CURS 3

3 ŞCOALA ARUNCĂRII
Obiectivele şcolii aruncării
- însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin azvârlire, împingere
şi lansare;
- formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare a întregului corp, prin
acţiunea membrelor inferioare, a trunchiului şi a braţelor;
- dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare în efortul final;
- formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final;
- formarea capacităţii de a depăsi obiectul, avansând partea inferioară a
corpului în raport cu partea superioară;
- dezvoltarea forţei trunchiului, trenul superior şi a membrelor superioare (5).

Metodica predării – invatarii tehnicii principalelor elemente ale aruncărilor

Clasificarea exerciţiilor de aruncare. Aruncarea tip împingere, tip lansare şi
tip azvârlire.
Succesiunea metodica pentru invatarea exerciţiile înşcoala aruncării:
1. Aruncarea tip împingere.
▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus, dinapoi-înainte.
- Este pregătitoare pentru aruncarea greutăţii (sfera metalică) care se
eliberează prin împingere de la umăr.
- Stând depărtat, câte doi faţă în faţă, cu picioarele la acelaşi nivel, apoi cu unul
întins în faţă cel din spate uşor flectat din genunchi:
- Împingerea mingii umplute cu o mână de la piept;
- Acelaşi exerciţiu peste o bară la înălţimea mai mare decât a elevului;
- Împingerea mingii umplute cu o mână de la umăr se urmăreşte un unghi
optim de 45˚;
- Acelaşi exerciţiu peste o bară la înălţimea mai mare decât a elevului;
- Împingerea mingii umplute în perete:
1
  Cu ambele mâini de la piept;
 Cu o mână de la umăr.
- pase în doi, prin împingerea mingii umplute peste plasa de volei.
Pentru localizarea mişcării la nivelul trenului superior.
Şezând depărtat:
- Împingerea mingii umplute cu două mâini de la piept;
- Idem cu o mână de la umăr.
Stând pe un genunchi (cel din partea braţului de aruncare), celălalt picior
sprijin în faţă, semiîndoit.
- Împingerea mingii umplute cu o mână de la umăr.
- - aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziţii, cu ambele
braţe şi cu un braţ;
- - aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi
cu un braţ;
- - împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de
eliberare.
- Exerciţiile din şcoala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi
medicinale de 2kg, 3kg, 4kg.
2. Aruncarea tip lansare.
▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracţiune de jos în sus, dinapoi-înainte, pe o
traiectorie curbilinie. Discul şi ciocanul (cu ambele braţe) se eliberează prin
lansare. Exerciţiile din şcoala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi
medicinale de 2kg, 3kg, 4kg.
Stând faţă în faţă cu picioarele depărtate:
- Aruncarea mingii umplute cu ambele mâini, de jos – înainte.
- Execuţia asemănatoare cu lansarea ei de jos din lateral – spate.
Stând depărtat, cu spatele pe direcţia de aruncare:
- Aruncarea mingii umplute cu ambele mâini înapoi peste cap.

2
 Stând depărtat, cu umărul opus pe direcţia de aruncare cu braţele întinse spre
înapoi execuţie cu răsucirea trunchiului în jurul unui ax imaginar spre direcţia
de lansare.
- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faţa pe direcţia de
lansare, prin tracţiune de jos, din lateral-înapoi (dreapta şi stânga);
- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcţia de
lansare, cu ambele braţe şi cu un braţ;
- Execuţia asemănătoare cu o mână.
- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcţia de
lansare, prin tracţiune pe deasupra umărului;
- Aruncarea mingii umplute cu două mâini dintr-o parte şi din cealaltă( spre
stânga, sau spre dreapta).
- Aruncare cu piruetă simplă.
- Aruncarea mingii praştie,( mingea medicinală se află într-o plasă cu priză la
mâner) a bastoanelor şi altor obiecte uşoare.
- aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu
un braţ;

Fig.5 Aruncări cu ambele braţe (3,5)

Sunt exerciţii pregătitoare pentru aruncarea discului, a ciocanului şi

aruncarea greutăţii cu elan circular.
3 Aruncarea tip azvârlire.
▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o traţiune liniară, dinapoi-înainte şi de jos
în sus. Mingea de oină se eliberează prin azvârlire. (Exerciţiile sunt pregătitoare
pentru proba de aruncare a suliţei)
3
 - Stând cu piciorul opus braţului aruncător în faţă (sprijin dublu):
- Aruncarea mingii mici de la un elev la un partener plasat la distanţa de
10-15m;
- Aruncarea mingii mici peste plasa de volei;
- Aruncarea mingii mici la un perete peste o linie la o înăltime de peste 3m.;
- Aruncarea mingii mici din mers şi oprire în sprijin dublu;
- Exerciţiul asemănător din alergare;
- Aruncare la ţintă sub formă de întrecere;
- Aruncare la distanţă sub formă de întrecere;

Fig. 6 Aruncarea mingii de oină, (6)

Ex: Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucişat, fig.6, (Tatu T., Sabău I.,
Stănescu I., 1994).

III. SISTEMUL STRUCTURAL TEHNIC AL ACŢIUNILOR MOTRICE

ÎN ATLETISM ANALIZATE BIOMECANIC

„Organizarea acţiunilor motrice cu o succesiune raţională, formează sistemul

structural al tehnicii fiecărei probe atletice. Angrenarea forţelor interne şi externe
în acţiunilor motrice contribuie la realizarea unor performanţe, care, cu cât sunt
mai mari, cu atât solicită o participare mai mare a tuturor forţelor. Prin analiza
biomecanică a realizării mişcării ce compune tehnica unei probe se contribuie la
aprecierea obiectivă a stadiului atins de atlet” (6).

4
 Tehnica unei probe se bazează pe faptul că biomecanica ne pune la
dispoziţie principii şi reguli generale cu ajutorul cărora putem construi un model
“ideal” teoretic al tehnicii, deoarece în activitatea practică, fiecare atlet încadrează,
sau încearcă, în structura “modelului” (din punct de vedere al elementelor de bază
din tehnică) dar se observă şi suficiente elemente diferenţiate, datorate
particularităţile individuale, morfo -funcţionale, psiho-motrice ceea ce duce la
realizarea unui “stil” propriu.
Din punct de vedere teoretic tehnica sportivă cuprinde un sistem de mişcări
mecanice de aceea este necesar să cunoaştem şi să ţinem seama de următoarele
aspecte (după T. Titus, 1997):
a) deplasarea masei corpului în întregime şi a segmentelor sale în spaţiu şi timp
(s-t);
b) relaţia dintre viteză şi timp (v-t);
c) relaţia dintre acceleraţie şi timp (a-t);
d) relaţia dintre forţă şi timp (f-t).
e) traiectoria C.G.M.în actul motor tehnic.
Aspectele mai importante, de ordin kinetic, deplasarea în timp şi spaţiu, a
corpului în întregime şi a unor segmente se fac prin studiul forţelor care produc
mişcarea, precum şi aspectele dinamice caracteristice mişcărilor corpului omenesc
în întregime sau a segmentelor privesc:
a) traiectoria mişcării;
b) viteza mişcării;
c) ritmul mişcării.

5
 a) Traiectoria mişcării este caracterizată prin linia prin care se mişcă un
punct material şi determină un unghi,o direcţie, lungime, formă. Direcţia se referă
la mişcările efectuate faţă de planurile corpului (înainte, înapoi, dreapta, stânga,
sus, jos). În cadrul deplasării corpului în spaţiu apar planuri sau puncte de referinţă
din afara corpului. Lungimea şi amplitudinea mişcării se referă la distanţa parcursă
de întregul corp sau de părţi ale corpului, iar forma traiectoriei este dată de
rezultatul mişcărilor rectiliniu sau curbiliniu, precum şi unghiurile de acţionare.
b) Viteza mişcării reprezintă lungimea spaţiului parcurs într-o unitate de
timp. În practica atletismului, avem în vedere atât viteza de deplasare a întregului
corp cât şi viteza de mişcare a diferitelor segmente sau părţi ale corpului. În cazul
vitezei de deplasare a întregului corp se are în vedere un sistem complex de
mişcări. Astfel, deşi există o corespondenţă lineară între “frecvenţa” şi coordonarea
mişcărilor braţelor şi picioarelor ca segmente separate ale corpului, în cadrul
mişcării braţelor şi picioarelor într-o alergare, viteza deplasare a întregului corp
poate fi diferită.
Diferitele segmente sau părţi ale corpului prezintă o viteză de mişcare ce
poate fi tratată ca:
 viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor) ce se întâlneşte în acţiunile cu
caracter ciclic;
 viteza de execuţie întâlnită în cadrul unei acţiuni aciclice.
c) Ritmul mişcării reprezintă o caracteristică temporală a mişcării ce constă
în accentuarea periodică, după anumite reguli, a unora dintre elementele ce
compun mişcarea. Ritmul este întâlnit atunci când:
 părţile componente nu sunt identice din punct de vedere al desfăşurării
lor în timp şi spaţiu;
 părţile componente ce se repetă pot fi măsurate temporal;
 mişcarea este formată din părţi relativ distincte.
Când analizăm desfăşurarea actelor motrice care compun tehnica unei probe
atletice trebuie să ţinem seama de forţele care acţionează asupra corpului uman pe
parcursul execuţiei.
6
 Forţa este definită ca fiind o mărime ce caracterizează acţiunea mecanică
exercitată de un sistem fizic asupra unui corp, putând duce la modificarea stării de
repaus sau mişcare a acestuia sau la deformarea lui (Mic dicţionar enciclopedic,
1972).
Prin sistemul neuro-muscular datorită contracţiilor musculare, se poate
provoca deplasarea întregului corp sau doar a unor părţi ale sale. Forţele care
acţionează în legătură cu corpul omenesc se împart:
a.” Forţe interioare – produse în special datorită contracţiilor musculare.
Forţele interioare reprezintă sursa de energie care modifică poziţiile relative ale
segmentelor corpului, forma acestora, precum şi deplasarea cu diferite viteze şi în
diferite direcţii a întregului corp. Se întâlnesc trei categorii de forţe produse de
contracţiile musculare:
 forţe motoare – ce apar atunci când produsul dintre putere şi braţul ei de
pârghie este mai mare decât produsul dintre rezistenţă şi braţul de pârghie
a acesteia;
 forţe statice – se referă la egalitatea dintre cele două puteri – motoare şi
rezistente;
 forţe rezistente – ce apar atunci când produsul dintre putere şi braţul ei de
pârghie este mai mic decât produsul dintre rezistenţă şi braţul ei de
pârghie.
Forţele motrice şi forţele rezistente formează în practică forţele dinamice.
b. Forţele exterioare – nu aparţin corpului şi pot fi întâlnite:
 forţa de greutate – reprezintă forţa cu care masa corpurilor este atrasă pe
pământ, datorită acceleraţiei gravitaţionale. Forţa de greutate, mai simplu greutatea
corpului, se manifestă ca forţă rezistentă ce trebuie învinsă în oricare schimbare a
poziţiei centrului general de greutate, în deplasarea corpului sau în manevrarea
diferitelor obiecte atletice. Forţa de greutate acţionează pe verticală.
Învingerea forţei de greutate se face cu ajutorul forţelor interioare care
acţionează asupra punctelor exterioare (de sprijin, de reazem).

7
 Precizăm că există un raport direct proporţional între forţele interioare
(contracţia muşchilor) care acţionează, pe de o parte, şi între masa corpului
deplasat pe o anumită amplitudine, pe de altă parte.
 forţa de inerţie – reprezintă reacţia corpului asupra acelui care îi
imprimă acceleraţia.
Este întâlnită în cazul în care se efectuează o mişcare curbilinie datorată
forţei centrifuge (centripete).
 forţele de reacţie ale reazemului – aşa cum prezentam mai devreme
contracţia musculară poate schimba starea de repaus sau de mişcare
numai atunci când se sprijină pe un suport rigid oarecare” (6).
Menţionăm că forţa de reacţie a reazemului răspunde cu o forţă egală de
sens opus, reacţionând ca forţă exterioară de producere a mişcării.
Între forţele interioare şi reacţiile reazemului, atunci când suprafaţa este
rigidă, fermă, fără denivelări, se întâlnesc următoarele relaţii:
 sunt egale ca intensitate, pe aceeaşi direcţie trecând prin punctul de
contact cu solul, simultane în timp și de sens contrar.
( Dyzson G.H.G., 1964 ;Cibu Mihailă, Neamţu M., Ionescu-Bondoc D., Scurt C.,
Nechita F., 2008).

BAZELE TEHNICE ALE PROBELOR DE ATLETISM

Bazele tehnicii ale probelor de alergări
Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător.
Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de viteză în mod
special, nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii
mişcărilor pasului) ci, şi mai ales, după forţele care intervin în desfăşurarea ei,
adică după dinamica acestora.
Ca atare, evoluţia cinetică a mişcărilor, urmează doar o componentă a
tehnicii cu caracter spaţio-temporal, în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de
viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice, procese
integrate de altfel evoluţiei cinetice. Se poate deci afirma că, tehnica înseamnă în
8
esenţă, exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice.
Când analizăm tehnica, luăm în considerare două aspecte importante care
influenţează rezultatul final, în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume:
tehnica pasului şi tehnica probei.
Analiza tehnicii pasului alergător
Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi perfecţionarea
deprinderii motrice specialităţii respective şi la consolidarea acestei deprinderi în
aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs.
Alergarea este un mijloc de locomoţie, care se realizează prin mişcări
ciclice, de treceri succesive de pe un picior pe celălalt, în aşa fel încât să realizeze
o fază de zbor între fiecare contact cu solul.
În analiza tehnică, pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme
şi anume:
- Pasul alergător simplu.
- Pasul alergător dublu.
- Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor
realizate de membrele inferioare, între două contacte
- perioada de sprijin;
- perioada de pendulare.
În timpul fiecărei perioade, mişcarea piciorului se analizează în trei momente
considerate a fi cele mai importante, deoarece : este constituit din totalitatea
acţiunilor şi poziţiilor determinate de acesta, cuprinse între cele două sprijine
succesive, simetrice, existente pe picioare opuse. Deci, un pas alergător simplu
cuprinde un sprijin unilateral (pe un picior), o fază de zbor şi aterizarea care, se
execută pe celălalt picior.
Probele de alergări sunt compuse din mişcări ciclice în care doi paşi
consecutivi (pas dublu) constituie un ciclu motric. Analiza pasului alergător de
viteză ia în considerare ambele faze realizate de un picior, prin perioada de sprijin
şi perioada de pendulare.

9
Avansarea în spaţiu este o urmare a împingerii alternative (propulsiei) executate în
faţa de sprijin posterioară. Faza de sprijin şi faza de zbor sunt la baza ciclului
motric al alergării. Alergarea este cu atît mai economică cu cît energia este folosită
mai mult numai pentru învingerea rezistenţelor opuse avansării rectilinii (rezistenţa
solului, rezistenţa aerului, rezistenţa rezultată din necesitatea coordonării
interdependente a diferitelor părţi ale corpului, rezistenţa rezultată din oscilaţiile
verticale ale C.G.C., rezistenţa gravitaţională).
Alternanţa rapidă între contracţia şi relaxarea musculaturii rezolvă aceste
probleme ducînd şi la realizarea unei alergări economice.
Structura pasului alergător dublu
- Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor
realizate de membrele inferioare, între două momente identice ale aceluiaşi
picior, considerat ciclu complet (doi paşi simpli). Analiza ia în considerare
ambele faze realizate de un picior, prin: perioada de sprijin şi perioada de
pendulare
În timpul fiecărei perioade a alergării , mişcarea piciorului se analizează în
trei momente considerate a fi cele mai importante, astfel:
 perioada de sprijin este analizată prin trei faze sau momente. Analiza
începe din momentul în care piciorul atinge solul, moment în care
proiecţia C.G.G. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi faţă de
punctul de contact.
 faza de amortizare sau aterizarea; luarea contactului cu solul se face pe
partea exterioară a piciorului şi apoi suprafaţa de sprijin creşte
cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul
verticalei.
În momentul contactului cu solul, corpul alergătorului acţionează asupra
solului cu o forţă (F), care se descompune în forţa tangenţială (Ft) paralelă cu
solul şi forţa normală (Fn) perpendiculară pe sol. În acelaşi timp, solul (reazemul)
acţionează asupra corpului alergătorului cu o forţă egală dar de sens contrar, care
se numeşte forţă de reacţie (R) a reazemului, care la rândul ei se descompune în:
10
forţa de reacţie normală (Rn), perpendiculară pe sol şi în sus şi forţa de reacţie
tangenţială (Rt), paralelă cu solul şi egală cu forţa tangenţială (Ft), dar de sens
contrar.
În acest moment, forţa de reacţie a reazemului R, îndreptată în sus şi
înapoi, are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. Aşadar, amortizarea
constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin
măsuri de execuţie tehnică. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape
de proiecţia pe sol a centrului de greutate, pentru a reduce cât mai mult posibil
acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială.
 momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala
ridicată din
punctul de sprijin. În această fază, cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie
verticală, dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai
mare. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate, raportată
la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică.
 faza de impulsie se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să
părăsească
solul la terminarea impulsiei, mai exact în momentul în care centrul de greutate
depăşeşte verticala; această fază este pozitivă în acţiunea piciorului de sprijin, prin
aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei
normale şi reacţiei tangenţiale, care este forţa de reacţie. Efectul de acceleraţie
creşte treptat odată cu înaintarea corpului. Faza de impulsie este faza activă a
alergării, pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi
mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare).
Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăseşte solul, după
finalizarea impulsiei. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau
momente de referinţă în analiza tehnică.
 faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului
pendulant

11
(care tocmai a terminat impulsia), cât mai rapid şi economic spre înainte. Pentru a
realiza această acţiune, trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului, îndoind
genunchiul piciorului pendulat, prin flexia gambei pe coapsă.
 momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul
de
sprijin, flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. Pentru ca faza
următoare
să fie eficientă, în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să
depăşească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel, în faza
următoare, avântarea genunchiului spre înainte, poate ajunge în punctul maxim în
acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin.
 faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de
greutate, şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant, depăşeşte în plan anterior
genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim
al avântării genunchiului spre înainte. Unghiul dintre coapsă şi gambă începe să
crească, în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte, acumulând o inerţie care
se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin. Şi aici coapsa urcă, cu atât mai
sus cu cât viteza alergării este mai mare.
La viteze mari, când piciorul pendulant finalizează avântarea, şi începe faza
de zbor, coapsa ajunge aproape de orizontală, astfel încât planul vertical al gleznei
să nu depăşească spre înainte planul vertical al genunchiului.
 faza de zbor în alergare se desfăşoară între două perioade de sprijin,
respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior, corpul
alergătorului nu realizează vreun contact cu solul, ceea ce înseamnă că
acesta se află în perioada de zbor. Zborul începe în momentul în care
piciorul de impulsie părăseşte solul, iar membrele inferioare acţionează în
direcţii opuse. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre
înainte faţă de bazin şi ca urmare a accelerării din finalul impulsiei,
realizează tripla flexie, scurtând la maxim pendulul acestuia, pentru a putea
fi dus foarte repede spre înainte, unde va trebui să realizeze avântarea pentru
12
 pasul următor. Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi
faţă de bazin prin întinderea genunchiului într-o mişcare de "călcare agăţată"
din înainte spre înapoi foarte activă, spre următoarea fază de amortizare.
Oscilaţiile corpului în alergare, fig.7
Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor segmentelor corpului în
diferite planuri şi anume: verticale, laterale, transversale.
 oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate
momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului, în perioada de sprijin şi sunt
mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. Diferenţa de nivel dintre aceste două
faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care
este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de
semifond şi fond. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o "alergare
sărită", situaţie nefavorabilă deplasării rapide.
 oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea
greutăţii corpului de pe un picior pe altul; ele se evidenţiază în alergare, în
momentul verticalei, când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin;
trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi
puncte ale piciorului opus. În practică, aceste oscilaţii se compensează prin
înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare). Oscilaţiile laterale sunt
evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg), dacă
alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează; aceste oscilaţii nefavorabile
alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin
rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin.
 oscilaţiile transversale - se formează în plan orizontal şi sunt datorate
proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie, când partea oscilantă a
bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin; ele au loc în plan
transversal şi sunt considerate utile în alergare, în anumite limite, pentru că
favorizează impulsia în pasul de alergare. Oscilaţiile transversale prea mari, cauzate
de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant, duc la scăderea
frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă, a vitezei.
13
Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens
opus (braţ şi picior opus) (fig.7).

Fig.7 Oscilaţiile corpului în alergare, (7, Lucaciu, Gh.)

Fig.8 Analiza vectorială a forţelor în pasul dublu de alergare, (7, Lucaciu, Gh.)

Fig. 9 Poziţia piciorului pendulant în momentul verticalei

(A – corect; B - incorect) Fig.10 Momentul finalizării
impulsie

14
15