STRUCTURA ORGANIZATIONALA A ÎNTREPRINDERII

Ca expresie a organizării formale, structura organizatorică a unei

întreprinderi se proiectează pe baza unor norme, reguli, principii şi documente
oficiale.
Structura întreprinderii, componentă a structurii generale a firmei, reflectă
“anatomia întreprinderii”; modul de concepere, detaliere şi implementare a
acesteia influenţează nemijlocit activităţile impuse de realizarea obiectivelor
întreprinderii.
Structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor, subdiviziunilor
organizatorice (direcţii, compartimente) şi relaţiile acestora orientate spre
realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii.
Aprecierea structurii organizatorice reprezintă un proces de cunoaştere,
înţelegere, explicare a situaţiei existente prin analiza detaliată a factorilor ce
influenţează starea ei:
 – Strategia dezvoltării întreprinderii;
 – Tipul şi complexitatea producţiei;
 – Dimensiunea întreprinderii;
 – Calitatea resurselor umane;
 – Mutaţiile ce au loc în mediul exterior al firmei;
 – Cadrul juridic şi statutul întreprinderii.
În ansamblul ei structura organizatorică are 2 mari părţi:
- structura funcţională (de conducere)
- structura operaţională (de producţie, concepţie)
1. STRUCTURA FUNCTIONALA
Structura funcţională reprezintă ansamblul funcţiilor de conducere şi
compartimentelor (servicii, birouri) tehnice, economice, comerciale,
administrative, modul de constituire şi grupare al acestora şi relaţiile dintre ele
necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului managerial şi a proceselor de
execuţie.
 In ansamblul ei structura funcţională este abordată ca un sistem şi
cuprinde:
 Componente – postul, funcţia, compartimentul
 Relaţii organizatorice
 Ordinea componentelor (nivelul, treapta ierarhică,
ponderea ierarhică)
Postul reprezintă cea mai simplă subdiviziune organizatorică, putând fi definit prin
ansamblul obiectivelor, cu atribuţiile, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile
asociate, care revin spre exercitare, în mod regulat, unei persoane angajate în
întreprindere.
Postul este instrumentul prin intermediul căruia se realizează aprecierea
competenţelor şi a cunoştinţelor de specialitate necesare angajării.
Evaluarea, salarizarea, recompensele acordate personalului au la bază
atribuţiile, sarcinile prevăzute în fişa postului şi modul de realizare a lor.
a. Obiectivele justifică raţiunea înfiinţării şi funcţionării lui. Pentru realizarea lor
titularul postului îi sunt conferite atribuţii, sarcini, competenţe şi
responsabilităţi adecvate.
b. Sarcina reprezintă un proces de muncă simplu sau o componentă de bază a
unui proces de muncă complex care prezintă autonomie operaţională. Ea este
efectuată de regulă de o singură persoană.
Atribuţia reprezintă ansamblul sarcinilor precis conturate care sunt executate
periodic sau continuu de salariaţii ce au cunoştinţe specific unui anumit domeniu
şi care contribuie la realizarea unor obiective specifice.
Trasaturi obligatorii ale postului
1. Autonomia formală – exprimă limitele în care titularul postului are dreptul
de a acţiona pentru realizarea obiectivelor individuale postului.
2. Competenţa profesională – exprimă nivelul de pregătire, experienţa,
prestigiul profesional care permit realizarea obiectivelor individuale şi
implicit a celor fundamentale şi derivate ale firmei.
3. Responsabilitatea – reprezintă obligaţia titularului postului de a îndeplini
sarcini şi atribuţii derivate din obiectivele individuale ale postului.
c. Funcţia reprezintă factorul de generalizare a unor posturi asemănătoare din
punct de vedere al ariei de cuprindere, autorităţii, responsabilităţii.
Analizate după competenţe, responsabilităţi şi atribuţii funcţiile pot fi
grupate în :

 Funcţii de conducere - caracterizate prin ponderea mare a competenţelor,

atribuţiilor, responsabilităţilor implicate de exercitarea atribuţiilor sau
funcţiilor conducerii (previziune, organizare, coordonare, control,
antrenare, evaluare).
 Funcţii de execuţie – a căror competenţă se regăsesc competenţele,
atribuţiile şi responsabilităţile, a căror desfăşurare impune transpunerea în
practică a deciziilor emise de titularii funcţiilor de conducere.
d. Compartimentul reprezintă un grup închegat de persoane reunite sub aceeaşi
autoritate ierarhică cărora le revin atribuţii, sarcini cu caracter permanent,
bine precizate.
Caracteristicile de bază care definesc compartimentul sunt:
- existenţa relaţiei între membrii grupului determinată de omogenitatea,
complementaritatea activităţii exercitate
- existenţa relaţiilor de dependenţă a tuturor membrilor grupului faţă de un
manager
- caracterul stabil al atribuţiilor şi sarcinilor pe care le are de îndeplinit.
Compartimentele sunt grupate după două criterii:
1. În funcţie de individualitatea atribuţiilor, sarcinilor, de volumul lor şi de
nivelul de delegare a autorităţii pot fi:
- Compartimente elementare - cele în care se realizează, de regulă, o activitate
omogenă, managerul acestor compartimente aflându-se pe ultima treaptă de
delegare a autorităţii, toţi ceilalţi fiind executanţi.
- Compartimente complexe – grupează sub o autoritate unică fie mai multe
compartimente elementare, fie compartimente elementare şi executanţi
nemijlociţi.
2. După natura autorităţii compartimentele pot fi:
- Compartimente ierarhice – se caracterizează prin dreptul de dispoziţie şi
control pe care-l au şefii acestora asupra şefilor compartimentelor direct
subordonate.
- Compartimente financiare – se caracterizează prin dreptul conducătorilor
acestora de a formula prescripţii şi formulări în domeniul specialităţii lor.
- Compartimente de stat major – au un rol consultativ, de specialitate pentru
compartimentele ierarhice, referitor la controlul, pregătirea şi realizarea
deciziilor. Şefii acestor compartimente nu dispun de autoritate ierarhică
asupra celorlalte compartimente.
Relatiile organizatorice
Relaţiile organizatorice sunt alcătuite din ansamblul legăturilor dintre
componentele structurii organizatorice instituite prin reglementări oficiale; ele
reflectă complexitatea raporturilor ce se stabilesc între compartimentele primare
(post - funcţie) şi agregate (compartimente ale structurii organizatorice).
Relaţiile organizatorice pot fi grupate în funcţie de conţinutul lor:
- relaţii ierarhice
- relaţii funcţionale
- relaţii de stat major
- relaţii de cooperare
- relaţii de control
- relaţii de reprezentare
Relaţiile ierarhice sunt legături de autoritate şi se stabilesc între manageri şi
executanţi, între şefi şi subordonaţi, ele se concretizează în 49 dispoziţii transpuse
în sens descendent şi rapoarte efectuate cu sens de circulaţie ascendant.
Relaţiile funcţionale servesc la transmiterea reglementărilor, îndrumărilor,
sugestiilor privind modul de acţiune într-un anumit domeniu de activitate; ele se
stabilesc între compartimente/persoane care exercită o autoritate funcţională şi
precizează cum trebuie făcut.
Relaţiile de stat major se stabilesc între persoanele din compartimentele de
stat major şi celelalte persoane încadrate în oricare alt compartiment al
întreprinderii.
 Relaţiile de cooperare sunt legături între persoanele ce deţin funcţii situate
pe aceeaşi treaptă ierarhică dar în compartimente diferite pentru realizarea în
comun a unor acţiuni complexe.
Relaţiile de control apar şi funcţionează între compartimente specializate în
efectuarea controlului şi celelalte compartimente ale structurii organizatorice.
Relaţiile de reprezentare sunt relaţii între managerii de nivel superior ai
întreprinderii şi reprezentanţii unor organizaţii profesionale, sindicate din
interiorul firmei sau persoane fizice, juridice din afara acesteia.
Ponderea ierarhica
Ponderea ierarhică reprezintă numărul de persoane ce pot fi coordonate
nemijlocit şi eficient de un manager.
Eficienţa activităţii managerului este influenţată în mare măsură de numărul
subordonaţilor direcţi a căror activitate trebuie îndrumată, coordonată de
manager.
Numărul subordonaţilor nu poate fi mic deoarece, în acest caz, nu se 50
realizează o încărcare corespunzătoare a managerului un număr mare de posturi
de conducere în cadrul firmei. Acest număr nu poate fi însă nici prea mare pentru
că nu se poate asigura coordonarea şi controlul tuturor subordonaţilor datorită
încărcării excesive a managerului.
Aria de control trebuie coordonată în funcţie de factorii care influenţează
numărul, durata şi complexitatea relaţiilor conducători- subordonaţi.
Factorii principali:
1) Natura problemelor şi a lucrărilor care se execută şi care pot fi:
a) de concepţie (cercetare, studii, proiectare, analize) – situatie în care
aria de control este mai mica.
b) gradul de independenţă al sarcinilor care le revin executanţilor – în
acest caz ponderea ierarhică poate fi mai mare dacă nu sunt legaţi
între ei prin natura atribuţiilor, sarcinilor, lucrărilor executate.
2) Dispersia teritorială a locurilor de muncă în care acţionează
subordonaţii.În cazul în care personalul este grupat în acelaşi loc
 (geografic, arie de lucru) – aria de control poate fi mai mare, invers în
cazul activităţii unor subordonaţi dispersaţi pe arii geografice mai mari.
3) Capacitatea organizatorică şi nivelul de pregătire a managerului şi a
subordonaţilor.
Treapta ierarhică reprezintă ansamblul subdiviziunile organizatorice plasate
pe linii orizontale la aceeaşi distanţă faţă de managerii de vârf ai firmei.
Factorii care influenţează numărul de niveluri ierarhice:
- dimensiunea firmei;
- diversitatea activităţii şi a atribuţiilor, complexitatea producţiei, factori cu
influenţă direct proporţională aupra numărului de niveluri ierarhice;
- competenţa managerilor care influenţează invers proporţional numărul
nivelurilor ierarhice.

D.T.P.

I.S.P. I.S.T.

E1 E2 E3

Ex: Directorul general – pondere 6

Nivel ierarhic = 6
2. STRUCTURA DE PRODUCŢIE (OPERAŢIONALĂ)
La nivelul structurii operaţionale se pot verifica următoarele verigi
structurale specifice: uzine, fabrici, exploatări, filiale, sucursale sau alte activităţi
personale fără activităţile de producţie (secţia de producţie, secţia de service,
ateliere de producţie, locuri de muncă).
Veriga structurală de bază a unei întreprinderi cu profil industrial o
reprezintă secţia de producţie, ca unitate determinantă, sub aspect administrativ
în cadrul căreia se execută un produs / o parte a acestuia, fie o parte a procesului
tehnologic.
In funcţie de rolul pe care-l au în procesul de fabricaţie a produselor incluse în
planul de producţie al întreprinderii, secţiile pot fi:
a) Secţii de bază
În ele se desfăşoară procese de producţie specifice în urma cărora rezultă
produsele ce reprezintă obiectul de activitate al firmei sau care dau profilul
întreprinderii.
Ele pot fi organizate în două moduri:
- pe principiul omogenităţii produsului fabricat, când se execută un produs
sau o componentă a acestuia.
- pe principiul omogenităţii principiului de fabricaţie, când în cadrul lor se
desfăşoară o parte a procesului tehnologic.
b) Secţiile auxiliare
Se caracterizează prin faptul că în cadrul lor se execută procese deproducţie
auxiliare producţiei de bază, care ajută la realizarea în bune condiţii a produselor
care dau profilul firmei.
c) Secţiile de servire
Sunt formate în principal din depozitele, magaziile, materii prime, materiale,
produse finite, transport intern. Aici se desfăşoară procese de servire pentru
activităţile din secţiile de bază şi auxiliare.
Atelierul de producţie reprezintă unitatea de producţie ce se poate constitui
independent sau în cadrul unei secţii de producţie, care reuneşte mai multe locuri
de muncă la care se execută aceeaşi operaţie tehnologică sau toate operaţiile
necesare unei piese, unei părţi componente sau unui produs.
 Locul de muncă este veriga primară a structurii de producţie şi reprezintă o
anumită suprafaţă de producţie, înzestrată cu mijloace de muncă şi organizată
pentru realizarea unor operaţii sau lucrări de către 53 muncitori sau grupuri de
muncitori.
Factorii care influenţează structura de producţie (operaţională)
1. Volumul producţiei ce urmează a fi fabricat
2. Formele, nivelul specializării şi cooperării
3. Specificul procesului tehnologic utilizat şi particularităţile
produsului fabricat
4. Zona de amplasare a întreprinderii
3. DOCUMENTELE DE FORMALIZARE A STRUCTURII ORGANIZATORICE
Structura organizatorică a întreprinderii se concretizează, la nivelul
managementului firmei, în următoarele documente, ce sunt obligatorii prin lege:
- regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF)
- fişa postului
- organigrama
Regulamentul de organizare şi funcţionare cuprinde capitolele:
I. Organizarea firmei:
 Dispoziţii generale
 Actul normativ de înfiinţare
 Obiectul de activitate
 Tipul de societate
 Prezentarea structurii organizatorice a firmei
II. Atribuţiile firmei
III. Conducerea firmei – atribuţiile AGA, CA, conducerii executive
IV. Atribuţiile şi diagrama de relaţii pentru fiecare compartiment funcţional şi
de producţie
FIŞA POSTULUI – conţinut:
 Denumirea postului
 Obiectivele postului
 Compartimentul de care aparţine
  Relaţiile organizatorice ale postului cu celelalte
 Competenţe
 Responsabilităţi
 Atribuţii
 Sarcini
 Lucrări
 Cerinţe pentru ocuparea postului (studii, experienţă, etc.)
ORGANIGRAMA – reprezentarea grafică a structurii organizatorice care redă o
parte din componentele structurii organizatorice formale şi anume:
 Departamentele, direcţiile
 Compartimentele
 Nivelurile ierarhice
 Ponderea ierarhică
 Relaţiile organizatorice