CURS 9

1. Metode de eșantionare

Dacă cercetarea are loc într-o țară, o comunitate mare sau o organizație mare, este destul de
dificil să colectăm date de la fiecare participant. În acest caz, cercetarea poate utiliza un eșantion,
un grup cu un număr mai mic de participanți.
Un eșantion este un subgup de indivizi dintr-o populație mai mare. Eșantionarea înseamnă
selectarea grupului din care veți culege de fapt datele din cercetare.

De exemplu, dacă căutați opiniile studenților din universitatea dvs. despre cursurile online, ați
putea chestiona un eșantion de 200 de studenți.

Deci, eșantionul, cu alte cuvinte, este o porțiune, o parte sau o fracție a întregului grup și
acționează ca un subgup al populației. Probele sunt utilizate într-o varietate de setări în care se
efectuează cercetări. Oamenii de știință, specialiștii în marketing, agențiile guvernamentale,
economiștii și grupurile de cercetare se numără printre cei care folosesc eșantioane pentru
studiile și măsurătorile lor. Folosirea unui număr mai mic de oameni care reprezintă întreaga
populație poate produce în continuare rezultate valide, reducând în același timp timpul și
resursele.
Esantionarea are multe avantaje, cum ar fi: economisește foarte mult timp, deoarece contactarea
întregii populații ar fi dificilă și consumatoare de timp, este rentabilă, are o amploare și o
adaptabilitate mai mare, oferă rezultate precise și poate fi gestionată cu ușurință. Eșantionul
poate avea, de asemenea si dezavantaje, cum ar fi: poate provoca un sentiment de discriminare în
rândul participanților care nu sunt selectați pentru studiu, cercetătorul trebuie să fie calificat
pentru a asigura eșantionarea eficientă, necesită mult timp, iar rezultatele pot să nu fie fiabile.

Există două tipuri de metode de eșantionare:

Eșantionarea aleatoare (probabilistica)-înseamnă că fiecare membru al populației țintă are

șanse reale de a fi inclus în eșantion. Este utilizata în principal în cercetarea cantitativă.
Metodele de eșantionare a probabilității include:
 eșantionarea simplă aleatorie (fiecare membru al întregii populații are șanse egale de a
fi selectat, folosind instrumente precum generatoare de numere aleatoare sau alte tehnici
care se bazează în totalitate pe întâmplare)
 eșantionarea sistematică (fiecare membru al populației este listat cu un număr, dar în
loc să genereze aleatoriu numere, indivizii sunt aleși la intervale regulate).

 eșantionarea stratificată (populația este împărțită în subgrupuri (straturi) pe baza

caracteristicii relevante precum sexul, intervalul de vârstă, veniturile, locurile de munca,
apoi se utilizeaza esantionul aleator sau eșantionarea sistematică pentru a selecta un
eșantion din fiecare subgrup).
 eșantionare în grup (cluster) - implică împărțirea populației în subgrupuri sau clustere,
dar fiecare subgrup ar trebui să aibă caracteristici similare întregului eșantion. Clusterele
sunt identificate și incluse într-un eșantion pe baza parametrilor demografici precum
vârstă, sex, locație etc).
În eșantionarea nealeatoare (pe baza de rationament), eșantionul este selectat pe baza unor
criterii non-aleatorii și nu fiecare membru al populației are șansa de a fi inclus. Este utilizata în
principal în cercetarea calitativă.
Metodele obișnuite de eșantionare fără probabilitate, includ:
 eșantionarea conventionala sau accidentala (include persoanele care se întâmplă să fie
cele mai accesibile cercetătorului)
 eșantionarea voluntară a răspunsului (voluntarii care răspund la un sondaj public
online)

 eșantionarea intenționată (judecătorească) (cercetătorul selectează un eșantion care

este adesea folosit în cercetarea calitativă, unde cercetătorul dorește să obțină cunoștințe
detaliate despre un anumit fenomen, mai degrabă decât să facă interpretari statistice, sau
în cazul în care populația este foarte mică și specifică. Se bazeaza pe “judecata”
cercetatorului)
 eșantionarea cu bulgări de zăpadă (cercetătorii cer participanților să identifice alți
participanți pentru a deveni membri ai eșantionului – ex: situații în care subiectul este
extrem de sensibil și nu este discutat în mod deschis )

 eșantionarea cotelor (similar cu eșantionarea stratificată - diferențele dintre aceste două

metode constau în faptul că în eșantionarea cotelor, participanții nu sunt selectați
aleatoriu din populație)
 2. Etapele cercetării ştiinţifice sunt următoarele:
a. alegerea temei de cercetare;
b. documentarea ştiinţifică;
c. realizarea temei;
d. redactarea lucrării ştiinţifice;
e. valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice

a. Alegerea temei de cercetare

Corespunde etapei de “percepţie a problemei”, “problematizare” sau “definirea şi delimitarea
problemei”. Se iau in considerare următoarele principii:
- temele complexe se realizează în echipe de cercetare, uneori cu componenţă multidisciplinară;
- temele complexe se pot diviza în subteme, care se distribuie unor echipe, sau unor cercetători
individuali;
- cercetătorii îşi pot alege tema, după specializare, experienţă, resursele de care dispune,
importanţa temei, alte preferinţe, motivare (redactarea tezei de doctorat, a unei lucrări ştiinţifice
ce va fi publicată sau prezentată în ţară sau străinătate etc.), risc minim;
- cercetătorii pot propune teme de cercetare, care să poată participa la licitaţii de proiecte ce
urmează să fie contracte în programe naţionale sau internaţionale, sau să îi ajute la elaborarea
tezelor de doctorat etc.;
- riscul de nereuşită să fie minim (tema să fie fezabilă).
Pentru cercetarea economică, temele se aleg din rândul problemelor economice reieşite din
confruntarea teoriei cu faptele empirice.
 b. Documentarea ştiinţifică
Este realizată pentru a cunoaşte stadiul actual al cercetării în domeniu, la nivel naţional şi
internaţional. De exemplu, pentru cercetătorii din economie este necesar să cunoască concepte,
noţiuni, categorii, teorii, indicatori şi metode de măsură şi analiză.
Se parcurg următoarele etape:
- documentarea bibliografică (învăţarea pentru economişti), etapă obligatorie deoarece orice
cercetare nu apare pe loc, în afara cunoştinţelor deja existente în ţară şi la nivel internaţional. Se
consultă literatura de specialitate aflată în manuale, tratate, enciclopedii, reviste de specialitate,
diverse studii, volume de manifestări ştiinţifice, publicaţii pe internet etc.;
- documentarea directă vizează cunoaşterea unor informaţii (date statistice, fapte) legate de o
ţară, regiune geografică, domeniu, firmă etc. Informaţiile trebuie să fie corecte şi bogate în
continut;
- consultarea specialiştilor poate uşura mult munca şi poate scurta durata cercetării.

c. Realizarea temei
Este etapa cea mai importană a cercetării, prin care :
-se analizează critic lucrările de specialitate;
- se observă atent realitatea economică;
- se formulează ipoteze de lucru;
- se fac experimente;
- se interpretează rezultatele experimentale obţinute;
- se formulează concluzii.

d. Redactarea lucrării ştiinţifice

Datele experimentale obţinute se prelucrează sub formă de tabele, grafice, se pun în ecuaţii sau
înecuaţii, pentru care se caută soluţiile ce corespund cu realitatea (deci care se înscriu într-un
domeniu de valori). Se trece la redactarea lucrării ştiinţifice după un plan stabilit anterior. Se
prezintă la început stadiul actual al cunoaşterii în domeniu, rezultatele experimentale obţinute,
interpretarea lor, concluzii şi propuneri.

e. Valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice

Rezultatele cercetării ştiinţifice se predau ca rapoarte de cercetare ce se trimit la programul de
cercetare care finanţează cercetare, sau se trimit unei edituri pentru publicare sub formă de
monografie, articol în revistă, sau ajung la oficiului pentru invenţii pentru publicare ca brevet de
invenţie, sau la o manifestare ştiintifică. In această situaţie, ca şi în cazul redactării tezelor de
doctorat se face o prezentare publică a cercetării realizate. Rezultatele cercetării pot fi şi sub
formă de consultanţă acordată unor beneficiari, pentru evaluarea performanţelor acestora,
propuneri de îmbunătăţirea activităţii, protecţia mediului ş.a.
 3. Scientometria. Indicatorii Scientometrici
Scientometria este ştiinţa măsurării şi analizării ştiinţei. Ea utilizează metode cantitative
pentru a analiza rezultatul cercetării şi tehnologiei. Scientometria analizează, de asemenea,
aspectele cantitative ale generării, propagării şi utilizării informaţiilor ştiinţifice.
Pentru prima dată termenul englezesc "SCIENTOMETRICS" a fost utilizat prin traducerea
cuvântului rusesc "naukometria" = măsurarea ştiinţei (->Nalimov-1969). Tehnica scientometrică
a fost recunoscută internaţional după 1975, o dată cu apariţia cărţii "Ştiinţa de la Babilon
încoace" şi a lansării revistei "Scientometrics" în 1978.
Analiza statistică a literaturii ştiinţifice a început în sec XX prin compararea producţiei
ştiinţifice a mai multor ţări pe baza lucrarilor publicate. In 1963 a aparut baza de date Science
Citation Index (SCI) la Institute for Scientific Information Philadelphia –USA (ISI), care a
devenit un instrument de evaluare cantitativa pentru studiile stiintifice. ISI şi-a alcătuit baza de
date prin colectarea informaţiilor ştiinţifice din 2300 de reviste, astăzi numărul lor fiind de 5000
şi care acoperă toate domeniile ştiinţei (din circa 150000 reviste stiintifice ce apar in toata
lumea), care produc circa 90 % din noutatile cu adevarat valoroase pentru progresul
contemporan.
Metoda scientometrică folosită în SUA a fost adoptată ca instrument de lucru în evaluarea
dezvoltării statelor de către Banca Mondială, FMI, UE, OECDE. Măsurarea calităţii cercetării
ştiinţifice este dificilă şi se bazează pe anumite criterii şi indicatori specifici: numar laureati
Premiul Nobel /tara, /locuitori. De asemenea publicarea de articole in Science (SUA) si Nature
(Anglia), precum si numar patente/locuitori, reprezinta baza clasamentului privind primele 500
de universitati ale lumii (clasificare Shangai).
Indicatorii scientometrici
Prima Conferinţă Internaţională privind indicatorii în ştiinţă şi tehnologie a fost
organizata de OECD la Paris, în 1980. Aici s-au propus unele definiţii şi principii de clasificare
care
definesc starea existenţei şi dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei in lume.
Principalii indicatori sunt grupaţi astfel:
 Indicatori care privesc activitatea de creaţie şi inovare:
 Indicatori privind impactul ştiinţei şi tehnologiei asupra economiei;
 Indicatorii ştiinţei care, pot fi: numărul de publicaţii. număr de citate, număr de
referenţi.
Ex: Pentru o analiză cât mai completă se utilizează următorii indicatori:
A. Populaţia
B. Populaţia tânără între 25-34 ani
C. PIB în Euro/locuitor
D. Număr total de cercetători acreditaţi
E. Cheltuieli/cercetător (Euro)
F. Cheltuieli cu cercetarea din PIB (%)
G. Brevete aplicate /1 milion de cercetători
H. Nr de lucrări publicate în reviste de impact (ISI)
I. Premianţii Nobel
J. Nivelul de instruire al populaţiei (ponderea populaţiei cu studii superioare/total populatie)
K. Cheltuieli cu educatia din PIB (%)
Comunitatea ştiinţifică considera drept indicatori de evaluare pur ştiinţifică pe cele notate cu G,
H şi I.
Indicatorii scientometrici cantitativi mai importanţi sunt:
 Numărul de citari (1)
 Rata citărilor (2) (rata citarilor asteptate, rata relativa a citarilor)
 Factorul de impact (3)
(1) Numărul de citari al unui articol, al unei cărţi, sau pentru totalitatea publicaţiilor unui autor,
din care se scad autocitările este un indicator important pentru calitatea unei lucrări ştiinţifice.
(3) Factorul de impact al unei reviste stiintifice este dat de raportul dintre numărul de citări
primite în 2 ani succesivi apariţiei articolelor în revista respectivă şi numărul de articole
publicate în acea revistă.
Alti indicatori sunt: scorul de influenta al domeniului si scorul relativ de influenta al revistei.