CALITATILE MOTRICE

VITEZA

Definiţie - este capacitatea organismului de a efectua cu rapiditate mişcări simple sau în

combinaţii diverse, cu întreg corpul sau numai cu unele segmente ale acestuia. Factorii limitativi
sau factorii care condiţionează valoarea indicilor de viteză sunt: mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, deci rapiditatea alternării lor pe scoarţa cerebrală, având ca
efect contracţia şi relaxarea grupelor musculare implicate în efectuarea anumitor mişcări;
acuitatea organelor receptoare, exprimată prin viteza de depolarizare a membranei analizatorilor;
viteza de transmitere a influxului nervos pe calea nervilor aferenţi şi eferenţi; capacitatea de
decodificare, de analiză şi emitere a răspunsului adecvat şi de recodificare a semnalului la nivelul
scoarţei cerebrale; viteza de contracţie a muşchiului implicat în efort, care se află în strânsă
legătură cu tipul fibrei musculare care formează muşchiul (fibrele albe F.T. sunt apte de eforturi
de viteză) şi cu cantitatea de ATP şi CP (substanţele care stau la baza producerii energiei
musculare); capacitatea de coordonare intramusculară (a fibrelor ce compun un muşchi) şi
intermusculară (a muşchilor sinergici, care contribuie la efectuarea unei anumite mişcări);
lungimea segmentelor implicate în efectuarea mişcărilor (segmentele mai scurte sunt capabile de
execuţii mai rapide) şi nivelul de dezvoltare a celorlate calităţi motrice.

Formele de manifestare:

a) viteza de reacţie (timpul de latenţă, viteza reacţiei motrice) reprezintă timpul necesar
pentru a răspunde unui excitant oarecare printr-o contracţie musculară. Valoarea ei nu
influenţează valoarea altor forme de manifestare ale vitezei (nu produce transferuri, nici
pozitive, nici negative).
Viteza de reacţie depinde de: calitatea analizatorilor,  viteza de transmitere a semnalului
pe căile motorii senzitive (aferente) - ereditară;  decodificarea, analiza şi emiterea
răspunsului adecvat, viteza de transmitere a semnalului pe căile nervoase motorii
(eferente) - determinată genetic; excitarea plăcii neuro-motorii.
b) viteza de execuţie - reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o mişcare singulară (timpul
scurs de la începerea şi până la terminarea unei mişcări, de regulă aciclice).

c) viteza de repetiţie - considerată ca o variantă a vitezei de execuţie şi care reprezintă frecvenţa

unei mişcări (numărul de repetări ale unei mişcări ciclice sau aciclice într-o perioadă de timp
prestabilită); exemplu: numărul de paşi efectuaţi de un alergător de viteză într-o secundă, sau
numărul de pase executate între doi subiecţi într-un minut;

d) viteza de deplasare - variantă a vitezei de execuţie constând în timpul necesar parcurgerii unei
distanţe prestabilite (în alergare, pedalare, vâslire, etc.); viteza de deplasare este prezentă doar în
cazul miscărilor ciclice.

Procedee metodice de dezvoltare a vitezei

a) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri maximale constante, şi în condiţii normale;

b) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri alternative, prin schimbarea condiţiilor de

efectuare (dispozitive speciale, autocomandă, etc.);

c) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri supramaximale şi condiţii uşurate

(alergare la vale sau cu vântul din spate, reducerea amplitudinii mişcărilor, repetări cu materiale
mai uşoare, etc.);

d) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri submaximale şi în condiţii îngreuiate

(alergare la deal sau cu vântul din faţă, cu îngreuieri, opunerea de rezistenţă, pase cu mingi mai
grele, etc).

ÎNDEMÂNAREA (capacitatea coordinativă)

Calitate motrice pe cât de complexă, pe atât de puţin studiată sub aspectul conţinutului şi
mecanismelor de perfecţionare, îndemânarea condiţionează atât însuşirea şi perfecţionarea
diferitelor deprinderi motrice cât şi dezvoltarea celorlalte calităţi motrice.

Ea este prezentă atât în faza de învăţare a deprinderilor motrice, cât şi în cea de perfecţionare, de
aplicare în condiţii variabile şi neobişnuite; dezvoltarea îndemânării permite orientarea în spaţiu
şi precizia actelor motrice, asigură restabilirea echilibrului dereglat, condiţionează coordonarea
mişcărilor diferitelor segmente ale corpului etc.

Toate acestea fac, ca o serie de specialişti s-o asimileze priceperilor motrice, alţii să-i conteste
prezenţa şi doar o parte a lor s-o enumere printre calităţile motrice de bază. Foarte mulţi
specialişti o definesc ca fiind capacitatea fiinţei umane de a efectua acţiuni motrice diverse, cu
grad de dificultate diferit, prin dirijarea economică şi precisă a mişcărilor, în concordanţă cu
situaţiile mereu schimbătoare din mediul înconjurător.

Definiţie - este capacitatea unui subiect de a-şi însuşi cu uşurinţă mişcări noi, de a le executa
precis şi economic în concordanţă cu condiţiile spaţiale şi temporale şi de a restructura şi adapta
bagajul motric de care dispune la condiţii noi, neprevăzute.

Factorii limitativi ai îndemânării sunt mai ales de ordin psihic: o gradul de coordonare a
activităţii diverşilor centri nervoşi din o scoarţa cerebrală; o calitatea analizatorilor, în special a
celor intero- şi proprioceptori, concretizată în capacitatea de a transmite informaţii asupra
gradului de încordare musculară, a tensiunii din muşchi şi tendoane, a stării de echilibru, etc.; o
capacitatea de anticipare a acţiunilor viitoare proprii sau ale adversarilor, ca şi a condiţiilor de
efectuare a mişcării; o memoria, imaginaţia, gândirea creatoare; o nivelul de dezvoltare a
celorlalte calităţi motrice; o volumul şi calitatea fondului de deprinderi motrice însuşite anterior.

Forme de manifestare:

a) îndemânarea generală - capacitatea de învăţare motrică rapidă şi eficientă, de efectuare

raţională şi creatoare a diverselor acţiuni motrice;

b) îndemânarea specifică - anumitor probe sau ramuri sportive, ca şi diverselor profesiuni,

manifestată diferit la nivelul diverselor părţi sau segmente ale corpului (ex: ambidextria specifică
jucătorului de baschet, uşurinţa de manevrare a balonului cu piciorul, în cazul jucătorului de
fotbal, etc.);
Procedee metodice de dezvoltare a îndemânării

a) efectuarea repetată a actelor şi acţiunilor motrice în condiţii constante, pentru consolidarea

stereotipului dinamic, creşterea eficienţei execuţiei, scăderea consumului de energie necesar prin
mobilizarea doar a grupelor musculare implicate în efort;

b) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii complexe, îngreuiate: segmentul

neîndemânatic, ridicarea centrului de greutate, acte şi acţiuni motrice suplimentare, executarea cu
două mâini în acelaşi timp (dribling), etc.;

c) efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în condiţii variabile, schimbătoare: suprafeţe diferite,

săli de dimensiuni diferite, micşorarea suprafeţei de joc, etc.

REZISTENŢA

Definiţie - rezistenţa este capacitatea psiho-fizică a organismului uman de a depune eforturi

musculare cu o intensitate ridicată şi eficacitate optimă, timp cât mai îndelungat, fără apariţia
oboselii sau cu învingerea acesteia.

Factorii limitativi ai rezistenţei: o structura muşchilor implicaţi în efort, fibrele musculare roşii
şi lente fiind favorabile efortului de rezistenţă; o capacitatea funcţională a aparatelor şi
sistemelor, cu precădere a celui cardio-respirator; o cantitatea şi calitatea resurselor energetice şi
enzimatice - ca suport al eforturilor de durată (rezervele de glicogen din ficat şi cele de lipide din
ţesuturi împreună cu enzimele care asigură degradarea lor şi resinteza ATP din muşchi); o
stabilitatea proceselor psihice fundamentale, menţinerea unui raport optim între excitaţie şi
inhibiţie; o rezistenţa nervoasă la eforturi lungi şi monotone, dârzenia, perseverenţa, etc.

Forme de manifestare

a) după natura activităţilor motrice depuse şi masa musculară angrenată în efort: rezistenţă
generală - apreciată independent de felul activităţii şi care presupune angrenarea în efort a  unor
mari mase musculare (peste 2/3 din totalul masei musculare a corpului); rezistenţa specifică -
caracteristică unui anumit tip de activitate motrică (sportivă sau profesională) şi  care, în funcţie
de totalul masei musculare angrenate în efort poate fi: regională sau locală.
b) după sursele de energie, modul de desfăşurare a proceselor oxidative şi durata efortului se
disting: rezistenţa anaerobă (de scurtă durată) - caracteristică eforturilor intense, cu o durată
cuprinsă între 45 secunde şi 2 minute; ea se bazează pe producerea energiei în absenţa
oxigenului (anaerobe); rezistenţa aerobă (de lungă durată) - caracteristică eforturilor cu o durată
ce depăşeşte 8 minute şi cu o intensitate relativ scăzută, aflată în raport invers proporţional cu
durata acestuia; rezistenţa mixtă (de durată medie) - caracteristică eforturilor desfăşurate în
condiţii de echilibru relativ al necesarului şi aportului de oxigen, cu o durată de 2 până la 8
minute şi evidenţiată de valori ale pulsului care depăşesc 130 bătăi pe minut.

Procedee metodice de dezvoltare a rezistenţei

Procedee bazate exclusiv pe variaţia volumului:

a) procedeul eforturilor uniforme - se execută o singură serie cu intensitate constantă; când

performanţa se îmbunătăţeşte, creşte volumul (distanţa, timpul de alergare, numărul de repetări),
intensitatea rămânând aceeaşi;

b) procedeul eforturilor repetate - se efectuează mai multe serii cu volum constant intensitatea
fiind permanent aceeaşi; pe măsură ce performanţele se îmbunătăţesc, creşte numărul de serii sau
volumul fiecărei serii, intensitatea rămânând constantă.

Procedee bazate exclusiv pe variaţia intensităţii:

a) procedeul eforturilor variabile - volumul efortului rămâne neschimbat (aceeaşi distanţă, acelaşi
timp, acelaşi număr de repetări), dar intensitatea creşte şi descreşte repetat pe parcursul
activităţii;

b) procedeul eforturilor progresive - volumul efortului rămâne constant, iar intensitatea se

modifică doar în sens de creştere. Procedeul “cu intervale“ (antrenament fracţionat sau cu
intervale) bazat pe variaţia ambilor parametri. Este un procedeu cunoscut şi folosit de multă
vreme în antrenamentul alergătorilor pe distanţe medii şi lungi din atletism (E. Zatopek, V. Kuţ,
R. Clarke, etc.). A fost fundamentat ştiinţific abia în 1962, de cardiologul Reindel şi
colaboratorii. În varianta clasică, presupune acoperirea de un număr de ori a unor distanţe
standard care, însumate într-o şedinţă de antrenament, să depăşească distanţa de concurs.
FORŢA

Definiţie - forţa este capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, de menţinere

sau de cedare în raport cu o rezistenţă internă sau externă, prin contracţii musculare.

Factori limitativi: grosimea muşchilor (secţiunea fiziologică, transversală a acestuia); 

numărul total al fibrelor musculare intrate concomitent în contracţie ca urmare a coordonării 
intramusculare; gradul de coordonare a muşchilor agonişti şi sinergici care acţionează
concomitent (coordonarea intramusculară), în cazul unor mişcări complexe; profilul psihic al
subiecţilor (capacitatea de concentrare, voinţă, motivaţie, etc.);  starea de funcţionare a
segmentelor de sprijin, a articulaţiilor şi ligamentelor;  sexul - masa musculară a bărbaţilor este
genetic superioară celei a femeilor datorită efectelor diferite  ale hormonilor sexuali, etc.

Formele de manifestare:

a) după masa musculară angrenată în efort: o forţă generală - obţinută prin angrenarea
principalelor mase musculare; o forţă specifică - obţinută prin contracţia acelor grupe musculare
ce participă la efectuarea unei anumite mişcări, caracteristică specializării sportive sau
profesionale.

b) în raport de masa corporală a subiectului: forţă maximă (absolută) - manifestată indiferent de

masa corporală proprie şi măsurată cu ajutorul dinamometrului, barei de haltere, etc.; forţă
relativă - raportul dintre forţa maximă şi masa corporală (greutate) a subiectului, deosebit de 
importantă în practicarea multor ramuri sportive (sărituri din atletism, gimnastică, patinaj artistic,
etc.).

c) în funcţie de natura contracţiilor musculare: forţă statică sau izometrică;  forţă dinamică sau
izotonică; forţă mixtă sau auxotonică.

Procedee metodice de dezvoltare a forţei

1. Procedeul cu încărcături Încărcăturile folosite în antrenamentul pentru dezvoltarea forţei sunt

de două feluri: greutatea propriului corp - flotări, tracţiuni, căţărări, genuflexiuni cu sau fără
săritură, sărituri; rezistenţe externe: bara de haltere; obiecte diverse - gantere, mingi
medicinale, saci cu nisip, pantofi sau centuri cu plumb, benzi elastice, extensoare, etc.; aparate
speciale: cadru izometric, helcometre, etc.; mediul ambiant: zăpadă, nisip, pantă, etc.; partenerul
(care poate opune o rezistenţă activă sau poate constitui “încărcătura”).

2. Circuitul – este un procedeu prin care se pot dezvolta forţa musculară şi forţa în regim de
rezistenţă, contribuind şi la dezvoltarea funcţiei cardio-respiratorii. În forma originală, circuitul
cuprindea 24 de exerciţii standard, din care se selectau 6 pentru un circuit scurt, 9 pentru mediu
şi 12 pentru circuitul lung, efectuate fără pauză între ele. Circuitul prezentă numeroase avantaje:
spaţiul în care se desfăşoară activitatea este relativ restrâns, iar materialele şi instalaţiile sunt
simple; exerciţiile sunt simple, de mare diversitate şi uşor de standardizat;  permite
activitatea simultană a unui număr mare de executanţi;  asigură desfăşurarea activităţii în
colectiv, dar cu posibilitatea dozării individuale şi a asigurării unui  ritm propriu de lucru.
Regula de bază în organizarea circuitului o constituie dispunerea atelierelor într-o ordine care să
asigure alternarea efortului diverselor grupe musculare (braţe - spate - abdomen - picioare - braţe
- etc.).

MOBILITATEA ARTICULARĂ ŞI SUPLEŢEA MUSCULARĂ

Definiţii În dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul, mobilitate este prezentat sub mai
multe forme din care amintim: “uşurinţa în mişcări, voiciune”, iar supleţea reprezintă
“proprietatea unui corp solid de a putea suferi mari deformaţii nepermanente, prin înconvoiere
sau prin torsiune sub acţiunea unor solicitări relativ mici; elasticitate”.

Mobilitatea – este “o caracteristică a motricităţii exprimată prin amplitudinea mişcărilor

efectuate”17 . Nicu Alexe (1993) defineşte mobilitatea ca fiind “ capacitatea omului de a utiliza
la maxim potenţialul anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul
articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu amplitudine mare”.

Supleţea – denumită şi flexibilitate de Weineck J. (1992) care o defineşte ca fiind “capacitatea

individului de a putea executa mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii”. În
urma definiţiilor şi aspectelor prezentate despre cei doi termeni, supleţea şi mobilitatea, putem
concluziona că sunt noţiuni complexe, ce pot fi considerate sinonimi, singura discuţie
contradictorie fiind că mobilitatea gestionează amplitudinea mişcărilor dată în principal de
suprafaţa articulaţiilor, iar supleţea scoate în evidenţă elasticitatea muşchilor, tendoanelor şi
ligamentelor. În confirmarea celor afirmate îl putem cita pe Erwin Hann, care în 1996 afirma că “
prin supleţe (mobilitate, flexibilitate), înţelegem capacitatea de a obţine un maximum de
posibilităţi din mobilitatea articulară.

Acest lucru depinde, bineînţeles de forma articulaţiilor, de lungimea şi de elasticitatea

ligamentelor, de rezistenţa lanţurilor musculare care trebuie să lucreze împotriva mişcării de
torsiune şi totodată de flexiune-extensie din jurul articulaţiilor.”

Cu alte cuvinte, supleţea şi mobilitatea depind: de starea de funcţionalitate a capsulei articulare, a

ligamentelor şi a tendoanelor, de forma suprafeţei articulare, de nivelul forţei musculaturii
antagoniste, de elasticitatea musculară şi ligamentară şi nu în ultimul rând de bagajul de
deprinderi motrice stăpânit, deci putem afirma, cu tărie, că cei doi termeni sunt sinonimi. Din
aceste motive considerăm a fi corect să folosim în continuare doar termenul de supleţe.

Factorii condiţionali ai supleţei: tipul articulaţiei – supleţea, în cadrul aceleiaşi articulaţii,

diferă de la un individ la altul, deşi ştim că în articulaţiile fixe mişcarea (mobilitatea) este
inexistentă, în cele semimobile este redusă şi în cele diartroze sferoide este foarte mare. Supleţea
poate fi ameliorată totuşi prin antrenament. masa musculară – hipertrofia musculară nu
diminuează capacitatea de întindere musculară, ci dimpotrivă o ameliorează şi implicit
îmbunătăţeşte supleţea. tonusul muscular şi capacitatea de relaxare – creşterea tonusului
diminuează capacitatea de întindere şi relaxare musculară prin creşterea rezistenţei musculare
intrinseci şi deci limitează mobilitatea în mişcare şi implicit performanţa. Insuficienta coordonare
a proceselor nervoase care reglează încordarea şi relaxarea muşchilor influenţează negativ asupra
nivelului mobilităţii. capacitatea de întindere musculară (elasticitatea) - de care depinde supleţea
se datorează componentelor conjunctive din structura muşchilor. capacitatea de întindere a
aparatului capsulo-ligamentar – supleţea depinde de rezistenţa tendoanelor şi a capsulelor
articulare. vârsta – supleţea se manifestă cu preponderenţă la copiii de vârstă mică, întrucât
musculatura, articulaţiile, tendoanele şi ligamentele nu au ajuns încă la maturitate. 17
Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România – volimul IV, pagina 253. sexul –
supleţea este mai crescută la femei datorită unei densităţi mai mici a ţesuturilor. S-a constatat
prin studii şi cercetări că persoanele mai tinere au mai multă mobilitate (maximum de mobilitate
la 15-16 ani – Mitra şi Mogoş 1980). starea de încălzire a aparatului locomotor şi chiar căldura
(încălzirea) influenţează evident supleţea articulară şi capacitatea de întindere musculară.
oboseala şi starea emoţională - influenţează semnifictiv performanţa mobilităţii. Starea
emoţională pozitivă are influenţe bune în manifestarea mobilităţii faţă de stările depresive care o
influenţează negativ. ritmul circadian – mobilitatea articulară măsurată dimineaţa este net
inferioară valorilor înregistrate după-amiaza sau seara (Grosser 1977).

Forme de manifestare

Teoreticienii în domeniu au stabilit mai multe forme de manifestare a supleţei, după diferite
puncte de vedere, însă ne vom opri doar asupra a două dintre acestea, şi anume: supleţea
generală – se referă la supleţea principalelor mari articulaţii ale corpului (ale centurii  scapulare,
coxofemurale, ale coloanei vertebrale) şi poate atinge parametri maximi numai în urma unui
antrenament specializat. supleţea specifică – se adresează doar unei anumite articulaţii
(articulaţia centurii scapulare).

Mijloace de acţionare pentru dezvoltarea supleţei o exerciţii active – sunt exerciţiile în care
segmentele se menţin sau se adaptează prin poziţii de mare amplitudine în care mobilizarea
pârghiilor osoase este realizată de musculatura agonistă în timp ce musculatura antagonistă
cedează controlat la întindere. Aceste exerciţii active sunt de două feluri: exerciţii statice - sunt
menţineri de poziţii în care regimul de lucru este dependent de forţa  musculaturii agoniste, dar
şi de rezistenţa la întindere opusă antagoniştilor; exerciţii active dinamice – sunt modalităţi
diferite de mobilizarea activă a segmentelor în cadrul  unor mişcări în care acţiunea musculară
este condusă sau realizată prin utilizarea inerţiei (balansări); se repetă 6-8 structuri de 10 -12 ori.
o exerciţii pasive – sunt utile obţinerii unor amplitudini articulare deosebite şi contribuie la
conştientizarea senzaţiilor şi percepţiilor din timpul întinderii, la reducerea tonusului muscular şi
la degajarea tensiunilor de pe traiectul nervos. Trebuie să dureze între 10–60 secunde, mărirea
duratei de menţinere făcându-se progresiv, în mai multe lecţii succesive, indicată fiind şi
repetarea aceleiaşi poziţii de 3-5 ori; o exerciţii mixte – sunt diferite combinaţii în care se găsesc
atât elementele specifice exerciţiilor pasive cât şi a celor active.
DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE

Deprinderile motrice Sunt “componente ale activităţii voluntare a omului care, prin exersare,
ating un randament înalt pe baza perfecţionării indicilor de execuţie (viteză, coordonare, precizie,
uşurinţă, automatizare)” - M. Epuran, 1976.

Caracteristicile deprinderilor motrice: sunt elemente ale activităţii voluntare a omului; 

după consolidarea stereotipului dinamic, se efectuează cu indici ridicaţi de stabilitate, precizie,
cursivitate, expresivitate, coordonare, uşurinţă şi rapiditate şi, prin aceasta, cu un consum redus
de energie; deprinderile motrice simple se pot automatiza complet, iar în cazul celor complexe
acest lucru se realizează parţial, ceea ce permite scoarţei cerebrale să controleze mai uşor
efectuarea lor, să treacă acest control în sfera subconştientului, atenţia putând fi îndreptată astfel
asupra unor aspecte colaterale (factori de mediu, adversari, coechipieri, etc.); controlul mişcării
şi corectarea acesteia, când este cazul, se realizează prin intermediul “aferentaţiei inverse“ (P. A.
Anohin), sau sistemului feed-back; în faza superioară a formării deprinderilor motrice, pe baza
interacţiunii organelor de simţ, a  capacităţii de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, iau
naştere senzaţii complexe, specifice diverselor probe sau ramuri sportive şi cunoscute sub
numele de “simţul mingii“,“simţul ştachetei“,“simţul porţii“, etc.; au o structură motrică fixă,
elementele înlănţuindu-se în acelaşi sens, orice schimbare a conţinutului  deprinderii conducând
la formarea, dacă este posibil, a unei noi deprinderi (exemplu: aruncarea greutăţii: eliminarea
elanului cu pas săltat caracteristic stilului O’Brien prin elanul prin piruetă a condus la apariţia
unui nou procedeu tehnic, a unei noi deprinderi motrice); în absenţa repetării, legăturile
temporare din scoarţa cerebrală ce stau la originea stereotipului dinamic  slăbesc ca intensitate,
deprinderea motrică“se destramă“ fără însă a se şterge complet; urmele lăsate de legăturile
temporare din scoarţă se pot reactualiza relativ repede în urma reluării şi repetării execuţiei;
deprinderile motrice se perfecţionează treptat, într-o perioadă cu atât mai mare cu cât sunt mai 
complexe şi în mod neuniform, cu atât mai puţin cu cât stadiul perfecţionării este mai avansat.

Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice

a) etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca obiective:
formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstraţiei şi
explicaţiei specialistului; formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării; 
descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi însuşirea separată a acestora; 
preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie; 

b) etapa consolidării - a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective: unificarea

elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în concordanţă cu 
caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării; întărirea legăturilor temporare din
scoarţa cerebrală prin exersarea independentă repetată, în condiţii  standard, a deprinderii
motrice; includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în
condiţii specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;
înlăturarea greşelilor atipice de execuţie;

c) etapa perfecţionării - având ca obiective următoarele: exersarea deprinderii în condiţii variate,

neobişnuite sau îngreuiate (micşorarea suprafeţelor, mărirea  tempoului, adversar activ, etc.);
exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii apropiate sau 
identice cu cele regulamentare; exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri
aplicative, etc.) şi de concurs (competiţii neoficiale sau oficiale).

Categoriile de deprinderi motrice - sunt stabilite pe baza mai multor criterii de clasificare:

a) după gradul de automatizare: - elementare - ce se pot automatiza complet, ele fiind totdeauna
deprinderi ciclice, cu lanţuri de mişcări care se repetă fazic: mersul, alergarea, pedalarea pe
bicicletă, înotul, vâslitul etc.); - complexe - ce nu se pot automatiza decât parţial, la nivelul unora
dintre elementele componente: săriturile şi aruncările din atletism, alergarea de garduri,
sporturile cu adeversar - scrimă, box, lupte, etc. şi jocurile sportive.

b) în funcţie de finalitate, de scopul în care sunt folosite: - generale - care la rândul lor se împart
în deprinderi motrice de bază (mersul, alergarea, săritura, prinderea-aruncarea) şi utilitar-
aplicative (târârea, căţărarea, escaladarea, echilibrul, împingereatracţiunea, ridicarea şi
transportul de greutăţi); - specifice unor probe şi ramuri de sport, concretizate în procedee
tehnice ale acestora.

c) după gradul de implicare a sistemului nervos central la formarea şi valorificarea lor: -

deprinderi motrice propriu-zise - în învăţarea şi consolidarea cărora nu intervin factorii de
ambianţă, ci doar elementele proprioceptive care se structurează temporal şi energetic pe baza
unei anumite “scheme“ cerebrale; ele sunt sinteze chinestezice reglate pe baza aferentaţiei
proprioceptive şi se consolidează prin repetări multiple stereotipe (elemente de acrobatică din
gimnastică, sărituri în apă, înot, alergări etc. dar şi cele aflate în curs de învăţare în condiţii
simplificate din schi, aruncări - atletism etc. - deprinderi perceptiv-motrice - care se efectuează
prin reacţii motrice corespunzătoare caracteristicilor stimulilor externi, ambientali; ele prezintă
grade diferite de complexitate şi cuprind procedeele tehnice din jocuri sportive şi sporturi din
luptă în faza de consolidare, elemente din tir etc. - deprinderi inteligent-motrice - procedeele
tehnice din sporturile cu adversar (tenis, badminton, jocuri sportive, sporturi de luptă - box, arte
marţiale, scrimă etc.) efectuate în condiţii de întrecere, de competiţie.

Priceperile motrice

Cei mai mulţi specialişti din domeniul Teoriei Educaţiei Fizice disting două tipuri de priceperi
motrice: priceperea motrică elementară şi priceperea motrică complexă.

Priceperea motrică elementară este considerată a fi prima fază a învăţării motrice, capacitatea
unui individ de a emite un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a capacităţilor motrice
dobândite anterior. Priceperea motrică complexă reprezintă, însă, faza superioară de valorificare
în condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice stăpânite de un subiect. Cu
alte cuvinte, priceperea motrică reprezintă un nivel nou, superior perfecţionării deprinderilor
motrice, concretizat în capacitatea de alegere şi aplicare în condiţii deosebite a celor mai
potrivite procedee tehnice specifice ramurilor sportive. Ele constituie unul din scopurile
procesului instructiv-educativ de educaţie fizică, formarea capacităţii de aplicare eficientă şi
raţională a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de viaţă, în competiţii sportive.

Caracteristicile priceperilor motrice: sunt componente ale activităţii voluntare a omului care
nu se pot automatiza; sunt dependente de experienţa motrică anterioară, de volumul de
deprinderi motrice stăpânit de subiect; sunt condiţionate de plasticitatea scoarţei cerebrale şi de
o serie de procese psihice precum gândirea  creativă, memoria, imaginaţia etc. pe care le şi
influenţează pozitiv. Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face prin
repetări standard pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin procedee metodice de tip
algoritmic, priceperile motrice se consolidează prin “problematizare“, prin crearea unor situaţii
noi şi dificile ce trebuie rezolvate motric
LECȚIA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Lecţia - forma organizatorică de bază: argumente şi cerinţe După cum arătam anterior, lecţia a
rămas şi astăzi forma de bază a organizării procesului de învăţământ, în general, deci şi a
procesului de educaţie fizică, pentru că:

a) are caracter obligatoriu şi un volum precizat prin planul de învăţământ care prevede structura
anului şcolar, conţinutul disciplinelor de învăţământ şi numărul de ore afectat fiecăreia;

b) are o durată stabilă, de regulă 50 de minute;

c) este condusă de către un specialist cu o pregătire adecvată;

d) se desfăşoară cu colective relativ constante ca număr şi relativ omogene ca vârstă şi nivel de

pregătire; e) se desfăşoară conform unui curriculum naţional care asigură o îndeplinire unitară a
obiectivelor educaţiei fizice şcolare.

În cadrul ei trebuie să se respecte, ca urmare a faptului că este condusă de către un specialist,

cerinţele generale ale conceperii, organizării şi desfăşurării sale, şi anume: - să fie considerată ca
o unitate a unui sistem sau ciclu de lecţii; - să se precizeze clar temele, obiectivele instructiv-
educative şi obiectivele operaţionale; - să se aleagă cele mai eficiente metode şi procedee
metodice; - să se aleagă cele mai eficiente şi atractive sisteme de acţionare; - să se asigure o
dirijare ştiinţifică a efortului, o dozare corespunzătoare a acestuia; - să se asigure folosirea
integrală şi eficientă a timpului afectat activităţii în cadrul lecţiei; - să se asigure o corelaţie
optimă între instruire şi educaţie, între informativ şi formativ; - să se asigure condiţiile de
aplicare a bagajului motric însuşit în activităţi concrete (întreceri, parcursuri aplicative, ştafete,
jocuri); - să se asigure, în paralel cu activitatea globală, şi posibilitatea activităţii individuale.

Tipologia şi structura lecţiei de educaţie fizică

În educaţia fizică şcolară, lecţia se prezintă sub mai multe forme sau tipuri întrucât şi numărul
variabilelor ce se iau în discuţie este mai mare, primând criteriile care ţin de sarcinile şi scopurile
didactice.
1. După locul ocupat în cadrul anului şcolar şi scopul general urmărit: - lecţia organizatorică sau
introductivă - - lecţia curentă - predominantă numeric; - lecţia bilanţ- de încheiere a situaţiei
şcolare semestriale şi anuale.

2. După numărul temelor abordate: - lecţia cu o temă; lecţia cu 2 sau 3 teme; lecţia cu 4 teme

3. După componentele tematice: - cu teme numai din deprinderi; cu teme numai din calităţi
motrice; cu teme combinate din calităţi şi din deprinderi motrice (2 sau 3 teme în total) - cel mai
des întâlnite în practică.

4. După numărul ramurilor de sport din care sunt selectate temele din deprinderi motrice: -
monosport; bisport; plurisport - temele fiind selecţionate din mai multe ramuri sportive, caz mai
rar întâlnit în practică întrucât presupune o bază materială deosebită.

5. După etapele metodice ale formării deprinderilor motrice: - de învăţare; de consolidare; de

perfecţionare; de verificare; mixte. Este de la sine înţeles că lecţiile pot avea variante de
combinare a diferitelor tipuri prezentate, în funcţie de obiectivele propuse, de condiţiile
materiale, de concepţia profesorului etc.

Astfel, o lecţie poate fi: - monosport cu două teme şi cu caracter mixt, - bisport cu două teme şi
caracter de consolidare, - cu trei teme, combinată, bisport şi cu caracter mixt etc. Structura lecţiei
de educaţie fizică se prezintă astfel:

1. partea pregătitoare - care are ca scop organizarea clasei în vederea începerii activităţii,
pregătirea funcţională şi neuro-musculară pentru efortul care urmează şi acţionarea în direcţia
dezvoltării fizice armonioase; are o durată de aproximativ 15 minute şi presupune parcurgerea
următoarelor secvenţe didactice; - organizarea colectivului de elevi - care vizează asigurarea unui
început organizat, captarea atenţiei elevilor, cunoaşterea unor variabile de moment (efectiv,
echipament, stare de sănătate) şi anunţarea temelor lecţiei; pe lângă mijloacele specifice
momentului didactic (raport, verificarea echipamentului etc.) pot fi prezente şi exerciţii scurte de
front şi ordine; - pregătirea organismului pentru efort - secvenţă obligatorie care vizează
creşterea treptată a temperaturii masei musculare, ridicarea valorilor marilor funcţiuni implicate
în efort, evitarea accidentelor articulare şi tendinoase, asigurarea unei stări optime de excitaţie a
scoarţei cerebrale, familiarizarea cu mediul ambiant etc.; se realizează prin exerciţii de front şi
formaţii, variante de mers şi alergare, exerciţii din şcoala săriturii şi aruncării, combinate cu
exerciţii de relaxare şi respiraţie; - influenţarea selectivă a aparatului locomotor - verigă
obligatorie în cazul prelucrării analitice a segmentelor corpului, mai ales a celor ce urmează a fi
implicate preponderent în efortul din partea tematică; ca parte de dezvoltare fizică armonioasă
are şi trebuie să-şi menţină caracterul obligatoriu la vârste mici (clasele I-VIII) şi poate fi
facultativă sau nepermanentă la clasele de liceu; se realizează prin exerciţii analitice, de regulă
sub forma unor complexe, efectuate liber sau cu obiecte uşoare.

2. partea fundamentală (tematică) a lecţiei - care cuprinde atâtea momente didactice câte teme
şi-a propus profesorul să abordeze în lecţie, respectând următoarele reguli metodice: -
dezvoltarea vitezei sau a îndemânării, dacă sunt programate, se realizează totdeauna în prima
parte a conţinutului tematic (veriga a patra); ele nu pot fi niciodată programate în aceeaşi lecţie; -
dacă este prevăzută învăţarea unei deprinderi motrice noi, aceasta se va programa ca prima temă
din deprinderi motrice (veriga a cincea, dacă am prevăzut dezvoltarea vitezei sau a îndemânării
sau veriga a patra dacă acestea nu sunt planificate); - dezvoltarea forţei sau a rezistenţei se
planifică totdeauna în ultima parte a conţinutului tematic (veriga a cincea dacă sunt două teme
sau a şasea dacă sunt prevăzute trei teme); ele pot fi planificate ca teme în aceeaşi lecţie dar, pe
cât posibil, acest lucru trebuie evitat; - dacă este prevăzută o temă de verificare (susţinerea unei
probe de control în vederea evaluării), aceasta va fi planificată în prima parte a activităţii
tematice (ceea ce exclude programarea învăţării unei deprinderi noi, în lecţia respectivă); - dacă
temele din deprinderi au ca obiective - consolidarea, pot fi programate în orice ordine, indiferent
de ramurile sportive cărora le aparţin (nu neapărat temă din atletism înaintea celei din joc
sportiv); programarea lor depinde de condiţiile materiale, de numărul de clase ce-şi desfăşoară
concomitent activitatea pe baza sportivă etc.

3. partea de încheiere care presupune: - revenirea organismului după efort, în sensul

restabilirii treptate a marilor funcţiuni la valori apropiate de cele dinaintea începerii lecţiei,
întrucât încetarea bruscă a unei activităţi fizice intense provoacă o excitaţie nervoasă care-i va
împiedica pe elevi să se concentreze la lecţiile care urmează în program (mai ales când aceasta s-
a încheiat cu o întrecere, o ştafetă sau un joc sportiv), va provoca o transpiraţie inconfortabilă în
continuare, o dispariţie mai lentă a stării de oboseală, iar pe timp rece va face să crească pericolul
contactării unei răceli; mijloacele cel mai des folosite sunt alergarea uşoară, mersul însoţit de
exerciţii de relaxare musculară şi de respiraţie; - aprecieri asupra modului de angrenare în efort a
elevilor (cu nominalizări pozitive şi negative) şi recomandări pentru activitatea suplimentară şi
independentă; acestea se pot realiza ca secvenţă aparte sau chiar în timpul efectuării exerciţiilor
de revenire

FORME DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI DE ELEVI ŞI PROCEDEE DE

ORGANIZARE A EXERSĂRII

Forme de organizare a colectivului de elevi

Clasa - este unitatea de bază a procesului de învăţământ inclusiv pentru domeniul educaţiei
fizice şcolare, totdeauna când activitatea se desfăşoară în cadrul lecţiilor cu caracter obligatoriu.
Colectivul unei clase este mixt, în majoritatea cazurilor, ceea ce ridică probleme atât în selectarea
mijloacelor cât şi în dozarea efortului. Demixtarea este posibilă prin programarea, în orarul
şcolii, a desfăşurării simultane a lecţiilor la două clase paralele, dar acest lucru rămâne, în
general, în domeniul utopicului.

Grupa - reprezintă o unitate funcţională mai mică decât clasa, cu certe posibilităţi de rezolvare a
exersării diferenţiate (conform particularităţilor biomotrice ale colectivului) şi activităţilor
opţionale. Echipa este o formă de organizare a colectivului în cadrul unei lecţii care prevede
ştafete, concursuri colective şi, mai ales, jocuri sportive. Echipele trebuie alcătuite pe baza
echilibrului valoric, uşor de stabilit când iniţiativa este lăsată copiilor şi sunt totdeauna conduse
de un căpitan, numit de profesor sau, şi mai bine, desemnat de către coechipieri.

Procedee de organizare a exersării

Exersarea frontală presupune angrenarea simultană a elevilor în executarea aceluiaşi exerciţiu şi

este un procedeu des folosit în lecţie întrucât prezintă o serie de avantaje: - asigură o densitate
foarte bună a lecţiei, volumul temporal de efort având valori ridicate; - asigură un nivel relativ
egal de efort tuturor elevilor; - asigură buna organizare a colectivului de elevi şi permite
menţinerea stării de disciplină. În egală măsură, însă, prezintă şi o serie de dezavantaje: - necesită
o bază materială corespunzătoare, atât sub aspectul suprafeţei terenului de sport cât şi al cantităţii
de materiale sportive; - nu permite observarea cu atenţie a execuţiei fiecărui elev şi corectarea, la
timp, a greşelilor (este contraindicată în faza de învăţare a unei deprinderi motrice); - nu asigură
tratarea diferenţiată în cazul în care aceasta trebuie asigurată prin variaţii ale volumului de efort
(număr de repetări, distanţe parcurse).

Sunt cunoscute trei variante de aplicare a exersării frontale: - simultan, cu întreg colectivul, cu
programarea aceluiaşi volum de efort şi a aceleiaşi intensităţi, numărul de repetări, distanţa şi
tempoul de lucru fiind dictate de către profesor; - simultan cu tot colectivul, dar în tempoul
propriu fiecărui elev (efectuarea unor elemente de acrobatică, unele exerciţii de dezvoltare a
calităţilor motrice, alergări din atletism, exerciţii de sărituri, etc.); - pe grupe care acţionează
simultan, ca în cazul lucrului în circuit, atunci când staţiile permit componenţilor grupei de lucru
să efectueze exerciţiile simultan.

Exersarea în grup - procedeu des întâlnit în partea tematică a lecţiei, atunci când nu este
prevăzută temă cu obiectiv de învăţare. Grupele, două sau trei, exersează teme diferite şi în locuri
diferite ale bazei sportive schimbând între ele, la intervale de timp egale. Şi acest procedeu
asigură o bună densitate a lecţiei favorizând, în acelaşi timp, activitate opţională a elevilor şi
demixtarea (astfel, fetele pot practica jocul de volei, iar băieţii baschet sau fotbal). De mare
importanţă în utilizarea acestui procedeu este alegerea responsabilului de grupă dintre elevii cu
autoritate şi cu o bună capacitate motrică.

Exersarea pe perechi Lucrul pe perechi sau cu partener este des folosit în lecţie, în diverse
momente ale sale: - în cadrul dezvoltării fizice armonioase, prin exersarea unor complexe de
exerciţii cu partener; - în dezvoltarea unor calităţi motrice, precum viteza de reacţie şi de
execuţie şi forţa; în acest din urmă caz partenerul poate constitui ajutorul, prin fixarea
picioarelor, în exersarea exerciţiilor pentru dezvoltarea musculaturii spatelui şi abdomenului, sau
poate constitui rezistenţa care trebuie învinsă (tracţiuni-împingeri ale braţelor, genoflexiuni,
etc.); - în exersarea exerciţiilor pentru dezvoltarea mobilităţii articulare şi a supleţei musculare,
precum şi a celor de relaxare musculară; - în cadrul deprinderilor motrice generale (ridicări şi
transport de greutăţi, tracţiune-împingere, prindere-aruncare); - la consolidarea elementelor din
gimnastica acrobatică, prin acordarea sprijinului şi ajutorului; - în exersarea unor procedee
tehnice din jocurile sportive (pase, lovitură de atac şi blocaj din volei etc.).
Regula principală în alcătuirea perechilor o constituie echilibrul somatic şi motric al celor doi
parteneri. Exersarea independentă - procedeu ideal în realizarea individualizării activităţii, a
dozării corespunzătoare a efortului în funcţie de particularităţile individuale, a capacităţii de
practicare independentă a exerciţiilor fizice, a realizării obiectivelor de autoinstruire,
autoeducaţie etc. La clasele mici, acest procedeu este prezent cu precădere în exersarea unor
deprinderi motrice generale (sărituri la groapa cu nisip, aruncări la ţintă etc.) pentru a putea
corecta greşelile de execuţie, în exersarea unor probe din atletism sau a unor elemente de
gimnastică acrobatică sau sărituri. La clasele mari, cu precădere la liceu, ar trebui să constituie,
în majoritatea cazurilor, principalul procedeu de exersare.