Calități motrice – Rezistența și forța

Iulia Nicolae (Mușetoiu)

Calitățile motrice sau calitățile fizice sunt însușiri înnăscute ale

organismului, concretizate în capacitatea acestuia de a efectua mișcările cu o
anumită putere și rapiditate, în condiții de coordonare și amploare, pe o durată cât
mai mare de timp, dar cu aceeași eficiență.
Calitățile motrice sunt de două feluri:
 De bază: viteza, îndemânarea, rezistența, forța, suplețea;
 Specifice unor ramuri și probe sportive.

Rezistența

Conform literaturii de specialitate, rezistența reprezintă „capacitatea

organismului uman de a depune o activitate, un timp cât mai îndelungat, fără
scăderea randamentului în condiţiile funcţionării economice a organismului,
învingerii oboseli şi a unei restabiliri rapide” – (A. Demeter) sau altfel spus,
„rezistența este capacitatea organismului  uman de a depune eforturi cu o durată
relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate
optimă” – (Gh. Cârstea).
Rezistența este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urmare a efectuării
continue și sistematice a unor exerciții specifice și se poate pastra la valoarea atinsă
o perioadă lungă de timp.

Formele de manifestare ale rezistenței:

a) După ponderea participării în efort a grupelor musculare și a marilor

funcții organice:
 rezistență generală, angrenează în efort 70% din masa musculară;
 rezistență specifică, reprezentată de eforturile pe care le implică ramurile și
probele sportive.

1
 b) După procesele metabolice, sursele energetice, intensitatea și durata
efortului:
 rezistență anaerobă, specifică pentru eforturile între 45 sec – două minute,
intensitate 95-100%;
 rezistență aerobă, specfică pentru eforturilor de peste două minute, iar
intensitatea efortului este de 80-90%.

c) După natura efortului:

 rezistență în efort cu intensitate constantă;
 rezistență în efort cu intensitate variabilă.

d) După modul de combinare cu alte calități motrice:

• rezistență în regim de viteză;
• rezistență în regim de îndemanare;
• rezistență în regim de forță (numită și rezistența musculară locală).

Factori de condiționare ai rezistenței:

Principalii factori de condiționare ai rezistenței sunt:

 stabilitatea proceselor nervoase fundamentale – excitația/inhibiția;
 calitatea sistemelor și funcțiilor organismului uman;
 culoarea fibrelor musculare implicate în efort;
 calitatea metabolismului și resursele energetice ale organismului;
 voința, motivația.

Procedee metodice de dezvoltare a rezistenței:

a) Bazate pe variația volumului efortului fizic:
• procedeul eforturilor uniforme – intesitate constantă și crește volumul
(exprimat prin durată, distanță, număr de repetări, etc.) în aceeași activitate
sau de la o lecție la alta;
• procedeul eforturilor repetate – intensitatea constantă, dar crește numărul de
repetări în aceeași unitate de efort (fie în aceeași activitate, fie de la o activitate
la alta);
2
 b) Bazate pe variația intensității efortului fizic:
• procedeul eforturilor variabile, unitate de efort constantă, dar se modifică
intensitatea, în sens de creștere și descreștere: mijlocul principal îl constituie
alergarea pe teren variat, cu modificarea treptată a intensității, mai ales datorită
profilului terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între
nevoie de oxigen și posibilitățile de asigurare a acestuia, de exemplu prin
alergarea pe porțiuni de urcuș. Această datorie de oxigen determină setea de aer
și senzații de oboseală care trebuie învinse. De aceea, se recomandă ca după o
porțiune de deal să urmeze deplasarea la vale, menită să ușureze trecera peste
momente neplăcute;
• procedeul eforturilor progresive, unitate de efort constantă, dar se modifică
intensitatea, numai în sens de creștere (fie pe parcursul unității de efort, fie de
la o unitate de efort la alta);
c) Procedeul metodic „cu intervale”, care se bazează atât pe variația
volumului, cât și a intensității efortului fizic (după cum arată și numele,
antrenamentul cu intervale presupune efectuarea exercițiilor alternând cu
perioade de revenire. O perioada de revenire este făcută, în general, de
exerciții moderate).

Forța

Forța reprezintă „capacitatea organismului uman de a învinge o rezistență

internă sau externă prin contracția musculară” – (Gh. Cârstea).
În literatura de specialitate forța mai este definită drept „capacitatea
organismului uman de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în
raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau mai multor
grupe musculare” – (A. Dragnea).

Este una din calitățile motrice mult solicitate în activitatea fizică. Forța stă la
baza celor mai simple deprinderi și importanța ei crește în raport direct cu scopul
urmărit în procesul de formare și perfecționare a deprinderilor motrice de bază sau
specifice.

3
 Calitatea forței crește relativ repede, dar lipsa de preocupare pentru
dezvoltarea și menținerea ei duce în scurt timp la scăderea parametrilor obținuți în
procesul de pregătire.

Dezvoltarea forței poate începe chiar de la varsta de 10 ani, dacă manifestăm

grijă deosebită în ceea ce privește gradarea exercițiilor. Pentru elevii din clasele
mai mici, se recomandă utilizarea exercițiilor de cățărare și tracțiune, prin care se
învinge greutatea propriului corp, introducându-se, treptat, lucrul cu obiecte de
diferite mărimi, precum și exerciții cu partener.
Formele de manifestare ale forței:
a) După participarea grupelor musculare în efort:
 forța generală, atunci când în efort participă principalele grupe musculare;
 forța locală, atunci când în efort participă una sau câteva grupe musculare.

b) După caracterul contracției musculare:

 forță statică, atunci când nu se modifică fibrele musculare angajte în efort;
 forță dinamică, atunci când se modifică dimensiunea fibrelor musculare
angajat în efort;
 forță mixtă, atunci când se produc atât contracții statice cât și dinamice.

c) După capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană:

 forţă maximă sau absolută, când forţa dezvoltată nu ia în considerare
greutatea corporală;
 forța relativă, când forța dezvoltată este raportată la greutatea corporală.

d) După modul de combinare cu alte calități motrice:

 în regim de viteză;
 în regim de rezistență;
 în regim de îndemânare.

Factori de condiționare ai forței:

Principalii factori de condiționare ai forței sunt:

4
 capcitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale: excitația și
inhibiția;
 diametrul mușchiului implicat în contracție;
 lungimea mușchiului și unghiul dintre segmente;
 structura mușchiului:
 starea de funcționare a segmentelor osoase de sprijin, a ligamentelor și a
articulațiilor;
 motivația, stările emoționale, voința;
 durata contracției musculare.

Procedee metodice de dezvoltare a forței:

Conform profesorului Gheorghe Cârstea principalele procedee de dezvoltare

a forței sunt:
 Procedeul în circuit;

 Procedeul cu greutăți;

 Procedeul izometriei;

 Procedeul power – training;

 Procedeul contracțiilor musculare izotonice intense și rapide;

 Procedeul eforturilor repetate până la refuz.

În școală cel mai folosit procedeu pentru dezvoltarea forței este procedeul
în circuit.
Exercițiile din circuit sunt efectuate de către toți elevii în două moduri:
 frontal;

 pe grupe.

În funcție de numărul de exerciții, circuitele pot fi:

 scurte, 4-6 exerciții;

 medii, 8-9 exerciții;

 lungi, 10-12 exerciții.

În momentul când se folosește acest procedeu în orele de educație fizică și

sport, pentru dezvoltarea forței, trebuie avută mare grijă la dozarea efortului fizic.