Funcția de organizare

= reprezintă suma activităților realizate în

vederea utilizării cu maximă eficiență a
diferitelor resurse puse la dispoziție de către
organizație.
 Funcția de organizare
• Funcţia de organizare se defineşte prin totalitatea
acţiunilor întreprinse în vederea realizării
misiunii organizaţiei, a obiectivelor generale şi
specifice ale acesteia prin utilizarea cu maximă
de eficienţă a mijloacelor şi resurselor
organizaţiei.
 Activitățile prin care se realizează această funcție:

• Analiza obiectivelor;
• Studiul critic al situației existente;
• Proiectarea situației îmbunătățite;
• Pregătirea condițiilor de aplicare;
• Aplicarea sistemului îmbunătățit;
• Urmărirea funcționării noului sistem și
întreținerea acestuia.
• Funcţia de organizare răspunde la întrebările:
cine realizează obiectivele? Şi cum sunt realizate
obiectivele?

• Organizarea înseamnă „crearea structurii

materiale şi umane a instituţiei”.

• Organizarea este procesul operaţional prin care

se delimitează atribuţiile şi răspunderea fiecărei
persoane/compartiment, precum şi a relaţiilor
dintre ele, pentru realizarea obiectivelor.
• Organizarea este partea vizibilă a procesului
de conducere. Ea se materializează prin
dimensiunile formală şi informală, dimensiuni
ce constau în organizarea structurală şi
definirea nivelurilor ierarhice şi a tipologiei
relaţionale interne organizaţiei.
• Organizaţiile sunt sisteme socio-umane complexe,
deschise, cu o cultură organizaţională, cu un nivel
comportamental individual al membrilor săi, cu un
subsistem relaţional intern propriu, cu scopuri, mijloace
şi rezultate, raportate la un model de valori.

• Organizaţia ca sistem cuprinde subsistemele

decizional, operaţional şi informaţional, subsisteme ce
se suprapun pe structura organizatorică a organizaţiei.
 Structura organizatorică

= ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor

organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea,
astfel constituite şi reglementate încât să
asigure premisele organizatorice necesare
obţinerii performanţelor dorite.
 Principiile de proiectare sau reproiectare
a structurii organizatorice
• principiul obiectivului: organizaţia, în ansamblu, şi fiecare
componentă a ei, trebuie sǎ serveascǎ realizǎrii
obiectivului general, a misiunii;

• principiul specializǎrii: activitǎţile fiecǎrui membru al

organizaţiei sǎ fie, pe cât posibil, restrânse pentru a
contribui la efectuarea unei singure funcţii (de conducere
sau de execuţie);

• principiul coordonǎrii: scopul specific al organizǎrii

structurale, care este deosebit faţǎ de cel al organizaţiei,
este de a facilita coordonarea şi de a realiza unitatea
efortului membrilor organizaţiei;
• principiul autoritǎţii: orice individ și
compartiment trebuie subordonat unei autoritǎţi
ierarhice. Se evidenţiazǎ astfel o linie clarǎ a
autoritǎţii pentru fiecare componentǎ a structurii
organizatorice;

• principiul responsabilitǎţii: responsabilitatea

superiorului este absolutǎ faţǎ de actele
subordonatului (subordonaţilor);

• principiul definirii: conţinutul fiecǎrui post –

sarcinile, autoritatea, şi responsabilitatea, ca şi
relaţiile cu alte posturi – trebuie clar definite în
scris şi aduse la cunoştinţa titularului;
• principiul corespondenţei: pentru fiecare post trebuie sǎ
existe o concordanţǎ între sarcini, autoritate şi
responsabilitate;

• principiul limitei de control: este recomandat ca o persoanǎ

nu trebuie sǎ controleze mai mult de 5, maxim 6 subordonaţi
a cǎror activitate se aflǎ în relaţii de interdependenţǎ;

• principiul echilibrului: diversele componente ale structurii

trebuie proiectate şi menţinute în echilibru;

• principiul continuitǎţii: reorganizarea trebuie sǎ fie un

proces continuu prin care se asigurǎ adaptarea organizaţiei la
cerinţele mediului extern.
 Elemente structurale
• Pentru a înţelege structura unei organizaţii,
precum şi acţiunile şi deciziile manageriale
care o creează este necesar să fie luate în
considerare patru elemente care o definesc:
- specificaţiile postului;
- principiile departamentării;
- ponderea ierarhică (aria de control);
- delegarea de autoritate.
 Postul
• reprezintǎ cea mai simplǎ subdiviziune
organizatoricǎ ce poate fi definitǎ ca ansamblul
obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi
responsabilitǎţilor care, în mod regulat, revin
spre exercitare unui salariat.

• Componentele postului:
- sarcina
- responsabilitatea
• Sarcina este un proces de muncǎ simplu sau o
componentǎ de bazǎ a unui proces de muncǎ
complex, care prezintǎ autonomie
operaţionalǎ, fiind efectuatǎ, de regulǎ, de o
singurǎ persoanǎ. Sarcinile constituie
componentele cele mai dinamice ale postului,
la nivelul lor manifestându-se cu prioritate
schimbǎrile calitative ce impun modificǎri în
structura organizatoricǎ.
• Responsabilitatea - reprezintǎ obligaţia
ce revine titularului postului pe linia
îndeplinirii obiectivelor individuale şi a
efectuǎrii sarcinilor aferente. Ea
concretizeazǎ atitudinea ocupantului de
post faţǎ de modul de realizare a
sarcinilor şi obiectivelor individuale.
 Funcția

• În funcţie de natura şi amploarea obiectivelor,

sarcinilor, competenţelor şi responsabilitǎţilor
se deosebsc douǎ tipuri principale de funcţii:
de conducere şi de execuţie.
• Funcţia de conducere are ca şi caracteristicǎ o sferǎ mai largǎ de competenţe şi
responsabilitǎţi ce se referǎ la obiectivele colectivului condus, rezultând sarcini
de previziune, organizare etc. a activitǎţii altor persoane. Funcţiilor de
conducere sau manageriale le sunt specifice atributele de prevedere, organizare,
coordonare, antrenare şi evaluare-control ce se reflectǎ în luarea de decizii
referitoare la munca altor persoane.

• Funcţia de execuţie se caracterizeazǎ prin obiective individuale limitate, cǎrora

le sunt asociate competenţe şi responsabilitǎţi mai reduse, sarcinile încorporate
neimplicând luarea de decizii privind munca altor titulari de posturi; aici se
regǎsesc sarcini, competenţe şi responsabilitǎţi a cǎror desfaşurare implicǎ
transpunerea în viaţǎ a deciziilor emise de titularii posturilor de conducere.
 Compartimentul
• Compartimentul este componenta rezultatǎ din
agregarea unor posturi cu conţinut similar şi/sau
complementar.
• Se defineşte ca ansamblul persoanelor care
desfaşoarǎ activitǎţi omogene şi/sau
complementare care contribuie la realizarea
aceloraşi obiective derivate şi subordonate
nemijlocit aceluiaşi manager.
 Relaţiile organizaţionale

• Relaţiile organizaţionale sunt alcǎtuite din

ansamblul legǎturilor care se stabilesc între
componentele structurii, instituite prin
reglementǎri oficiale.
 Tipuri de relaţii de autoritate:
• Relaţiile ierarhice prin care se stabilesc
raporturile nemijlocite de subordonare dintre
titularii posturilor de conducere (manageriale) şi
cei ai posturilor de execuţie, situate pe un nivel
ierarhic inferior, asigurându-se unitatea de
acţiune a organizaţiei.
• În virtutea lor, organizaţia poate fi reprezentatǎ
sub forma unei piramide ierarhice a carei
înalţime este variabilǎ în funcţie de “densitatea”
relaţiilor ierarhice.
• Relațiile funcţionale se stabilesc între
douǎ compartimente de muncǎ, dintre
care unul are asupra celuilalt autoritatea
funcţionalǎ, concretizatǎ prin
transmiterea de regulamente, indicaţii,
proceduri, situaţii, prescripţii etc. din
domeniul sǎu de specialitate.
• Relatiile funcţionale reprezintǎ
modalitatea prin intermediul cǎreia
compartimentele funcţionale influenţeazǎ
activitatea altor compartimente.
• Relaţiile de stat major iau naştere ca
urmare a delegǎrii sarcinilor, autoritǎţii şi
responsabilitǎţii de management de nivel
superior unor persoane sau colective în
vederea soluţionǎrii unor probleme
complexe ce afecteazǎ obiectivele unuia
sau mai multor compartimente.
 Relaţiile de cooperare

• se stabilesc între posturi situate pe acelaşi

nivel ierarhic, dar în compartimente
diferite, ca urmare a necesitǎţii de a
realiza în comun unele sarcini sau acţiuni
complexe.
 Relaţiile de control

• Apar între organismele specializate şi

care deţin atribuţii în efectuarea
controlului şi celelalte subdiviziuni
organizaţionale ale instituţiei.
 Relaţiile de reprezentare

• se stabilesc între managerii de nivel superior

sau reprezentanţii autorizaţi ai organizaţiei şi
reprezentanţii unor organizaţii profesionale,
sindicale din organizaţie ori persoane fizice şi
juridice din afara acesteia.
 Ponderea ierarhicǎ

• Ponderea ierarhicǎ reprezintǎ

numǎrul de persoane aflate în
subordonarea directǎ a unui manager.
 Nivelurile ierarhice
• Nivelurile ierarhice se definesc ca ansamblul
subdiviziunilor organizatorice de același fel, plasate
pe linii orizontale, la aceeaşi distanţǎ faţǎ de
managementul de vârf al organizaţiei.

• Factorii de influenţǎ ai numărului de niveluri

ierarhice sunt: dimensiunea organizaţiei, diversitatea
activitǎţii şi a atribuţiilor, factori cu influenţǎ direct
proporţionalǎ asupra numărului de niveluri ierarhice;
competenţa managerilor care influenţeazǎ invers
proporţional numǎrul nivelurilor ierarhice.
 Linia ierarhică / de comandă
• Linia ierarhică / de comandă este o linie de autoritate
neîntreruptă, care se manifestă de la vârful organizaţiei până
la nivelurile inferioare, de bază ale acesteia separând
funcţiile de conducere de cele de executie.

• Linia de comandă nu poate exista fără conceptele de

autoritate (care se referă la autoritatea oficială obţinută prin
poziţia managerială ocupată) şi de unitate de comandă
(conform căreia un subordonat trebuie să aibă numai un
superior faţă de care este direct răspunzător).
 Organigrama
• Organigrama este traducerea formală (în
general scrisă şi reprezentată sub forma de
schemă) a opţiunilor de repartizare a autorităţii
şi a responsabiliăţilor în cadrul unei
organizaţii, a unei administraţii sau a întregii
entităţi administrate.
• Organigrama reprezintă o descriere grafică a
structurii de organizare.
• Conţinutul organigramei este dat în special de
prezentarea funcţiilor de conducere și a
compartimentelor.

• Organigrama evidenţiază numărul maxim de

posturi pentru fiecare departament, gradul de
încărcare a diferitelor funcţii de conducere,
numărul liniilor de subordonare, relaţiile între
funcţii şi departamente.
 Tipuri de organigrame

• funcţionale (cuprind funcţiile

managementului);

• divizionale (cuprind segmente strategice

grupate pe servicii);

• matriceale (o împletire între funcţii şi

segmente strategice, la care se integrează şi
alte criterii).
• Regulamentul de organizare şi funcţionare a
organizaţiei din sectorul public. Acesta statuează
obiectivele, drepturile şi obligaţiile organizaţiei,
modul cum funcţionează şi se perpetuează etc.

• Regulamentul de ordine interioară stabileşte regulile

comune pe care angajaţii trebuie să le respecte
pentru ca organizaţia să îşi poată îndeplini misiunea
şi să i se atingă scopul.

• Fişa postului defineşte suma atribuţiilor şi

competenţelor ocupanţilor posturilor la care se
referă.