor
economice, ale operelor de artă, ale firmelor etc. care au devenit un veritabil nucleu al economiei
cultural-informaţionale, al administraţiei centrale şi locale — se poate realiza bine această acţiune
de evaluare. Utilitatea sa este în afară de orice îndoială. O dovadă importantă este şi Strategia
Naţională de dezvoltare a economiei României, realizată de Comisia al cărei preşedinte a fost
însuşi prof.univ.dr. Tudorel Postolache. Misiunea complexă a strategiei este de a stabili, pe de o
parte, avantajele comparative ale integrării României în structurile europene şi, pe de altă parte, de
a delimita nucleele de contradicţii şi de incompatibilităţi obiective, acestea fiind deosebit de
importante pentru ca integrarea să fie eficace. Noi trebuie să identificăm realitatea aşa cum este ea
în prezent şi nu aceea care s-ar dori să existe.
De asemenea, eu aş spune -afirmă prof. Tudorel Postolache - că motivul de a exista un
astfel de elaborat strategic este exact acela de a identifica contradicţiile şi incompatibilităţile nu
doar în sine, ci şi pentru a încerca să schiţăm variante de decizie anticipative.
Profesorul universitar Tudorel Postolache are contribuţii deosebite şi în domeniul
promovării diplomaţiei economice externe a României, precum şi în evaluarea şi publicarea
operelor deţinătorilor Premiilor NOBEL pentru economie.