Universitatea "Dunarea de Jos" din Galati

Departamentul de formare continua si transfer tehnologic

Referat la TEFS
Calitatea motrică
Rezistența

Student: Căpraru Adriana

Constantina
Anul I Facultatea de educatie fizica si sport
 Rezistența

Calitatea motrică, în dictionarul ” Terminologie a educatieie fizice

si sportului” ( 1974, pag.149) este definită ca fiind ” aptitudinea
individuală de a executa miscări exprimate în indici de viteză, de fortă, de
rezistentă, de îndemânare, de mobilitate”.
Recent în volumul IV, din Enciclopedia educatiei fizice si sportului
din România ( 2002, pag.93) notiunea de calitate motrică este definită ca
fiind ” însusirea psiho-fizică a individului, bazată pe mecanisme
fiziologice, biochimice si psihice care asigură executia actiunilor motrice
cu indici de viteză, forta, rezistentă, îndemânare”.
În aceeasi ordine de idei Tudor Bompa, în 2001, dar si alti
teoreticieni folosesc conceptul de calitati biometrice în care includ: forta,
rezistenta, viteza, supletea si coordonarea.
T. Bompa, în 2001, pag.2, consideră că ” forta, viteza si rezistenta
sunt denumite calitati dominant motrice sau biomotrice. ”Motric” se referă
la miscare, prefixul ” bio-„ ilustrează importanta biologică a acestor
calitati”.
Fiecărui exercitiu îi corespunde o calitate dominantă, iar atunci când se
,preste încărcătura, exercitiul este de forta. Când se măreste rapiditatea sau
frecventa, într-un exercitiu, efortul este de viteză. Când sunt mărite
distanta, durata sau numărul de repetări, se execută un exercitiu de
rezistentă. Iar atunci, când un exercitiu presupune un grad înalt de
complexitatem este vorba de un exercitiu de coordonare.
Din toate definiţiile prezentate anterior, rezistenţa este ‘inevitabil
asociată cu termenul de oboseală’. Acest factor este determinant în
demersul de dezvoltare a rezistenţei, fiind responsabil de ruperea
homeostaziei şi de noile modificări adaptative ale organismului la tipurile
de efort cărora acesta trebuie să le facă faţă. Doar printr-o planificare
corectă a alternanţei efort- oboseală/pauză-refacere-supracompensare se
poate înregistra o îmbunătăţire a performanţelor în solicitările cu o
puternică dominantă a rezistenţei.

Totusi, în pregătirea sportivă rar se întâmplă ca o singură calitate să

domine efortul si miscarea este adesea produsul sau combinatia a două
calităti. Exemplu: puterea, atunci când forta si viteza domină in mod egal (
probe de sărituri, aruncări din ateletism sau lovituri de atac în volei).
Combinarea rezistentei cu forta ( înot, canoe, lupte) produce andurantă
musculară. Produsul dintre rezistenta si viteză ( probe de cca 60s) este
viteza – rezistenta.
E.Hahn a prezentat una din cele mai scurte şi pragmatice definiţii
privind rezistenţa,astfel notează că prin „rezistenţă înţelegem, în sport,
capacitatea de a rezista oboselii provocate de efort”.
J.Weineck., în 2003 înţelege prin rezistenţă, capacitatea unui sportiv
de a rezista la oboseală .
P.J.R. Thompson, în 1996, pag 92, o defineşte ca fiind „capacitatea
de a executa un lucru cu o intensitate dată, într-o perioadă dată de timp”.
G.Frey.,în 1977, vorbeşte de rezistenţă psihică, ce desemnează
capacitatea unui sportiv de a rezista cât mai mult timp posibil la un stimul
care i-ar cere întreruperea sarcinii, şi rezistenţă fizică ce desemnează
capacitatea de rezistenţă a organismului în ansamblul său sau capacitatea
de rezistenţă a diferitelor sale sisteme.

Factori care condiţionează rezistenţa

Având în vedere că există mai multe tipuri de rezistenţă, cunoaşterea

factorilor ce condiţionează manifestarea rezistenţei este extrem de
importantă:
v tipologia fibrelor musculare
v capilarizarea şi reglarea periferică
v capacitatea cardiovasculară şi pulmonară
v coordonarea intra şi intermusculară;
v consumul maxim de oxigen sau volumul maxim de oxigen;
v cantitatea şi calitatea resurselor energetice ;
v nivelul de dezvoltare al unor calităţi de voinţă, motivaţie;
v relaţia dintre efort şi pauză;
 v stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi
inhibiţia);
v vârsta

Formele de manifestare ale rezistenţei

Clasificarea rezistenţei poate fi realizată din mai multe puncte de

vedere:

1. Al participării musculaturii:
Rezistenţă generală – pune la contribuţie mai mult de 1/7 până la 1/6 din
ansamblul muşchilor scheletici. Ea este limitată de către sistemul cardio-
respirator. Rezistenţă locală – corespunde unei participări musculare
inferioare la 1/7 sau 1/6 din masa musculară totală. Ea depinde nu numai
de rezistenţa generală dar şi de forţa specifică, de capacitatea anaerobă şi
de variantele de forţă care depind de aceasta, de calitatea capacităţilor
neuro-musculare de coordonare specifice ale disciplinei în chestiune
(Haber,P., şi Pont, J., 1977).

2. Al disciplinei sportive:
Rezistenţă generală de bază – desemnează o formă de rezistenţă
independentă de sport, numită rezistenţă de bază.
Rezistenţă specifică – se manifestă într-o disciplină sportivă. Al producţiei
energiei:
Rezistenţă aerobă – cantitatea oxigenului este suficientă pentru combustia
substanţelor energetice necesare contracţiei musculare.
Rezistenţă anaerobă – cantitatea de oxigen este insuficientă, dată fiind
intensitatea mare a sarcinii

3. Al duratei:
Rezistenţă de scurtă durată (RSD) – are o durată de la 45 secunde la 2
minute, sarcinile de rezistenţă fiind asigurate de o producţie de energie
anaerobă. Rezistenţă de durată medie(RDM) – are o durată de la 2 la 8
minute iar sarcinile de rezistenţă sunt asigurate în principal de energia
aerobă.
Rezistenţă de lungă durată (RLD)– acoperă toate sarcinile ce depăşesc 8
minute, asigurate aproape exclusiv de o producţie de energie aerobă
(Keul,J.,1975).
Rezistenţa de lungă durată se mai împarte în:

RLD I – acoperă tipul de efort care nu depăşeşte 30 minute;

RLD II – acoperă durata de la 30 la 90 minute;
RLD III – sarcinile care depăşesc 90 minute.

Al formele de solicitare motrică:

Rezistenţă – forţă
Rezistenţă forţă – viteză Rezistenţă – viteză

Metodele de dezvoltare a rezistenţei

Metodologia specifică dezvoltării rezistenţei cunoaşte mai multe

variante de clasificare, unele având un caracter mai sintetic, altele insistând
pe detalirea fiecărui procedeu metodic în parte. Din tipologia clasificărilor
studiate va fi prezentată cea propusă de Mitrea G. şi Mogoş A./1977, care
împarte procedeele în funcţie de jocul celor doi parametri determinanţi
pentru eforturile de rezistenţă: volumul şi intensitatea.

1. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic:

procedeul eforturilor continue şi uniforme şi procedeul eforturilor repetate.

a. Procedeul eforturilor continue şi uniforme

Întâlnit şi sub denumirea de metoda maraton, el constă în realizarea

unui efort de durată fără pauze, intensitatea efortului exprimată prin
valorile frecvenţei cardice ramânând la valori constante pe tot parcursul
activităţii. Activitatea are loc în condiţiile unui echilibru funcţional stabil:
steady-state, datorită intensităţii apropiate de valoarea critică, ce presupune
un raport optim de egalitate între aportul şi necesarul de oxigen. Ceea ce
poate fluctua în cadrul aceleiaşi activităţi sau de la o lecţie la alta este
volumul de efort, exprimat prin durată, distanţă sau număr de repetări. Se
aplică uşor în educaţia fizică şcolară, ameliorând rezistenţa generală.
Solicitările sunt de natură aerobă, urmărind dezvoltarea mecanismelor
de captare, transport şi utilizare a oxigenului. Majoritatea autorilor
recomandă pentru începători valori ale pulsului de 140-150p/min, cu
tempouri mai puţin solicitante, de 6-6,5 min/km şi o durată iniţială de 10-
15 min. Se recomandă revizuirea periodică a parametrilor efortului după
un interval de 4-6 săptămâni- Albu V./1999.

În activitatea sportivă de performanţă este utilizată frecvent cu

sportivii începători, iar de cei avansaţi în perioada de pregătire generală,
sau ca variantă de refacere după competiţii.

În funcţie de nivelul iniţial de pregătire, valorile pulsului pot creşte la

150-170p/min sau chiar la 170-180p/min pentru sportivii de performanţă,
durata poate ajunge la cel mult o oră, cu un tempou de 3,5-4 min/km,
încercând depăşirea a 70-75% din VO2max, ceea ce permite trecerea peste
intensitatea de prag şi conduce la optimizarea capacităţii de efort aerob.
Intensitatea programată nu trebuie să conducă la creşteri ale frecvenţei
respiratorii la valori peste dublul celor din repaus– Dragnea A. şi
Teodorescu M. S./2002.

b. Procedeul eforturilor repetate.

Se utilizează atât pentru dezvoltarea rezistenţei generale cât şi

specifice, în funcţie de maniera de planificare a stimulilor: distanţe, serii,
nr. de repetări, valoarea pauzelor. Intensitatea efortului rămâne constantă
pe parcursul lecţiei respective-adică este desfăşurat efortul în condiţiii
standard- iar volumul de efort, exprimat în distanţe sau repetări poate
varia. Exemplu: 3-4rep.x600m la 50% din viteza maximă. Important este
ca pauza acordată după fiecare repetare să permită reluarea următoarei
unităţi de efort la aceeaşi intensitate.

Poate fi utilizat atît în cadrul dezvoltării rezistenţei specifice în

sporturile ciclice cât şi în cazul jocurilor sportive. Distanţele scurte
parcurse în tempouri mai ridicate solicită puternic componenta anaerobă,
iar cele mai lungi parcurse în tempouri mai scăzute, sau cel mult apropiate
de intensitatea efortului din proba respectivă au o solicitare aerobă mai
pronunţată.

Bompa T./2001 propune pentru sporturile de echipă aşa numitul

antrenament în tempo care se apropie din punct de vedere al tipului
solicitării de specificitatea efortului competiţional. Autorul propune
repetări în tempouri constante ce pleacă de la 60% pe distanţe de maxim
600m la debutul perioadei pregătitoare, fiind crescute după câteva lecţii
simultan cu reducerea distanţelor până în perioada precompetiţională,
ajungându-se la intensităţi de 75-80% pe distanţe mult mai scurte: 100m,
50m, 30m. Importantă este menţinerea intensităţii/vitezei de deplasare
planificate pentru toate repetările din lecţia respectivă. Exemple: lecţia5:
6x600m/60%, lecţia6: 8x600m/60%, lecţia9: 6x400m/65%, lecţia12:
8x150m/70%, lecţia15: 12x30m/80%. Acest gen de antrenament induce
stări adaptative superioare ca urmare a numărului mare de repetări a
stimulilor planificaţi, contribuind la dezvoltarea rezistenţei specifice
fiecărei ramuri de sport.

2. Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului

fizic: procedeul eforturilor variabile şi procedeul eforturilor progresive.

a. Procedeul eforturilor variabile

Este caracterizat de constanţa volumului de lucru –distanţă sau număr
de repetări planificat- şi de fluctuaţii ale intensităţii în cadrul aceleiaşi
activităţii, atât în cazul efortului continuu cât şi în cel repetat. Mijlocul
utilizat frecvent este alergarea, dar poate avea aplicaţii şi în ciclism,
patinaj, canotaj, schi, inot etc. Datorită alternării tempourilor de lucru
sunt determinate solicitări mai puternice şi complexe asupra
organismului, comparativ cu procedeul eforturilor continue şi uniforme,
ceea ce presupune efort volitiv pentru depăşirea senzaţiilor de epuizare,
generate de intensităţile ridicate. Efectul este adaptarea multilaterală la
diferite intensităţi, fiind folosită în educaţia fizică şcolară la clasele mai
mari.

b. Procedeul eforturilor progresive

Presupune o creştere progresivă a tempourilor de lucru pentru aceeaşi
unitate de efort continuu sau de la o repetare la alta în cazul
antrenamentului pe părţi egale. Permite o gradare a intensităţilor pe o
 plajă largă doar în sens ascendent, putând merge până la atingerea celor
maxime.
3. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului şi intensităţii
efortului fizic.

Sunt reprezentate de variantele antrenamentului fracţionat întâlnit

sub denumirea de antrenament cu/pe intervale.
Denumirea vine de la intervalele de timp/pauzele dintre repetări sau
împărţirea/fracţionarea distanţelor sau reprizelor de lucru ce vor fi
parcurse. Regula fundamentală este ca pauza dintre repetări să nu permită
o revenire completă a organismului, apreciindu-se că valori ale pulsului de
120-130p/min sunt optime pentru a relua o nouă repetare. Parametrii ce pot
varia în cazul utilizării antrenamentului pe intervale sunt legaţi atît de
volum cât şi de intensitate: numărul de reprize, serii şi repetări, distanţele,
tempoul de lucru, valoarea şi natura pauzelor. În funcţie de intensitatea
efortului poate solicita atât componenta anaerobă cât şi aerobă,
recomandându-se totuşi utilizarea sa după ce rezistenţa generală a fost bine
dezvoltată.

IMPORTANŢA REZISTENŢEI

Un nivel bun al rezistenţei este o condiţie esenţială în ameliorarea

capacităţii de performanţă sportivă în toate disciplinele sportive. Acest
nivel determină (Weineck, J., 2003):

- îmbunătăţirea capacităţii de performanţă fizică – o bună rezistenţă

generală exercită un efect benefic asupra însăşi performanţei de
competiţie.
• dezvoltarea optimală a capacităţii de recuperare;

• reducerea riscurilor de leziuni – sportivii bine antrenaţi se rănesc mai

rar
decât cei care obosesc prematur;
 • îmbunătăţirea toleranţei la sarcina fizică – sportivul antrenat are o mai
mare rezistenţă la tensiunea nervoasă şi o mai mare stabilitate psihică.
El trece mai bine peste eşecuri, fără a se ciocni de probleme de
motivare şi de disconfort psihologic;

• o viteză constantă de acţiune şi de reacţie – sportivul rămâne vigilent,

atent şi concentrat până în ultimul minut;

• reducerea defectelor tehnice – sportivul antrenat la rezistenţă rămâne

de asemenea concentrat, atent şi rapid până la capăt, procentul său de
greşeli tehnice rămâne nesemnificativ – ceea este important mai ales în
disciplinele de joc;

• eliminarea erorilor tactice din cauza oboselii;

• o sănătate mai stabilă – antrenamentul de rezistenţă prezintă cea mai

mare
importanţă pentru sănătate în cadrul unui sport, datorită efectului său
preventiv împotriva problemelor cardio-vasculare şi afecţiunilor rezultate
din sedentarism.
Bibliografie:

Hahn,E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S, Bucureşti, 1996, pag.99

Alexe,N., Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, Bucureşti, 1993, pag.332

CCPS,Bucureşti,1993, pag.92

Thompson,P.J.R., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, traducere, Editura

Abernethy, P., Wilson, G., & Logan, P. . Strength and power assessment. Sports Medicine,, 1995,
19, 401-417

DragneaA.,Bota,A.,Teodorescu,S.,Stănescu,M.,Şerbănoiu,S.,Tudor,V.,Educaţie fizică şi sport –

teorie şi didactică-, FEST, Bucureşti, 2006

George Dănuţ MOCANU TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI - EDITURA

FUNDAŢIEI UNIVERSITARE „Dunărea de Jos”, Galaţi-2015