George Dănuţ MOCANU

TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE

ŞI SPORTULUI

EDITURA FUNDAŢIEI UNIVERSITARE

„Dunărea de Jos”, Galaţi-2015
 UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS GALAȚI

Facultatea de Educaţie fizică şi Sport

Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” din Galaţi

este acreditată de CNCSIS

Referent ştiinţific
Prof.dr. Ion Ene Mircea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MOCANU, GEORGE DĂNUŢ
Teoria educaţiei fizice şi sportului/ George Dănuţ Mocanu-
Galaţi: Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” ,
2015
Bibliogr..
ISBN 978-973-627-540-1
Cip xxx

©Editura Fundaţiei Universitare www.editura.ugal.ro

“Dunărea de Jos”, Galaţi, 2015 editura@ugal.ro
Director, prof. dr. Cosma Tudose
ISBN 978-973-627-540-1
 CAP. 1 TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI CA
DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

1. T.E.F.S. ESTE DISCIPLINA CU CEL MAI RIDICAT

GRAD DE GENERALIZARE ŞI ORIENTARE A
ACTIVITĂŢII TEORETICE ŞI PRACTICE DIN
DOMENIUL PRACTICĂRII EXERCITIILOR FIZICE.

Unei discipline i se conferă statutul de ştiinţă, dacă aceasta

îndeplineşte simultan o serie de criterii (elemente definitorii):

1. Are obiect de studiu/domeniu propriu de cercetare, care constă în

perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor prin
procesul de practicare sistematică a exerciţiilor fizice. Doar prin intervenţia
programată ştiinţific a exerciţiilor fizice, se poate atinge faza de
perfecţionare.
2. Dispune de un ansamblu (sistem) de metode de cercetare adaptate
specificului domeniului. Ele nu sunt metode proprii de cercetare, având
origini în ştiinţele conexe: pedagogie, psihologie, sociologie, statistica
matematică, etc. Metodologia proprie vizează în special procesul de
dezvoltare a aptitudinilor motrice.
a) metode de documentare şi informare generală asupra fenomenelor
studiate: metoda istorică şi hermeneutică, analiza bibliografiei de
specialitate
b) metode de investigare şi recoltare de date: monografia, studiul de caz,
observaţia, ancheta pe bază de chestionar, interviul, convorbirea, testul
sociometric, testarea- măsurarea- aprecierea.
c) metode de verificare ipotezelor de lucru: experimentul, care are şi un
grad de obiectivitate ridicat.
d) metode de prelucrare, analiză , interpretare şi reprezentare a datelor:
calculul statistic, reprezentările tabelare şi grafice.
3. Existenţa unor termeni, noţiuni, concepte, clar definite şi acceptate de toţi
specialiştii domeniului.
4. Sunt stabilite o serie de legi specifice, concretizate în principii, norme,
reguli, cerinţe proprii. Respectarea acestora asigură un caracter organizat
şi creşte eficienţa activităţilor caracteristice domeniului.
5. Sunt emise permanent ipoteze de lucru, în vederea optimizării şi
eficientizării activităţilor proprii, cercetarea ştiinţifică asigurând caracterul
prospectiv al TEFS, identificând o parte din preocupările actuale. Acestea
pot fi canalizate pe direcţii multiple în educaţia fizică şcolară: actualizarea
permanentă a idealului, funcţiilor şi obiectivelor ed. fice şi sportului,
3
eficientizarea tehnologiei didactice şi a componentelor modelului de ed.
fizică pe cicluri de învăţământ la nivelul programelor şcolare, accelerarea
procesului de învăţare motrică, impletirea metodologiei clasice de predare
cu noutăţile din domeniu, asigurarea unor curbe optime de efort - in
concordanţă cu particularităţile bio- psiho-motrice ale etapei din
dezvoltarea ontogenetică a elevilor, motivarea elevilor in lecţii cu tematică
mai puţin atractivă, îmbunătăţirea sistemului de evaluare şi a planurilor de
învăţământ pentru disciplina ed. fizică, adaptarea continuă a formei
documentelor de planificare in vederea obiectivizării şi cuantificării cât mai
precise a mijloacelor şi metodologiei utilizate, determinarea căilor de
accelerare a implicării elevilor în activităţile independente specifice etc.
6.Beneficiază de un volum ridicat de date –informaţii de natură teoretică
sau furnizate de activitatea practică, ce permit o fundamentare ştiinţifică a
domeniului propriu cât şi perfecţionarea acestuia. Salturile calitative
înregistrate în principal la nivelulul antrenamentului sportiv - ca premisă a
optimizării performanţelor sportive - şi secundar la nivelul ed. fizice şcolare,
au permis sistematizarea şi completarea permanentă a noţiunilor de
specialitate, referitoare la: perfecţionarea procesului de pregătire fizică,
intercondiţionarea aptitudinilor motrice, eficientizarea mijloacelor de
refacere, obţinerea şi menţinerea formei sportive, folosirea unor noi sisteme
de joc, utilizarea modelării în procesul de instruire, imbunatăţirea procesului
de selecţie, importanţa pregatirii psihologice, etc.
EXISTENŢA PROPRIULUI
OBIECT/DOMENIU DE
STUDIU

METODE DE
VOLUM RIDICAT CERCETARE
DE DATE/ ARGUMENTELE ADAPTATE
INFORMAŢII TEFS DOMENIULUI
CA DISCIPLINĂ
ŞTIINŢIFICĂ
NOI IPOTEZE TERMINOLOGIE
DE LUCRU CLAR DEFINITĂ
ŞI ACCEPTATĂ

EXISTENŢA NORMELOR ŞI
PRINCIPIILOR

Fig.1 Argumente care demonstrează că TEFS este disciplină ştiinţifică

4
 2. IZVOARELE TEFS:
Din studierea informaţiilor oferite de Istoria efs, putem trage concluzia că
izvoarele TEFS sunt următoarele:
 Moştenirea practică şi teoretică, concretizată în lucrările de
specialitate şi literatura pedagogică, medicală şi filosofică
-Platon, in Legile şi Republica, afirmă că cel mai important element al
educaţiei armonioase este gimnastica. El studiază efectele mişcărilor pe plan
psihologic şi fiziologic , insistând pe îmbinarea optimă dintre educaţia fizică
cu educaţia de ordin intelectual.
-Aristotel insistă pe combinarea educaţiei fizice, cu cea morală şi
intelectuală, promovând accesibilitatea eforturilor programate, principiu de
instruire preluat ulterior de sistemul suedez de educaţie fizică, valabil şi
astăzi.
-Hipocrat menţionează efectele favorabile ale exerciţiilor fizice şi
alimentaţiei corespunzătoare în profilaxia şi tratamentul diverselor boli.
-Galen face referiri la importanţa exerciţiilor de respiraţie, la creşterea
rezistenţei organismului prin exerciţii vizând dezvoltarea musculaturii.
-Rousseau, in ideile sale pedagogice aduce în prim plan educaţia fizică,
considerând ca aceasta trebuie sa preceadă din punct de vedere cronologic
educaţia intelectuală.
-Kant consideră ca formarea oamenilor cu personalitate puternică prin
cultivarea zestrei ereditare şi pregătirea lor pentru activitatea productivă şi
viaţă sunt finalităţi ce pot fi atinse prin intermediul educaţiei fizice.
-Guts-Muths publică Gimnastica pentru tineret, considerată a fi prima carte
modernă de educaţie fizică , sintetizând fundamentele pedagogice ale
educaţiei fizice şcolare.

 Practica instructiv educativă- considerată a fi cel mai important

izvor al TEFS
- prin selectarea şi generalizarea continuă a ideilor desprinse din activitatea
cadrelor implicate in cercetare şi în activitatea didactică este reactualizat
permanent patrimoniul domeniului cu cele mai valoroase noutăţi.
-Între teorie şi practică există o legatură intrinsecă, chiar dacă practica poate
fi in unele situaţii înaintea teoriei sau invers. Practica verifică şi validează
sau invalidează ipotezele emise de teorie, iar teoria inregistrează critic şi
selectiv concluziile desprinse din activitatea practică, generalizându-le.

5
 3. PROBLEMELE VIZATE DE T.E.F.S.:

• TEFS ca disciplină ştiinţifică: argumente, metode de cercetare,

probleme, loc în sistemul de discipline ştiinţifice, izvoare,
constituire, evoluţie.
• Categoriile, noţiunile fundamentale ale TEFS: educaţia fizică,
sportul, antrenamentul sportiv, pregatirea fizică, condiţia fizică,
creşterea fizică, dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, cultura
fizică, kinetoterapia, motricitatea, actul - acţiunea - activitatea
motrică, proba - ramura - disciplina sportivă, calitatea- aptitudinea
motrică, deprinderea motrică.
• Educaţia fizică şi sportul - fenomene sociale: originea, esenţa,
idealul , funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului.

• Sistemul de educaţie fizică şi sport în România: definiţie, evoluţie–

constituire, elementele de structură, trăsături definitorii, subsisteme.
• Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului: mijloacele
specifice şi nespecifice–asociate. Exerciţiul fizic-mijloc de bază:
definiţie, evoluţie, formă şi conţinut, clasificare.
• Componentele procesului instructiv-educativ: cunoştinţele de
specialitate, indicii morfo-funcţionali, deprinderile şi priceperile
motrice, obişnuinţele, aptitudinile–calităţile motrice, elementele de
conţinut ale celorlalte laturi ele educaţiei generale.
• Principiile şi metodele de instruire, tendinţele şi orientările
metodologice, programa şcolară, sistemul formelor de organizare a
practicării exerciţiilor fizice, practicarea independentă a exerciţiilor
fizice, lecţia de educaţie fizică, planificarea şi evidenţa, evaluarea in
educaţia fizică şcolară sunt studiate la disciplina “PRACTICA ŞI
METODICA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE PE GRUPE DE
VÂRSTĂ” prevazută in planul de invăţămînt al anului 2/studii de
licenţă.

6
 4. LOCUL ŞI ROLUL TEFS ÎN SISTEMUL DE DISCIPLINE
ŞTIINŢIFICE:

Constituirea TEFS ca disciplină ştiinţifică s-a realizat cu întârziere faţă de

apariţia celorlalte discipline conexe, ce studiau motricitatea umană prin
prisma propriilor interese. Se poate vorbi de apariţia ei in a doua jumătate a
secolului al xx-lea/ începutul anilor 60, fiind determinată de următorii
factori:
• Includerea disciplinei ed. fizică în unităţile de învăţământ de toate
gradele
• Amplificarea fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice în rândul
maselor, indiferent de vârstă, clasă socială, profesie, nivel cultural.
• Creşterea numărului de factori organizatorici implicaţi in
promovarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport:
minister, federaţii de specialitate, cluburi şi asociaţii sportive, centre
de pregătire, etc.
• Asigurarea pregătirii de specialitate a cadrelor implicate de către
instituţiile de învăţământ superior, intensificarea activităţii de
cercetare ştiinţifică şi valorificarea datelor obţinute astfel.
Strâns legată de TEFS ca disciplină ştiinţifică , a apărut aproape simultan
Metodica educaţiei fizice, considerată a fi o teorie a practicii eficiente sau
teorie activă cu finalităţi practice -Cârstea G. /2000. Indiferent de denumirile
conferite în timp: Didactica specială, Teoria instruirii, Teoria predării
exerciţiilor fizice, ea abordează în principal problematica specifică
procesului de practicare a exerciţiilor fizice pe grade/cicluri de instruire. Ea
urmăreşte realizarea finalităţilor propuse pentru toate componentele
procesului instructiv-educativ:cunoştinţele de specialitate, indicii morfo-
funcţionali, deprinderile şi priceperile motrice, calităţile motrice, stabilind
cele mai eficiente forme de organizare si tehnologia didactică adecvată
pentru îndeplinirea lor, ţinând cont de toate variabilele implicate (vârstă,
dezvoltare şi nivel de motricitate, calitatea bazei materiale, factori
climaterici, cerinţele programelor de specialitate, etc).
 Din TMEFS ca disciplină de sinteză -considerată a fi baza/nucleul
ştiinţelor educaţiei fizice şi sportului- se desprind teoriile şi
metodicile subsistemelor, dintre care prioritate in analiză o au
TMEFS a tinerei generaţii şi TM antrenamentului sportiv, domenii
în care se încadrează constant majoritatea absolvenţilor de profil.

7
 Din ele derivă TMEF şcolare, TM diferitelor ramuri şi probe
sportive (TM atletismului, gimnasticii, fotbalului, baschetului,
voleiului, hadbalului, sporturilor de iarnă, etc), care aduc o serie de
note particulare specifice ce nu pot fi generalizate, respectând însă
legităţile şi noţiunile stipulate în disciplina de sinteză.
 TMEFS are legaturi strânse cu ştiinţele sociale si cele biologice,
care preiau parţial di problematica acestei discipline, contribuind
prin datele oferite la progresul domeniului. Toate aceste conexiuni şi
interdependenţe cu: pedagogia efs, psihologia efs, sociologia efs,
istoria efs, management, marketing şi legislaţie în efs, anatomia şi
biomecanica efs, fiziologia efs, biochimia efs, refacerea in efs,
igiena, controlul şi asistenţa medicală în efs, determină o analiză in
sistem a acestor discipline de graniţă care permit imbogăţirea
permanentă a fondului propriu de date ştiinţifice,ca premisă a
eficientizării activităţilor specifice.

8
 CAP. 2 CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Orice disciplină ştiinţifică îşi elaborează şi utilizează o serie de

concepte, noţiuni, categorii, concretizate într-o terminologie de specialitate
clară şi unanim acceptată de cei ce activeză in domeniul respectiv. În acest
mod sunt evitate ambiguităţile şi confuziile de termeni utilizaţi frecvent,
asigurând exprimarea cât mai aproape de rigoarea ştiinţifică cerută.
Anumiţi termeni sunt folosiţi cu o pondere mai ridicată, alţii doar în
cadrul disciplinelor de specialitate particulare incluse in planurile de
invăţămînt pe diferiţi ani de studii, unde vor fi clarificaţi. Conceptele uzitate
constant definesc prioritar domeniul de activitate specific şi sunt
următoarele:
-mişcarea sau motricitatatea omului, cu elementele sale definitorii: actul,
acţiunea, activitatea motrică
-educaţia fizică
-antrenamentul sportiv
-sportul
-creşterea fizică, dezvoltarea fizică
-capacitatea motrică
-pregătirea fizică, condiţia fizică
-proba, ramura, disciplina sportivă
-cultura fizică
-deprinderea motrică, calitatea motrică
-kinetoterapia
1. Mişcarea sau motricitatatea omului

-Reflectă integralitatea actelor şi acţiunilor motrice efectuate de om cu

ajutorul muşchilor scheletici, pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul
natural şi social, inclusiv prin practicarea anumitor probe şi ramuri de sport.
-Motricitatea omului este o însuşire a fiinţei umane -înnăscută şi dobândită-
de a reacţiona sub forma unei mişcări la stimulii interni sau externi, cu
ajutorul aparatului locomotor.
-Ea este de mai multe tipuri:
Ciclică-mişcări cu caracter fazic, ce se repetă secvenţial / aciclică-
mişcări distincte, diferenţiate, fără caracter repetitiv
Voluntară- mişcări controlate, efectuate deliberat/ involuntară- mişcări
reflexe

9
 Activă- prin contracţii musculare proprii / pasivă- prin intermediul
forţelor externe -aparate sau partener-, făra consum energetic propriu,
folosită des in kinetoterapie.
Automatizată- participare redusă a atenţiei in efectuarea mişcării,
caracteristică a deprinderilor motrice ajunse in fazele superioare ale învăţării
motrice.
Uniformă-cu viteză constantă / neuniformă- cu viteză variabilă,
accelerată
-Parametrii mişcarilor: (spaţiali, temporali, dinamici, etc.) vor fi studiaţi
într-un capitol distinct, la detalierea formei exerciţiului fizic.
-În cadrul motricităţii umane sunt incluse următoarele elemente de conţinut:
(Badiu T. 2000)
 Actele motrice: sunt forme simple/elementare de comportament
motric voluntar în majoritatea cazurilor, necesare indeplinirii unor
acţiuni sau activităţi motrice. Aici sunt incluse şi actele cu caracter
involuntar-adică actele reflexe, instinctuale şi cele automatizate. Se
mai numesc şi gesturi motrice, fiind elementele constructive ale
acţiunilor motrice. Exerciţiul fizic este un exemplu de act motric
special.
 Acţiunile motrice: sunt sisteme/ansambluri de acte motrice cu
structură proprie, utilizate pentru rezolvarea unor sarcini imediate. În
esenţă sunt deprinderile şi priceperile motrice, ce constituie
conţinutul activităţilor motrice. Pot fi selectate, modificate,
combinate în funcţie de contextul în care se află executantul.
 Activităţile motrice: sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate
într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea
obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului uman şi
perfecţionare a dinamicii acestuia, in concordanţă cu obiective clar
precizate. Activităţile motrice principale din domeniu sunt: educaţia
fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională, activitatea
motrică recuperatorie, activităţile motrice de timp liber.

2. Educaţia fizică

-Conform „Terminologiei educaţiei fizice şi sportului-1973” prin educaţie

fizică se înţelege: activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor
de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a
potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale.
-Potenţialul biologic urmărit presupune efecte pe planuri multiple:
optimizarea dezvoltării fizice, solicitarea marilor funcţii ce susţin efortul
10
fizic şi implicit creşterea capactăţii de efort, îmbunătăţirea indicatorilor
aptitudinilor motrice, etc. În plan secundar are efecte şi pe planurile:
cognitiv, volitiv şi afectiv, fiind influenţată şi influenţând la rândul ei
semnificativ educaţia intelectuală, morală, estetică şi tehnico-profesională,
fiind deci o parte integrantă a sistemului educaţiei generale.
-Educaţia fizică este o variantă frecvent întâlnită a activităţilor motrice, sub
forma căreia se practică exerciţiile fizice, planificate ştiinţific, respectând o
metodologie de lucru clar definită în vederea atingerii finalităţilor dorite.
Educaţia fizică are următoarele atribute/trăsături definitorii:
-este fiziologică prin natura exerciţiilor propuse
-este biologică prin efectele provocate în organism
-este pedagogică prin metodologia de lucru utilizată
-este socială prin tehnicile de organizare
Sarcinile educaţiei fizice sunt de 3 categorii:

1. Specifice:
-dezvoltarea aptitudinilor motrice
-perfecţionarea conformaţiei corporale
-optimizarea stării de sănătate
-obţinerea si menţinerea pe termen îndelungat a unui potenţial ridicat de
muncă
2. Formative:
-formarea şi consolidarea deprinderilor motrice
-îmbogaţirea fondului de cunoştinţe de specialitate
3. Generale:
-formarea trăsăturilor pozitive de caracter

Sunt cunoscute 2 variante distincte de desfăşurare a activităţii de educaţie

fizică: ca proces instructiv-educativ şi ca activitate independentă. Pe plan
naţional, prima variantă este cel mai des întâlnită, de calitatea ei şi
îndeplinirea finalităţilor pe diferite eşaloane fiind condiţionată existenţa şi
eficienţa celei de-a doua variante.
a- Ca proces instructiv-educativ bilateral conceput, desfăşurat continuu
şi sistematic. În acest caz, activitatea este condusă pe baze ştiinţifice
de un cadru de specialitate cu pregătire corespunzătoare, care
valorifică fondul de cunoştinţe de specialitate deţinut şi adaptează
permanent tehnologia didactică la particularităţile colectivului de
elevi căruia se adresează, pentru realizarea obiectivelor cadru şi de
referinţă stipulate de programa de specialitate. Clasele-grupele de
elevi-studenţi implicate în demersul didactic recepţionează
permanent materialul predat, emiţând periodic răspunsuri ce se
11
 constituie un feed-back pentru profesor, determinăndu-l pe acesta să
adapteze/modifice conţinuturile predate în funcţie de calitatea
răspunsului. Daca subiecţii participă conştient şi activ la procesul de
instruire, în timp pot prelua o parte din sarcinile/responsabilităţile
cadrului de specialitate, capătînd astfel un anumit nivel de
autonomie în lecţie, atunci când şi-au insuşit tehnicile de
autoorganizare, autoconducere şi autoevaluare. În acest mod,
autonomia creează posibilitatea de trecere progresivă de la
activitatea dirijată excesiv in cadrul lecţiei de educaţie fizică, la
activitatea independentă.
b- Ca activitate independentă se desfăşoară în timpul liber al celor
vizaţi, fără prezenţa şi intervenţia cadrului didactic, activitatea
putând avea loc in grupuri sau individual. Necesită un nivel superior
de pregătire ştinţifică a celor implicaţi pe multiple planuri, evitându-
se astfel empirismul: cunoaşterea tehnicii corecte de execuţie, a
noţiunilor de regulament, capacitatea de a selecta, combina şi
planifica exerciţiile în funcţie de efecte şi scop, noţiuni de dozare a
efortului fizic, cunoaşterea metodologiei de pregătire fizică,
determinarea valorilor indicatorilor funcţionali, a propriilor carenţe
în pregătire, etc. Acest deziderat poate fi realizat doar la vârste mai
mari, odată cu formarea unor competenţe specifice domeniului.

Eşaloanele/subsistemele educaţiei fizice:

- Educaţia fizică a tinerei generaţii: preşcolară, primară, gimnazială, liceală,
tehnico-profesională, specială.
- Educaţia fizică a adulţilor
- Educaţia fizică a vârstnicilor
- Educaţia fizică profesională
- Educaţia fizică militară
- Autoeducaţia fizică- activitatea fizică independentă
Finalităţile fiecărui eşalon sunt diferenţiate, în funcţie de specificul,
particularităţile şi priorităţile acestuia. Între eşaloane sunt legături şi
intercondiţionări strânse.Eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii este
considerat ca fiind cel mai important, factor decisiv al calităţii activităţii
celorlalte eşaloane. Explicaţia rezultă din faptul că bazele instruirii în
problematica domeniului sunt realizate in acest prim eşalon, ce asigură
asimilarea cunoştinţelor de specialitate, formarea-fixarea deprinderilor
motrice de bază şi aplicativ utilitare, introducerea în tehnica şi tactica
diferitelor ramuri şi probe sportive, dezvoltarea calităţilor/aptitudinilor
motrice. Cu cât aceste finalităţi sunt realizate la un standard mai ridicat aici,

12
cu atât posibilităţile de valorificare favorabilă ulterioară prin transfer la
nivelul celorlalte eşaloane sunt mai crescute.

FIZIOLOGICĂ PEDAGOGICĂ GENERALE

BIOLOGICĂ SOCIALĂ SPECIFICE FORMATIVE

ATRIBUTE/TRĂSĂTURI SARCINI

EDUCAŢIA FIZICĂ

DESFĂŞURARE CARACTERISTICI DE
DIFERENŢIERE

PROCES ACTIVITATE ACCESIBILITATE

INSTRUCTIV- INDEPENDENTĂ
EDUCATIV

NUMĂR MARE CARACTER

DE FORMATIV
MIJLOACE

Fig. 2 Educaţia fizică- trăsături, sarcini, mod de desfăşurare, caracteristici de diferenţiere

13
 Caracteristici fundamentale/proprii ale educaţiei fizice- acestea o
deosebesc fundamental de restul activităţilor motrice din domeniu:
-Are un caracter accesibil, adresându-se tuturor persoanelor, indiferent de:
potenţial motric, stare de sănătate, vârstă, sex, profesie, rasă, apartenenţă
etnică, orientare politică, religie, statut social, zonă geografică, etc.
-Are un dublu caracter: formativ-prin indeplinirea obiectivelor specifice- şi
competitiv- deoarece concursul, intrecerea sunt prezente constant în educaţia
fizică şcolară, sportivizând acest proces şi favorizând aplicarea deprinderilor
nou formate în condiţii ce presupun simultan cooperare şi adversitate.
-Beneficiază de un număr ridicat de exerciţii fizice-sisteme de acţionare
faţă de celelalte activităţi motrice, dar justificat prin complexitatea
componentelor modelului de educaţie fizică şcolară pe diferite cicluri de
instruire. Diversitatea conţinuturilor obligatorii tematice sau netematice-
calităţi şi deprinderi motrice, respectiv capacitatea de organizare şi
dezvoltarea fizică armonioasă- precizate de programa de specialitate pentru
fiecare an de studiu, necesită permananent modificarea-adaptarea-
schimbarea exerciţilor utilizate pentru a fi realizate finalităţile şi parcurse
conţinuturile planificate.

3. Antrenamentul sportiv
Antrenamentul sportiv este „procesul instructiv educativ desfăşurat
sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului omenesc la
eforturi fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-
una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice ”.
(Terminologia educaţiei fizice şi sportului)
-Latura instructivă vizează atingerea celui mai ridicat nivel de pregătire
specifică pe plan sportiv, cea educativă urmăreşte formarea unui complex de
trăsături ce definesc personalitatea umană. -Sistematizarea şi continuitatea
presupun o planificare coerentă a conţinuturilor ce vor fi parcurse de-a
lungul anilor, începând cu momentul selecţiei şi finalizând cu încheierea
carierei sportive. Programarea stimulilor se face gradat şi diferenţiat, în
funcţie de esaloane- copii, juniori, seniori- şi de etapele de pregătire reluate
periodic, ce dau ciclicitatea antrenamentului sportiv- etapa pregătitoare,
precompetiţională, competiţională, de tranziţie/refacere. Acest tip de
programare reduce posibilităţile de apariţie a accidentărilor şi a stărilor de
suprasolicitare.
-Finalitatea urmărită prioritar este atingerea şi menţinerea formei sportive
maxime, ce trebuie să se suprapună cu intervalul de timp în care sunt
planificate competiţiile de obiectiv major.

14
-Atingerea unui nivel superior de pregătire presupune o specializare din ce
în ce mai evidentă de-a lungul timpului, intr-o probă sau ramură de sport.
-Nu trebuie confundat cu sportul, chiar dacă stă la baza acestuia,
performanţele din competiţii fiind un rezultat direct al calităţii procesului de
antrenament sportiv.
-Este abordat în principal ca proces instructiv-educativ şi secundar ca
activitate independentă, similar educaţiei fizice, faţă de care prezintă totuşi
deosebiri majore:
• Antrenamentul sportiv se adresează doar celor dotaţi cu aptitudini
deosebite pentru practicarea diferitelor ramuri de sport, având la
bază procesul de selecţie ce reduce numărul celor implicaţi.
Educaţia fizică se adresează in schimb tuturor, având caracterul
accesibilităţii.
• Obiectivele urmărite diferă fundamental în antrenament sportiv:
specializare pe ramură de sport, atingerea şi chiar depăşirea
limitelor biologice, maiestrie sportivă.
• Dispune de un număr mai redus de exerciţii fizice şi deprinderi
motrice pentru fiecare probă sau ramură sportivă, comparativ cu
educaţia fizică, ce include un bagaj diversificat din toate
conţinuturile programelor de specialitate. Acestea au totuşi un nivel
de complexitate şi măiestrie mult mai ridicat în antrenament
sportiv, având şi solicitări puternice prin prisma parametrilor
efortului fizic.
• Numarul sportivilor din grupele sau echipele de pregătire poate fi
variabil, iar vărsta lor eterogenă.
• Timpul de lucru petrecut cu antrenorul este superior celui din orele
de educaţie fizică, ceea ce conduce la o relaţie mult mai puternică
sportiv-antrenor.
• Antrenamentul sportiv nu este obligatoriu-cel puţin în primele etape
de pregătire-,spre deosebire de educaţie fizică-obligatorie ca
disciplină în planul de învăţământ-.

Există totuşi şi întrepătrunderi: educaţia fizică beneficiază de noutăţile

metodologiei de lucru pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice şi formarea
deprinderilor motrice din procesul de antrenament sportiv prin
selectare/adaptare la necesităţile proprii, asigurând la rândul său o bază largă
şi multilaterală de pregătire fizică şi iniţiere tehnică în diferite ramuri de
sport, proces ce poate fi valorificat şi amplificat in cadrul antrenamentului
sportiv, unde va căpăta un accent specializat.

15
 APTITUDINI SPECIALIZARE ŞI
DEOSEBITE/ MĂIESTRIE
SELECŢIE SPORTIVĂ

NU ARE NUMĂR DE
CARACTER EXERCIŢII ŞI
OBLIGATORIU ANTRENAMENT BAGAJ
ÎN PRIMELE SPORTIV TEHNIC MAI
FAZE REDUSE

VOLUME ŞI INTENSITĂŢI ALE VÂRSTĂ ETEROGENĂ

EFORTULUI SUPERIOARE ŞI NUMĂR VARIABIL
EDUCAŢIEI FIZICE AL SPORTIVILOR

Fig. 3 Antrenamentul sportiv – trăsături fundamentale de diferenţiere faţă de educaţie fizică

4. Sportul

Sportul reprezintă o activitate specifică în care se valorifică intensiv

formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea obţinerii de către
individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi
psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului.
-Dezvoltarea sportului ca fenomen social a avut loc odată cu reînfiinţarea
Jocurilor Olimpice moderne în anul 1896, la iniţiativa lui Pierre de
Coubertin, eveniment ce va conduce la expansiunea fenomenului sportiv
modern pe plan mondial.

16
- Sportul este deseori folosit ca mijloc al educaţiei fizice şcolare, asigurând
implicarea superioară a participanţilor în lecţie, de aici rezultând termenul
de educaţie fizică şi sportivă şcolară.
- Trăsătura definitorie a sportului este competiţia, prezentă in toate
subsistemele sportului. Din acest motiv, se poate afirma că din cele mai
vechi timpuri s-au inregistrat preocupări legate de această activitate.
-În Grecia antică, sistemul de exerciţii fizice bazat pe întrecere purta numele
de agonistică/ agon înseamnă luptă. Jocurile Olimpice, alături de cele
nemeice, istmice şi pitice ocupau un loc important în viaţa politică,
economică şi socială a cetăţilor.
-Apariţia sportului modern este datorată în principal sistemului englez de
educaţie fizică, avându-l ca reprezentant pe Thomas Arnold, ce a insistat
pentru educaţia realizată prin sport. Se înfiinţează primele cluburi şi
asociaţii sportive, se desfăşoară competiţii ce sunt organizate şi astăzi între
universităţi, este introdus şi mediatizat conceptul de fair play.
-Mediatizarea continuă a fenomenului sportiv, intensificarea activităţii
federaţiilor naţionale şi internaţionale, creşterea numărului şi dificultăţii
competiţiilor, necesitatea îmbunătăţirii permanente a rezultatelor, creşterea
numărului de sportivi implicaţi, apariţia unor noi ramuri şi discipline
sportive, implicarea puternică a medicinii sportive, sponsorizarea puternică,
materialele sportive revoluţionare, creşterea numărului şi calităţii bazelor
sportive, diversificarea sistemului competiţional, transformarea marilor
performeri în modele sociale- sunt o serie de factori ce au condus la
dezvoltarea unei adevărate industrii a sportului.

Elită

Înaltă performanţă

Sportul de performanţă

Baza de masă a sportului de performanţă

Sportul pentru toţi/Sport de masă

Fig. 4 Eşaloanele sportului

17
Eşaloanele/subsistemele sportului:
-sportul pentru toţi- fostul eşalon al sportului de masă/ puternic susţinut şi
reprezentat în ţările cu o bună dezvoltare socio-economică, asigurând
prioritar starea de sănătate şi prelungirea duratei vieţii active a populaţiei
prin combaterea sedentarismului, dezvoltarea armonioasă, petrecerea
plăcută a timpului liber.
-baza de masă a sportului de performanţă- include copiii şi juniorii din
cadrul cluburilor şi asociaţiilor sportive şcolare sau private.
-sportul de performanţă- cu reprezentare prioritar pe plan naţional.
-sportul de înaltă performanţă- cu reprezentare pe plan internaţional,
asigurând atingerea performanţelor de cel mai ridicat nivel.
-sportul pentru persoane cu nevoi special-dizabilităţi/sportul adaptat -
contribuie la reeducarea motrică, reintegrarea socială şi profesională a
acestei categorii speciale.
Aceste eşaloane se prezintă sub forma unui sistem piramidal, între ele
existând legături strânse, dar şi particularităţi ce le separă. Numărul celor
implicaţi scade progresiv prin selecţie, pe măsură ce se face trecerea către
sportul de mare performanţă, crescând în schimb exigenţele efortului
solicitat, ca şi valoarea performanţelor.

Clasificarea sportului ţine cont de o varietate de criterii, nici una

din clasificările întâlnite în literatura de specialitate nefiind exhaustivă,
permiţând constant noi îmbunătăţiri, în funcţie de optica de abordare a
acestei probleme. După Cârstea G./1993, sportul-reprezentat concret de
discipline, ramuri şi probe sportive- se clasifică astfel:
-sporturi clasice- inot, probele atletice, schi-, moderne şi contemporane-
culturism, automobilism, ciclism, crossFit-
-sporturi olimpice –haltere, lupte, atletism, baschet, scrimă, tir, pentatlon
modern -şi neolimpice- baseball, karate, dirt-track-. De la o ediţie la alta a
Jocurilor Olimpice sunt incluse sau retrase alte ramuri şi probe sportive.
Ediţia din 2012 de la Londra a avut incluse 26 de sporturi.
-sporturi naţionale - oina - şi sporturi internaţionale- volei, fotbal, judo -
-sporturi pe echipe -hochei, handbal-, individuale -aruncarea discului,
suliţei-, mixte -tenis, scrimă, canotaj-
-sporturi pentru tot anul calendaristic -gimnastica- şi sporturi de sezon -
schi, biatlon, bob, sanie- cu menţiunea că şi cele de sezon pot fi practicate şi
in alte zone de pe mapamond ce oferă condiţii când factori climaterici locali
sunt nefavorabili.
-sporturi masculine-gimnastica la aparate: cal cu mânere, inele, paralele
egale, bara fixă - şi sporturi feminine-gimnastica ritmică, înotul sincron,

18
paralele inegale-. Se constată în ultimele decenii o implicare a femeilor în
majoritatea ramurilor de sport considerate a fi prioritar adresate barbaţilor.
- sporturi cu caracter motric-majoritatea- şi sporturi cu caracter amotric-
şah, go, scrabble, aeromodelism-, care reclamă prioritar abilităţi de ordin
intelectual şi prea puţin aptitudini motrice şi efort fizic.

5. Creşterea fizică; Dezvoltarea fizică

De multe ori cei doi termeni sunt utilizaţi ca fiind sinonimi, cu toate că
această suprapunere de sensuri nu este decât parţial reală, aşa cum rezultă
din analiza definiţiilor oferite de literatura de specialitate.
Creşterea fizică reflectă nivelul cantitativ al indicilor somato-funcţionali ai
organismului, ca rezultat al cumulării factorilor ereditari şi de mediu
natural.
-Ereditatea explică importanţa moştenirii genetice/predispoziţii de la părinţi,
ce se pot materializa intr-o evoluţie somatică bună, fără ca persoanele
respective sa fi practicat sistematic exerciţiile fizice. Factorii externi -
calitatea mediului natural, clima, zonarea geografică, urbanizarea, calitatea
alimentaţiei, climatul familial- vin şi potenţează sau limitează zestrea
ereditară, determinând evoluţia pe plan somatic şi încadrarea într-un anumit
tip somatic sau combinaţii de tipuri somatice.
-Creşterea presupune o acumulare şi amplificare cantitativă ce se manifestă
diferit de la un individ la altul, de la o etapă din dezvoltarea ontogenetică la
alta, de la un aparat/sistem la altul. Aceste etape de evoluţie sunt detaliate de
Matveev, citat de Albu V./1999: copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate,
bătâneţe, cu acumulări puternice până in etapa de maturitate, când se
inregistrează următoarele salturi: masa corporală creşte de 20-30 ori/
înalţimea de 3-4 ori/ capacitatea vitală de 5-10 ori/ volumul cordului de 20-
30 ori/ forţa musculară de 50 ori.

Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul calitativ al indicilor somato-

funcţionali ai organismului, ca rezultat al cumulării factorilor ereditari, de
mediu natural şi social.
Mai este definită ca fiind rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre
influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman,
concretizată în indici somatici şi funcţionali calitativi şi proporţionali, cât
mai apropiaţi de valorile unui organism sănătos la diferite etape de vârstă.

19
Dacă în cazul creşterii fenomenele dominante urmăreau
acumularea/hipertrofia, dezvoltarea presupune perfecţionarea şi adaptarea
graduală a aparatelor şi sistemelor, modificări funcţionale şi imbunătăţiri
calitative. Această transformare a cantităţii în calitate este posibilă prin
intervenţia procesului planificat ştiinţific de practicare a exerciţiilor fizice.
În acest mod se poate acţiona favorabil acolo unde genetica deficitară sau
factorii externi enumeraţi constituie o frână pentru atingere armoniei
corporale şi a proporţionalităţi. Sunt şi situaţii în care specializarea sportivă
prea timpurie, specificitatea unui tip de efort ce solicită prioritar doar
anumite grupe musculare sau sisteme funcţionale, lipsa preocupărilor pentru
a lucra compensatoriu, urmărirea cu prioritate doar a performanţei, conduc
la dizarmonie corporală.
O dezvoltare fizică armonioasă constituie un factor favorizant în vederea
îmbunătăţirii capacităţii motrice şi a condiţiei fizice, dar nu trebuie
confundată cu acestea.
Dezvoltarea fizică abordează două categorii de indicatori:
somatici/morfologici şi fiziologici/funcţionali
Indicatorii somatici/morfologici/antropometrici: sunt vizibili şi valoarea
lor este obţinută uşor prin măsurare în diferite planuri.
- statura/talia/înălţimea, bustul, lungimea membrelor superioare şi inferioare
- diametrul biacromial, bitrohanterian, antero-posterior şi transversal al
toracelui, anvergura/deschiderea braţelor
- perimetrul toracic, abdominal, al segmentelor-braţe, antebraţe, coapse,
gambe-
- diametrul toracic antero-posterior
- greutatea/masa corporală
Aceşti indicatori pot fi utilizaţi în cadrul unor formule de calcul pentru a
determina starea de nutriţie a organismului şi proporţionalitatea/armonia
dintre dimensiunile globale şi segmentare.

Indicii de nutriţie

Indicele Broca: Gr optimă = Î-100 Determină greutatea corporală optimă

scăzând 100 din valoarea staturii exprimată în centimetri. Nu este folosit
prea des, din cauza valorilor exagerate ale greutăţii persoanelor foarte înalte.
Indicele Brugsch: se modifică formula de calcul pentru trei grupe distincte
de înălţime.
Gr optimă = Î-100, pentru Î<164 cm;
Gr optimă = Î-105, pentru 164 cm Î<174 cm;
Gr optimă = Î-110, pentru Î >174cm;

20
Indicele Quetelet: IQ= Reprezintă raportul dintre greutatea
exprimată în grame şi înălţimea exprimată în centimetri, stabilind câte
grame ar trebui sa revină fiecărui cm din înălţime. Valorile normale sunt
cuprinse între 300-500, sub 300 indicând debilitate, peste 500 obezitate.
Valorile nu trebuie absolutizate pentru sporturile de anduranţă, ce reclamă
valori mult mai mici comparitiv cu cele de forţă ce pot depăşi constant
pragul superior, datorită cerinţelor speciale ale acestor ramuri de sport.

Indicele de masă corporală (IMC) (în engleză înseamnă Body mass index,
sau BMI) este un indicator statistic a masei unei persoane raportată la
înălțimea sa. Este determinat de raportul dintre greutate exprimat în kg şi
pătratul înălţimii exprimat în metri.

Din aceleaşi motive expuse la indicele Quetelet nu poate fi aplicată formula

tuturor sportivilor, persoanelor de vârsta a treia sau copiilor.
Interpretare:
IMC sub 18,5-Risc pentru sănătate:ridicat.Valoarea este mult prea mică
pentru o sănătate corespunzătoare.
IMC între 18,5-24,9- Valoare optimă/ Risc pentru sănătate: minim
IMC 25-29,9- Risc pentru sănătate: scăzut/moderat
IMC 30-34,9 Risc pentru sănătate: moderat/ridicat Acesta e un semnal de
alarmă: modifică dieta urgent!
IMC peste 35 Risc pentru sănătate: ridicat Greutatea iți afectează negativ
starea de sănătate. Scapă de surplusul de greutate!

Indicii de armonie

Indicele Erissman- reflectă armonia dintre creşterea în înalţime a corpului

şi dezvoltarea în grosime a trunchiului. Valorile normale sunt de
aproximativ 6 cm la bărbaţi şi 3,5-4cm la femei. Perioadele de creştere
explozivă în lungime, necorelată cu creşterea perimetrelor şi diametrelor în
acelaşi ritm, conduc chiar la valori negative pentru elevi.

IER=Pt- Î/2

Indicele Amar-vizează armonia dintre lungimea bustului şi statură, fiind

raportul dintre aceste două valori. Valorile obişnuite se încadrează la 0,52
pentru bărbaţi, respectiv 0,53-0,54 pentru femei. La copii sunt fluctuaţii
majore, date de creşterea diferenţiată a valorilor membrelor inferioare cu
21
valoarile toracelui, în aceeaşi etapă de dezvoltare. Raportul este cu atât mai
mic, cu cât membrele inferioare cunosc o creştere mai puternică faţă de
torace şi invers.
IAm=

Indicele de proporţionalitate A. Ionescu- reprezintă diferenţa dintre bust

si jumătatea taliei, fiind un indicator al proporţionalităţii acestor dimensiuni.
Valorile medii se incadrează la bărbaţi între 3-4cm, iar la femei între 4-6cm.
IAI=B- Î/2
Indicele de robusticitate Pignet: se calculează după formula: înălţimea
exprimată în cm minus suma dintre perimetrul toracic exprimat în cm şi
greutatea corporală exprimată în kg. Cu cât valorile sunt mai mici, cu atât
copilul este mai robust.

Ip= Î(cm) - [Pt (cm)+ Gr(kg)]

Interpretare:
-valori<10, tipar hiperstenic/ robust,puternic,voinic, în care dimensiunile
transversale sunt dominante comparativ cu cele verticale. Gâtul este scurt şi
gros, toracele bombat; la hiperstenici ar exista o frecvenţă crescută a
obezităţii.
10<valori<30, tipar normostenic, cu dimensiuni caracterizate de
proporţionalitate şi armonie.
-valori>30, , tipar astenic/alungit, în care dimensiunile longitudinale sunt
dominante comparativ cu cele transversale. Gâtul este lung, toracele
subţire, masa musculară şi ţesutul adipos reduse.

Indicatorii fiziologici/funcţionali: nu sunt vizibili şi constituie motorul

organismului, fiind măsuraţi cu ajutorul aparatelor speciale.
-frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, capacitatea
vitală, consumul de oxigen, lactacidemia, etc.

Indicele respirator Demeny: reflectă raportul dintre capacitatea vitală a

unei persoane şi masa corporală a acesteia, indicând câţi mililitri de aer
corespund pentru fiecare kg din masa corporală. Valori considerate normale
pentru adulţii nesportivi sunt de 60-65 la bărbaţi şi 50-55 la femei. Valorile
superioare ale sportivilor indică o bună funcţie respiratorie.
IR=

22
Obiectivele urmărite prioritar în dezvoltarea fizică sunt în viziunea
majorităţii autorilor ce au abordat problematica respectivă următoarele:
- Realizarea armoniei între indicii de natură diferită- antropometrici şi cei
fiziologici
- Realizarea armoniei între indicii antropometrici
- Realizarea armoniei între indicii fiziologici
- Îmbunătăţirea tonicităţii şi troficităţii musculare, concretizată în obţinerea
şi menţinerea unui tonus muscular optim
- Obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale globale şi segmentare
corecte, atât în acţiunile statice cât şi în cele dinamice
- Prevenirea instalării şi corectarea atitudinilor deficiente şi/sau a
deficienţelor fizice în funcţie de gravitatea acestora.
- Educarea tuturor marilor funcţii ale organismului, prioritate având-o cea
respiratorie.

6. Capacitatea motrică

Terminologia educaţiei fizice şi sportului defineşte capacitatea motrică:

ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot
realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
Cârstea G. o consideră ca fiind: potenţial uman dinamic -progresiv sau
regresiv în ontogeneză- dat dat de unitatea dialectică dintre calităţile
motrice şi deprinderile sau priceperile motrice.
Termenul general de Capacitate reflectă un sistem de însuşiri funcţionale
şi operaţionale în uniune cu deprinderile, cunoştinţele şi experienţa
necesară, care duc la acţiuni eficiente şi de performanţă.(Dicţionar
psihologic)

Analizând definiţiile prezentate anterior, putem trage următoarele concluzii:

-Există un complex de factori ce concură la manifestarea capacităţii

motrice: nivelul de dezvoltare a indicilor morfo-funcţionali, calitatea
proceselor biochimice şi metabolice, starea de oboseală, procesele psihice
cognitive şi afective, motivaţia, dificultatea şi complexitatea sarcinilor
motrice ce trebuie realizate. Influenţa acestor factori a condus la utilizarea
unor termeni diferiţi pentru a defini capacitatea motrică: capacitate
psihomotrică, capacitate fizică,etc.
-Nivelul ei de manifestare este dificil de a fi menţinut constant, fiind variabil
şi direct dependent de: particularităţile etapei de vârstă, viteza proceselor de
refacere, obiectivele etapei de pregătire, calitatea procesului de instruire.
23
-Capacitatea motrică are un caracter evolutiv, înregistrând salturi, momente
de plafonare sau regres, în funcţie de nivelul pregătirii fizice -cu care nu se
confundă- dar şi de volumul şi calitatea bagajului tehnic stăpânit la un
moment dat. De aici rezultă că elementele sale componente definitorii sunt:
aptitudinile motrice/calităţile motrice- componenta înnăscută şi apoi
dezvoltată- alături de deprinderile motrice- componenta dobândită pe
parcurs.
-Capacitatea motrică se împarte în două categorii distincte, determinate de
apartenenţa şi specificitatea elementelor de conţinut:

• Capacitate motrică generală, unde sunt incluse aptitudinile

motrice de bază- viteza, capacitatea coordinativă, forţa, rezistenţa,
supleţea- alături de deprinderileşi priceperile motrice de bază şi
aplicativ utilitare –mers, alergare, săritură, aruncare-prindere,
căţărare-escaladare, manevrare şi transport de greutăţi, târâre,
tracţiuni şi împingeri.
• Capacitate motrică specifică, formată din: aptitudinile motrice
combinate sau forme de manifestare specifice diferitelor ramuri de
sport- rezistenţă anaerobă lactacidă, viteză de reacţie simplă şi
complexă, forţă explozivă, etc. alături de deprinderile şi priceperile
motrice specifice diferitelor ramuri de sport, adică elementele şi
procedeele tehnice specifice-pasa cu latul, aruncarea la poartă din
săritură, blocajul la fileu, stândul pe mâini din forţă, etc.

7. Cultura fizică

Termenul de cultură defineşte totalitatea valorilor de ordin material şi

spiritual create de omenire de-a lungul timpului, ce asigură formarea şi
dezvoltarea personalităţii umane.
Cultura fizică nu este un concept de sine stătător, fiind în esenţă o parte
componentă a culturii universale, care sintetizează categoriile, legităţile,
instituţiile, bunurile materiale şi informaţionale, create pentru
valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării potenţialului
biologic, spiritual şi motric al omului.
Noţiunea de cultură fizică are semnificaţii distincte, în funcţie de sistemele
care fac referire la ea. În literatura rusă are valenţe integrative, fiind un
concept cuprinzător ce înglobează şi sintetizează totalitatea efectelor
activităţilor motrice ce aparţin domeniului: educaţie fizică, sport, etc.
Cultura fizică are un caracter istoric şi universal, dar acest aspect nu
anuleaza şi importanţa caracterului naţional.

24
Realizarea/constituirea unui act de cultură presupune parcurgerea a patru
faze distincte, indiferent de categoria de valori în care va fi încadrată:

MOMENTUL MOMENTUL MOMENTUL MOMENTUL

COGNITIV AXIOLOGIC CREATOR GENERALIZATOR

Fig. 5 Fazele constituirii unui act de cultură

 Momentul cognitiv, ce presupune o cunoaştere aprofundată a

obiectelor, fenomenelor sau a realităţilor ce ne intereseză.
 Momentul axiologic, de raportare a ceea ce se cunoaşte la cerinţele
şi necesităţile actuale, la solicitările de moment ale societăţii.
 Momentul creator, cel mai important şi dificil de realizat, implicând
creativitate şi adaptare originală a noutăţilor propuse.
 Momentul generalizator, de extindere a noilor valori la nivelul
întregii societăţi-dacă valoarea elementului de noutate este
confirmată-, constituind astfel pragul unor noi exigenţe.

Exemplu: existenţa unor noi sisteme de atac şi apărare în cazul jocurilor

sportive presupune parcurgerea etapelor enumerate anterior:
 cunoaşterea aprofundată a particularităţilor tuturor sistemelor de joc
elaborate anterior, cu cerinţe specifice, avantaje şi dezavantaje.
 raportarea acestora la cerinţele, exigenţele şi tendinţele noi de pe
plan internaţional, la specificul naţional, la profilul jucătorilor şi
particularităţile actuale de pregătire.
 imbunătăţirea/combinarea/crearea unor noi sisteme prin formule de
aşezare în teren, relaţii de joc între compartimente, sarcini noi
caracteristice fiecărui post şi aplicarea sistemelor în competiţii.
 generalizarea/preluarea/extinderea noilor sisteme dacă vor confirma
prin rezultate competiţionale.
Majoritarea autorilor consideră că valorile culturii fizice pot fi grupate şi
încadrate pe următoarele categorii:

 Valori create şi sintetizate în timp, ce permit organizarea la nivel

superior a fenomenului de practicare a exerciţiilor fizice:
disciplinele ştiinţifice, noţiunile de regulament, măiestria pe plan
tehnic şi tactic, recordurile sportive,etc.
 Valori create în dezvoltarea filogenetică umană, legate de aspectul
dezvoltării corecte şi armonioase a corpului prin intermediul
25
 exerciţiilor fizice-plecând de la idealul armonic promovat de Grecia
antică şi finalizând prin paleta de discipline sportive actuale ce
vizează acelaşi deziderat.
 Valori de natură materială- stadioane, săli de sport, baze sportive
ultramoderne, materiale şi instalaţii sportive de ultimă generaţie,
aparate de investigare şi determinare a potenţialului de efort, tehnici
de accelerare a proceselor de refacere.
 Valori rezultate din procesul de practicare directă a exerciţiilor
fizice şi prin spectacolul sportiv: educarea proceselor volitive,
depăşirea limitelor individuale, fair-play, educarea gustului pentru
estetica şi expresivitatea mişcărilor, măiestria sportivă, respectul
adversarilor, etc.

Această tipologie extrem de variabilă a valorilor ce aparţin culturii fizice

este atât rezultatul activităţilor practice specifice desfăşurate de-a lungul
timpului, cât şi a celor de natură teoretică, ce au însoţit permanent procesul
de practicare a exerciţilor fizice.
Sistemul de valori este dinamic, modificându-se permanent prin includerea
selectivă de noi elemente valoroase, eliminând ceea ce este perimat pentru
etapa istorică respectivă. Ca exemplu, performanţele şi recordurile sunt
imbunătăţite de la o competiţie la alta, metodele de antrenament şi tehnicile
de refacere se modifică şi adaptează continuu pentru a sprijini creşterea
rezultatelor.

8. Pregătirea fizică/Condiţia fizică

Pregătirea fizică: reprezintă nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale

individului, atins în procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice.
Ea este un important factor al antrenamentului sportiv şi permite
organismului să realizeze diferite eforturi, constituind baza de plecare
pentru întregul proces de pregătire(Dragnea A. 1996).
Nu trebuie considerată o noţiune ce aparţine exclusiv sportului de
performanţă, orice persoană putând acţiona favorabil asupra pregătirii fizice,
cu rezultate favorabile asupra: capacităţii generale de muncă, sănătăţii şi
prelungirea vieţii active.
Este de două tipuri: generală şi specifică, prima urmărind prioritar
dezvoltarea multilaterală a aptitudinilor motrice şi ridicarea potenţialului
funcţional al organismului, a doua fiind axată pe dezvoltarea aptitudinilor
motrice şi a combinaţiilor specifice fiecărei ramuri de sport, alături de
solicitarea sistemelor energetice şi a lanţurilor musculare implicate în efortul
respectiv.
26
Condiţia fizică: reflectă nivelul superior al pregătirii fizice, necesar
valorificării optime a indicilor tehnici şi tactici în concurs.

C. Ulrich (2000) o defineşte condiţia fizică astfel: "condiţia fizică (physical

fitness) este capacitatea corpului omenesc de a funcţiona cu vigoare şi
vioiciune, fără oboseală exagerată, cu suficientă energie pentru a se angaja
în activităţi de timp liber şi pentru a preîntâmpina stresul fizic; puterea
musculară, anduranţa, deplinătatea cardiovasculară şi vioiciunea sunt semne
vizibile ale condiţiei fizice".
M. Epuran (2005) consideră că fitness-ul este sinonim cu condiţia fizică.

9. Proba, Ramura, Disciplina sportivă

Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex, cu structură proprie, fiind

inclus într-o ramură de sport. Exemple de probe sportive: inele, paralele
inegale, aruncarea greutăţii, disc, maraton, 100m plat, săritura în înălţime,
etc.
Ramura sportivă este un sistem de exerciţii fizice ce se realizează în
activitatea competiţională după un regulament propriu şi în condiţii
specifice. Exemple: gimnastica sportivă, gimnastica acrobatică, sărituri,
alergări, aruncări, hochei, baschet, fotbal, etc.
Disciplina sportivă este totalitatea probelor şi ramurilor de sport cu
structură asemănătoare. Exemple:gimnastică, atletism, jocuri sportive.
Între aceste noţiuni există o relaţie de incluziune: proba ramură
disciplină. Exemplu: aruncarea ciocanului aruncări atletice atletism.

PROBA RAMURA DISCIPLINA

SPORTIVĂ SPORTIVĂ SPORTIVĂ

Fig. 6 Incluziunea probă-ramură-disciplină sportivă

27
 10. Kinetoterapia

Kinetoterapia: definită ca terapie prin mişcare efectuată utilizând

programe de recuperare medicală, care au ca finalitate refacerea unor funcţii
diminuate sau îmbunătăţirea/creşterea nivelului funcţional în diferite
suferinţe. Kinetoterapia este o formă terapeutică individualizată care
plecând de la programe de exerciţii statice şi dinamice,se poate folosi în
programele terapeutice profilactice, curative şi de recuperare.
Kinetoterapia face parte din medicina fizică și studiază mecanismele
neuromusculare și articulare care îi asigură omului activitățile motrice
normale.
Obiectivele Kinetoterapiei:
-inducerea efectului de relaxare
-corectarea posturii şi a aliniamentului corporal
- creşterea mobilităţii articulare, a forţei şi a rezistenţei musculare
-optimizarea coordonării, controlului şi echilibrului corporal
-corectarea deficitului respirator
-antrenamentul la efort
-reeducarea sensibilităţii

28
 CAP. 3 EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL CA ACTIVITĂŢI
SOCIALE / IDEALUL, FUNCŢIILE ŞI OBIECTIVELE
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

1. IDEALUL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Idealul reprezintă scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conştient şi

metodic năzuinţele şi activitatea creatoare umană în toate domeniile ei,
gradul cel mai înalt şi mai greu de atins al perfecţiunii într-o direcţie.-DEX
“Idealul este în sine o realitate în devenire “– N. Titulescu
“E înălţător să îţi alegi un ţel / Şi apoi trecând prin foc / Să şi ajungi la el.”- Henrick Ibsen
“Valoarea fiecărui ideal atîrnă de partea lui cea realizabilă. Prin aceasta
idealul se deosebeşte de închipuirile deşarte ce se numesc închipuiri.”- Titu
Maiorescu
“Idealul este o stea călăuzitoare“-Lev Tolstoi

Toate aceste citate reflectă caracteristicile definitorii ale unui ideal:

dificultatea majoră sau chiar imposibilitatea de a-l realiza, dublată însă de
caracterul orientativ al acestuia.
Idealul educaţiei fizice şi sportului nu are un caracter fix/imuabil, suferind
de-a lungul timpului transformări majore de la o etapă istorică la alta, în
funcţie de cerinţele sociale ale epocii respective. De aici rezultă trăsătura sa
evolutivă, caracterul dinamic, deschis, perfectibil şi prospectiv.
Idealul educaţiei fizice şi sportului este inclus în idealul educaţional general,
care la rândul său are o puternică legătură cu idealul social, căruia îi este
subordonat. Idealul educaţional stabileşte tiparul/modelul de personalitate
solicitat de particularităţile sociale unei anume etape istorice pe care
educaţia trebuie sa-l realizeze. De aici rezultă faptul că idealul educaţiei
fizice şi sportului este condiţionat social.
Din analiza legăturilor prezentate putem trage concluzia că orice ideal
educaţional are trei dimensiuni distincte:

 Dimensiunea psihologică- vizează tipul de personalitate solicitat la

un anumit moment de societate, în concordanţă cu potenţialul şi
necesităţile membrilor societăţii respective.
 Dimensiunea pedagogică- ia în calcul posibilităţile reale de care
dispune pedagogia pentru a dirija eficient procesul instructiv-
educativ în vederea realizării idealului propus.
 Dimensiunea socială- idealul va fi în concordanţă cu cerinţele şi
perspectivele/tendinţele de dezvoltare/evoluţie a societăţii.

29
Bontaş Ioan/1995 - stabileşte că Idealul educaţional în societatea
democratică trebuie să conceapă un model de dezvoltare şi manifestare
deplină a personalităţii, o personalitate complexă, integrală,
multidimensională, armonioasă, care să ofere posibilitatea unei game largi
de calităţi de ordin intelectual, moral, profesional, estetic, fizic. Prin
intermediul acestor atribute, indivizii ar trebui să se adapteze intr-o manieră
creativă la schimbările continue şi dinamica accelerată a vieţii moderne în
toate planurile: cultural, social, economic, ştiinţific, etc.
La o abordare cronologică a evoluţiei idealului educaţional constatăm
următoarele:
-În Grecia antică au existat doua state reprezentative cu orientări diametral
opuse: Atena - cu preocupări de dezvoltare complexă a personalităţii
umane, urmărind armonie corporală, educaţie estetică, etică,
intelectuală,spirituală, reunite în expresia KALOS KAI AGATOS (OM
FRUMOS ŞI BUN)- şi Sparta- cu un sistem de educaţie militară de elită,
ridicat la nivel de principiu, axat pe pregătirea fizică pentru luptă şi
neglijând aproape complet celelalte valenţe educaţionale-.
- Evul mediu aduce în prim plan cele şapte virtuţi cavalereşti aparţinând
feudalilor: călăria, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea, viaţa la curte
si turnirul, dar şi cele şapte arte liberale aparţinând clericilor: gramatica,
retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica.
- Renaşterea readuce în actualitate valenţele idealului educaţional din Grecia
antică.
- Apariţia sistemelor naţionale de educaţie fizică şi sport în Europa/Franţa,
Germania, Suedia, Anglia, Rusia -cu toate notele particulare caracteristice- a
contribuit substanţial la stabilirea unor criterii fundamentale de conturare a
componentelor/ideilor definitorii ce aparţin idealului educaţiei fizice şi
sportului.
-Perioada contemporană impune idealului educaţiei fizice şi sportului
contribuţia la realizarea omului cu o pregătire fizică multilaterală dar şi
adaptată necesităţilor productive, cu o armonioasă dezvoltare fizică şi o
ţinută corectă, sănătate fizică şi psihică, cunoştinţe de specialitate pentru
organizarea şi desfăşurarea independentă a activităţilor motrice. Toate
acestea ar trebui să conducă la o adaptabilitate superioară la condiţiile
socio-economice extrem de dinamice şi imprevizibile din ultimele decenii.
Din evoluţia idealului pe diferite etape istorice rezultă caracterul său de
model, de deziderat valoric superior perfectibil permanent, pentru realizarea
căruia întreaga activitate practică şi teoretică din domeniu trebuie să-şi
aducă aportul. Atingerea idealului este dificil de realizat la nivel integral din
cauza noilor cerinţe sociale ce-l schimbă continuu, dar şi implicarea statului
30
prin toţi factorii de decizie la nivel naţional poate amplifica sau limita
puternic materializarea sa. Nivelul de dezvoltare economică, socială,
culturală, precum şi priorităţile unei naţiuni se reflectă deseori în formularea
idealului şi mai ales în eforturile reale de a-l atinge.

Tezele/ Direcţiile ce definesc idealul educaţiei fizice şi sportului în

România:

 Toate activităţile motrice din domeniu trebuie să urmărească în

principal realizarea influenţelor în privinţa optimizării stării de
sănătate şi dezvoltării fizice armonioase.
 Toate activităţile motrice conduc la pregătirea pentru muncă şi viaţă,
la creşterea rezistenţei la solicitări fizice şi psihice, la dezvoltarea
personalităţii celor implicaţi.
 Lărgirea permanentă a ariei de cuprindere a sportului de masă/pentru
toţi, pentru petrecerea utilă şi plăcută a timpului liber.
 Prioritate o constituie eşalonul educaţiei fizice a tinerei generaţii, ca
premisă de eficientizare a rezultatelor la nivelul tuturor celorlalte
eşaloane.
 Afirmarea sportivilor valoroşi pe plan naţional şi crearea condiţiilor
de pregătire pentru atingerea rezultatelor valoroase şi pe plan
internaţional.
 Realizarea unei conduceri unitare a principalelor activităţi motrice pe
plan naţional, lăsând posibilitatea factorilor locali de a acţiona
autonom pentru eficientizarea acţiunilor proprii.
 Crearea condiţiilor materiale şi organizatorice conform standardelor
europene pentru practicarea diferitelor ramuri de sport.

Elementele de referinţă/Laturile idealului educaţiei fizice şi sportului:

sunt în esenţă componentele pe care este axat modelul de educaţie fizică şi
sport:
-noţiuni şi tehnici ce permit practicarea autonomă şi independentă a
exerciţiilor fizice- cei trei auto- organizare, conducere, evaluare.
-dezvoltarea fizică corectă şi armonioasă
-deprinderi şi priceperi motrice de bază, aplicativ utilitare şi tehnica
specifică ramurilor de sport
-aptitudini motrice de bază, combinaţii şi forme de manifestare specifice
ramurilor de sport
-dezvoltarea personalităţii pe multiple planuri: intelectual, moral, estetic,
etc.

31
 2. FUNCŢIILE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului reprezintă esenţa acestor fenomene şi

derivă din ideal, contribuind fundamental la realizarea acestuia. Ele
stabilesc influenţele exercitate constant de aceste activităţi în cadrul
procesului de perfecţionare a omului. Aceste influenţe se materializează în
special asupra laturii formative, realizând un echilibru dinamic între
aspiraţiile personale şi necesităţile sociale.
”Prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii/roluri
ale activităţilor în cauză care au un caracter constant, răspunzând unor nevoi
ale dezvoltării şi vieţii omului.”- Şiclovan I.
Majoritatea autorilor le clasifică în două categorii: specifice/nespecifice,
între ele existând întrepătrunderi şi acţionând optim doar în sistem. Cele
specifice sunt caracteristice domeniului educaţiei fizice şi sportului, având o
influenţă directă şi aproape exclusivă. Funcţiile nespecifice presupun
influenţe secundare, indirecte, complementare ale educaţiei fizice şi
sportului asupra unor domenii unde alte activităţi deţin rolul
determinant/principal în realizarea funcţiilor respective.

Funcţiile specifice:
 Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase
 Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice
Funcţiile nespecifice:
 Funcţia igienică
 Funcţia educativă
 Funcţia recreativă
 Funcţia de emulaţie

1. Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase

Dezvoltarea fizică armonioasă a constituit o prioritate de-a lungul timpului,
plecând din antichitatea greacă, regăsindu-se în ideile renaşterii şi
concepţiile marilor sisteme, până în actualitatea cotidiană. Etapa
contemporană impune preocupări majore pe această direcţie, datorită
dezechilibrelor generate de industrializare, mecanizare, progresele
tehnologice şi automatizarea principalelor sectoare de activitate, urbanizare
şi poluare, stress şi complexitatea sarcinilor ce trebuie rezolvate în intervale
scurte de timp, etc. Din acţiunea cumulată a acestor factori rezultă
sedentarismul, obezitatea, bolile cardiovasculare şi nervoase, diabetul, ce
reduc considerabil perioada vieţii active şi posibilităţile de atingere a
idealului corporal armonic.
32
Realizarea acestei funcţii contribuie la atingerea şi menţinerea unui
randament profesional ridicat, reducând efectele acestor influenţe nocive şi
crescând rezistenţa organismului. O programare corectă a solicitărilor fizice
va determina instalarea mecanismelor adaptative morfologice şi fiziologice
aşteptate: postură corectă, hipertrofie musculară, echilibru în dezvoltarea
lanţurilor şi grupelor musculare, creşterea capacităţii vitale şi a amplitudinii
respiratorii, bradicardie de repaus şi efort, scăderea tensiunii arteriale,
optimizarea coordonărilor neuromusculare, creşterea toleranţei la lactat, etc.
Această funcţie joacă un rol prioritar în cadrul educaţiei fizice a tinerei
generaţii. Absenţa sau planificarea greşită a stimulilor la această vârstă
conduce la efecte nedorite pe termen lung, cu atât mai mult cu cît se pierd
acele faze de acumulări pe plan somatic şi motric ce nu vor putea fi
recuperate ulterior, generaţiile actuale fiind orientate şi preocupate
covârşitor de socializarea şi petrecerea timpului liber prin intermediul
tehnologiilor informatice, neglijând practicarea exerciţilor fizice sub o
formă organizată.
Activitatea sportivă conduce la instalarea unor efecte specifice asupra
dezvoltării fizice armonioase, generate de particularităţile fiecărei ramuri şi
probe sportive, de caracterul specializat al pregătirii, înregistrând diferenţe
majore pe planul dezvoltării somatice şi a solicitărilor funcţionale de la o
ramură la alta.

2. Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice

Educaţia fizică şcolară se axează prioritar pe elementele capacităţii motrice
generale, încercând permanent optimizarea acesteia, activitatea sportivă de
performanţă pe dezvoltarea capacităţii motrice specifice, vizând
maximizarea şi valorificarea ei în competiţii, ca urmare a adaptării celor
implicaţi la stimuli puternici, ce permit atingerea limitelor individuale.
Capacitatea motrică determină randamentul şi reuşita activităţilor
profesionale desfăşurate, inclusiv pentru cele aparţinând vieţii cotidiene.
Elementele ei de conţinut-deprinderile şi priceperile motrice/aptitudinile
motrice- reprezintă conţinutul tematic fundamental al procesului de instruire
din programele şcolare, indiferent de ciclul de instruire.
Se urmăreşte prioritar asimilarea, consolidarea şi perfecţionarea unui număr
cât mai mare de deprinderi motrice, valorificarea lor eficientă în contexte
variabile. Tot acest proces este dublat şi susţinut permanent de dezvoltarea
aptitudinilor motrice, reflectat în nivelul pregătirii fizice generale şi
specifice, ce favorizează prestarea unor eforturi fizice variabile ca volum şi
intensitate. Capacitatea motrică este concretizată/vizibilă intr-un
comportament motric, favorizând integrarea subiecţilor în diferite condiţii
de mediu.
33
3. Funcţia igienică
Imbunătăţirea şi menţinerea stării de sănătate reprezintă finalitatea prioritar
urmărită a oricărei societăţi. De îndeplinirea acesteia depinde valoarea
potenţialului biologic uman şi valorificarea sa pentru realizarea tuturor
celelalte activităţi specifice.
Starea de sănătate poate fi ameliorată, îmbunătăţită, optimizată prin
intervenţia dirijată ştiinţific a exerciţiilor fizice şi a altor mijloace specifice
sau asociate, ce acţionează şi în vederea prevenirii instalării sau corectării
unor atitudini deficiente sau deficienţe fizice.
Formarea unui sistem de cunoştinţe şi a unor deprinderi igienice care să fie
cunoscute/aplicate constant sunt condiţii ce permit realizarea acestei funcţii.

4. Funcţia educativă
Prin influenţele multiple exercitate la nivelul personalităţii este considerată
cea mai complexă funcţie asociată, având acţiuni favorabile asupra tuturor
celorlalte laturi ale educaţiei. Chiar din antichitate, practicarea exerciţilor
fizice a fost considerată ca fiind o modalitate eficientă de realizare a
educaţiei complexe a tineri generaţii.

 Influenţele pe plan intelectual

Activităţile motrice specifice domeniului presupun asimilarea cunoştinţelor
de specialitate referitoare la noţiuni de regulament, tehnică, tactică,
planificare şi evaluare, psihologie, biochimie, fiziologie, etc. Între aceste
cunoştinţe se fac conexiuni, corelaţii, se explică relaţiile cauză-efect.
Primele faze ale învăţării mişcărilor solicită prioritar primul sistem de
semnalizare, adică trepta senzorială. Prin intermediul analizatorilor, cortexul
primeşte informaţii legate de încordarea musculară, poziţia corpului, direcţia
şi amplitudinea mişcărilor, creşte importanţa capacităţii de concentrare şi
distributivitate a atenţiei. Treapta a doua a cunoaşterii-trepta logică implică
limbajul, operaţiile gândirii, creativitatea. Rezolvarea de probleme solicită
puternic analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea , abstractizarea. Este
implicată şi memoria în reţinerea structurii mişcărilor, aplicarea celor
asimilate în condiţi variabile, imaginaţia în combinarea elementelor sau în
elaborarea unor soluţii originale.

 Influenţele pe plan moral

34
Specificul activităţii domeniului oferă condiţii favorabile realizării educaţiei
morale, începând de la cele mai fragede vârste şi continuând pe parcursul
tuturor etapelor de instruire.
Lucrul în grup conduce la formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de
conduită etică, concretizate în atitudini pozitive: cultivarea spiritului de
ordine, punctualitatea, disciplina, încrederea în potenţialul propriu,
recunoaştera valorii individuale, capacitatea de autoorganizare, asumarea
responsabilităţii pentru deciziile luate, stăpânirea de sine, respectul faţă de
adversari, parteneri, spectatori, respectul faţă de bunurile comune,
acceptarea deciziilor arbitrilor, curajul, exigenţa faţă de sine, colaborarea,
toleranţa etc. Toate acestea sunt transferate ulterior în activitatea cotidiană,
devenind elemente definitorii şi stabile ale personalităţii.
Practicarea organizată a exerciţilor fizice estompează formarea şi
manifestarea atitudinilor negative: individualism, vedetism, îngâmfare, lipsă
de fair-play, agresivitate exacerbată, indisciplină, inconsecvenţă, sfidare,
teamă exagerată.

 Influenţele pe plan estetic

Educaţia estetică urmăreşte formarea capacităţii de percepere, apreciere şi
înţelegere a frumosului din diferite domenii de activitate: natură, artă,
societate pe baza unor criterii clar stabilite, precum şi dezvoltarea
capacităţilor de creaţie artistică.
Domeniul nostru de activitate oferă numeroase variante de a completa
educaţia estetică, datorită diversităţii ipostazelor pe care le oferă: calitatea şi
rafinamentul execuţiilor tehnice din patinaj sau gimnastica ritmică şi
sportivă, combinaţii tactice spectaculoase din jocurile sportive, aruncări la
coş sau şuturi la poartă spectaculoase, structuri de elemente din arte
marţiale, variante de sărituri la trambulină, schimburi de mingi în tenis cu
răsturnări spectaculoase de situaţie, depăşiri la limită în motociclism şi
automobilism, etc. Toate acestea educă gustul pentru frumos, cresc
capacitatea de evaluare calitativă a mişcărilor, ridică noi standarde de
exigenţă pentru eleganţa şi graţia mişcărilor, stimulează sensibilitatea
artistică.
Competiţiile de anvergură, ceremonialul de deschidere şi închidere a
acestora, concursurile de frumuseţe corporală, muzica şi dansul, plimbările
şi excursiile în cadrul unor peisaje deosebite sunt modalităţi ce favorizează
materializări puternice pe plan estetic, contribuie la redefinirea standardelor
armoniei proporţiilor, educă gustul pentru frumos, simţul ritmului şi graţia
mişcărilor.

 Influenţele pe plan tehnico-profesional

35
Activitatea profesională se îmbunătăţeşte considerabil prin practicarea
sistematică exerciţiilor fizice, efectele fiind incontestabile cu cât nivelul de
solicitare intelectuală al profesiei este mai puternic, nefiind dublat şi de
solicitări fizice aferente.
Monotonia şi stereotipia activităţilor profesionale, lipsa de mişcare, mediul
toxic, poziţiile necorespunzătoare de lucru conduc rapid la instalarea viciilor
de postură, la probleme de ordin funcţional şi structural la nivelul sistemelor
organismului.
Educaţia fizică şi sportul contribuie în acest caz la dezvoltarea acelor grupe
musculare implicate prioritar în efortul specific profesiei, la formarea unui
bagaj bogat de mişcări de bază solicitate, la dezvoltarea combinaţiilor de
aptitudini necesare susţinerii activităţii. Exemplu: profesiile ce presupun
activitate la înălţime impun formarea tehnicilor de căţărare şi escaladare,
tehnici de autoasigurare, dezvoltarea forţei grupelor musculare solicitate
prioritar în efort, echilibru static şi dinamic, rezistenţă musculară locală,
orientare spaţio-temporală, precizie şi dexteritate manuală, curaj şi echilibru
emoţional.
Pe lângă aceste priorităţi se va acţiona compensatoriu în vederea limitării
solicitărilor unilaterale, prevenirea şi corectarea viciilor de postură,
dezvoltarea echilibrată a grupelor musculare şi sistemelor funcţionale,
asumarea şi îndeplinirea de sarcini în cadrul grupului/echipei de lucru.

5. Funcţia recreativă
Activităţile de educaţie fizică şi sport se evidenţiază ca un factor de
reechilibrare psiho-fizică a fiinţei umane, indiferent de vârstă şi profesie.
Efortul fizic poate avea valenţe de odihnă activă, de compensare a
suprasolicitărilor psihice induse de cerinţele societăţii moderne.
Concursurile şi demonstraţiile sportive, activităţile motrice independente,
excursiile, taberele şi drumeţiile permit implicarea unui procent ridicat de
populaţie dacă sunt mediatizate corespunzător.
Pentru ca efectele pe plan psiho-motric şi fiziologic să fie cât mai puternice,
se recomandă formarea unor cunoştinţe de specialitate în practica
domeniului şi o capacitate motrică favorabilă petrecerii utile a timpului
liber.
Funcţia urmăreşte şi dezvoltarea interesului pentru mişcare, pentru diferite
ramuri de sport şi competiţii în calitate de spectator participant direct sau
prin intermediul mass-media.

6. Funcţia de emulaţie
Necesitatea de a depăşi barierele momentului, de a concura şi a-şi măsura
propriile posibilităţi cu ale semenilor a caracterizat omul din cele mai vechi
36
timpuri, acesta fiind dominat permanent de spiritul competitiv. Dorinţa de
autodepăşire, corectarea recordurilor contribuie la progres, evitând
plafonarea, resemnarea şi rutina.
Prin conţinut şi forma de organizare, educaţia fizică şi sportul creează
condiţiile optime ce permit manifestarea acestor predispoziţii-dorinţa de
victorie, de autoevaluare continuă, de obţinere a statutului de învingător-.
Important este ca etica din regulamentele ce însoţesc competiţiile şcolare,
concursurile, jocurile sportive, parcursurile aplicative, probele de control, să
se regăsească în practică prin respectarea conceptului de fair-play şi evitarea
tentativelor de eludare a normelor prestabilite.

Dragnea A. şi Teodorescu Mate S./2002 abordează distinctiv funcţiile

sportului, prin prisma valenţelor sale şi a deosebirilor fundamentale
existente între acesta şi educaţie fizică, existând însă şi puncte de intersecţie
cu funcţiile prezentate anterior.
După aceşti autori, funcţiile sportului sunt:
 Funcţia competiţională-satisfacerea dorinţei de întrecere
 Funcţia de maximizare a capacităţii de performanţă
 Funcţia conativă- satisfacerea dorinţei şi necesităţii de mişcare
 Funcţia de socializare-afirmare şi integrare socială
 Funcţia culturală
 Funcţia economică

Funcţia competiţională
Competiţia este elementul definitoriu al sportului, în fiecare persoană
existând în procente variabile necesitatea de a concura, de a se întrece şi
compara cu alţii.
Asigurarea unui sistem competiţional organizat şi reglementat de existenţa
unor norme clare şi acceptate de participanţi, permite transformarea
pulsiunilor agresive în manifestări comportamentale combative. Competiţia
oferă posibilitatea de afirmare a personalităţii sportivilor, a propriei
identităţi, având rolul de ierarhizare, de indicare a treptei valorice a celor
implicaţi.

Funcţia de maximizare a capacităţii de performanţă

Îmbunătăţirea continuă a performanţelor sportive de la un an la altul, da la
un concurs important la altul este explicabilă prin dirijarea pe baze ştiinţifice
a antrenamentului sportiv, de existenţa cercetării ştiinţifice interdisciplinare
în domeniu, de progresul tehnologic al materialelor sportive ce influenţează
favorabil anumite ramuri de sport.

37
Creşterea intensităţii efortului şi perfecţionarea mijloacelor specifice,
modelarea antrenamentelor în concordanţă cu cerinţele activităţii
competiţionale, permit obţinerea de rezultate optimizate permanent.
Antrenamentele concurs asigură solicitări fizice şi psihice analoage
concursurilor oficiale- repetarea exerciţiilor integrale din gimnastică cu
arbitraj, repetarea distanţelor de concurs în probele de viteză în condiţii
standard cu înregistrarea performanţelor-. Importante au devenit şi
concursurile de pregătire- turnee, bilaterale, jocuri de verificare- la care se
participă anterior competiţiilor de obiectiv major-campionate naţionale,
mondiale şi europene, cupe, jocuri olimpice. Acestea permit realizarea
ultimelor retuşuri la nivelul factorilor antrenamentului sportiv consideraţi
deficitari- fizic, tehnic, tactic, psihologic, artistic-.
Performanţele sportive sunt determinate multifactorial/ vezi cei 4A ai
performanţei sportive, adică aptitudini, atitudini, ambient şi antrenament.

Funcţia conativă
Necesitatea de mişcare a omului rezultă din propria sa natură, fiind o
trebuinţă ce-i asigură relaţionarea optimă cu mediul natural şi social. Este
prezentă toată viaţa, calitatea mişcărilor fiind îmbunătăţită progresiv, acestea
ajungând uneori la parametrii superiori în privinţa eficienţei, stabilităţii,
coordonării, fluenţei, rafinamentului estetic şi expresivităţii.
Antrenamentul şi competiţia asigură acele descărcări de natură energetică şi
hormonală din organism ce permit obţinerea unor stări de satisfacţie
interioară, având efecte pozitive mai ales asupra laturii afective şi a
randamentului în activitatea fizică şi intelectuală.
Activitatea sportivă asigură prestarea efortului fizic într-un cadru organizat.
În acest caz mişcarea atinge mai multe laturi simultan, putând fi abordată
din punct de vedere al efectelor pe plan cognitiv, afectiv, volitiv, angrenând
întrega personalitate a celui implicat în efort.

Funcţia de socializare
Subiecţii unui grup angrenat în activitatea sportivă asimilează deprinderi
specifice, îşi formează un sistem de atitudini, capătă diferite competenţe,
respectă reguli specifice şi tind spre anumite valori comportamentale care
uşurează integrarea şi relaţionarea în cadrul grupului propriu sau societate.
Există ramuri de sport-jocurile de echipă în special- unde interacţiunea şi
necesitatea existenţei unor relaţii de cooperare este mult mai evidentă decât
în cadrul sporturilor individuale, unde valoarea proprie este cea care face
diferenţa în competiţie. Coeziunea de grup, în antiteză cu opoziţia şi
agresivitatea faţă de rivali sunt expresia necesităţii obţinerii sau menţinerii

38
unei imagini de sine cât mai bune, a câştigării prestigiului, a încadrării cât
mai sus pe scara valorică.
Mediatizarea modelelor marilor campioni, atât din punct de vedere al
comportamentului motric cât şi social, determină tinerii atraşi de ramura de
sport respectivă să imite trăsăturile definitorii ale sportivului respectiv.
Exemplu: jucători de fotbal ce sunt imitaţi în mişcările caracteristice, părinţi
ce-şi orientează copiii spre diferite ramuri de sport după apariţia în cadrul
acestora a unor sportivi de elită.
Prin selecţie continuă dintr-o bază socială cât mai largă, doar câţiva ajung la
nivel de elită, reprezentând localitatea, clubul sau naţiunea la competiţii de
anvergură. În acestă situaţie ei devin exponenţii ţării respective, rivalitatea
dintre naţiunile reprezentate transferându-se din planurile
economic/social/politic în cel sportiv.

Funcţia culturală
Activitatea sportivă constituie un factor ce generează permanent noi valori
culturale aparţinând domeniului nostru şi integrate ulterior în patrimoniul
culturii universale.
Evoluţia tehnologiei a permis surprinderea, păstrarea şi popularizarea unor
momente cu semnificaţie culturală deosebită aparţinând fenomenului
sportiv, concretizate în elemente valorice ale artei sportive: literatură, film,
muzică, fotografie sportivă, sculptură, filatelie, numismatică, ce pun în
evidenţă dramatismul, complexitatea şi rafinamentul fenomenului.

Funcţia economică
Aduce în prim plan aspectul eficienţei în activitatea sportivă, sportul
transformându-se accelerat în ultimele decenii într-o afacere/business, cu
implicaţii pe diverse planuri, fiind un consumator dar şi un generator de
bunuri şi servicii simultan.
Analizat din punctul de vedere al producţiei de servicii, în domeniul
sportului sunt implicaţi trei tipuri distincte de clienţi:
-Primari -cei ce beneficiază direct de efectele economice ale unei
competiţii- sportivii, conducerea tehnică, patronat, etc
-Secundari – familia, factorii administrativi locali, sponsori
-Terţiari – societatea în ansamblu.
Activitatea sportivă poate aduce pe lângă sursele financiare substanţiale şi
un efect de mediatizare a imaginii clubului şi localităţii respective,
scoţându-le astfel din anonimat. Exemplu: oraşul Lyon a devenit mult mai
mediatizat odată cu succesele echipei de fotbal masculin şi mai nou feminin
pe plan naţional şi european.

39
 ESTETIC MORAL

INTELECTUAL PROFESIONAL

PERFECŢIONAREA EDUCATIVĂ RECREATIVĂ

CAPACITĂŢII
MOTRICE

PERFECŢIONAREA IGIENICĂ EMULAŢIE

DEZVOLTĂRII
FIZICE

SPECIFICE NESPECIFICE

FUNCŢIILE
EDUCAŢIEI FIZICE

FUNCŢIILE
SPORTULUI

Fig.

COMPETIŢIONALĂ MAXIMIZAREA CONATIVĂ

CAPACITĂŢII DE
PERFORMANŢĂ

SOCIALIZARE CULTURALĂ ECONOMICĂ

7 Schema funcţiilor educaţiei fizice şi sportului

40
Organizarea marilor competiţii conduce la efecte directe/imediate pe
parcursul desfăşurării competiţiei respective, dar şi indirecte/tardive:
investiţii în infrastructură-stadioane, piste, săli- modificarea tribunei sau a
suprafeţei de joc, renovări şi recompartimentări, spaţii de cazare, linii de
transport terestre sau aeriene, atragerea de fonduri din donaţii şi
sponsorizări, drepturi de televiziune, publicitate, emitere de monedă sau
timbre, turism local, reţele de deservire alimentară, implicarea presei, a
firmelor de pază şi protecţie, specialişti în I.T., ingineri de sunet şi lumină,
cameramani, fotografi, firme de echipament sportiv, medici, nutruţionişti,
industrie farmaceutică pentru refacerea capacităţii de efort, posibilitatea de
închiriere a bazelor sportive, a aparaturii şi a echipamentului sportiv după
încheierea competiţiei principale etc.
Toate aceste fenomene conexe activităţii competiţionale propriuzise se
constituie în fenomenul numit industria sportului, ce asigură un număr
ridicat de locuri de muncă pentru societate.

3. OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Obiectivele sunt finalităţi ce au un caracter particularizat în funcţie

de intervalul de timp avut la dispoziţie pentru a le îndeplini şi
particularităţile eşaloanelor pe care le deservesc, permiţând realizarea
funcţiilor educaţiei fizice şi sportului tratate anterior.
Obiectivul reprezintă o ipostază, cea mai concretă a finalităţilor şi
desemnează tipul de schimbări pe care procesul de învăţământ sau cel din
alt sistem educativ îl aşteaptă şi îl realizează. (Cucoş C.).
Anumiţi autori ierarhizează obiectivele prin încadrarea acestora pe
ranguri, începând cu cele generale şi finalizând cu cele operaţionale,
specifice temelor din fiecare lecţie. Se merge astfel progresiv pe fracţiuni de
timp şi eşantioane umane reduse progresiv în funcţie de încadrarea pe
subsisteme, cicluri de instruire-obiective cadru-, ani de studiu-obiective de
referinţă-, etape de pregătire, verigi tematice şi netematice.

Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului sunt:

• Păstrarea şi optimizarea stării de sănătate prin practicarea
exerciţiilor fizice şi creşterea potenţialului de efort reflectat în
puterea de muncă
• Influenţarea favorabilă a proceselor de creştere şi realizarea unei
dezvoltări fizice corecte şi armonioase
• Asimilarea şi stăpânirea calitativă a unui bagaj de deprinderi
motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri de sport

41
 • Dezvoltarea tuturor aptitudinilor motrice, a combinaţiilor şi
formelor de manifestare.
• Formarea capacităţii de practicare sistematică şi corectă a
exerciţiilor fizice prioritar în timpul liber
• Educarea calităţilor intelectuale, moral-volitive şi estetice/influenţe
vizând formarea personalităţii

Obiectivele cadru/Competenţele generale ale educaţiei fizice şi sportului

şcolar la nivelul ciclului primar pentru primele 3 clase- derivă din cele ale
educaţiei fizice a tinerei generaţii, fiind stipulate de programele şcolare de
specialitate pe cicluri de instruire:
1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea
capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu
2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării
abaterilor posibile de la aceasta
3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază,
aplicativ utilitare şi sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor
motrice aferente
4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a
diferitelor sporturi
5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un
sistem de reguli acceptate

Obiectivele cadru ale educaţiei fizice şi sportului şcolar la nivelul ciclului

gimnazial -înlocuite în programele elaborate în 2009 cu Competenţe
generale- stabilesc direcţiile prioritare de acţiune, etapa pubertară generând
probleme datorită accelerării proceselor de dezvoltare somato-funcţională,
psihică şi motrică ce sunt heterocronice şi variabile pe sexe.
1.Dezvoltarea capacităţii motrice a elevilor, necesară desfăşurării
activităţii sportive
2.Favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate în
concordanţă cu particularităţile de vârstă şi sex.
3.Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specific
practicării diferitelor ramuri de sport de către elevi, în şcoală şi în afara
acesteia
4.Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării
sociale

Obiectivele de referinţă - înlocuite actualmente cu competenţe specifice-

concretizează/stabilesc rezultatele dorite la finalul fiecărui an de studiu,
urmărind progresele sau acumulările graduale dorite. Fiecărui obiectiv cadru
42
îi corespund unul sau mai multe obiective de referinţă. Exemplu de
obiective de referinţă pentru pentru clasa I, aferente obiectivului cadru nr. 2:
Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor
posibile de la aceasta
2.1. Să recunoască principalele caracteristici ale ale posturii
corecte, în poziţii statice
2.2. Să adopte poziţiile corecte ale coloanei vertebrale şi ale
segmentelor corpului în raport cu aceasta, în situaţii statice
2.3. Să execute principalele exerciţii de dezvoltare fizică însuşite,
potrivit posibilităţilor individuale, după demonstraţie
2.4. Să-şi determine înălţimea şi greutatea corporală
IDEALUL
EDUCAŢIONAL/
determinat social

IDEALUL EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI
SPORTULUI/subordonat
idealului educaţional

FUNCŢIILE SCOPUL EDUCAŢIEI

EDUCAŢIEI FIZICE ŞI FIZICE ŞI
SPORTULUI/esenţa SPORTULUI/achiziţii
activităţii pe planuri complexe, anticipative,
multiple cu caracter general

OBIECTIVELE
EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI/achiziţii
concrete, specifice şi
verificabile-în special
cele operaţionale-

Fig. 8 Relaţia dintre ideal, funcţii, scopuri şi obiective

43
Obiectivele fundamentale ale temelor de lecţie stabilesc stadiul în care se
află deprinderea motrică respectivă-învăţare, fixare, consolidare,
perfecţionare, evaluare- sau aptitudinea motrică-dezvoltare, educare,
îmbunătăţire, verificare- Aceste obiective pot fi menţinute mai mult timp pe
parcursul unui sistem/ciclu de lecţii/unitate de învăţare şi abia după
realizarea acumulărilor planificate să se treacă la o etapă superioară de
instruire căreia îi va corespunde un alt obiectiv. Exemplu: temele din
elemente aparţinând gimnasticii acrobatice sunt caracterizate de
complexitate şi obiectivul fundamental de învăţare va fi menţinut mai multe
lecţii, iar când progresele sunt evidente va fi substituit cu cel de
fixare/consolidare.

Obiectivele operaţionale indică în mod concret ce vor cunoaşte şi ce vor

putea realiza elevii la finalul fiecărei lecţii, conform tematicii planificate
anterior. Ele reflectă transformările dorite a fi realizate la nivel
comportamental, fiind diversificate pe mai multe planuri/direcţii de acţiune,
în funcţie de influenţele induse simultan la nivel psihomotric, cognitiv,
afectiv, social.
Sintetizând opiniile mai multor autori-Vlăsceanu L., Cârstea G., Raţă G.-
pentru conceperea şi definirea lor corectă este indicată respectarea
următoarelor reguli:
-obiectivul va urmări modificările comportamentale ale celor instruiţila
finalul activităţii, nu comportamentul profesorului.
-să poată fi realizat în timpul didactic alocat, să fie compatibil cu
conţinuturile programelor şcolare.
-să fie descris cât mai exact, în termeni expliciţi şi eliminând amănuntele ce-
l îndepărtează de specificitatea conţinutului său, permiţând asfel evaluarea
calităţii lecţiei.
-formularea se face prin verbe de acţiune ce indică aspectele
comportamentale umărite: să alerge, să sară, să combine mişcări, să descrie,
să se bucure, să colaboreze, să aplice, să selecteze, etc.
-să indice o singură acţiune ce trebuie realizată, evitând enumerarea mai
multor acţiuni distincte sau cuplate.
-prin formularea şi realizarea sa va contribui la asigurarea continuităţii şi
integrităţii conţinutului informaţional şi de pregătire.

Obiectivele operaţionale psihomotrice: precizează modificările

comportamentale de ordin fizic, exprimând capacitatea de a execuţie în
diferite stadii ale deprinderilor motrice sau manifestările legate de
aptitudinile psihomotrice. Exemple:
44
 - Să execute corect deprinderea
- Să aplice selectiv procedeele în funcţie de situaţie
- Să localizeze corect solicitările la nivelul musculaturii abdominale
- Să se plaseze permanent în funcţie de coechipieri şi adversari pentru
a-şi crea un avantaj
- Să se încadreze în timpul de 8 secunde pe 50 m
- Să menţină tempoul indicat în alergarea de rezistenţă pe 1000 m

Obiectivele operaţionale cognitive: urmăresc acumulări la nivelul

cunoştinţelor teoretice, a deprinderilor şi a capacităţilor de ordin intelectual.
Exemple:
- Să compare execuţia proprie cu cele ale colegilor
- Să identifice greşelile de execuţie
- Să elaboreze soluţii noi de rezolvare a fazei de joc
- Să descrie corect mecanismul de bază al procedeului tehnic
- Să conceapă noi modalităţi de combinare a procedeelor cunoscute
- Să remarce originalitatea execuţiilor

Obiectivele operaţionale afective: se axează pe formarea şi manifestarea

atitudinilor şi sentimentelor. Exemple:
- Să-şi învingă teama în execuţiile dificile
- Să exprime satisfacţie la execuţia realizată corect
- Să împărtăşească sentimentele colegilor la reuşita sau eşecul
acţiunilor/empatie
- Să-şi exprime nemulţumirea în caz de execuţie greşită
- Să-şi controleze frustrările în caz de înfrângere
- Să accepte superioritatea şi valoarea rezultatelor colegilor mai buni

Obiectivele operaţionale sociale: rezultă din relaţiile de ajutor şi colaborare

la nivel de grup, fiind concretizate în formarea deprinderilor de conlucrare,
în asigurarea unui climat bazat pe respect, respectarea sarcinilor şi liderilor,
echilibrarea relaţiilor interumane. Exemple:
- Să colaboreze permanent cu colegii din grupă
- Să manifeste iniţiativă în acordarea sprijinului şi ajutorului
- Să respecte coechipierii şi deciziile liderului de grup
- Să-şi ajute echipa conform statutului deţinut
- Să manifeste toleranţă la greşelile partenerilor

45
 CAP. 4 SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT ÎN
ROMÂNIA

Sistemul în general reprezintă un ansamblu de elemente aflate într-o

relaţie de întrepătrundere şi interdependenţă şi care funcţionează ca un tot
organizat, urmărind realizarea aceloraşi finalităţi. Orice perturbare a
activităţii la nivelul unui element atrage sincope în funcţionarea celorlalte
elemente cu care are legături directe şi afectează în final eficienţa activităţii
întregului sistem, întârziind sau nepermiţând realizarea scopurilor
planificate. Din acest motiv orice sistem are capacitatea de autoreglare sau
reglare din exterior, pentru a-şi realiza funcţiile de bază.
Terminologia E.F.S. defineşte sistemul ca find “ansamblul de idei,
metode şi mijloace structurate după principii unitare în vederea realizării
unor obiective politice, sociale şi biologice ale educaţiei fizice”
Cârstea G. consideră că sistemul de educaţie fizică şi sport “este
ansamblul unităţilor organizatorice şi a conţinutului activităţilor acestora,
concepute corelativ pe plan naţional, în scopul perfecţionării prioritare a
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice în rândul tuturor categoriilor de
populaţie, în concordanţă cu priorităţile solicitate de comanda socială
prezentă şi de perspectivă”.
Din definiţie rezultă legătura strânsă dintre sistemul de educaţie
fizică şi sport si celelalte subsisteme ce sunt parte integrantă a sistemului
social global: politic, economic, juridic, militar, educaţional, cultural etc.
Acest aspect determină complexitatea şi necesitatea adaptării permanente a
sistemului de educaţie fizică şi sport la transformările continue pe care
societatea le înregistreză pe multiple planuri. Cunoaşterea şi înţelegerea
sistemului presupune identificarea şi studierea tuturor elementelor sale
componente, a rolului acestora în funcţionarea sistemului, a
legăturilor/influenţelor stabilite între elemente.
Orice sistem poate fi structurat pe patru tipuri de elemente (conform
teoriei sistemelor):
• Componenta conceptuală/ideologică permite organizarea şi
funcţionarea sistemului
• Componenta materială/stabileşte numărul de elemente din sistem şi
calitatea acestora
• Componenta structurală/reprezentată de legăturile ce se stabilesc înte
diferite elemente ale sistemului.
• Componenta funcţională/reprezintă suma reacţiilor-modalităţilor de
răspuns la stimuli interni sau externi

1. Componentele sistemului de educaţie fizică şi sport

46
 Literatura de specialitate indică următoarele elemente definitorii ale
sistemului:
 Fundamentarea teoretică- constituie baza de idei ce permite
organizarea, desfăşurarea şi finalizarea eficientă a activităţilor
specifice domeniului
 Mijloacele utilizate şi formele de organizare a practicării lor
 Forţele organizatorice şi cadrul social de desfăşurare a activităţilor
motrice
 Baza materială şi resursele financiare-acest ultim element este
inclus de Albu V./1999

MIJLOACELE ŞI FUNDAMENTAREA
FORMELE TEORETICĂ
DE ORGANIZARE

COMPONENTELE
SISTEMULUI DE
EDUCAŢIE
FIZICĂ ŞI SPORT

BAZA MATERIALĂ FORŢELE

ŞI RESURSELE ORGANIZATORICE
FINANCIARE ŞI CADRUL SOCIAL

Fig. 9 Componentele sistemului de educaţie fizică şi sport

1. Fundamentarea teoretică: este asigurată de următorii factori:

-reglementările legale în vigoare- norme, instrucţiuni, legi- ce
gestionează activitatea de educaţie fizică şi sport
-evoluţia disciplinelor de specialitate ce sunt incluse în ştiinţa
educaţiei fizice şi sportului-atât disciplinele de bază, cât şi cele
conexe/de graniţă care au un rol complementar
-toate noutăţile ce se constituie în elemente de progres şi sunt
rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică

47
 2. Mijloacele utilizate şi formele de organizare:
- mijloacele specifice- exerciţiul fizic, aparatura de specialitate,
mijloacele de refacere a capacităţii de efort- şi mijloacele nespecifice-
factorii naturali de călire, condiţiile igienice, mijloacele împrumutate din
educaţia intelectuală, morală, estetică, profesională- vor fi detaliate într-un
capitol cu destinaţie specială.
- formele de organizare utilizate frecvent sunt: lecţiile de educaţie
fizică, lecţiile de antrenament sportiv, concursuri, campionate, întreceri,
excursii, drumeţii, serbări şcolare, demonstraţii, forme de activitate
independentă etc.

3. Forţele organizatorice şi cadrul social:

-Forţele organizatorice sunt reprezentate de structurile, organele de

conducere, instituţiile centrale şi teritoriale, cu atribuţii clare în organizarea
şi desfăşurarea activităţilor de educaţie fizică şi sport:
M.E.N.-Ministerul Educaţiei Naționale
M.T.S.- Ministerul Tineretului și Sportului
Federaţia sportului şcolar/Federaţia sportului universitar
C.O.S.R.-Comitetul Olimpic şi Sportiv Român
A.O.R.- Academia Olimpică Română
A.N.S.T.- Autoritatea naţională pentru sport şi tineret / C.N.S.- Consiliul Naţional pentru
Sport
D.J.S.T.- Direcţia judeţeană pentru sport şi tineret
Federaţiile pe ramuri de sport
Cluburile sportive
Asociaţiile sportive
Ligile profesioniste-rezultă din asocierea cluburilor profesioniste pe ramuri
de sport
Asociaţiile judeţene pe ramuri de sport
Institutul Naţional de Medicină Sportivă
I.N.C.S. -Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport
Laboratoarele de cercetare ştiinţifică din cadrul universităţilor şi facultăţilor
de profil
U.N.E.F.S. şi celelalte facultăţi de specialitate ce asigură pregătirea cadrelor
didactice
Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor
Reţeaua inspectoratelor şcolare
Catedrele sau comisiile metodice de educaţie fizică şi sport din şcoli.

48
 -Cadrul social are rol în stabilirea locaţiei de desfăşurare a activităţii
de educaţie fizică şi sport:
Instituţiile de învăţământ de toate gradele- preşcolar, şcolar, professional,
universitar, special-
Societăţi, corporaţii, instituţii private
Unităţi militare
Staţiuni de agrement, odihnă şi tratament
Cluburi şi asociaţii sportive şcolare sau particulare
Centre de pregătire olimpică
Centre de pregătire aparţinând federaţiilor pe ramuri de sport

4. Baza materială şi resursele financiare:

Cantitatea şi calitatea acestei ultime componente a sistemului este o oglindă
a interesului real manifestat de stat faţă de activitatea de educaţie fizică şi
sport la nivel naţional, demonstrând importanţa acordată şi implicarea în
fenomen a oricărei societăţi.
Repartizarea judicioasă a acestor resurse, modul lor corect de întreţinere şi
exploatare permite generalizarea fenomenului de practicare a activităţiilor
motrice în rândul maselor, contribuind la buna funcţionare a sistemului şi la
accelerarea realizării obiectivelor specifice fiecărui eşalon în parte.
Resursele financiare atrase la nivelul sistemului pot avea origini diferite:
- Prevederile bugetare alocate ministerului de resort
- Prevederi ale bugetelor locale/ prefecturi, primării, consilii locale
- Agenţi economici ce pot subvenţiona pregătirea forţei de muncă pe
domenii şi specializări de care sunt direct interesaţi / în special la
nivelul şcolilor profesionale
- Contribuţii virate anual de agenţia Loto-Pronosport din veniturile
proprii
- Sponsorizări din partea diferiţilor agenţi economici, persoane
particulare, fundaţii, firme multinaţionale etc.
- Venituri proprii cluburilor rezultate din: abonamente, vânzări de
bilete, închirierea bazelor şi materialelor sportive proprii, vânzare de
jucători, produse de marketing, publicitate, drepturi de televiziune.

2. Constituirea şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică şi sport

Datorită structurii sale extrem de complexe nu se poate vorbi de

existenţa sistemelor decât cu mult după apariţia exerciţiilor fizice, acestea
fiind primele ce sunt înregistrate în evoluţia istorică, restul elementelor
componente ale sistemelor evoluând mai tardiv.
49
 Popoarele reprezentative pentru istoria antică- extremul orient,
egiptenii, grecii, romanii-, caracterizate de un nivel superior al organizării
sociale, de civilizaţie şi cultură superioară sunt primele cărora li se poate
atribui existenţa unui sistem structurat pe aceleaşi componente ca şi cel
contemporan, cu notele particulare generate de specificul perioadelor
istorice respective.
Exemplu: Grecia antică prin statele sale şi abordarea distinctă a
rolului şi efectelor exerciţiilor fizice a dat naştere celor trei concepţii:
igienică, reprezentată de scrierile medicilor ce evidenţiază importanţa
exerciţiilor fizice în scop profilactic şi pentru menţinerea sănătăţii
populaţiei/ militară, reflectată în educaţia tinerilor spartani, ca fiind
principalul mijloc de pregătire pentru luptă/ armonică, ce viza îmbinarea
aspectului corporal proporţional obţinut prin intermediul exerciţiilor fizice
cu formarea intelectuală, morală şi estetică, idei reflectate în operele marilor
filosofi ai vremii. Toate aceste aspecte distincte conduc la ideea că exista
încă de atunci o fundamentare teoretică. Erau utilizate exerciţii fizice
variate, grupate pe trei categorii –gimnastica-ce urmărea dezvoltarea forţei
şi coordonării, -orchestrica- permitea formarea ţinutei estetice prin dans şi
muzică, -agonistica- contribuia la dezvoltarea voinţei prin competiţie şi
luptă. Se foloseau şi mijloace asociate ce accelerau procesele de refacere sau
amplificau efectele primei categorii: masaj, ungerea corpului, saună, duşuri
etc. Activităţile aveau loc în cadrul unor instituţii şi spaţii clar definite şi
delimitate-gimnazii şi palestre- sub îndrumarea unor instructori specializaţi,
deci existau mijloace, forme de organizare, cadrul social şi forţele
organizatorice. Cum descoperirile arheologice au permis cercetarea
vestigiilor antice legate de organizarea şi desfăşurarea marilor competiţii
între cetăţi, sunt întrunite şi condiţiile necesare pentru ultimul element al
sistemului: baza materială.
Un salt uriaş în evoluţia istorică a constituit-o apariţia sistemelor
naţionale de educaţie fizică şi sport pe plan european, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea/începutul secolului al XIX-lea. Constituirea şi evoluţia lor a fost
determinată de realităţile socio-politice şi economice ale statelor respective,
prezentând deci trăsături naţionale distinctive şi chiar contrare celorlalte
sisteme. Ele au influenţat puternic şi distinctiv etapele de formare a
sistemului de educaţie fizică şi sport din România, existând chiar aşa numita
bătălie a sistemelor la începutul secolului al XX-lea în urma căreia sistemul
suedez a avut câştig de cauză. Perioada comunistă atrage influenţe puternice
din partea sistemului sovietic.

Sistemul francez – FrancescoAmoros 1770-1848- în 1817 înfiinţează un

gimnaziu unde a construit un portic multifuncţional;
50
- din concepţia sa se desprind două idei fundamentale: caracterul psihologic
al exerciţiilor fizice practicate şi caracterul utilitar;
-ia în calcul folosirea unor fişe fiziologice personale de înregistrare a
datelor în pregătire, precedând astfel principiul individualizării;
-exerciţiile de gimnastică sunt delimitate în trei categorii: gimnastica civilă
cu exerciţii elementare şi de aplicaţie, gimnastica medicală, gimnastica
militară.
-rivalul său elveţian Henri Clias 1782-1845 a contribuit la fundamentarea
gimnasticii la vârste mici şi la dezvoltarea gimnasticii feminine.

Sistemul german –Ludwig Jahn 1778-1852 -numit „părintele gimnasticii”,

fondatorul sistemului german de educaţie fizică; gimnastica are un caracter
popular, pune accent pe formarea spiritului de echipă.
-scopul principal urmărit: eliberarea de sub dominaţia franceză– pregătirea
militară a tineretului în aer liber pe aşa numitele Turnplatz, teren amenajat
cu aparate;
-este creator de noi aparate: paralele şi bara fixă. Este considerat a fi
precursorul turismului.
Adolf Spiess 1810-1858 - creatorul gimnasticii şcolare; contribuţie în
transformarea gimnasticii în disciplină şcolară;
- a folosit muzica pentru a imprima cadenţa şi pentru a lega mişcările
dezvoltând simţul pentru frumos.

Sistemul suedez - Per Henrik Ling 1776-1839

-a fost adeptul dezvoltării armonioase a omului după concepţia elenă;
-concepe exerciţiile fizice pe baze ştiinţifice, studiind cu atenţie
biomecanica, anatomia şi fiziologia -gimnastica suedeză a fost raţională şi
analitică; acordă un rol deosebit respiraţiei;
-defineşte câteva principii în selecţia exerciţiilor: dezvoltării armonioase,
principiul selecţiei exerciţiilor, principiul preciziei mişcărilor bazat pe
existenţa poziţilor iniţială, intermediare şi finală, principiul gradării
efortului, valabile şi astăzi.

Sistemul englez - Thomas Arnold 1789-1842

- a reformat radical sistemul educaţional englez
- a introdus caracterul sportiv al întrecerii şi conceptul de „fair-play”.
- consideră că prin întreceri se dezvoltă spiritul de solidaritate şi de echipă,
de ordinea, disciplina şi respectul.
- ideile sale contribuie la organizarea în instituţiile de învăţământ
universitate a cluburilor şi asociaţiilor sportive.

51
 3. Constituirea şi evoluţia sistemului pe plan intern

Analizând dinamica elementelor componente ale sistemului pe plan

naţional, putem afirma că evoluţia sa este întârziată raportat la sistemele
europene prezentate anterior şi care l-au influenţat considerabil. Sfârşitul
secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea sunt
caracterizate de evenimente care au determinat acumulări şi transformări la
nivelul tuturor componentelor sistemului de educaţie fizică şi sport din
România.
- Apare la Bucureşti în 1867 prima societate sportivă, numită
„Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn”
Termenul de gimnastică este preluat din terminologia sistemelor
europene şi include pe lângă disciplina sportivă respectivă şi
atletism, înot, scrimă, jocuri, nataţie, lupte, fiind echivalentul actual
al educaţiei fizice.
- În 1893 se îmfiinţează „Societatea profesorilor de gimnastică din
România”
- În 1912 s-a înfiinţat Federaţia Societăţilor Sportive din România
(FSSR) primul for naţional care a gestionat activitatea ramurilor de
sport, conducând 12 comisii centrale. Ea a introdus afilierile,
calendarele competiţionale, legitimările, regulamentele, omologarea
rezultatelor.
- În 1914 se înfiinţează Comitetul Olimpic Român (C.O.R./ în prezent
C.O.S.R.) şi se afiliază la C.I.O.
- În 1923 apare prima lege de reglementare a activităţii de educaţie
fizică. Pe baza ei se înfiinţează „Oficiul Naţional pentru Educaţie
Fizică”. El va promova puternic implementarea sistemului suedez,
iar în cadrul acestuia va funcţiona „Institutul Naţional de Educaţie
Fizică” – INEF, cu rol important în pregătirea specialiştilor din
domeniu.
- În 1929 este emisă o lege care stipula înfiinţarea de federaţii de
specialitate pe ramuri de sport / unice pentru profesionişti şi
amatori.
- În 1932 se înfiinţează „Societatea Medicală de Educaţie Fizică”
permiţând astfel desfăşurarea activităţilor specifice pe baze
ştiinţifice.
- În 1944 ia fiinţă Organizaţia Sportului Popular/OSP. După
încheierea celui de-al doilea război mondial se militează pentru
înfiinţarea Şcolilor medii tehnice de cultură fizică /1948.

52
 - Din 1967 a activat Consiliul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport
(CNEFS), care a acţionat considerând sportul activitate de interes
naţional.

4. Trăsăturile definitorii/caracteristicile specifice sistemului naţional

de educaţie fizică şi sport

 Are o puternică fundamentare ştiinţifică. Aceasta este rezultatul

cumulat al disciplinelor de specialitate, activităţii de cercetare
ştiinţifică, perfecţionării continue a specialiştilor prin programe de
masterat, doctorat, studii postdoctorale, proiecte la nivel naţional sau
internaţional, asigurându-se asfel progresul domeniului,
îmbunătăţirea fondului informaţional existent cu ultimele noutăţi şi
transferarea acestora în activitatea practică.
 Are un caracter deschis şi dinamic. Această trăsătură asigură
adaptabilitatea sistemului la cerinţele tot mai diversificate ale
societăţii actuale, prin modificarea structurii şi reacţiilor sale la
condiţiile concrete.
 Dispune de posibilităţi de autoreglare sau reglare. Trăsătura permite
asigurarea integrităţii şi stabilităţii sale funcţionale la nivel global
sau pe subsisteme/diviziuni, anulând sau minimizând efectele
factorilor perturbatori.
 Este astfel structurat pentru a putea evita paralelismele în activitatea
factorilor instituţionali şi la nivelul subsistemelor. Aceasta asigură
eficientizarea activităţii la nivelul sistemului, neexistând posibilitatea
de suprapunere a atribuţiilor, acţiunilor şi responsabilităţilor, chiar
dacă legăturile dintre instituţii sunt strânse, acţionează sinergic şi
deseori au un caracter complementar.
 Are un pronunţat caracter naţional. Atributul se referă atât la
unitatea şi omogenitatea acţiunilor la nivel teritorial, cât si la
stabilirea unor priorităţi/direcţii principale de acţiune în funcţie de
tradiţii, experienţă, condiţii climatice şi particulartăţi biomotrice
specifice care conduc la performanţe ridicate pe plan internaţional în
anumite ramuri de sport. Exemplu: gimnastică, handbal, canotaj.
 Se afirmă constant pe plan internaţional. Mediatizarea rezultatelor
sportivilor români la competiţi de top continentale sau mondiale,
prezenţa arbitrilor şi oficialilor la aceste competiţii ca membrii ai
federaţiilor internaţionale sau ai altor foruri, implicarea antrenorilor
în conducerea unor echipe naţionale sau de club renumite la diferite
ramuri de sport, transferul sportivilor de valoare şi evoluţia acestora
53
 la cel mai înalt nivel, constituie variante de promovare a sistemului
naţional.

FUNDAMENTARE CARACTER
ŞTIINŢIFICĂ DESCHIS ŞI
DINAMIC

CAPACITATE TRĂSĂTURILE EVITĂ

DE REGLARE/ SISTEMULUI DE PARALELISMELE/
AUTOREGLARE EDUCAŢIE FIZICĂ SUPRAPUNERILE
ŞI SPORT

CARACTER AFIRMARE PE
NAŢIONAL PLAN
INTERNAŢIONAL

Fig. 10 Trăsăturile definitorii ale sistemului de educaţie fizică şi sport

5. Principiile organizatorice/Tezele fundamentale ale sistemului

naţional de educaţie fizică şi sport

 Asigurarea practicării continue a exerciţiilor fizice, în cadrul tuturor

categoriilor de populaţie. Continuitatea se asigură prin cuprinderea şi
asigurarea transferului progresiv a cunoştinţelor şi deprinderilor
asimilate la nivelul subsistemelor educaţionale (educaţie fizică
şcolară, militară, profesională, pentru persoane în vârstă şi cu nevoi
speciale).
 Organizarea activităţilor motrice cu prioritate la locul de muncă al
celor vizaţi, fără a exclude posibilitatea practicării în alte locaţii.
 Diferenţierea activităţilor de practicare a exerciţiilor fizice în funcţie
de preferinţele şi aptitudinile cetăţenilor. Acest principiu trebuie să
asigure realizarea prevederilor “Chartei Europene a Sportului pentru
toţi“ care precizează că fiecare persoană are dreptul de a practica
54
 sportul, idee regăsită şi în Legea educaţiei fizice şi sportului, art. 2,
alin.5: Practicarea educatiei fizice si sportului este un drept al
persoanei, fara nici o discriminare, garantat de stat. Exercitarea
acestui drept este libera si voluntara si se realizeaza independent
sau in cadrul structurilor sportive asociative.
 Se pune accent pe creşterea continuă a valorii pregătirii motrice la
nivelul tuturor subsistemelor prin: raportarea performanţelor la
standardele prevăzute de S.N.S.E., utilizarea testelor eurofit,
acordarea titlurilor de clasificare sportivă, premii etc.
 Includerea celor talentaţi în cadrul unor structuri specifice - clase şi
unităţi şcolare cu program sportiv, cluburi şi asociaţii sportive, loturi
naţionale, centre de pregătire olimpică - ce permit instruirea la nivel
avansat şi angrenarea acestora într-un sistem competiţional organizat
pe mai multe categorii de vârstă sau categorii valorice.
 Principiul unităţii conducerii şi competenţei profesionale. Sistemul
de E.F.S. din ţara noastră este structurat ierarhic astfel încât fiecare
individ cu atribuţii de conducere să aibă stabilite clar
responsabilităţile şi sfera sa de acţiune, în concordanţă cu
aptitudinile, experienţa şi specializarea obţinută.
 Eficientizarea legăturilor şi a transferului existent la nivelul
principalelor subsisteme: educaţia fizică a tinerei generaţii → sportul
pentru toţi → sportul de performanţă.

6. Subsistemele educaţiei fizice şi sportului

Conform legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69 din 9 mai 2000 -consolidată
în 2009- organizarea educaţiei fizice şi sportului are loc pe patru
capitole/compartimente distincte:

1. Educaţia fizică şi sportul şcolar şi universitar

- Organizarea activităţii de educaţie fizică şi sport este realizată de
minister.
- Educaţia fizică şcolară este disciplină obligatorie în planul de
învăţământ, cu o schemă orară diferenţiată, conform curriculumului naţional
- Activitatea sportivă din instituţiile de învăţământ se desfăşoară în cadrul
asociaţiilor sportive şcolare şi universitare, coordinate de Federaţia sportului
Şcolar, respectiv de Federaţia Sportului Universitar.
- Pentru elevii cu potenţial deosebit pot fi organizate clase, şcoli şi licee
cu program sportiv, cluburi sportive şcolare şi universitare. Elevii şi
studenţii pot practica activitatea sportivă de performanţă şi în cadrul altor
cluburi sportive.
55
2. Educaţia fizică militară şi profesională
- Educaţia fizică militară are caracter obligatoriu, fiind inclusă în planul
de instrucţie sau de învăţământ, limita inferioară fiind de trei ore
săptămânal. Este condusă de cadre civile sau militare de specialitate.
Urmăreşte în principal creşterea capacităţii de luptă conform specificului
armei: aviaţie, artilerie, marină, infanterie etc.
- Educaţia fizică profesională urmăreşte: atingerea şi menţinerea unei
condiţii fizice optime pentru realizarea unui randament superior în profesia
respectivă, prevenirea şi combaterea efectelor nocive generate de condiţiile
de lucru caracteristice diverselor profesii, accelerarea proceselor de refacere
a capacităţi de efort specific.

3. Sportul pentru toţi

- Reprezintă un complex de activităţi ce urmăresc practicarea liberă a
exerciţiilor fizice, pe grupe sau individual, într-o formă organizată sau
independentă, intr-un mediu caracterizat de siguranţă şi curăţenie.
Programul naţional Sportul pentru toţi urmăreşte ca obiective prioritare
menţinerea stării de sănătate, favorizarea relaţiilor de socializare, evitarea
instalării diferitelor maladii, formarea gustului pentru mişcare şi a calităţilor
morale, practicarea diversificată a ramurilor de sport în funcţie de aptitudini
şi preferinţe, preponderent în aer liber etc. Acest subsistem înglobează şi
reprezentanţii încadraţi la Activitatea fizică independentă, conform
împărţirii clasice pe eşaloane.

4. Sportul de performanţă
- Eşalonul este reprezentat de sportivii de performanţă ce practică într-o
manieră organizată şi sistematică diferite ramuri de sport, participând la
competiţii de nivel valoric diferenţiat, în vederea obţinerii de performanţe,
recorduri, victorii sau depăşirea propriei condiţii. Participarea la competiţiile
oficiale este condiţionată de legitimarea la un club sportiv, sportivul fiind
încadrat în categoria amatori sau profesionişti-pentru această a doua
categorie trebuie să deţină licenţa de sportiv profesionist şi să semneze un
contract individual de muncă/convenţie cu o structură sportivă, conform
Codului civil.
- Sistemul competiţional pe ramuri de sport este planificat şi organizat de
federaţiile de specialitate la nivel naţional.
- Instituţiile de învăţământ pot acorda pentru elevii/studenţii sportivi de
performanţă organizarea de sesiuni speciale de examene, scutiri parţiale de
la frecventarea activităţilor didactice, facilităţi la înscrierile în învăţământul
superior în funcţie de performanţă.
56
 CAP. 5 SISTEMUL MIJLOACELOR CARACTERISTICE
ACTIVITĂŢILOR MOTRICE
Realizarea obiectivelor complexe şi variate urmărite prioritar de
principalele activităţi motrice -educaţia fizică, antrenamentul sportiv,
sportul, kinetoterapia- presupune utilizarea unor instrumente diversificate
care alcătuiesc un sistem al mijloacelor activităţilor motrice din domeniu.
Conceperea, modificarea, selectarea sau combinarea lor se face
subordonându-le finalităţilor curente vizate, condiţiilor materiale şi
climatice existente, etapei de instruire şi potenţialului biomotric al celor ce
le execută etc. Diversificarea permanentă a mijloacelor a condus la
necesitatea sistematizării acestora, fiind împărţite în mijloace specifice şi
nespecifice/asociate.

Mijloacele specifice: sunt cele cu implicaţii majore în atingerea

obiectivelor definitorii ale principalelor activităţilor motrice. Ele sunt
concepute, perfecţionate şi verificate continuu în privinţa efectelor şi
eficienţei pe planul dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a diverselor
categorii de beneficiari. Elementele componente ale acestei categorii sunt:
- exerciţiul fizic
- materialele, instalaţiile şi aparatele de specialitate
- mijloacele care asigură refacerea capacităţii de efort

Mijloacele nespecifice: nu aparţin propriului domeniu, fiind

utilizate cu succes doar în combinaţie cu prima categorie, altfel rezultatele
lor directe sunt nesemnificative. Au rol de catalizator, accelerând instalarea
efectelor favorabile generate de mijloacele specifice la nivelul organismului.
În această categorie intră:
- factorii naturali de călire
- condiţiile igienice
- mijloacele educaţiei intelectuale, morale, estetice.

1. Factorii naturali de călire

Călirea organismului presupune o acţiune cumulată a mai multor factori

externi: aer/apă/soare. Odată realizat procesul de călire, organismul va fi
caracterizat de reacţii adaptative rapide la variaţiile mediului extern, evitarea
şocurilor termice prin îmbunătăţirea proceselor de termoreglare şi o
rezistenţă superioară la îmbolnăviri.
 Efectele călirii organismului cu ajutorul aerului depind de
temperatură, viteza de deplasare, umiditate şi puritatea sa. Cu cât
57
diferenţa dintre temperatura corporală şi cea a aerului este mai mare,
cu atât sunt solicitate mai puternic procesele de termogeneză sau
termoliză. Umiditatea atmosferică crescută, asociată cu temperatura
ridicată a aerului conduce la supraîncălzirea corpului, datorită
împiedicării termolizei. Aerul foarte cald sau foarte rece este mai uşor
suportat de organism la umiditate redusă, aceeaşi temperatură
exterioară fiind resimţită amplificat ca senzaţie de frig sau cald la
umiditate ridicată/peste 60-70%.

EXERCIŢIUL INSTALAŢII MIJLOACE DE

FIZIC MATERIALE ŞI APARATE REFACERE
DE SPECIALITATE

SPECIFICE

MIJLOACELE EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI SPORTULUI

NESPECIFICE

FACTORII DE CONDIŢIILE MIJLOACELE EDUCAŢIEI

CĂLIRE IGIENICE INTELECTUALE, MORALE
ESTETICE

Fig. 11 Sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului

 Călirea organismului cu ajutorul apei are efecte superioare

celei realizate prin intermediul aerului, aspect explicabil prin
conductivitatea termică superioară a apei/aproape de 30 de ori faţă de
aer. Călirea cu apă de temperatură variabilă stimulează sistemul
cardio-vascular, respirator, muscular, metabolismul etc.
 Expunerea la radiaţiile solare -infraroşii şi ultraviolete- poate
avea efecte favorabile asupra organismului, fiind influenţate acţiunea
58
 bactericidă, termoreglarea, funcţia hematopoetică, sistemul
cardiovascular, activitatea musculară, osificarea prin stimularea
secreţiei vitaminei D etc.
Datorită acestor efecte cumulate ce acţionează în sistem este indicat ca
practicarea exerciţiilor fizice să fie realizată în aer liber – chiar pe timp mai
puţin favorabil, între anumite limite condiţionate de factorii climaterici- iar
călirea organismului să fie realizată sistematic în orice etapă a dezvoltării
ontogenetice.
2. Condiţiile igienice

Desfăşurarea activităţilor motrice la parametrii planificaţi presupune

respectarea anumitor reguli de igienă. În caz contrar apar: diminuări ale
efectelor favorabile induse de practicarea exerciţiilor fizice, înrăutăţirea
stării de sănătate, accidentele, tulburările nervoase etc. Condiţiile igienice
fac referire la trei variante distincte: igiena individuală, colectivă, a bazelor
şi materialelor spotive.

Igiena individuală presupune stabilirea şi respectarea regulilor referitoare

la:
• calitatea şi utilizarea echipamentului sportiv.
• alimentaţia raţională- să fie preferabil individualizată şi adaptată
necesităţilor etapei de pregătire şi specificului fiecărei ramuri de
sport, să corespundă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, să
îndeplinească simultan rol plastic, energetic şi catalitic.
• dozarea corectă a efortului fizic în cadrul activităţilor motrice şi
realizarea unui raport optim între efort şi odihnă pentru apariţia
fazelor de supracompensare.
• un regim de viaţă echilibrat şi fără excese.
Igiena colectivă/socială în opinia lui Cârstea G./2000 este o igienă a
comportamentului în grup, determinată de calitatea relaţiilor interumane la
nivelul fiecărui colectiv.
Igiena bazelor şi materialelor sportive impune respectarea următoarelor
reguli legate de amplasarea, construcţia şi utilizarea acestora:
• evitarea locurilor inaccesibile şi cu risc ridicat de poluare
• atingerea unor standarde ridicate referitoare la acustică, luminozitate,
ventilaţie, temperatură, cromatică, vizibilitate etc.
• componentele utilizate pentru construcţia instalaţiilor şi materialelor
sportive să nu fie toxice şi să îndeplinească cerinţe de tip ergonomic.
Mijloacele împrumutate din celelalte laturi ale educaţiei generale.
Urmăresc includerea în cadrul procesului de practicare a exerciţiilor
fizice a mijloacelor aparţinând educaţiei intelectuale, morale, estetice.
59
 Dezvoltarea capacităţilor intelectuale creşte capacitatea de elaborare
şi selectare a soluţiilor, permite înţelegerea relaţilor cauză-efect legate de
problematica specifică domeniului, favorizează rapiditatea şi corectitudinea
răspunsurilor.
Utilizarea mijloacelor specifice educaţiei morale conduce la
formarea atitudinilor, conştiinţei şi conduitei morale, acestea fiind elemente
indispensabile desfăşurării pe baze etice a educaţiei fizice şi activităţilor
competiţionale.
Educaţia estetică facilitează manifestarea expresivităţii artistice a
mişcărilor în ramurile de sport unde aceasta este puternic solicitată -patinaj,
gimnastică, sărituri la trambulină-.

3. Materialele, instalaţiile şi aparatele de specialitate

Materialele sportive includ: mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi,

cercuri, jaloane, eşarfe, bastoane, sticle umplute cu nisip, gantere, haltere,
saltele etc. Aparatele de specialitate sunt: paralele, ladă de gimnastică,
bârna etc. Instalaţiile sunt reprezentate de: porţi de fotbal, panouri de
baschet, fileuri de volei, sectoare de aruncări, sărituri etc.
Această categorie de mijloace specifice este determinantă în procesul
didactic, diversificând modalitaţile de execuţie a exerciţiilor fizice şi
asigurând o eficienţă şi atractivitate ridicată. În funcţie de tematica abordată
sau ramura de sport căreia i se adresează, rolul lor poate fi major/gimnastică
sportivă şi artistică, haltere, jocuri sportive, schi sau mai puţin
semnificativ/exerciţiile de front şi ordine, complexele de dezvoltare fizică
compuse din exerciţii libere sau bazate pe exerciţii cu partener, unele probe
de alergări.
Un număr suficient de instalaţii şi materiale sportive conduce la
eliminarea timpilor morţi, la un număr crescut de repetări raportat la
intervalul de timp alocat şi implicit la densităţi motrice şi funcţionale
superioare, scurtând timpul necesar învăţării mişcărilor. Exemplu: lucrul pe
perechi la invăţarea procedeelor de prindere şi pasare asigură un număr
superior de repetări celorlalte forme de exersare.
Materialele utilizate în procesul de exersare permit localizarea
mişcărilor în zonele interesate şi amplificarea efectelor exerciţiilor
respective. Exemplu: folosirea de mingi , bastoane, săculeţi cu nisip conduc
la solicitări mai rapide, intense şi clar localizate, comparativ cu efectuarea
aceloraşi structuri libere.
Ultimele decenii au adus progrese majore în diversificarea
instalaţiilor şi materialelor sportive pentru fiecare ramură de sport şi pentru
aparatele care sunt implicate în special în procesul de dezvoltare a
60
aptitudinilor motrice şi de formare a tehnicii specifice. Multe sunt construite
astfel încât să prezinte posibilităţi de adaptare şi reglare multifuncţională,
fiind dotate cu senzori şi programe ce permit înregistrarea principalilor
parametri ai efortului fizic.

4. Mijloacele care asigură refacerea capacităţii de efort

Apariţia oboselii fizice sau nervoase este un fenomen care însoţeşte

frecvent orice activitate motrică, depăşirea acesteia solicitând mecanismele
de refacere şi permiţând salturi progresive ale capacităţii de efort,
concretizate într-o adaptare superioară.
Refacerea are un rol mai puţin important în lecţia de educaţie fizică,
datorită efortului ce nu prezintă valori similare cu cele din antrenamentul
sportiv, iar intervalele mari/sau prea mari dintre lecţii permit obţinerea unei
refaceri naturale, fără intervenţia măsurilor suplimentare de accelerare a
acestui proces. Ea reprezintă una din problemele majore ale antrenamentului
sportiv, fiind amplificată de frecvenţa şi solicitările crescute ale
concursurilor.
În funcţie de momentul în care se realizează refacerea, ea poate fi de două
tipuri:
1. În timpul activităţii motrice/lecţie de educaţie fizică, antrenament
sportiv, competiţie. Are loc prin: pauzele inerente ce apar la trecerea
de la o verigă la alta, de la un exerciţiu la altul, de la o temă la alta,
schimbări de jucători, time-out-uri, faze fixe, pauze de repriză etc.
2. După finalizarea activităţii, în funcţie de sistemele energetice
solicitate prioritar şi efectele asupra organismului, putem avea
mijloace adresate sferei neuro-psihice, neuro-musculare, endocrino-
metabolice şi cardio-vasculare - Drăgan. I./1989. Sunt utilizate
combinaţii ale următoarelor mijloace, în concordanţă cu tipul de
solicitare: odihna activă sau pasivă, psihoterapia, acupunctură,
presopunctură, masaj şi automasaj, hidroterapia, sauna, aeroionizarea
negativă, oxigenarea naturală sau artificială, reechilibrarea
hidroelectrolitică, medicaţie orientată, dietă alcalină – glucidică –
normoproteică – hipolipidică – mineralizată - vitaminizată etc.

5. Exerciţiul fizic

Este considerat a fi mijlocul fundamental / modelul

operaţional/mijlocul specific de bază utilizat cu prioritate în domeniu
pentru realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.

61
 Exerciţiul fizic reprezintă actul sau acţiunea motrică voluntară, fiind
deliberat construit şi repetat sistematic, în scopul realizării unor obiective
instructiv-educative specifice, orientate spre dezvoltarea aptitudinilor
motrice, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice, ameliorarea
indicilor morfo-funcţionali.
Termenul de exerciţiu provine din latină: exercere–exercitare,
necesitând repetarea unei activităţi de foarte multe ori până la obţinerea
uşurinţei-cursivităţii în realizarea mişcărilor. /Dragnea A. Bota A./1999. Nu
toate actele motrice pot fi considerate exerciţii fizice, ci doar cele concepute
şi executate pe baza unor criterii ştiinţifice, fiind subordonate finalităţilor
educaţiei fizice şi sportului, deosebindu-se astfel de alte acte sau acţiuni
motrice aferente unor domenii de activitate diferite, care influenţează şi
dimensiunea fizică fără a-şi propune acest deziderat.
Analizat cronologic, exerciţiul fizic este primul din elementele
educaţiei fizice şi sportului care a făcut parte din sfera preocupărilor umane,
fiind un produs derivat din mişcarea realizată pentru întreţinerea relaţiilor
individuale cu mediul natural şi social.
Noţiunea de exerciţiu fizic este deseori suprapusă cu cea de
deprindere motrică, care este o mişcare ce atinge faza de automatizare ca
rezultat al exersării sistematice. Pentru formarea deprinderilor se utilizează o
gamă largă de exerciţii simple. Odată formate aceste deprinderi, ele se pot
transforma în exerciţii pentru asimilarea unor deprinderi mult mai complexe.
Exemplu: aruncarea şi prinderea, săritura, alergarea sunt deprinderi
elementare care odată stăpânite pot avea rol de exerciţii pentru invăţarea
diferitelor deprinderi specifice probelor atletice, jocurilor sportive sau pot
constitui mijloace eficiente de dezvoltare a aptitudinilor motrice viteza,
rezistenţa, forţa explozivă.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este format din următoarele elemente:

 Totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor acestuia: rotaţie,
circumducţie, flexie, extensie, abducţie, adducţie, răsucire,
balansare.
 Efortul fizic realizat şi exprimat prin parametrii acestuia: volum-
durata, amplitudinea, densitatea stimulului-, intensitatea,
complexitatea, specificitatea efortului.
 Efortul psihic, caracterizat de procesele cognitive, afective şi
volitive.
Realizarea elementelor de conţinut presupune existenţa proceselor
energetice care susţin efortul şi a celor de coordonare neuro-musculară care
62
constituie structura internă a exerciţiului fizic. Aprecierea conţinutului
exerciţiului fizic se face analizând cantitatea şi calitatea elementelor sale de
conţinut, iar aprecierea eficienţei prin efectele induse pe moment sau pe
termen îndelungat la nivel morfo-funcţional, motric şi psihic.

Forma exerciţiului fizic reprezintă maniera unică de ordonare şi

legare/combinare a elementelor componente pe parcursul realizării mişcării
analizate.
Forma exprimă caracteristica exterioară şi vizibilă a mişcării care
poate fi interpretată şi exprimată în calificative, permiţând astfel evaluarea.
Mulţi autori consideră forma diferitelor mişcări ca fiind sinonimă cu tehnica
de execuţie a structurilor respective, perfecţionată continuu pentru a fi
caracterizată de eficienţă.
Analiza formei exerciţiului fizic se face prin intermediul
următoarelor elemente de referinţă:
• Poziţia corpului şi a segmentelor acestuia faţă de aparate şi
obiecte. Acestea pot fi poziţii iniţiale, intermediare, finale.
• Maniera de dispunere/plasamentul faţă de parteneri şi
adversari.
• Tempoul şi ritmul mişcarilor
• Amplitudinea, direcţia şi relaţiile dintre segmentele corpului
pe parcursul efectuării mişcarilor

Detaliind elementele enumerate mai sus, rezultă caracteristicile

definitorii/parametrii exerciţiului fizic sub aspectul formei/Badiu T.-2002.
Acestea sunt:
 Spaţiale: poziţiile, traiectoria-rectilinie-curbilinie-, direcţiile–
principale, intermediare-, distanţa, amplitudinea.
 Temporale: durata acţiunii şi tempoul -acesta exprimă fecvenţa
mişcării, adică numărul de repetări pe unitatea de timp, fiind un
indicator al gradului de solicitare-.
 Spaţio-temporale: determinate de valoarea vitezei cu care sunt
executate mişcările respective. Aceasta trebuie adaptată şi reglată
permanent la scopul acţiunii.
 Dinamice: stabilite de forţele interne şi externe ce favorizează sau
frânează mişcarea.
 Ritmice: sunt date de alternanţa dintre momentele active şi cele
pasive ale mişcării, de raportul dintre contracţie şi relaxare. Indică
periodicitatea mişcării şi capacitatea de sincronizare în secvenţele
temporale impuse. Exemplu: sincronizarea efectuării exerciţiilor cu
ritmul unei melodii.
63
  Calitative: acţionează pe mai multe planuri. Cele economice
presupun tehnică superioară de execuţie şi coordonare perfectă,
facilitând consumul redus de energie. Cele energice permit
învingerea rezistenţelor externe prin explozia mişcărilor.
Caracteristicile line presupun viteze de execuţie reduse care
facilitează schimbarea rapidă a direcţiilor, iar cele elastice
favorizează atenuarea/amortizarea şocurilor.

SPAŢIALE TEMPORALE

SPAŢIO- CARACTERISTICILE DINAMICE

DEFINITORII ALE
TEMPORALE FORMEI
EXERCIŢIULUI FIZIC

RITMICE CALITATIVE

Fig. 12 Parametrii formei exerciţiului fizic

Între conţinut şi formă există o relaţie strânsă. Conţinutul are rolul

principal/determinant iar forma un rol activ, permiţând punerea în valoare a
elementelor de conţinut sau limitarea acestora. Forma este de fapt elementul
vizibil care face legătura dintre conţinutul exerciţiului şi obiectivele
realizabile prin intermediul acestuia. Conţinutul este îmbrăcat de formă,
aceasta valorificându-l şi potenţându-l. Exemplu: structurile din gimnastica
acrobatică bazate pe combinarea aceloraşi elemente pot fi evaluate diferit, în
funcţie de ordinea executării elementelor componente şi a calităţii
legăturilor dintre acestea, ce permit sau nu o execuţie estetică şi fluentă.

Clasificarea exerciţiilor fizice: este un demers dificil de realizat datorită

numărului mare de exerciţii fizice apărute şi criteriilor extrem de
diversificate de clasificare a acestora. Sunt prezentate selectiv câteva

64
variante de clasificare a exerciţiilor fizice din autorii ce au abordat
problematica respectivă.
1. După criteriul anatomic:
- exerciţii pentru gât şi ceafă
- exerciţii pentru membrele superioare
- exerciţii pentru trunchi
- exerciţii pentru abdomen
- exerciţii pentru membrele inferioare
2. După relaţia cu materialul didactic utilizat:
- exerciţii libere
- exerciţii cu obiecte
- exerciţii cu partener
- exerciţii cu, la, pe, peste aparate
3. După influenţa asupra aptitudinilor motrice: clasificarea este relativă,
acelaşi exerciţiu prin modificarea dozării efortului sau prin executarea sa
de către subiecţi eterogeni ca pregătire fizică, poate avea efecte pe anumite
aptitudini sau combinaţii diferite.
- exerciţii pentru dezvoltarea vitezei
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative
- exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei
- exerciţii pentru dezvoltarea forţei
- exerciţii pentru dezvoltarea supleţei
4. După tipul de deprindere motrică şi faza de instruire vizată:
- exerciţii pentru invăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare.
- exerciţii pentru invăţarea, fixarea, consolidarea, perfecţionarea,
evaluarea elementelor şi procedeelor tehnice specifice diferitelor ramuri de
sport.
5. După succesiunea mişcărilor componente:
- exerciţii cu caracter ciclic/repetitiv- mersul pe bicicletă, alergarea,
flotările, tracţiunile în braţe.
- exerciţii cu caracter aciclic- aruncările, săriturile, loviturile
separate.
- exerciţii cu caracter mixt/combinat- alergare uşoară intercalată cu
pas săltat sau pas sărit.
6. După tipologia contracţiilor musculare:
- exerciţii statice/izometrice- menţinut din atârnat, ţinerea
halterei deasupra capului
- exerciţii dinamice/izotonice- rotarea braţelor simultan-
alternativ / înainte-inapoi

65
 - exerciţii mixte/auxotonice- majoritatea mişcărilor naturale
se bazează pe acest tip de contracţie ce presupune succesiuni/combinaţii de
faze izometrice şi izotonice.
7. După influenţele asupra factorilor antrenamentului sportiv:
- exerciţii pentru pregătirea tehnică
- exerciţii pentru pregătirea fizică
- exerciţii pentru pregătirea tactică
- exerciţii pentru pregătirea artistică
8. După etapele de pregătire cărora le sunt subordonate şi efectele
obţinute:
- exerciţii pregătitoare-cu caracter general sau orientat.
- exerciţii specifice probei sau ramurii de sport.
- exerciţii de concurs- teste, concursuri pregătitoare şi de
control.
9. După sistemele energetice solicitate şi intensitatea efortului:
- exerciţii pentru componenta anaerob alactacidă/ între 1-20
secunde
- exerciţii pentru componenta anaerob lactacidă/ între 21-120
secunde
- exerciţii pentru componenta mixtă/ între 121-300 secunde
- exerciţii pentru componenta aerobă/ >300 secunde
10. După structură şi formă:
- exerciţii simple şi complexe/ presupun efecte strict
diferenţiate, respectiv cumulate, polivalente
- exerciţii analitice şi globale/ urmăresc execuţia unui element
din stereotipul dinamic, respectiv integralitatea acestuia
- exerciţii tipizate şi variabile/ primele sunt standardizate şi
sprijină programarea învăţării motrice în special în primele etape, a doua
categorie este caracteristică procesului de perfecţionare a mişcărilor prin
schimbarea permanentă a stimulilor şi condiţiilor de lucru.
- exerciţii speciale/ permit modelarea pregătirii ţinând cont de
cerinţele/particularităţile competiţionale ale fiecărei ramuri şi probe
sportive.

Cerinţe în conceperea şi selectarea exerciţiilor fizice:

 Elaborarea şi utilizarea lor să fie subordonată finalităţilor extrem de
diversificate ale temelor de lecţie, momentelor netematice, etapelor
de pregătire etc.
 Să respecte toate particularităţile de vârstă în privinţa acţionării
prioritare sau interdicţiilor caracteristice etapei respective.
Exemplu: nu sunt acceptate în etapele prepubertară şi pubertară
66
 exerciţii caracterizate de o structură prea diversificată/complexă sau
cele ce presupun eforturi intense, lucrul cu încărcătură la aparatele
de dezvoltare a forţei etc.
 Să ţină cont de condiţile climatice şi de dotarea materială existentă.
 Numărul de repetări programat trebuie să conducă la instalarea
efectelor urmărite şi să poată fi realizat în intervalul de timp alocat,
în funcţie de dificultatea şi complexitatea temelor abordate.
 Se indică schimbarea/alternarea exerciţiilor sau modificarea dozării
acestora atunci când se constată adaptarea şi progresele nu mai au
loc, exerciţiile ce le înlocuiesc urmărind însă aceleaşi obiective.
Exemplu: în sistemele de lecţii pentru dezvoltarea forţei musculare
abdominale sunt modificate periodic mijloacele şi poziţiile de lucru
pentru a veni astfel cu noi stimuli pentru diferitele grupe musculare
şi a evita plafonarea / din stând -îndoiri laterale cu arcuire, lucrul cu
bastonul de gimnastică sau cu partener / din culcat dorsal-ridicarea
simultană a braţelor şi picioarelor, ridicarea trunchiului la 90 de
grade, coborârea pe timpi a picioarelor ridicate la 90 de grade/ din
atârnat- ridicarea picioarelor întinse la 90 de grade sau a genunchilor
la piept etc.
 Se insistă pe utilizarea exerciţiilor cu caracter polivalent/asigură
influenţe multiple asupra organismului în funcţie de modul în care
sunt programate.
 Prezentarea exerciţiilor sub formă de sisteme de acţionare, adică
descrierea, dozarea şi codificarea acestora. Descrierea implică
precizarea poziţiilor iniţială, intermediare şi finală, succesiunea,
direcţia şi amplitudinea mişcărilor, semnalele la care începe
acţiunea, formaţiile de lucru utilizate. Dozarea presupune stabilirea
numărului de serii şi repetări, durata exerciţiului şi a pauzelor,
tempoul 1/4→ 4/4, natura pauzei -activă sau pasivă, completă sau
incompletă-. Codificarea stabileşte alocarea unui simbol fiecărui
exerciţiu, compus uzual din literă şi cifră, permiţând identificarea
ulterioară a exerciţiului dorit. În cazul lecţiilor de educaţie fizică,
aceste coduri şi descrierea exerciţiior ce le corespund se regăsesc în
anexa planului calandaristic semestrial. Exemplu pentru viteză:
V6- alergare accelerată pe 30m cu start din picioare la
semnal auditiv, tempoul 3/4→ 4/4, 3-4 repetări, pauză activă 90
secunde -mers cu exerciţii de respiraţie-, formaţia de lucru: 6 linii a
cîte 4 elevi.
 Utilizarea exerciţiilor să nu fie realizată singular, ci trebuie insistat
ca elevii să poată combina/asambla diferitele exerciţii asimilate în
structuri complexe, într-o manieră creativă şi astfel să-şi dezvolte
67
individual capacitatea de exprimare motrică. Lecţia de educaţie
fizică oferă suficiente variante de inlănţuire originală: combinaţi de
exerciţii de front şi formaţii, complexele de dezvoltare fizică
armonioasă, microlinii acrobatice din gimnastică, structuri tehnice
din jocuri sportive, combinaţii de elemente din atletism, înlănţuiri de
elemente aplicativ-utilitare, ştafete şi parcursuri aplicative, jocuri de
mişcare etc.

68
 CAP. 6 DEPRINDERILE ŞI PRICEPERILE MOTRICE

DEPRINDERILE MOTRICE
Deprinderea ca termen general reprezintă o finalitate a procesului de
învăţare care se reflectă în comportament şi permite o rapidă adaptare sau
readaptare la mediu, obţinută ca urmare a fenomenului de repetare/exersare.
Deprinderile pot viza mai multe laturi distinctive, caracteristice
personalităţii: deprinderi artistice-cântatul la pian, senzoriale-aprecierea
corectă a cromaticii sau formei obiectelor, intelectuale-operaţii de calcul
matematic, de muncă-specifice diferitelor profesii, igienice, motrice etc.
Toate se remarcă prin eficienţa şi uşurinţa execuţiei, caracteristici
explicabile prin formarea reflexelor condiţionate.
În domeniul nostru de activitate cele motrice ocupă un rol fundamental,
fiind componente de bază ale modelelor de educaţie fizică pentru toate
ciclurile de învăţământ. Formarea sau corectarea/restructurarea şi
valorificarea deprinderilor motrice constituie un obiectiv prioritar al
educaţiei fizice, antrenamentului sportiv şi kinetoterapiei.
Definiţie: prin deprindere motrică se înţelege actul sau acţiunea motrică
ajunsă prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi
eficienţă/Terminologia educaţiei fizice şi sportului.
Epuran M. consideră că cea mai importantă trăsătură a deprinderilor este
sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorio-motric, kinestezic, fiind o
componentă a activităţii ajunsă la un anumit stadiu de organizare şi
stabilitate funcţională.

1. Caracteristicile deprinderilor motrice

-Sunt elemente ale comportamentului motric voluntar care nu sunt
ereditare/moştenite, aşa cum este cazul aptitudinilor motrice. Ele sunt
asimilate/formate în stadiile dezvoltării ontogenetice mai mult sau mai puţin
similar modelului de execuţie, fiind invăţate şi corectate permanent în cadrul
proceselor instructiv educative.
-Sunt strâns condiţionate de nivelul de manifestare a calităţilor motrice,
fără de care procesul lor de formare şi aplicare ulterioară ar fi întârziat.
Exemplu: dezvoltarea superioară a proceselor de coordonare şi a
combinaţiei forţă-viteză permite scurtarea timpului necesar învăţării
mişcărilor bazate pe eforturi explozive: sarituri, aruncări, dar şi valorificarea
acestor deprinderi cu randament ridicat.
-Formarea lor presupune repetarea mişcărilor în condiţii standardizate,
concretizată în formarea legăturilor temporale stabile şi realizarea unui lanţ
de reflexe condiţionate numit stereotip dinamic. Un rol important în
formarea deprinderilor îl au analizatorii implicaţi în mişcare: kinestezic,
69
auditiv, vizual, tactil, vestibular. Cu cât sunt implicaţi mai mulţi analizatori
în efectuarea deprinderii, cu atât subiecţii îşi vor forma mai rapid o imagine
completă şi corectă despre mişcare. Aceştia transmit informaţii pe căile
ascendente/senzitive/aferente la centrii senzitivi din scoarţă, creându-se zone
de excitaţie. Influxurile nervoase sunt transmise ulterior centrilor motori
care transmit impulsuri pe căile descendente/motorii/eferente la musculatură
care se contractă şi produce mişcarea. Doar prin repetări multiple sunt
realizate legăturile puternice dintre centrii senzitivi şi cei motori,
stabilizând/întărind astfel legăturile temporale.
-Stabilizarea deprinderii şi corectarea permanentă a greşelilor de execuţie
sunt posibile datorită aferentaţiei inverse/feed-back, prin care scoarţa
cerebrală este informată asupra calităţii execuţiilor, depistând cauzele
nereuşitelor şi elaborând comenzi noi pentru optimizarea proceselor de
coordonare. Sunt analizaţi astfel principalii parametrii de execuţie referitori
la: direcţie, unghiuri de mişcare, amplitudine, ritm, grad de contracţie
musculară, viteză de execuţie etc. Prin suprapunerea/compararea execuţiilor
model -corecte din punct de vedere tehnic- cu cele greşite, se pot depista
astfel factorii unde mai trebuie insistat, corecţiile necesare. Sunt situaţii în
care executantul poate aprecia reuşita/nereuşita unei acţiuni înainte ca
aceasta să fie finalizată, tocmai datorită informaţiilor oferite de
proprioceptorii care-l avertizează asupra nerespectării programului de
execuţie corectă. Exemplu: aruncări la coş, pase pe diferite traiectorii şi
distanţe.
-Un rol important în formarea deprinderilor îl are legătura stabilită dintre
primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare, ce permite controlul
conştient al mişcărilor, reglarea şi adaptarea lor în funcţie de situaţii
-Prin repetări multiple -al căror număr este proporţional cu dificultatea şi
complexitatea sa- deprinderea se consolidează, fiind caracterizată de
stabilitate, cursivitate, precizie, uşurinţă în execuţie, rapiditate, expresivitate,
eficienţă energetică. Acest ultim aspect poate fi explicat prin coordonările
intervenite între centrii motori, senzitivi dar şi vegetativi, ultimii implicaţi în
susţinerea activităţii sistemelor ce sunt solicitate în efort. Din acest motiv,
repetarea procedeelor diferitelor ramuri de sport va fi realizată în etapele
avansate la parametrii ai efortului ce permit adaptarea la cerinţele
caracteristice activităţii competiţionale, asigurând astfel o capacitate
superioară de efort specific.
- Deprinderile sunt componente total sau parţial automatizate ale
activităţilor, presupunând în aceste condiţii o reducere a controlului
conştient asupra realizării/desfăşurării mecanismului lor de bază, activitatea
fiind în acest caz gestionată de subconştient. Automatizarea mişcărilor este
un proces care are loc pe parcursul formării deprinderilor motrice, în
70
timpul căruia majoritatea elementelor coordonării devin involuntare -
Berstein N.A. /2007, citat de Epuran M./2010. Desfăşurarea acţiunilor este
astfel transferată centrilor subcorticali, atenţia fiind canalizată pe
modificările din contextul ambiental, pe asimilarea unor structuri noi, pe
elaborarea soluţiilor creative, pe coordonări complexe ce includ şi aceste
mişcări automatizate. Dacă apar sarcini diferite, solicitări noi şi variate,
atunci scoarţa preia controlul asupra mişcărilor care devin astfel iar
conştiente. Exemplu: mersul, vâslitul, înotul, alergarea, driblingul, pasele,
aruncările sunt mişcări automatizate dacă în efectuarea lor nu intervin alţi
factori perturbatori. Apariţia unui obstacol sau introducerea unei sarcini
motrice noi, desfăşurată concomitent cu una din cele enumerate, conduce la
întreruperea automatismului şi reglarea/modificarea conştientă a mişcărilor
pentru a obţine un răspuns adaptativ corect. Cu cât aceste
modificări/solicitări sunt mai des programate şi sunt caracterizate de noutate
pentru executant, cu atât oboseala nervoasă se instalează mai rapid, datorită
intervenţiilor periodice ale scoarţei pentru rezolvarea problemelor.
-Procesul de automatizare asigură o stabilitate relativă a deprinderii chiar în
condiţii variabile, permiţând o viteză superioară de execuţie datorită
rapidităţii influxurilor nervoase, o coordonare optimă a acţiunii muşchilor
agonişti-antagonişti. Plasticitatea scoarţei cerebrale/capacitatea de a realiza
noi conexiuni neuronale, de a combina stereotipuri deja existente pentru
eleborarea unui răspuns complex- este puternic solicitată când se urmăreşte
perfecţionarea execuţiei prin restructurarea vechilor legături şi formarea
unora noi, adapatate cerinţelor.
-Deprinderile se consolidează şi perfecţionează neuniform, progresele fiind
mai mari în primele etape ale formării lor -când în cîteva lecţii asimilează
mecanismul de bază şi deţin un control relativ al mişcării- şi din ce în ce mai
dificile în faza de măiestrie motrică -ce necesită ani de pregătire şi unde se
insistă pe cizelare tehnică sau se poate ajunge la formarea simţurilor
complexe/ al apei, al mingii, al porţii.
-Mecanismul de baza al unei deprinderi complexe presupune legarea
elementelor componente într-un singur mod/stereotip ireversibil, ele
acţionând în sistem, calitatea elementului precedent condiţionând eficienţa
elementului curent care influenţează elementul ulterior./ Vezi elementele
structurale ale aruncărilor, săriturilor din atletism şi gimnastică.
-Deprinderile motrice au un caracter unic şi individual. Aceeaşi deprindere
executată de subiecţi diferiţi prezintă caracteristici ale mişcărilor şi eficienţă
extrem de variabile, chiar dacă mecanismul de bază este identic. Ele sunt
determinate deci de stilul personal de execuţie, de amprenta individuală a
fiecăruia. Chiar în cazul unor deprinderi complexe executate de acelaşi
subiect, posibilitatea de reproducere a mişcărilor la parametri identici este
71
nulă. Exemplu: tirul, loviturile libere din fotbal, aruncările din atletism,
loviturile de atac la fileu ale unui sportiv pot fi similare, dar nu se pot
suprapune perfect peste execuţia anterioară, existând mici diferenţe de
precizie, traiectorie, unghi de lovire, amplitudine, poziţii iniţiale şi
intermediare, coordonare intersegmentară, viteza şi rotaţia obiectelor
folosite etc.
- Slăbirea si stingerea deprinderilor motrice este un fenomen care poate fi
indus de pauze prea mari sau de apariţia accidentărilor pe termen lung, care
slăbesc treptat legăturile temporale formate şi este caracteristic deprinderilor
consolidate insuficient. Mecanismul de bază al deprinderilor deja
automatizate nu se pierde niciodată, putând fi rapid reactualizat chiar după
pauze foarte lungi. Ceea ce afectează însă deprinderea este pierderea
coordonărilor fine, a simţurilor speciale ce revin la nivelul anterior după o
perioadă mare de antrenament. Exemplu: mersul pe bicicletă, driblingul din
handbal, deplasările în poziţie fundamentală la baschet, mecanismul săriturii
în înălţime cu răsturnare dorsală etc nu se vor pierde integral dacă au fost
consolidate şi automatizate, chiar după ani de zile de la întrerupere, astfel că
reluarea activităţii nu presupune întoarcerea la faza de iniţiere. Minusurile
din execuţie sunt datorate scăderii puternice a nivelului de pregătire fizică
specifică şi a elementelor de detaliu tehnic, ce limitează expresivitatea şi
calitatea mişcărilor.
-Antrenamentul mental joacă un rol important în procesul de învăţare,
consolidare şi perfecţionare a mişcărilor, fiind util în situaţiile în care
antrenamentul practic nu poate avea loc din cauze obiective: deplasări prea
lungi, oboseală fizică accentuată sau chiar accidentări. Se bazează pe
reprezentarea mişcărilor pe care subiectul trebuie să le execute/reprezentări
ideomotrice, care stau la baza mişcărilor voluntare prin reactualizarea
legăturilor temporale/traseelor neuronale, în şedinţe de 5-10 minute.

2. Factorii care condiţionează formarea deprinderilor motrice

 Acurateţea mişcărilor asimilate până în prezent. Dacă acestea conţin
greşeli şi sunt deja automatizate, restructurarea/corectarea mişcărilor
va fi dificilă şi va creşte necesarul de timp alocat, evitând astfel
înglobarea acestor structuri greşit formate în deprinderile noi mai
complexe. Exemplu: o tehnică de alergare deficitară, caracterizată de
rigiditate sau nesincronizarea coordonării segmentelor implicate în
efort, nu va permite învăţarea corectă a deplasărilor din jocurile
sportive.
 Bagajul de deprinderi deja format/experienţa motrică. Cu cât este
mai variat, cu atât şansele de asimilare a deprinderilor noi şi

72
 complexe cresc, datorită transferării elementelor simple cunoscute în
structura celor mai diversificate.
 Complexitatea deprinderii propusă pentru învăţare. Cu cît este mai
complexă, cu atât necesită mai mult timp pentru formare şi pot
interveni mai multe greşeli în execuţie. Exemplu: aruncarea mingii
de oină de pe loc se învaţă mai rapid decât aruncarea ciocanului,
datorită structurii mai accesibile.
 Vârsta subiecţilor. Dacă procesul de formare începe la vârste mici,
plasticitatea scoarţei cerebrale, predispoziţia de a învăţa prin imitaţie
şi deseori incapacitatea de a conştientiza dificultatea/gradul de risc al
anumitor mişcări, constituie argumente ce permit iniţierea timpurie
în bazele mişcării specifice diferitelor ramuri de sport: gimnastică,
inot, schi, patinaj, jocuri sportive. Este perioada în care stereotipurile
pot fi schimbate, modificate şi îmbogăţite permanent, ceea ce la
adulţi este mai dificil de realizat, aceştia opunând deseori rezistenţă
la ieşirea din tiparele cu care s-au acomodat. Diversificarea
procedeelor şi stăpânirea acestora constituie o prioritate, evitând
pregătirea tehnică tardivă ce nu dă întotdeauna rezultatele scontate,
subiecţii ezitând permanent între aplicarea noului procedeu exersat
sau a celui mai vechi, la care apelează în situaţie de blocaj mental.
 Starea de odihnă a sistemului nervos. Nu este recomandată formarea
deprinderilor motrice pe fond de oboseală reziduală, când
capacitatea de concentrare a atenţiei şi capacitatea de coordonare
sunt afectate negativ, frânând astfel procesul de învăţare. Din acest
motiv, temele din deprinderi motrice sunt plasate anterior temelor ce
conduc la epuizarea energetică a organismui, adică cele din forţă sau
rezistenţă. Excepţie face faza de perfecţionare, unde pot fi executate
deprinderile în condiţiile activităţii competiţionale, pentru a obişnui
organismul cu exigenţele de solicitate de concurs.
 Nivelul indicilor morfo-funcţionali şi pregătirea fizică specifică.
Exemplu: fără un tip constituţional adecvat şi o pregătire de forţă
superioară nu pot fi formate deprinderile specifice din haltere pentru
procedeele smuls şi aruncat.
 Motivaţia şi semnificaţia pe plan afectiv a deprinderilor respective.
Exemplu: participarea la competiţii de top, includerea în lotul
naţional, exersarea unor procedee inventate/perfecţionate chiar de
sportiv, determină o participare conştientă şi activă.
 Continuitatea în exersare şi repetarea acţiunilor. Evitarea pauzelor
prea mari dintre lecţii sau antrenamente, a accidentărilor, permite
gradarea acumulărilor şi evită salturile riscante pentru recuperarea

73
 decalajelor din pregătire. Consolidarea elementelor din gimnastică
presupune în medie 3000 de repetări/Albu.V. 1999.
 Viteza/ritmul de execuţie optim. Lucrul în condiţii standardizate
presupune viteze de execuţie optime, controlate, care asigură
stabilitatea şi eficienţa deprinderilor. Schimbarea condiţiilor de lucru
prin accelerarea execuţiilor scade randamentul acestora, chiar dacă
sunt deja automatizate. Exemplu: realizarea aruncărilor libere la coş
din baschet este afectată negativ dacă intervalul scurs între repetări
este scăzut permanent, oferind astfel mai puţin timp refacerii fizice şi
capacităţii de concentrare a atenţiei, pasele în doi la fotbal sunt mai
puţin precise dacă se elimină preluarea şi se creşte progresiv viteza
de execuţie.
 Calitatea procesului de predare. Presupune îmbinarea optimă a
componentei senzoriale-analizatorii/primul sistem de semnalizare cu
cea logică-limbajul-raţionamentul/al doilea sistem de semnalizare, în
concordanţă cu faza de instruire, adică folosirea metodelor
intuitive/demonstraţia şi a celor verbale/explicaţia pentru a accelera
formarea imaginii/reprezentării corecte despre mişcare. Pe lângă
aceste două faze ce presupun iniţial perceperea mişcării şi apoi
înţelegerea acesteia, intervin obligatoriu alte două momente:
memorarea structurii deprinderii şi exersarea/repetarea
mişcării.
 Particularităţile mediului unde are loc instruirea/Condiţiile de
lucru. Este bine ca modificarea acestor condiţii să se facă după ce
deprinderea a fost corect consolidată şi nu înainte. Exemplu:
modificarea caracteristicilor mingilor cu care se învaţă procedeele de
prindere şi pasare-mai mari sau mici, mai uşoare sau grele, din
materiale diferite- nu va permite stabilizarea deprinderilor şi va
conduce la o dereglare/restructurare permanentă a acestora, din
cauza variabilităţii continue a parametrilor mişcărilor.

3. Clasificarea/tipologia deprinderilor motrice -se face după un

complex de criterii/Epuran M., Stănescu M. 2010 p. 276-285
 După componentele senzoriale solicitate prioritar:
-motrice propriu-zise: formarea lor este condiţionată de lucrul
standardizat, fără variaţii ale factorilor externi, de un număr mare de
repetări ce permite interpretarea informaţiilor oferite de
proprioceptorii mişcărilor/elemente din gimnastică, probe atletice,
patinaj etc.
-perceptiv motrice: formarea lor este condiţionată de modificările
continue din mediul ambiental, care conduc la solicitarea puternică a
74
 analizatorilor şi la utilizarea selectivă în învăţare a informaţiilor
oferite de aceştia./ schi, tir.
- inteligent motrice: se bazează pe procesele psihice superioare,
solicitând gândirea, memoria, imaginaţia, procese ce permit
adaptarea comportamentului motric la situaţiile variabile provocate
de prezenţa şi intervenţia adversarilor şi coechipierilor/jocuri
sportive, sporturi de luptă, automobilism.
 După modul în care sunt conduse:
-autoconduse: sunt desfăşurate strict pe baza programului mental al
subiectului, fără intervenţia factorilor externi perturbatori/sarituri,
aruncări.
-heteroconduse: programul mental trebuie adaptat modificărilor din
mediu şi intervenţiilor adversarilor care nu permit/se opun la
efectuarea mişcărilor propuse/fotbal, hochei, baschet, judo, lupte
etc.
 Din punct de vedere sistemic:
-închise: nu sunt influenţate de ambianţă, presupunând execuţii în
situaţii standardizate şi fiind reglate doar prin feed-back
intern/gimnastică
-deschise: se apropie mai mult de priceperi, combinarea sau
selectarea deprinderilor efectuate facându-se spontan, solicitând
creativitatea şi gândirea pentru adoptarea unor soluţii viabile la
momentul respectiv./ jocuri sportive, arte marţiale.
 În funcţie de evidenţierea începutului şi finalizării mişcării:
-discrete: viteza mişcărilor poate fi variabilă, începutul şi sfârşitul
mişcărilor este evidenţiat clar/pasa, aruncarea, lovitura,etc.
-seriale: se bazează pe combinarea celor discrete, finalul unui
element conducând la declanşarea elementului următor/formarea
structurilor complexe din acrobatică sau jocuri sportive-pasă,
alergare, reprimire, dribling multiplu, şut la poartă.
-continue: au o durată mai mare decât cele enumerate anterior, se
desfăşoară mai lent iar finalizarea sarcinii este decisă de subiect sau
de un factor exterior/ ciclism, înot, alergare.
 În funcţie de gradul de automatizare
-elementare: sunt mişcări total automatizate, fiind formate din
structuri repetate stereotip în aceleaşi condiţii/mişcări ciclice -
ciclism, vâslit, mers- sau structurile din gimnastică.
-complexe: conţin combinaţii de mişcări neautomatizate -structuri de
procedee cu rol tactic, adaptate condiţiilorde moment- sau parţial
automatizate-procedeele tehnice singulare-/ jocuri sportive, box.
 În funcţie de efectorii implicaţi în realizarea mişcărilor:
75
 -fine: întâlnite la nivelul mâinilor, realizate prin intermediul
degetelor, extrem de exacte/ mişcările de manipulare şi cele de
dexteritate.
-intermediare: la nivelul diferitelor segmente ale corpului, celelalte
zone neparticipând direct la mişcare/lovituri de braţe sau picioare
- grosiere: implică coordonarea marilor lanţuri musculare/ ridicarea
halterelor, lovitura de atac din volei, aruncarea discului.
 În funcţie de finalitatea folosirii lor:
-de bază şi utilitar aplicative, utilizate atât în activitatea cotidiană,
cât şi în cea sportivă/mersul, alergarea, saritura, aruncarea şi
prinderea, căţărarea şi escaladarea, manevrarea şi transportul de
greutăţi, târârea, tracţiuni şi împingeri.
-specifice unor ramuri de sport/elementele şi procedeele specifice
fiecărei ramuri sau probe sportive din atletism, gimnastică, inot,
patinaj, jocuri sportive, judo etc.
 În funcţie de rolurile pe care le urmăresc prioritar:
-de stabilitate: asigură realizarea celorlalte tipuri de deprinderi şi
constau din acele acţiuni ce urmăresc stabilizarea echilibrului static
şi dinamic / întoarceri, fandări, aplecări, piruete, rostogoliri, ridicări
etc.
-locomotorii: asigură deplasarea corpului pe orizontală sau verticală
/ mers, alergare, săritură, căţărare, târâre, alunecare.
- de manipulare: presupun manevrarea diferitelor obiecte/ prindere,
pasare, lovire, aruncare, împingere, rostogolire, dribling.

4. Etapele formării deprinderilor motrice

Din analiza literaturii ştiinţifice rezultă puncte de vedere diferite în

problematica stabilirii etapelor de învăţare a deprinderilor motrice, în funcţie
de specializarea autorilor respectivi care stabilesc în medie 3-4 faze
distincte. Indiferent de maniera de abordare, se constată şi puncte de vedere
comune/similarităţi în stabilirea fazelor şi obiectivelor/priorităţilor acestora,
clasificările diferite avînd un caracter complementar.

Etapele fiziologice
• Etapa mişcărilor grosolane, lipsite de coordonare, inutile şi
nediferenţiate. Avalanşa de informaţii ce sunt trimise de la diferiţi
analizatori la scoarţă contribuie la iradierea proceselor nervoase de
excitaţie la zone extinse, generând solicitarea grupelor musculare
suplimentare, consum energetic superior, apariţia stării de oboseală,
efectuarea de mişcări inutile şi imprecise.
76
 • Etapa mişcărilor caracterizate de contracţii excesive/încordări
puternice. Are loc înlăturarea mişcărilor suplimentare, sunt
accentuate fenomenele de inhibiţie fără a se ajunge încă la un
echilibru între excitaţie-inhibiţie, tonusul muscular este prea ridicat,
intensitatea contracţiilor încă este prea mare, relaţia agonişti-
antagonişti nu este optimă, deprinderea are un aspect de rigiditate în
execuţie. Se reduce totuşi numărul de greşeli, răspunsurile sunt mai
corect selecţionate, mişcările sunt mai stabile, în acord cu scopul
acţiunii.
• Etapa stabilizării/formării efective a deprinderii. Are loc o
echilibrare optimă a proceselor de excitaţie, inhibiţie, iradiere,
concentrare, se întăreşte şi stabilizează stereotipul dinamic, apare
automatizarea mişcărilor, coordonarea exactă a structurilor efectuate.
• Etapa măiestriei/a detaliilor de execuţie/a perfecţionării. Este omisă
de unele lucrări de specialitate, existând şanse reduse de a ajunge cu
deprinderea la acest nivel în educaţia fizică şcolară, fiind accesibilă
doar activităţii sportive de performanţă. Al doilea sistem de
semnalizare are un rol dominant, deprinderile sunt caracterizate de
precizie, fineţe şi eficienţă maximă, sunt efectuate deseori creativ.

Etapele psihologice
• Etapa iniţială/a orientării şi familiarizării cu deprinderea. Se
formează o imagine cât mai corectă a mişcării ce trebuie asimilată,
prin utilizarea combinată a metodelor intuitive şi verbale. Se prezintă
înlănţuirea elementelor componente care stabilesc mecanismul de
bază şi se încearcă primele execuţii integrale dacă structura
deprinderii este simplă şi permite acest lucru.
• Etapa asimilării fiecărui element al structurii motrice. Se insistă pe
corectitudinea tehnică şi pe stăpânirea elementelor cheie ale mişcării.
Este specifică deprinderilor complexe care necesită descompunerea
pe părţi. Exemplu: săriturile din gimnastică la aparate sau cele din
atletism.
• Etapa integrării elementelor deprinderii. Are loc legarea/unificarea
elementelor structurale şi executarea cursivă a deprinderii.
• Etapa automatizării. Urmăreşte perfecţionarea gradată a deprinderii
până la instalarea automatismelor, apoi aceasta va fi aplicată în
condiţii variabile făra ca mecanismul structural să fie afectat.

Etapele metodice - după Cârstea G.- 1993/2000

77
 • Etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderii este
caracterizată de importanţa volumului efortului fizic şi prezintă
următoarele obiective:
- Formarea imaginii/reprezentării clare despre mişcare prin folosirea
cumulată a demonstraţiilor şi explicaţiilor.
- Formarea ritmului general de execuţie cursivă a deprinderii, în
condiţiile în care structura şi dificultatea acesteia permit efectuarea
globală.
- Descompunerea deprinderii caracterizată de complexitate în părţile
sale distincte şi exersarea lor analitică.
- Prevenirea apariţiei sau corectarea greşelilor tipice de execuţie.
• Etapa consolidării deprinderii motrice, caracterizată de importanţa
intensităţii efortului fizic şi prezintă următoarele obiective:
- Formarea tehnicii de execuţie a deprinderii în concordanţă cu
parametrii spaţiali, temporali, dinamici, ritmici etc. optimi, conform
modelului de execuţie prezentat.
- Întărirea legăturilor temporale prin desfăşurarea activităţii în condiţii
constante/standardizate, ca premisă pentru stabilizarea stereotipurilor şi
executarea ulterioară a deprinderii în condiţii variabile.
- depistarea şi corectarea greşelilor personale de execuţie, dezvoltarea
autocontrolului referitor la calitatea deprinderilor.
• Etapa perfecţionării deprinderilor motrice, în care complexitatea
efortului este determinantă pentru realizarea obiectivelor sale:
- Diversificarea procedeelor tehnice specifice fiecărui element, adică
lărgirea bazei de execuţie a unei deprinderi prin noi variante.
Exemplu: Îmbogăţirea tehnicii aruncării la poartă din handbal prin
asimilarea şi stăpânirea de noi variante de execuţie- cu pas adăugat,
cu pas încrucişat, din alergare, din săritură, din plonjon, cu pământul,
din aeriană, de la şold, cu spatele la poartă, de pe diferite posturi etc.
- Exersarea deprinderii într-o diversitate de condiţii de mediu, cu
restricţii, cu sarcini suplimentare, în situaţii similare celor din
competiţii.
- Includerea deprinderii în structuri complexe-combinaţii tehnice din
jocurile sportive, linii din elemente acrobatice, parcursuri aplicative-
şi executarea acestora la un nivel caliatativ superior. Această
variantă face apel la capacitatea de adaptare în funcţie de context,
realizând de fapt trecerea către priceperile motrice complexe.

O sinteză a clasificărilor descrise anterior este realizată de autorii Dragnea

A. Bota A./1999, care propun următoarele 4 etape în procesul de formare a
deprinderilor motrice:
78
 -formarea imaginii prin explicaţii şi
demonstraţii.
-formarea ritmului general de
INIŢIEREA ÎN execuţie cursivă.
1 BAZELE TEHNICII -descompunerea deprinderii şi
DE EXECUŢIE exersarea fiecărui element.
-prevenirea sau corectarea greşelilor
tipice.
-volumul efortului este dominant.

-formarea tehnicii conform

modelului de execuţie.
-exersarea mişcărilor în condiţii
CONSOLIDAREA standardizate.
2 DEPRINDERII -corectarea greşelilor personale,
MOTRICE dezvoltarea autocontrolului asupra
deprinderilor deja formate.
-intensitatea efortului este
dominantă.

-diversificarea variantelor de
execuţie a elementelor tehnice.
-execuţii în condiţii diversificate,
dificile, sarcini suplimentare,
PERFECŢIONAREA restricţii, în competiţii etc.
3 DEPRINDERII -includerea şi executarea
MOTRICE deprinderii cu efiecienţă crescută în
structuri complexe, microlinii,
pasrcursuri, concursuri.
-complexitatea este dominanta
efortului.

Fig. 13 Etapele şi obiectivele formării deprinderilor motrice/abordarea metodică

1. Etapa cognitivă, a învăţării iniţiale, a informării şi formării

imaginii mentale despre mişcare. Durata ei este dependentă de
79
 priceperea elementară a fiecărui subiect. Ea se suprapune cu etapa
mişcărilor inutile caracteristică abordării fiziologice.
2. Etapa mişcărilor insuficient diferenţiate şi încordate, caracterizată
de mişcări corecte alternate cu greşeli de execuţie realizate doar în
condiţii standard, de existenţa feed-back-ului intern şi extern, de
legarea elementelor structurale în execuţii integrale.
3. Etapa mişcărilor consolidate şi a coordonărilor fine asigură
stabilizarea şi corectitudinea mişcărilor tot în condiţii stereotipe,
calitatea deprinderilor apropiindu-se de modelul de execuţie. Atenţia
va fi canalizată pe reuşita detaliilor tehnice.
4. Etapa supraînvăţării/perfecţionării se suprapune cu ultima etapă
prezentată de toate abordările psihologice, fiziologice şi metodice.
Asigură manifestarea priceperilor motrice superioare prin rezolvarea
de probleme.

5. Transferul şi interferenţa deprinderilor motrice

În orice activitate de învăţare curentă există influenţe favorabile,
nefavorabile sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii de instruire
produse în etapele anterioare, asupra conţinuturilor noi ce trebuie asimilate.
În cazul procesului de formare a deprinderilor motrice, efectul benefic al
mişcărilor asimilate în etapa anterioară poartă numele de transfer pozitiv, iar
efectele nedorite sunt un transfer negativ sau fenomen de interferenţă.

TRANSFER TRANSFER TRANSFER

POZITIV NUL NEGATIV/
INTERFERENŢĂ

VARIANTELE DE TRANSFER EXISTENTE

LA NIVELUL DEPRINDERILOR MOTRICE

Fig. 14 Tipologia transferului la nivelul deprinderilor motrice

80
Transferul pozitiv are loc atunci când între deprinderile deja formate şi cele
noi propuse pentru învăţare există similarităţi de ordin structural. Cea mai
întâlnită situaţie este utilizarea mişcărilor simple pentru asimilarea unora cu
grad mai ridicat de dificultate şi complexitate. Includerea totală sau
fragmentară a structurilor motrice cunoscute şi stăpânite în mecanismul de
bază al deprinderii noi, favorizează rapiditatea formării şi consolidării
acesteia, noua mişcare ajungând într-un timp mai scurt la stabilitate şi
posibilităţi practice de aplicare.
Maniera de structurare şi eşalonarea - graduală/liniară şi concentrică-
a conţinuturilor programelor de specialitate pe cicluri şi ani de studiu,
constituie un factor ce favorizează transferul depriderilor motrice. Exemple
de transfer pozitiv:
 Cei ce stăpănesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat şi pasul
sărit, vor asimila mai repede tehnica săriturii în lungime cu elan sau
triplusalt din atletism.
 Tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează învăţarea
aruncării suliţei, datorită similitudinii structurale.
 Deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul, plasamentul,
sunt rapid transferabile în cazul jocurilor sportive- handbal, fotbal,
baschet. Acest lucru explică rapiditatea adaptării la cerinţele unui
nou joc sportiv în cazul celor care fac un alt joc sportiv, comparativ
cu cei implicaţi în sporturi individuale, unde tehnica respectivă nu
este solicitată.
 Exersarea mişcărilor din inot pe uscat va favoriza învăţarea
ulterioară a tehnicilor specifice în apă, existând în acest caz un
transfer prin imitaţie. /Brandy J. 1972, Magill R. 1990, citaţi de
Epuran M. , Stănescu M. 2010.

Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi

vechi asupra celei noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore.
Exemplu: aruncarea la coş de pe loc din baschet şi driblingul din fotbal,
tehnica alergării de rezistenţă şi săriturile la platformă.

Transferul negativ/interferenţa deprinderilor motrice este un

fenomen ce conduce la rezultate nedorite în învăţarea motrică, fiind generat
de suprapunerea neinspirată şi inoportună a unor elemente ce fac parte din
vechea deprindere peste noua deprindere, care este puternic afectată ca
mecanism de execuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de învăţare corectă a
ei. Exemple de transfer negativ:
 Automatizarea dribligului din handbal-cu lovirea mingii la
trei paşi- influenţează negativ învăţarea driblingului din
81
 baschet, ultimul presupunând lovirea mingii la fiecare pas
realizat.
 Diferenţele structurale majore determină transfer negativ
între săritura în lungime şi cea în inălţime din atletism.
/Ababei R. 2003
 Influenţe nefavorabile reciproce pot avea săriturile din
atletism cu cele din gimnastică, elementul ce poate genera
probleme fiind tehnica diferită de bătaie/desprindere: pe
ambele picioare la săriturile specifice gimnasticii, pe un
picior la cele atletice. Dacă sunt planificate simultan sau
există un interval de timp prea scurt între unităţile de învăţare
destinate acestor deprinderi, se pot crea situaţii de realizare a
bătăii prin tehnica împrumutată din cealaltă săritură.
 Tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din
badminton, datorită diferenţelor constatate în execuţia
mişcărilor.

Limitarea transferului pozitiv şi interferenţa produsă în procesul formării

deprinderilor motrice este determinată de următorii factori:
• Programarea temelor de lecţie ce favorizează transferul negativ, a
deprinderilor motrice concurente.
• Pauzele prea scurte în planificarea deprinderilor ce pot interfera.
• Nedirecţionarea atenţiei subiecţilor pe elementele din mecanismul de
bază unde poate interveni transferul negativ.
• Fond redus de deprinderi motrice, specializarea prea îngustă sau
timpurie.
• Mişcări greşit asimilate sau insuficient consolidate, înglobate ulterior
în structuri mai complexe.
• Nivel scăzut al combinaţiilor de aptitudini motrice ce condiţionează
învăţarea şi aplicarea deprinderilor.
• Absenţa exerciţiilor parţiale, trecerea directă la învăţarea integrală
atunci când nu sunt stăpânite suficient elementele componente ale
deprinderii.

6. Priceperile motrice

Priceperile motrice reprezintă componente neautomatizate ale

motricităţii voluntare conştiente, fiind legate puternic de deprinderile
motrice, alături de care constituie fundamentul comportamentului motric.
Ele condiţionează atât eficienţa procesului de învăţare motrică, cât şi

82
valorificarea deprinderilor formate prin adaptarea răspunsurilor în funcţie de
context.
Abordarea lor distinctă se face din necesităţi de ordin didactic,
pentru a facilita prezentarea trăsăturilor definitorii ale acestora, deprinderile
şi priceperile motrice fiind într-un proces dinamic de condiţionare reciprocă
pe parcursul etapelor caracteristice formării mişcărilor.
Literatura de specialitate clasifică priceperile motrice în două
categorii distincte: simple şi complexe.

Priceperile motrice simple sau elementare condiţionează procesul de

formare a unor noi mişcări, când intervin în prima fază a învăţării. Prin
intermediul potenţialului motric şi cunoştinţelor deţinute la momentul
respectiv se încearcă elaborarea unor răspunsuri la mişcarea nouă propusă
pentru a fi învăţată.
Cum posibilităţile motrice ale subiecţilor care încearcă realizarea
corectă a primelor execuţii sunt eterogene, răspunsurile lor nu vor avea
aceeaşi calitate şi timpul necesar pentru a învăţa mişcarea este diferit.
Situaţia este frecvent întâlnită în educaţia fizică şcolară, când sunt propuse
teme noi din deprinderile motrice, când are loc iniţerea în diferite ramuri de
sport. În funcţie de calitatea bagajului motric, motivaţie, nivel aptitudinal,
temperament, dezvoltare intelectuală, stare afectivă momentană, calitatea
procesului de instruire, atitudini şi interese, unii elevi vor rezolva rapid
sarcinile trasate, alţii vor prezenta întârzieri moderate sau pe termene mai
mari.
Nu este însă obligatoriu ca cei care manifestă această pricepere la
nivel superior să poată stăpâni viitoarea deprindere la nivel avansat, existând
şi cazuri de plafonare a acestora în următoarele etape de instruire, ca şi
situaţia în care persoane ce au o evoluţie iniţială mai lentă, să asimileze mai
trainic deprinderile şi să aibă ulterior un puternic salt calitativ.
Definiţie: prin pricepere elementară înţelegem acţiunea
comportamentală motrică, specifică etapei iniţiale de învăţare, ce are la
bază aptitudinile, achiziţiile anterioare şi informaţiile obţinute prin
explicaţii sau observaţii -Dragnea A. Bota A. 1999-. Din definiţie reiese că
priceperea elementară se manifestă în fazele de familiarizare cu mişcarea şi
realizare a primelor încercări de execuţie a deprinderii, precedând procesul
de formare a acesteia, fiind din acest motiv numită deseori pre-deprindere.
Majoritatea autorilor consideră ca formarea priceperilor motrice
simple se poate realiza prin acţiunea diferenţiată sau cumulată a trei metode:
 Prin observarea dirijată a acţiunilor realizate de alţii, ce presupune
spirit de observaţie, capacitate de concentrare a atenţiei pe
elementele cheie, perceperea modelului corect de execuţie.
83
  Prin folosirea metodelor verbale-explicaţia în special-, oferind astfel
informaţii suplimentare asupra caracteristicilor deprinderii,
sublinierea unor subtilităţi şi detalii tehnice ce nu pot fi depistate
prin prima variantă.
 Prin exersare, adică încercări practice directe, unde sunt utilizate
informaţiile furnizate pe primele două căi şi sunt importante
impulsurile proprioceptive pentru a simţi şi regla mişcarea.

Priceperile motrice complexe sau superioare sunt considerate a fi

adevăratele priceperi motrice, reprezentând în esenţă potenţialul de efectua
deprinderi motrice deja învăţate, în situaţii nestandardizate, inconstante,
dificile, îngreuiate.
Se manifestă în ultima fază a formării deprinderilor motrice -
perfecţionarea-, când deprinderea în sine nu mai constituie obiectivul
urmărit prioritar în activitate, ci capacitatea subiectului de a selecta diferite
mişcări, de a le modifica conştient parametri de execuţie, de a le combina
într-o manieră creativă, executându-le pentru a se adapta cu randament
superior situaţiilor nestereotipe, continuu schimbătoare. Din aceste motive
ele sunt considerate a fi post-deprinderi, fiind o imagine fidelă a
posibilităţilor individuale de a rezolva spontan şi original/creativ problemele
ivite, pe baza selectării inteligente a stereotipurilor dinamice formate
anterior.
Automatizarea deprinderilor şi stăpânirea lor în condiţii izolate la un
nivel tehnic ridicat nu înseamnă că s-a ajuns deja la pricepere motrică.
Exemplu: execuţia perfectă a unui procedeu din jocurile sportive în tiparele
standardizate din antrenament nu garantează eficienţa aceluiaşi procedeu
executat în variabilitatea activităţii competiţionale, când situaţiile sunt mai
complexe şi condiţiile de lucru în permanentă schimbare, acţiunile fiind
influenţate permanent de prezenţa coechipierilor şi adversarilor. Se impune
astfel diversificarea condiţiilor de execuţie, pentru a genera contexte noi ce
obligă la reglarea mişcărilor, alegerea şi modificarea lor, legarea eficientă cu
alte deprinderi, conform cerinţelor fiecărei faze.

PRICEPERE DEPRINDERE PRICEPERE

SIMPLĂ/ MOTRICĂ COMPLEXĂ/
PREDEPRINDERE POSTDEPRINDERE

Fig. 15 Relaţia pricepere motrică simplă, deprindere motrică şi pricepere motrică complexă

84
Caracteristicile priceperilor motrice:
 Priceperile superioare sunt caracterizate de complexitate
structurală şi funcţională, incluzând şi solicitând cunoştinţe
teoretice, scheme mentale, deprinderi cât mai stabile şi variate.
 Stabilesc nivelul de măiestrie sportivă, fiind totuşi dependente de
cantitatea şi calitatea deprinderilor motrice învăţate.
 Sunt componente neautomatizate ale motricităţii voluntare,
manifestându-se doar în variabilitatea situaţiilor întâlnite.
 Solicită puternic procesele cognitive, favorizează formarea şi
diversificarea schemelor mentale de acţiune, memoria, imaginaţia şi
creativitatea.
 Plasticitatea scoarţei cerebrale condiţionează nivelul lor de
manifestare.
 Formarea şi manifestarea lor presupune formularea de noi situaţii
problemă pentru cei incluşi în procesul de instruire.

7. OBIŞNUINŢELE

Obişnuinţa nu reprezintă o noţiune identică cu cea de deprindere,

chiar dacă presupune executarea anumitor deprinderi, sprijinindu-se astfel în
manifestare pe acestea. Obişnuinţele sunt incluse la rândul lor în activitatea
voluntară, dar între ele şi deprinderi există deosebiri fundamentale. Ele
presupun procese mai complexe decît o simplă execuţie a unei mişcări,
implicând o selecţie a deprinderilor efectuate şi o componentă afectivă
concretizată în preferinţe, pasiuni, orientare prioritară pentru un anumit
gen de activitate, ce ajunge să fie definitorie pentru manifestarea şi
aprecierea personalităţii celui vizat.
Toate obişnuinţele poartă amprenta aptitudinilor intelectuale,
caracteristicilor afective şi volitive ale unei persoane, manifestându-se ca
modalităţi individuale şi distinctive de comportament în diferite ipostaze,
variabile de un individ la altul. Se formează în timp, pe baza convingerilor,
sentimentelor, motivaţiilor şi intereselor, concretizându-se în forme stabile
de comportament, în atitudini pozitive -punctualitate, perseverenţă, ordine-
sau negative -superficialitate, delăsare, indiferenţă, dezorganizare-.
Înţelegerea diferenţelor fundamentale dintre deprindere şi obişnuinţă
este favorizată de următoarele exemple din care reiese clar că obişnuinţele
includ deprinderile, fiind însă mai mult decât acţiunea de realizare a unor
mişcări :
 Multe persoane deţin un bagaj de deprinderi tehnico-tactice şi o
pregătire fizică satisfăcătoare pentru a putea practica un joc sportiv.
85
 Sunt puţini cei care şi-au format obişnuinţa de a se întâlni zilnic la o
anumită oră şi de a practica acel joc sportiv.
 Foarte mulţi oameni cunosc exerciţii de dezvoltare a principalelor
grupe musculare, puţini şi-au fixat un program regulat de executare a
acestor exerciţii pe care să-l aplice şi să-l respecte neîntrerupt,
formându-şi asfel o obişnuinţă.
 Mersul, alergarea, înotul sunt deprinderi, dar includerea acestor
deprinderi în programe individuale de pregătire care să fie plăcute şi
utile pentru executanţi, le poate forma acestora obişnuinţa de a
depune zilnic efort fizic.
Educaţia fizică are atribuţii legate de formarea următoarelor obişnuinţe:
- Obişnuirea cu respectarea şi realizarea unui program de lucru,
indiferent de atractivitatea şi dificultatea acestuia.
- Obişnuirea cu respectarea regulilor de igienă individuală, colectivă
şi a bazelor sportive.
- Obişnuirea cu respectarea regulilor etice în cazul orelor sau
competiţiilor sportive.
- Formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor
fizice

86
 CAP. 7 CUNOŞTINŢELE DE SPECIALITATE

Susţinerea activităţilor practice la un nivel înalt presupune o corectă

fundamentare teoretică a conţinuturilor acestora. Informaţiile teoretice
aferente activităţilor motrice constituie un vast sistem de cunoştinţe,
completat sistematic prin evoluţia disciplinelor de specialitate şi a celor
conexe domeniului. Ele se constituie astfel într-un ansamblu de idei, reguli,
teze, legi, principii, concepte, teorii legate de practicarea exerciţiilor fizice la
orice nivel.
Conştientizarea principalelor caracteristici ale activităţilor de
educaţie fizică şi sport, a relaţiilor cauză-efect, a principiilor de instruire,
înţelegerea necesităţii efectuării unor anumite exerciţii, a unui anumit volum
de efort, nu pot fi realizate decât printr-o pregătire teoretică corespunzătoare
nivelului de dezvoltare intelectuală şi motrică a elevilor.
Experimente privind eficientizarea activităţilor motrice prin
realizarea unei bune pregătiri teoretice desfăşurate la nivelul tuturor
eşantioanelor de vârstă, au confirmat rezultatele superioare ale îmbinării
pregătirii motrice cu cea teoretică, comparativ cu loturile unde activitatea a
fost axată doar pe practică/Chiriţă G., citat de Albu V.-1999. În acest s-au
constatat: interesul crescut al elevilor pentru activităţile fizice, înţelegerea
superioară a valenţelor activităţilor motrice, a scopului acţiunilor planificate,
deprinderi de organizare superioare, o motivare intrinsecă, implicare
sistematică în activitatea independentă, rapiditate în învăţarea mişcărilor etc.
Activitatea practică a evidenţiat că trăinicia, claritatea şi înţelegerea
cunoştinţelor depinde de calitatea materialului intuitiv utilizat în instruire şi
de maniera în care acesta este perceput. În acest sens, materialul trebuie să
fie: concludent, reprezentativ, relevant, accesibil conform etapei de instruire,
să permită sesizarea elementelor esenţiale.
Transmiterea acestor informaţii de specialitate poate fi realizată în
momente şi cu ocazii diferite:
• Înaintea începerii activităţilor specifice, unde un special îl
deţine instructajul.
• În timpul desfăşurării activităţilor-cel mai des- sau la finalul
acestora-analiza activităţii, bilanţul competiţiei-.
• În lecţii teoretice special programate, la unităţile de
învăţământ de profil.
• Prin prezentarea şi discutarea planurilor individuale sau
colective de pregătire.
• Prin analiza video a diferitelor execuţii, concursuri sau
antrenamente.

87
Diversificarea ramurilor de sport şi valenţele multiple ale educaţiei fizice
şcolare presupun transmiterea echilibrată a cunoştinţelor de ordin general şi
a celor speciale. Realizând o sinteză a direcţiilor de acţionare prioritară
pentru capacitarea elevilor cu informaţii de specialitate, se poate afirma că
aceste noţiuni trebuie să facă referire la:
 Reguli, norme, principii etice şi organizatorice ce trebuie respectate
cu ocazia desfăşurării activităţilor motrice.
 Asigurarea sprijinului şi ajutorului în execuţiile dificile, amenajarea
spaţiului de lucru.
 Efectele şi valenţele multiple ale practicării diferitelor exerciţii fizice
asupra organismului.
 Planurile anatomice, segmentele corporale, grupele musculare,
direcţiile şi tipurile de mişcări.
 Regulile elementare de igienă individuală şi colectivă.
 Noţiuni de regulament specifice diferitelor ramuri şi probe sportive.
 Noţiuni de tehnică, tactică individuală şi colectivă specifică.
 Noţiuni fundamentale legate de parametri şi dozarea efortului fizic.
 Aprecierea propriei dezvoltări fizice şi capacităţi funcţionale.
 Formarea corectă şi valorificarea deprinderilor şi priceperilor
motrice.
 Metodologia dezvoltării aptitudinilor motrice la diferite grupe de
vârstă.
 Aspecte legate de istoricul diferitelor discipline sportive, evoluţia
competiţiilor naţionale şi internaţionale.
 Instituţiile implicate în gestionarea activităţilor motrice, atribuţiile
acestora.
 Tendinţele, dinamica performanţelor şi recordurilor pe plan naţional
şi mondial.
 Cunoaşterea principalelor probe de evaluare existente în S.N.S.E. la
grupa de vârstă respectivă.
 Modalităţile concrete de practicare independentă a exerciţiilor
fizice, cultivarea atracţiei şi formarea obişnuinţelor pentru mişcare,
realizarea tehnicilor de autoorganizare, autoconducere, autoevaluare.

88
 CAP. 8 CALITĂŢILE MOTRICE/APTITUDINILE
MOTRICE

1.GENERALITĂŢI - Calităţile motrice/aptitudinile motrice ocupă

un rol prioritar în cadrul procesului instructiv educativ, datorită
importanţei fundamentale pe care o au în realizarea finalităţilor urmărite de
principalele activităţi motrice.
Calitǎţile motrice sunt caracteristici înnăscute ale organismului
uman, dezvoltându-se de la sine în corelaţie cu evoluţia ontogenetică a
individului până la un moment de vârf maximal, de unde se instalează
anumite bariere şi acest proces stagnează, intrând apoi în regres.
Influenţarea lor în lecţia de educaţie fizică se manifestă prin salturi ale
indicilor ce le caracterizează, utilizând în acest scop mijloace şi metode
specifice standardizate.
Fiecărei calităţi motrice îi este alocat un parametru specific care
permite aprecierea contribuţiei acesteia la efectuarea diferitelor mişcări:
rapiditatea pentru viteză, precizia şi complexitatea pentru coordonare,
durata efortului pentru rezistenţă, valoarea încărcăturii pentru forţă,
amplitudinea execuţiilor pentru supleţe.
Nivelul lor de dezvoltare sintetizează calitatea pregătirii fizice,
factor principal al antrenamentului sportiv, fiind componente de bază ale
capacităţii motrice generale şi specifice, alături de deprinderile motrice.
Prin urmare nu trebuie suprapus termenul de aptitudine motrică cu cel de
capacitate motrică, care este mult mai complex.
Aptitudinile motrice, reunite generic sub termenul de V.Î.R.F., la
care unii adaugă şi supleţea sunt de fapt „cauzele sau motorul” mişcării,
condiţionând formarea şi valorificarea deprinderilor motrice. Între calităţi
şi deprinderi motrice este în realitate o strânsă interdependenţă. Relaţia
reciprocă poate fi interpretată în sensul că aptitudinile motrice uşurează
învăţarea noilor mişcări, scurtând timpul afectat acestui proces. Un nivel
ridicat al coordonării, rezistenţei, forţei, vitezei va eficientiza şi aplicarea
deprinderilor în condiţii diversificate, în situaţii de oboseală fizică şi
psihică, crescând şansele de reuşită în atingerea finalităţilor planificate.
Majoritatea deprinderilor nu sunt influenţate de o singură aptitudine
motrică ci de combinaţii ale lor (forţă-viteză la sărituri-aruncări, rezistenţă
şi forţă în anduranţa musculară, viteză, rezistenţă şi forţă în structuri
tehnico-tactice, viteză şi coordonare în acţiuni complexe, forţă şi
mobilitate, forţă şi echilibru în gimnastică, fiind solicitate toate aptitudinile
motrice, dar cu ponderi variabile).
Invers analizând situaţia, procesul de formare şi valorificare a
mişcărilor asimilate conduce în mod indirect la efecte benefice asupra
89
 aptitudinilor motrice (calea indirectă-secundară a dezvoltării lor), pentru
efecte puternice fiind preferate însă metodele proprii de educare a fiecărei
calităţi motrice. Calea indirectă nu trebuie neglijată, căci modificând
dominanta efortului (pauze, număr de repetări, distanţe, încărcături,
frecvenţa mişcărilor) efectele pot fi spectaculoase, având avantajul că
repetarea unor structuri tehnice este plăcută şi asigură o participare activă a
elevilor.

CALITATE DEPRINDERE
MOTRICĂ MOTRICĂ

Fig. 16 Interdependenţa deprinderi-aptitudini motrice

Aptitudinea ca termen general este definită astfel: însuşire psihică
individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei
munci, acţiuni/DEX.
Şchiopu U. înţelege prin aptitudine acel complex de însuşiri stabile
ale personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor tipuri
de activităţi: intelectuale, artistice, tehnice, ştiinţifice, sportive,
organizatorice, manuale.
Manno R. le consideră a fi: ansamblu de predispoziţii sau
potenţialităţi motrice fundamentale ale omului pe care se clădesc abilităţile
motrice învăţate.
Din interpretarea definiţiilor prezentate anterior rezultă două aspecte
fundamentale ale aptitudinilor: baza lor de susţinere este nativă şi
determinată de factorii genetici, predispozanţi, dar performanţele înalte din
diferite activităţi presupun existenţa proceselor de dezvoltare /educare a
aptitudinilor solicitate, interese şi motivaţie puternică, fiind în acest caz un
rezultat al actului de instruire bine planificat.
Literatura de specialitate furnizează o terminologie din ce în ce mai
variată pentru a defini calităţile motrice: aptitudine motrică, calităţi
biomotrice, aptitudini psihomotrice, calităţi biofizice, calităţi fizice, noţiuni
utilizate ca fiind sinonime, fiecare termen evidenţind unul sau mai mulţi
factori ce stă la baza manifestării lor: mecanismele biologice, fiziologice,
psihice, biochimice, biomecanice. Cum aceste mecanisme acţionează
sinergic pentru producerea mişcărilor, termenul de aptitudine/calitate
motrică este suficient de relevant.
În esenţă, calitatea motrică reprezintă „însuşirea psiho-fizică a
individului, bazată pe mecanisme fiziologice, biochimice şi psihice care
asigură execuţia acţiunilor motrice cu indici de viteză, forţă, rezistenţă,
îndemânare” Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din
90
România/2002/p.93. Aptitudinea motrică reflectă o „însuşire a
personalităţii care condiţionează şi asigură uşurinţa învăţării şi executării
actelor motorii care se exprimă în calităţi motrice ca viteză, îndemînare,
forţă, rezistenţă.”
În cadrul aptitudinilor psihomotrice sunt reunite o serie de calităţi
ca: echilibrul static şi dinamic, schema corporală, lateralitatea, coordonarea
generală şi segmentară, timpul de reacţie, ideomotricitatea, ce permit
manifestări psihocomportamentale motorii de fineţe /Raţă G., Raţă B.C.
2006, p.12.
Sintetizând opiniile mai multor autori, se poate concluziona că
aptitudinile motrice se împart în aptitudini condiţionale (viteză, rezistenţă,
forţă) şi aptitudini coordinative (coordonarea, supleţea). Prima categorie
se bazează pe solicitarea puternică a marilor funcţiuni şi pe cheltuială
energetică ridicată, cele coordinative depind de calitatea analizatorilor,
transmiterea semnalelor şi prelucrarea lor de S.N.C. care trimite impulsurile
motorii şi generează mişcarea în parametrii doriţi. Alte surse separă
supleţea de elementele capacităţii coordinative, considerând-o mai mult o
aptitudine cu caracter complementar.
Rezultatele la probele de control ce vizează aptitudinile motrice sunt
caracterizate de un grad înalt de obiectivitate, spre deosebire de evaluarea
deprinderilor ce presupun raportarea execuţiei la model. Elevul va sesiza
mult mai uşor salturile (rata de progres), în ceea ce priveşte forţa şi
rezistenţa, aceste aptitudini permiţând o îmbunătăţire radicală a rezultatelor,
în antiteză cu viteza şi capacitatea coordinativă – puternic dependente de
fondul ereditar.
Procesul de educare a calităţilor motrice poate şi trebuie să devină
atractiv pentru elevi, chiar şi în cazul educării rezistenţei (cu multiplele ei
forme de manifestare). În acest sens, alternarea permanentă a mijloacelor,
utilizarea concursurilor şi a jocurilor sportive, includerea structurilor dificile
în parcursuri aplicative şi ştafete, sunt variante de realizare a acestui
deziderat. Educarea calităţilor motrice se poate realiza şi în condiţii
materiale simple, în special rezistenţa, viteza de reacţie, mobilitatea, forţa
marilor grupe musculare.
Plasarea unităţilor de învăţare pe toată structura anului şcolar,
numărul acestora şi mai ales mărimea lor (numărul efectiv de lecţii) se face
în funcţie de carenţele în pregătire ale elevilor şi în corelaţie cu ramurile de
sport predate, pentru a uşura acest proces.

În procesul de educare a aptitudinilor motrice, acţiunile unilaterale

sunt dificil de realizat, datorită apariţiei fenomenului de transfer (influenţele
asupra unei aptitudini motrice, când se urmăreşte de fapt educarea alteia).
91
Între aptitudinile motrice există o strânsă interdependenţă (condiţionare
reciprocă), astfel încât, abordarea lor singulară este făcută doar din raţiuni
de ordin didactic, din necesitatea fundamentării unei metodologii cât mai
eficiente de dezvoltare. Termenul de transfer defineşte legătura, influenţa ce
poate fi evidenţiată între aptitudinile motrice în procesul lor de
educare/Bompa T. 2001 pag.5.

VITEZA FORŢA REZISTENŢA

CONDIŢIONALE

APTITUDINILE
MOTRICE

COORDINATIVE COMPLEMENTARE

COORDONAREA SUPLEŢEA/
/ÎNDEMÂNAREA FLEXIBILITATEA

Fig. 17 Schema aptitudinilor motrice

Cu cât nivelul de educare a aptitudinilor este mai scăzut, cu atât

influenţa lor reciprocă este mai mare şi invers (atunci când o persoană se
bazează pe un anumit tip de efort, acestea va avea efecte mai puţin benefice
asupra celorlalte tipuri de aptitudini, influenţa fiind în acest caz negativă,
situaţie frecvent întâlnită în cazul pregătirii fizice specifice). Exemplu:
dezvoltarea puternică a anduranţei – rezistenţa aerobă – nu are efecte
benefice asupra forţei musculare. Se consideră că forţa şi elementele

92
capacităţii coordinative au cele mai puternice determinări asupra nivelului
de manifestare a celorlalte aptitudini, aspect determinat de faptul că orive
mişcare voluntară presupune contracţie musculară de intensitate variabilă,
precizie, coordonare şi stabilitate.

Transferul de la o aptitudine motrică la alta poate fi pozitiv când

acţionând asupra unei aptitudini sunt obţinute efecte benefice şi pentru altă
aptitudine. Explicaţia poate fi dată prin tipul de fibre implicate (forţa şi
viteza implică acelaşi tip), prin mecanismele energetice comune, prin
similitudini ale proceselor de coordonare. Transferul poate fi negativ când
dezvoltarea unei aptitudini influenţează nefavorabil manifestarea alteia:
forţa musculară-rezistenţa aerobă; viteză-rezistenţă aerobă, coordonarea şi
fineţea mişcărilor-forţa maximă, forţa maximă -viteza de repetiţie; ultimele
două combinaţii negative fiind explicate prin greutatea controlării unui
număr crescut de fibre musculare angrenate în efort, fiind diferit şi raportul
volum-intensitate iar în primele două variante tipul de fibră musculară şi
mecanismele energetice fiind total diferite).

Transferul de la un exerciţiu la altul, este doar pozitiv. O anumită

calitate motrică, educată pe baza unor deprinderi şi ajunsă la un nivel înalt
de manifestare va uşura învăţarea sau valorificarea altor deprinderi ce
reclamă calitatea respectivă. Exemplu: educarea capacităţii coordinative
(tempou, ritm, precizie, orientare spaţio-temporală, transformarea şi
selectarea mişcărilor, agilitate) printr-un joc sportiv poate permite elevului
învăţarea mai rapidă a tehnicii specifice unui alt joc sportiv ce reclamă
aceleaşi componente ale îndemânării; dezvoltarea forţei de aruncare
(explozivă) a mingii de oină, uşurează aruncarea mingii de handbal.

Transferul de la o grupă musculară la alta (transferul încrucişat) –

antrenarea în efort a musculaturii unui segment (sărituri-aruncări etc)
transferă efectele obţinute asupra grupei musculare solicitate la grupa sau
segmentul simetric ce nu a fost solicitat, în procent de 45%. Acest aspect nu
exclude însă necesitatea lucrului şi cu segmentele mai puţin îndemânatice şi
puternice.

2. APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZA

Definiţie:
- Viteza reprezintă capacitatea organismului uman de a executa acte sau
acţiuni motrice, cu întregul corp sau doar cu anumite segmente ale acestuia

93
într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate/iuţeală maximă, în funcţie de
condiţiile existente- Cârstea G./1993.
- Viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu rapiditate şi
frecvenţă mare- Demeter A. /1981.
- Viteza reflectă rapiditatea executării mişcării sau actului motric în
unitatea de timp- Dragnea A. /2002
Din definiţiile prezentate rezultă că aprecierea ei se poate realiza în două
modalităţi distincte: prin stabilirea valorii distanţei parcurse în unitatea de
timp dată, sau prin înregistrarea intervalului de timp necesar rezolvării unei
sarcini motrice trasate.

Factorii care condiţionează viteza

Manifestarea la nivel înalt a acestei aptitudini motrice este restricţionată
sau favorizată de un complex de factori diversificaţi: de ordin psihologic,
biochimic, biomecanic, fiziologic, morfologic. Unii dintre aceştia pot fi
amelioraţi în limite reduse, ceea ce poate explica caracterul mai puţin
perfectibil al acestei calităţi, puternic determinată de fondul genetic.
Dezvoltarea ei se va canaliza pe influenţarea factorilor perfectibili în
special, ca şi pe educarea aptitudinilor care o influenţează prioritar în
manifestare: capacitatea coordinativă şi nivelul forţei musculare. Viteza se
poate imbunătăţi astfel cu 15-20% - Dragnea A. Bota A./1999. Prezentăm
mai jos principalii factori ce influenţează manifestarea vitezei:
1. Calitatea componentei senzoriale, adică fineţea şi acuitatea
analizatorilor -auditiv, tactil, kiestezic, vizual- implicaţi în efectuarea
diferitelor mişcări, rapiditatea şi calitatea transmiterii influxurilor
nervoase senzitive pe căile ascendente.
2. Mobilitatea şi intensitatea proceselor psihice fundamentale -
excitaţia şi inhibiţia- rapiditatea alternării acestor doua procese,
aspect ce determină coordonarea neuro-musculară şi are ca efect o
frecvenţă ridicată a mişcărilor efectuate.
3. Viteza de transmitere a influxurilor nervoase motorii pe căile
descendente- 0,5-100m/sec - este individualizată, condiţionată de
specificul nervului respectiv şi integritatea reţelei neuronale, fiind
determinată genetic - Manno R./1996.
4. Tipul de inervaţie la nivelul plăcii motorii – inervaţia prin neuronii
motori alfa mari este benefică pentru eforturile de viteză datorită
impulsurilor nervoase rapide şi discontinue - Raţă G., Raţă
B.C./2006.
5. Tipul de fibră musculară implicat în contracţie- fibrele albe
rapide/fazice/fast twich au o viteza de contracţie superioară celor
roşii, susţinând efortul de viteză bazat pe energia eliberată rapid de
94
 procesele anaerobe, obosind însă mai repede. Cei cu performanţe în
eforturile de viteză au un procent superior de fibre albe-în jur de
60%- faţă de cei cu rezultate superioare în probele de anduranţă,
unde procentul de fibre lente este mai ridicat. Majoritatea
specialiştilor susţin că prin antrenamente bazate pe viteză şi putere se
îngroaşă aceste fibre care devin mai puternice prin forţa de contracţie
superioară şi că nu s-ar multiplica neapărat numărul lor, determinat
genetic.
6. Cantitatea şi calitatea resurselor şi reacţiilor energetice care susţin
efortul de viteză, adică fosfagenele- ATP şi CP, capacitatea de
resinteză a ATP-. Eforturile de viteză pură ce durează maxim 10
secunde –sărituri, aruncări, sprint pe distanţe scurte- nu necesită
intervenţia glicolizei anaerobe, cantitatea de lactat este neglijabilă,
iar efortul este susţinut de energia furnizată de fosfagene. Depăşirea
acestui prag atrage producerea unei cantităţi din ce in ce mai
crescute de acid lactic în sânge şi musculatura implicată în efort prin
degradarea anaerobă a glicogenului, această aciditate fiind
reglată/diminuată de intervenţia aparatului enzimatic ce transformă o
parte din lactatul acumulat în glicogen Dragnea A./2002. Altfel,
aciditatea exgerată: 20-25 mmoli/l în sânge limitează puternic
procesul de contracţie musculară şi poate determina blocarea acestui
fenomen.
7. Capacitatea de concentrare a atenţiei, procesele volitive, motivaţia,
echilibrul emoţional - Tipul de sistem nervos, gradul de oboseală
nervoasă şi musculară, concentrarea atenţiei, nivelul de mobilizare
sunt factori ce pot influenţa puternic performanţele în probele de
viteză. Fiziologii afirmă că o persoană nu poate valorifica decât
maxim 75% din potenţialul total de viteză. Doar prin efort volitiv
acest procent poate fi imbunătăţit substanţial - Alexe N./1993.
8. Nivelul tehnicii de execuţie – economia energetică, uşurinţa în
execuţie, precizia mişcărilor, relaxarea antagoniştilor sunt premise
pentru o viteză mai bună.
9. Lungimea segmentelor, înălţimea corporală – s-a constatat -în
funcţie de specificul ramurii de sport- că lungimea segmentelor
reprezintă un factor favorizant sau limitativ al vitezei de execuţie sau
repetiţie. În haltere, lupte, box, mişcările rapide sunt favorizate de
segmentele mai scurte. În probele de sprint lungimea membrelor
inferioare condiţionează mărimea pasului, iar dacă sunt dublate de o
frecvenţă de lucru bună pot conduce la rezultate superioare faţă de
cele ale alergătorilor cu segmente mai mici-deci cu o frecvenţă
superioară, dar cu o lungime a pasului mult mai mică-. Rezultă deci
95
 o relaţie optimă între lungimea paşilor şi frecvenţa acestora pentru
fiecare caz în parte, scurtarea timpului de sprijin contribuind la
creşterea tempoului.
10. Vârsta şi sexul – se îmbunătăţeşte progesiv pentru ambele sexe,
atingând valorile maximale după maturizarea organismului -20-30
ani sau chiar ceva mai tardiv în cazuri de excepţie. Exceptând un
scurt moment-10-11 ani- când fetele au o viteză de deplasare uşor
superioară băieţilor, rezultatele mai bune aparţin bărbaţilor.
11. Nivelul de dezvoltare a forţei musculare dinamice, în special a
puterii musculare - viteza de execuţie în mişcările ce presupun
învingerea unei rezistenţe externe, a inerţiei obiectelor – gen aruncări
sau sărituri- este condiţionată de capacitatea organismului de a
mobiliza sincronizat cât mai rapid un număr suficient de formaţiuni
neuro-musculare. Din acest motiv antrenamentele de dezvoltare a
forţei cu încărcături variabile au efecte favorabile şi asupra
manifestării vitezei de execuţie.
12. Calitatea proceselor de coordonare- presupune existenţa unor relaţii
optime între fazele de contracţie şi cele de relaxare ce dau în esenţă
simţul ritmului de execuţie/periodicitatea mişcărilor. Stăpânirea
ritmului corect de execuţie permite atingerea vitezei optime de
repetiţie prin selectarea tempourilor, conducând în final la
eficientizarea şi fluenţa mişcărilor.
13. Mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară- mobilitatea
crescută favorizează amplitudinea mişcărilor, viteza de execuţie a
mişcărilor creşte faţă de cazurile de rigiditate articulară, dar
frecvenţa acestora scade datorită cursei mai lungi a execuţiilor.
Elasticitatea musculară superioară permite o contracţie mai
puternică a agoniştilor şi o frânare mai redusă a antagoniştilor, ceea
ce duce la o viteză superioară. Sunt avantajaţi în contracţiile
izotonice rapide sportivii cu musculatura suplă, lungă şi elastică,
spre deosebire de cei care prezintă musculatura globuloasă,
caracteristică eforturilor izometrice - Albu V./1999.
14. Rezistenţa musculară specifică/ puterea-rezistenţa/ rezistenţa
musculară de scurtă durată – sunt importante în menţinerea
eforturilor de viteză atunci când când durata acţiunii depăşeşte 5-6
secunde. Este situaţia frecvent întâlnită în sprint, aruncări, sărituri,
canotaj, înot, box, ciclism, acţiunile din jocurile sportive ce trebuie
reluate periodic la un nivel superior al vitezei de execuţie sau
repetiţie, fără ca eficienţa acestora să fie afectată.

Formele de manifestare a vitezei

96
Realizarea diferitelor tipuri de mişcări implică viteza sub forme variabile de
manifestare şi prin combinaţii cu celelalte aptitudini motrice. O persoană
poate avea manifestări variabile ale acestor forme de manifestare, adică
rezultate favorabile pentru viteza de reacţie şi execuţie, fără ca cea de
repetiţie sau deplasare să fie la un nivel înalt. Există mai multe variante de
clasificare a diferitelor forme de manifestare, ultimele publicaţii de
specialitate sintetizând următoarele:
- forme de bază: viteza de reacţie, execuţie, repetiţie, accelerare, decelerare,
deplasare.
- forme derivate: viteza uniformă şi neuniformă.
- forme combinate: viteză-forţă, viteză-coordonare, viteză-rezistenţă.

Viteza de reacţie – este apreciată prin intervalul de timp scurs de la apariţia

semnalului ce solicită diferiţi analizatori şi până la declanşarea răspunsului
concretizat în contracţie musculară. Mai este întâlnit sub denumirea de timp
de latenţă sau timp de reacţie. Cu cât răspunsurile la semnalele tactile,
auditive, vizuale sunt mai rapide, cu atât timpul de latenţă este mai bun/mic.
Solicitarea fiecărui analizator prezintă valori medii diferite ale
timpilor de reacţie: 140 msec. pentru cei tactili, 150 msec. pentru cei
auditivi, 180 msec. pentru cei vizuali, sportivii prezentând valori mai bune
decât nesportivii. Timpul de reacţie la stimulii vizuali poate fi ameliorat
între 10-30 ani cu valori de vârf între 20-30 ani, după acest interval
intervenind plafonarea şi apoi regresul - Weineck J./1983.
Timpul de reacţie este influenţat negativ de starea de oboseală sau
boală, fiind mai bun/scurt la bărbaţi decât la femei pentru toate etapele
ontogenetice, mai scurt pentru membrele superioare decât pentru cele
inferioare.
Rapiditatea reacţiilor depinde de calitatea şi funcţionalitatea
întregului traseu ce este implicat în receptarea stimulilor, transmiterea şi
interpretarea semnalelor, inervarea musculaturii. Analizat din punct de
vedere fiziologic, traseul cuprinde 5 elemente distincte:

 Apariţia excitaţiei/semnalului la nivelul unuia sau mai multor

receptori/analizatori.
 Transmiterea influxului nervos pe căile senzitive la etajele superioare.
 Analiza şi interpretarea semnalului primit, producerea semnalelor
efectori/ are cea mai mare durată
 Transmiterea influxului motor pe căile descendente la musculatură.
 Excitarea musculaturii, producerea contracţiei musculare
materializată în mişcare.

97
 Reacţiile motrice sunt clasificate în reacţii simple şi complexe.
Reacţia motrică simplă – presupune realizarea unei mişcări ca răspuns la un
semnal care este cunoscut şi exersat anterior, chiar dacă acest semnal
intervine inopinat. Exemplu: trecerea din alergare în ghemuit la semnal
auditiv sau vizual, plecarea la stimuli auditivi specifici în probele de alergări
din atletism sau cele din inot.

SIMPLĂ COMPLEXĂ ACCELERARE/

DEPLASARE
DECELERARE

REACŢIE EXECUŢIE REPETIŢIE

FORME DE BAZĂ

FORME DE MANIFESTARE
A VITEZEI

FORME FORME
DERIVATE COMBINATE

VITEZĂ VITEZĂ- VITEZĂ-

NEUNIFORMĂ REZISTENŢĂ FORŢĂ/
PUTERE

VITEZĂ VITEZĂ-
UNIFORMĂ COORDONARE

Fig. 18 Schema formelor de manifestare a vitezei

Reacţia motrică complexă – se manifestă conform lui Bompa T.2001 în

două situaţii distincte: ca răspuns la obiecte sau segmente ale corpului ce

98
sunt în mişcare şi ca modalitate de a decide între mai multe variante de
răspuns. Această ultimă variantă este abordată separat în unele cărţi de
specialitate ca viteză de decizie/combinaţie între cea de reacţie şi execuţie
sau viteză de opţiune.
Reacţia complexă la obiectele sau segmentele aflate în mişcare este
definitorie pentru sporturile de luptă şi jocurile sportive. Exemplu: prinderea
şi pasarea mingii implică vizualizarea rapidă/urmărirea obiectului, adoptarea
unui plasament în concordanţă cu viteza, traiectoria şi direcţia acestuia,
conceperea sau selectarea unui plan de acţiune şi realizarea practică a
acestuia. Modificarea poziţiilor şi direcţiilor de efectuare a mişcărilor,
creşterea sau limitarea vitezei de execuţie, schimbarea partenerilor şi
adversarilor, favorizează adaptarea la stimuli noi şi îmbunătăţesc acest tip de
reacţie.
Reacţia complexă selectivă presupune selectarea unei variante de
răspuns motric din mai multe opţiuni cunoscute la modificările condiţiilor
de mediu –de exemplu schiatul pe diferite porţiuni de traseu ce au
particularităţi distincte- sau la comportamentul coechipierilor şi adversarilor
din jocurile sportive. Cu cât experienţa şi nivelul de măiestrie sunt mai
ridicate, cu atât existe şansele de a anticipa care vor fi acţiunile întreprinse
de adversari, răspunsurile/deciziile rapide permiţând contracararea acestora
şi crescând astfel adaptarea la factorii consideraţi imprevizibili.

Viteza de execuţie – este considerată a fi rapiditatea cu care sunt efectuate

mişcările distincte sau combinaţiile de elemente distincte. Mai este întâlnită
sub denumirea de viteza mişcărilor separate, viteza propriu-zisă a
mişcărilor sau viteza mişcărilor singulare.
Este apreciată prin intervalul de timp înregistrat de la debutul
mişcării şi până la finalizarea acesteia. Exemplu: viteza de execuţie a
săriturilor din atletism, aruncărilor la poartă din handbal, şuturilor din fotbal,
loviturilor din artele marţiale. Este deci foarte importantă în ramurile si
probele cu caracter aciclic dominant.
Este direct dependentă de un complex de factori, dintre care se
disting forţa musculară, capacitatea de concentrare şi calitatea tehnică a
execuţiei, pe baza cărora se poate ameliora.

Viteza de repetiţie – definită ca frecvenţă a mişcărilor, reprezintă

capacitatea organismului de a efectua rapid acte şi acţiuni motrice cu
caracter ciclic într-o unitate de timp. Este abordată şi ca variantă a vitezei
de execuţie.
Are un rol decisiv în în ramurile si probele cu caracter ciclic:
canotaj, înot, alergări, ciclism. Este dependentă în principal de alternanţa
99
dintre excitaţie şi inhibiţie, de ritmul şi tempoul mişcărilor. Tempourile
maximale-100%- nu pot fi menţinute foarte mult timp, intervenind oboseala
care scade frecvenţa mişcărilor. Această reducere a fecvenţei este generată
şi de creşterea încărcăturilor sau a duratei de lucru la valori de peste 2/3 din
potenţialul maxim al subiectului.

Viteza de deplasare – reflectă posibilitatea parcurgerii unei distanţe

precizate într-un interval de timp cât mai scurt, fiind de fapt o formă
particulară de manifestare a vitezei de repetiţie.
Depinde în probele atletice de: frecvenţa mişcărilor, lungimea
pasului de alergare/foule, forţa explozivă a membrelor inferioare, tehnica de
alergare, supleţe, calitatea coordonărilor etc.
Strâns legate de viteza de deplasare sunt noţiunile de viteză de
accelerare-atingerea vitezei limită într-un timp cât mai redus- şi viteză de
decelerare-procesul invers-. Prima variantă este denumită şi viteză de
demaraj/capacitate de demaraj şi exprimă posibilitatea atingerii cât mai
rapid a vitezei maxime de deplasare, între frecvenţa paşilor şi lungimea
acestora fiind o relaţie de inversă proporţionalitate. A doua varintă
presupune fenomenul invers, de scădere rapidă a vitezei de deplasare atunci
când condiţiile cer acest lucru. Această capacitate de accelerare şi decelerare
controlată voluntar este numită simţ al vitezei, importantă în multiple ramuri
de sport- jocurile sportive, tenis- unde fazele de joc impun alternarea
tempourilor, accelerări sau opriri rapide, modificarea permanentă a vitezei
de deplasare în funcţie de context. Se susţine astfel ideea că realizarea
deplasărilor cu viteză constantă/uniformă este posibilă doar în condiţii
izolate, orice modificare din mediu atrăgând după sine şi necesitatea reglării
vitezei mişcărilor efectuate.

Viteza în regim de coordonare – solicitată în multe situaţii caracterizate de

complexitate şi variabilitate – jocuri sportive, gimnastică, schi, patinaj etc.

Viteza în regim de forţă – importantă în actele motrice ce presupun mişcări

efectuate exploziv – karate, sărituri, aruncări, haltere, judo, box, scrimă etc.
Cu cât valoarea rezistenţei de învins va fi mai ridicată, cu atât este nevoie de
mai multă forţă, în caz contrar valoarea vitezei de execuţie este diminuată.

Viteza în regim de rezistenţă – permite executarea structurilor motrice cu

viteză ridicată şi relativ constantă, peste limita de timp care caracterizează
eforturile specifice de viteză. Se poate ajunge la maxim 60 secunde de
menţinere ridicată a tempoului planificat, peste această limită rolul
rezistenţei specifice fiind tot mai dominant pentru continuarea efortului.
100
Metodele de dezvoltare a vitezei
Clasificarea acestora a stârnit controverse, existând opinia că toate ar
fi de fapt doar procedee metodice care pot fi incluse în cadrul metodei
repetărilor - AlbuV./1999. Alţi autori fac o clasificare a metodelor
diferenţiat pentru fiecare formă de manifestare a vitezei, unele fiind astfel
comune pentru toate aceste forme – metoda întrecerii sau competiţională,
metoda repetării, metoda jocului -Dragnea A./2002.
Realizând o sinteză a celor mai importante clasificări analizate în
literatura de specialitate, sunt prezentate următoarele metode:

INTENSITATE INTENSITATE
SUPRAMAXIMALĂ/ SUBMAXIMALĂ/
CONDIŢII UŞURATE CONDIŢII ÎNGREUIATE

INTENSITATE
MAXIMALĂ/ INTENSITĂŢI
CONDIŢII STANDARD ALTERNATIVE

METODA REPETĂRILOR

METODELE DE DEZVOLTARE A
VITEZEI

METODA METODA
SENZORIO- ÎNTRECERII METODA
MOTRICĂ CU HANDICAP COMPETIŢIONAL
Ă
Fig. 19 Principalele metode de dezvoltare a vitezei

1. Metoda senzorio-motrică – favorizează capacitatea de apreciere şi

percepere a timpului de reacţie şi formarea simţului ritmului şi

101
 tempoului. Conform lui Bompa T./2001 metoda presupune execuţia
mişcărilor de start în 3 faze distincte:
- Executarea la diferite semnale a mai multor starturi pe distanţe
identice, cu comunicarea timpilor obţinuţi.
- Executarea aceloraşi starturi pe distanţele din prima fază, cu
estimarea timpului făcută obligatoriu întîi de sportiv, apoi
comunicarea timpului real de către profesor şi compararea acestora.
Cu cât diferenţele dintre timpii estimaţi şi cei comunicaţi sunt mai
reduse, cu atât perceperea timpului de reacţie este mai corectă.
- Ultima fază necesită executarea şi reglarea/adaptarea vitezei
mişcărilor astfel încât acestea să se încadreze în diferiţi timpi impuşi
şi comunicaţi anterior de către profesor. În acest mod se poate ajunge
la capacitatea de apreciere/distingere obiectivă a intervalelor de timp
extrem de scurte.

2. Metoda întrecerii cu handicap – presupune existenţa unui

ecart/decalaj între subiecţii implicaţi în realizarea unui efort de viteză.
Diferenţa este concretizată în distanţă, interval de timp sau valoarea
încărcăturii, care favorizează execuţia celui mai slab, oferindu-i astfel un
avantaj/avans şi evitând demoralizarea. Cel mai puternic dintre
concurenţi este şi el motivat superior pentru a recupera decalajul creat
iniţial. Cu cât diferenţa valorică este mai ridicată, cu atât avansul acordat
celui mai slab este mai mare. Metoda permite lucrul împreună pentru
sportivi cu potenţial de pregătire diferit, stimulând puternic implicarea
psihică a acestora.

3. Metoda competiţională – utilizată pentru toate formele de

manifestare a vitezei. Pricipalul avantaj rezultă din agrenarea puternică a
elevilor pe toate planurile: fizic, afectiv, volitiv etc.

4. Metoda repetărilor – considerată a fi metoda de bază specifică

antrenamentului de viteză, având însă aplicaţii şi în procesul dezvoltării
altor calităţi motrice. Repetările pentru optimizarea vitezei au efecte
indirecte şi a asupra proceselor de coordonare, perfecţionează tehnica de
execuţie, dezvoltă mobilitatea articulară şi rezistenţa musculaturii
implicate, iar dacă sunt realizate cu diferite încărcături influenţează forţa
musculară. În funcţie de condiţiile de lucru şi de intensitatea efortului,
dezvoltarea vitezei se face prin 4 variante concretizate în procedee
metodice:
102
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate maximală în condiţii
standardizate/constante. În această situaţie se lucrează deseori,
activitatea presupunând: aruncări atletice cu obiectele de concurs,
alergări în echipament şi condiţii ca de concurs, pase, driblig,
aruncări la poartă sau la coş cu minge regulamentară, alergări pe plat
etc. Această variantă permite creşterea progresivă a vitezei, atingerea
şi chiar menţinerea valorilor ei maximale.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate supramaximală în
condiţii uşurate/favorizante. Varianta este foarte importantă atunci
când intervine fenomenul numit barieră de viteză, cauzat de
stabilizarea stereotipului dinamic şi se doreşte depăşirea acestui
stadiu. Exemple de condiţii uşurate: aruncări cu obiecte mai uşoare
decît cele din concurs, ridicări cu haltere cu încărcătură redusă sau
doar cu bara, alergări pe pistă uşor înclinată cu 2-3 grade sau cu
vântul din spate, alergări cu echipament mai uşor, reducerea
amplitudinii mişcărilor, reducerea suprafeţei palelor care iau
contactul cu apa în canotaj etc. Toate aceste variate contribuie la
depăşirea plafonului individual de viteză, prin adaptarea sistemului
nervos şi coordonărilor neuro-musculare la noile condiţii de lucru,
eliminându-se monotonia antrenamentelor.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensitate submaximală în condiţii
îngreuiate/cu rezistenţă. Varianta conduce la mobilizarea unui
număr suplimentar de fibre musculare pentru a executa aceeaşi
structură cunoscută şi exersată anterior, dar cu o încărcătură
suplimentară, mişcarea fiind percepută ca fiind mai dificil de
executat. Exemple: alergări cu echipament mai greu, în rampă,
contra vântului, cu săculeţi cu nisip, tractând diferte obiecte, aruncări
sau ridicări de obiecte mai grele decât în concurs, pase cu mingea
medicinală şi dribling cu mingi mai grele etc. Când se revine la
execuţiile in condiţii standard, câştigul de forţă obţinut prin
sincronizarea unui număr mai mare de unităţi neuro-musculare va fi
transferat asupra vitezei de execuţie.
 Efectuarea acţiunilor motrice cu intensităţi variabile-submaximale,
maximale, supramaximale-. Are astfel loc o alternare conştientă a
diferitelor intensităţi ce permite dezvoltarea simţului de accelerare şi
se evită suprasolicitarea. Varianta poate fi programată în cadrul
aceleiaşi repetări sau de la o repetare la alta. Exemplu pentru aceeaşi
repetare pe 100m: 50m submaximal+20m maximal+30m
submaximal. Exemplu pentru repetări diferite pe 50m: 90%
repetarea 1 , 100% repetarea 2, 85% repetarea 3.

103
Indiferent de metodele utilizate, dezvoltarea vitezei va ţine cont de
următoarele elemente/reguli care facilitează o abordare ştiinţifică a acestui
proces: intensitatea, durata, volumul/nr. de repetări şi frecvenţa stimulilor,
pauzele dintre repetări.
Intensitatea stimulilor: valoarea minimală a tempoului de lucru trebuie să
fie de 80-85%, pentru ca efectele sa fie îndreptate asupra vitezei. Se pot
folosi toate intensităţile încadrate la nivelul maximal, submaximal şi
supramaximal - Alexe N./1993. Utilizarea acestor intensităţi ridicate
presupune stăpânirea perfectă a tehnicii de execuţie a mişcărilor folosite şi o
excitabilitate optimă a SNC şi a fibrelor musculare solicitate, la nivel
muscular excitabilitatea fiind menţinută mai mult decât la nivelul SNC.
Durata stimulilor: va fi astfel stabilită astfel încât pe partea finală a
execuţiei, viteza să nu scadă ca urmare a instalării stării de oboseală. Dacă
starea de oboseală persistă, efortul va fi sistat. Totodată durata stimulilor
trebuie să permită atingerea vitezei maxime, în caz contrar este influenţată
favorabil doar capacitatea de accelerare. Sunt utilizate frecvent eforturi
plecând dela 2-4 secunde, mergând până la 20 de secunde în cazul
alergătorilor de viteză. Eforturile submaximale permit durate de 10-15 sec,
în antrenamentul sportiv pot fi programate solicitări ce depăşesc şi 30 sec, în
funcţie de cerinţele specifice ale ramurii de sport.
Volumul/distanţele/nr. de repetări/pauzele dintre repetări: se pleacă de la
relaţia de proporţionalitate inversă între volumul şi intensitatea efortului.
Cum eforturile pentru dezvoltarea vitezei sunt caracterizate de intensităţi
ridicate, rezultă că volumele de lucru exprimate în distanţe, timpi, nr. de
serii şi repetări vor fi reduse comparativ cu cele destinate altor aptitudini
motrice. Distanţele utilizate la antrenament pot depăşi cu 10-12% distanţa
probei pentru care se realizează pregătirea. Cel mai des folosite în atletism
sunt distanţele cuprinse între 30-200 m.
Valoarea medie a nr.de repetări este legată de timpul de execuţie,
numărul lor fiind mai mare când timpul de execuţie este mai mic şi invers.
Dragnea A/2002 propune următoarele valori: 5-6 rep. X 5-10 sec. / 3-4 rep.
X 15-20 sec./ 2-3 rep. X 25-30 sec, cu pauze individualizate între 2-5
minute care permit revenirea funcţiilor vegetative, păstrând însă
excitabilitatea optimă a scoarţei cerebrale pentru menţinerea intactă a
potenţialului de viteză la următoarele repetări.
Sunt indicate pauzele active, bazate pe alergare uşoară sau mers, care
permit restabilirea funcţiilor şi lichidarea datoriei de oxigen în procent de
95%. Dacă sunt efectuate mai multe serii, pauzele dintre acestea vor avea
valori medii de 8-10 min.
Frecvenţa stimulilor: datorită intensităţilor ridicate, starea de oboseală se
instalează rapid în lecţiile în care este abordată viteza, apect ce conduce la
104
limitarea repetărilor cu intensitate maximală la 5-6 pe lecţie. Frecvenţa
lecţiilor ce abordează viteza este de 2-4 ori/săptămână în perioada
competiţională, fiind intercalate cu lecţii de descărcare/restabilire
caracterizate de intensităţi reduse, axate pe alt tip de efort – Bompa T./2001.

Priorităţi metodice privind educarea vitezei în educaţia fizică şcolară:

- Este importantă educarea formelor de manifestare ale acestei

calităţi de la vârste mici atât la interior cât şi în aer liber, mai târziu
eforturile fiind lipsite de perspective dacă au fost pierdute periadele
favorabile de influenţare, când procesele de creştere şi maturizare biologică
permit progrese puternice.
-La vârste mici/ciclul primar se insistă la început pe viteza de reacţie
si execuţie la stimuli variaţi (vizuali, tactili, auditivi), care la 14-15 ani se
apropie de valorile adulţilor. Pentru viteza de execuţie şi deplasare se
recomandă întâi stăpânirea foarte bună a tehnicii de execuţie-pentru alergări
se insistă pe tehnica startului, a pasului alergător accelerat şi lansat de
viteză- şi apoi dezvoltarea vitezei pe baza eforturilor scurte ca durată şi cu
intensitate maximală.
- Distanţele scurte nu permit atingerea vitezei maxime, prin urmare
pauzele pot fi ceva mai scurte: 1-3 min. Distanţele optime la clasele mici
sunt 15-25-30-40m, viteza pură manifestându-se într-un interval de 3-5-7
secunde, peste aceste valori intervenind oboseala ce anulează câştigul în
viteză. Distanţele prea mari (200-600m) nu educă viteza de deplasare,
intervenind mecanismul anaerob lactacid care nu poate fi suportat
corespunzător la vârste mici.
- Nu se educă doar prin alergare, existând şi alte mijloace ce permit
abordarea diferitelor forme de manifestare sau combinaţii (sărituri, aruncări-
lucrul cu greutăţi mici-) diferite procedee tehnice. În programarea efortului
de viteză se va ţine cont şi de faptul că manifestarea ei la nivel înalt este
dependentă de forţa musculară (ce conduce la manifestarea puterii de
aruncare, desprindere, start, accelerare) dar şi de precizia, coordonarea şi
stabilitatea mişcării (deci de calitatea tehnicii).
- Se recomandă o durată de 2"-4" pentru mijloacele folosite în
dezvoltarea vitezei de reacţie şi execuţie şi de 7"-8"-10" pentru viteza de
accelerare (deplasare). Numărul de repetări poate varia 4-10, cu încărcături
mici sau fără încărcătură, acest număr de execuţii fiind ales astfel încât
viteza maximă obţinută să nu scadă, pauzele asigurând o refacere aproape
totală – 95% din posibilităţi.
- Eficacitatea eforturilor este ridicată dacă ele vor fi efectuate pe
fond de excitabilitate optimă a S.N.C., deci în absenţa oboselii, din acest
105
motiv temele din viteză fiind planificate întotdeauna primele în lecţie, în
prima verigă tematică cu o durată de 7-10 min., după influenţarea selectivă a
aparatului locomotor. Nu se planifică niciodată ca temă singulară de lecţie
sau ca ultimă temă în educaţia fizică şcolară!
- Repetările în cadrul aceleiaşi lecţii este indicat să se facă cu viteză
care creşte progresiv, astfel încât ultima va fi realizată cu viteză maximă, iar
ultima parte a structurilor folosite să fie executată cu viteză superioară
primei părţi.
- Perioada pubertară este mai puţin recomandată- mai ales în prima
ei parte- pentru educarea combinaţiilor (viteză-rezistenţă), datorită
incapacităţii organismului de a tolera la momentul respectiv o creştere a
acidozei, nefinalizându-se procesele de maturizare.
- Evaluarea se face prin probe specifice din SNSE: naveta
5x5m/alergarea de viteză pe 25 m –la ciclul primar sau 5x10m/alergarea de
viteză pe 50m – la ciclul gimnazial, rata de progres fiind cu atât mai redusă
cu cât nivelul iniţial de pregătire şi performanţă este mai bun.
- Plafonarea rezultatelor se previne sau înlătură prin
alternarea/creşterea tempourilor de lucru, prin schimbarea exerciţiilor cu
care organismul s-a acomodat, prin îmbunătăţirea coordonărilor, prin
creşterea forţei explozive care condiţionează manifestarea vitezei.

3. APTITUDINEA MOTRICĂ COORDONAREA / CAPACITĂŢILE

COORDINATIVE

Coordonarea are un statut aparte în cadrul aptitudinilor motrice

analizate de literatura de specialitate, fiind caracterizată în principal de
complexitatea efortului. Ea are un rol major în manifestarea la un nivel
superior a celorlalte aptitudini – forţa, viteza, rezistenţa, supleţea – de care
este în acelaşi timp puternic influenţată.
Abordarea acestei aptitudini este extrem de variabilă de la un autor
la altul, primind de-a lungul timpului o terminologie diversificată ce a
surprins trăsăturile sale definitorii şi situaţiile unde este puternic solicitată:
dibăcie, agilitate, iscusinţă, măiestrie, îndemânare, stabilitate, coordonare,
precizie, abilitate etc. S-a renunţat la termenul de îndemânare, folosit
frecvent în deceniile trecute, datorită semnificaţiei ce restrângea
manifestarea sa doar la activitatea membrelor superioare, termenul actual de
coordonare fiind mult mai larg ca zonă de acoperire în privinţa diversităţii
şi complexităţii elementelor sale componente.
Manifestarea sa este strâns legată de procesul învăţării motrice în
cazul etapelor de iniţiere şi învăţare a unor noi deprinderi, când este
abordată/asimilată ca pricepere motrică elementară- Novikov A. D.,
106
Matveev L. P., Matheus D. K. Ea se exprimă la un nivel înalt şi atunci când
este necesară aplicarea creatoare a deprinderilor formate în situaţii diferite,
condiţionând astfel manifestarea priceperilor motrice superioare- Epuran
M., Ozolin N., Bernstein, Hirtz. De aici rezultă legătura strânsă existentă
între capacităţile coordinative şi gradul de asimilare şi exprimare a
deprinderilor motrice, indiferent de tipul de deprindere şi faza de instruire în
care ne aflăm, cu menţiunea că nivelul superior de automatizare a unei
deprinderi va solicita mai puţin procesele de coordonare.

Definiţie:
- Îndemânarea reprezintă “capacitatea individului de a însuşi şi efectua
acţiuni motrice cu grade de dificultate diferite, dirijând precis şi economic
mişcările în timp şi spaţiu, cu vitezele şi încordările necesare în deplină
concordanţă cu condiţiile impuse ce apar pe parcursul efectuării acţiunii” -
Mitra G., Mogoş A. / 1977.
- “Capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şi corect acţiuni motrice,
adecvate unor situaţii neprevăzute cu o eficienţă crescută” – Alexe N. /
1993.
- “Capacităţile coordinative desemnează generic un complex de calităţi
preponderent psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid
mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice
diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent”-
Dragnea A., Bota A. / 1999.
- Coordonarea reprezintă “capacitatea conştientă de organizare şi reglare a
mişcărilor manifestată în uşurinţa de învăţare şi execuţie a acţiunilor
motrice cu grad de dificultate sporit, în timp şi spaţiu delimitat, cu viteza şi
forţa potrivită, în concordanţă cu situaţiile ce apar pe parcursul efectuării
acţiunilor, având la bază un consum energetic minim”- Raţă G., Raţă B.C. /
2006.

Factorii care condiţionează manifestarea capacităţilor coordinative:

Aceşti factori au determinare multiplă -psihică, biologică, motrică-,
cei ereditari fiind greu perfectibili, asupra altora se poate acţiona cu eficienţă
mai ridicată. Din acest motiv nu pot fi înregistrate salturi spectaculoase în
procesul dezvoltării capacităţilor coordinative, dar printr-un proces corect
planificat se pot înregistra îmbunătăţiri vizibile.

1. Fineţea, acuitatea, precizia aparatului

senzorial/analizatorilor. Toate simţurile sunt implicate în
determinarea variaţiilor din mediul de desfăşurare a activităţilor
motrice. Un rol special îl deţine analizatorul motor/kinestezic, prin
107
 informaţiile proprioceptive recepţionate de la nivelul formaţiunilor
implicate în realizarea mişcărilor: musculatura, articulaţiile,
ligamentele. Alături de simţul echilibrului şi de cel vizual, acesta
este prioritar solicitat în efectuarea diferitelor mişcări, în depistarea
poziţiilor principalelor segmente, a gradului de încordare musculară
şi a vitezei de deplasare a diferitelor segmente, în modificarea
permanentă a centrului de greutate şi reglarea mişcărilor ce presupun
rotaţia corpului sau înclinarea sa.
2. Capacitatea scoarţei cerebrale de a
selecţiona impulsurile senzitive primite şi de a programa coordonat
impulsurile motorii către grupele musculare agoniste ce vor
determina mişcarea, selectarea şi ordonarea optimă a lanţurilor
musculare în funcţie de condiţii, relaxarea antagoniştilor.
3. Calitatea inervaţiei musculare, dependentă
atăt de viteza impulsurilor descendente cât şi de transmiterea
acestora la nivelul plăcii motorii, de gradul de oboseală musculară.
4. Rapiditatea alternării proceselor psihice
fundamentale-excitaţia şi inhibiţia-.
5. Plasticitatea scoarţei cerebrale - capacitatea
de combina stereotipuri cunoscute pentru răspunsuri motrice mai
complexe.
6. Capacitatea de a anticipa atât ordinea de
efectuare a diferitelor structuri motrice cât mai ales condiţiile
mediului extern – acţiunile partenerilor şi ale adversarilor,
modificările din contextul ambiental.
7. Volumul şi calitatea deprinderilor motrice –
dacă bagajul motric este unul vast şi mai ales bine stăpânit, acesta se
va concretiza în rapiditatea formării unor reprezentări cât mai
corecte despre deprinderile nou propuse spre învăţare, scurtând acest
proces, dar şi în rezolvarea rapidă a unor situaţii nestereotipe.
8. Nivelul de dezvoltare a aptitudinilor
condiţionale -viteza, forţa, rezistenţa- ca şi a combinaţiilor dintre
acestea. Complexitatea şi dificultatea anumitor mişcări necesită în
execuţie pe lângă o foarte bună coordonare şi implicarea la nivel
ridicat a celorlalte aptitudini- vezi elementele din gimnastica la
aparate.
9. Nivelul de dezvoltare a supleţei – rigiditatea
articulară şi o elasticitate musculară scăzută vor conduce la o
limitare a amplitudinii mişcărilor şi implicit a eficienţei acestora.

108
 10. Memoria de scurtă şi de lungă durată –
importantă în procesul învăţării noilor mişcări, cât şi în valorificarea
lor în fazele superioare.
11. Rapiditatea gândirii şi creativitatea –
favorizează luarea promptă a deciziilor şi originalitatea soluţiilor
aplicate.
12. Tipul temperamental – melancolicul
asimilează greu, are nevoie permanentă de încurajare, corectitudinea
deprinderilor necesită un număr mare de repetări/ colericul prezintă
fluctuaţii mari în învăţare şi aplicare, manifestă hiperactivitate şi
combativitate, trebuie insistat pe autocontrol/ flegmaticul învaţă mai
greoi dar extrem de stabil şi trebuie insistat pe dinamizare/
sangvinicul prezintă cele mai bune trăsături pentru executarea
eficientă şi stabilă a mişcărilor, asimilare rapidă şi trainică,
adaptabilitate ridicată la variaţiile de mediu.

Formele de manifestare a capacităţii coordinative.

Literatura de specialitate -Harre D./1973- prezintă o primă variantă
de clasificare clasică, care în funcţie de tipul de deprindere motrică
executată şi de combinaţiile coordonării cu celelalte aptitudini propune
următoarele categorii:
Îndemânare generală: prezentă în realizarea tuturor mişcărilor
elementare/uzuale necesare desfăşurării activităţilor cotidiene sau în
rezolvarea situaţiilor diverse de viaţă.
Îndemânare specială: presupune coordonări specializate pentru
executarea bagajului tehnico-tactic specific fiecărei ramuri de sport. /
Îndemânarea specifică handbalistului, halterofilului, gimnastului,
luptătorului etc. Aceste forme specifice pot fi axate pe elemente diferite sau
parţial comune ale coordonării. Ea este specifică şi diferitelor meserii:
îndemânarea dactilografului, a mecanicului, a chirurgului, a sticlarului etc.
Îndemânarea în regim de viteză- efectuarea mişcărilor complexe în
ritmuri optime cu tempouri ridicate. Exemplu: liniile acrobatice din
gimnastică la sol, acţiunile de contraatac la jocurile sportive.
Îndemânarea în regim de forţă- efectuarea precisă a mişcărilor cu
încărcătură. Exemplu: elementele de forţă şi echilibru din gimnastică,
aruncările atletice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă – efectuarea corectă a
deprinderilor pe fond de oboseală cu randament ridicat. Exemplu:
reluarea/repetarea acţiunilor ce solicită procesele de coordonare ridicată din
jocurile sportive.

109
 Alţi autori propun un criteriu bazat pe numărul de fibre musculare
implicat în contracţie şi pe fineţea mişcărilor rezultate -Vernon P. citat de
Raţă G. , Raţă B. C. /2006. Avem în acest caz coordonări motrice fine-fine
motor skill-, rezultate în urma controlului precis al unor grupe mici de
muşchi sau fascicule musculare, ca de exemplu mişcările de dexteritate la
nivelul falangelor membrelor superioare sau coordonări motrice
grosiere/generale-gross motor skill-, mai puţin precise faţă de primele,
determinate de de angrenarea unui număr sporit de grupe sau fascicule
musculare, ca de exemplu şutul la poartă.

COORDONAREA COORDONAREA
SPECIALĂ/ÎN SPORT GROSIERĂ
SAU PROFESII

COORDONAREA COORDONAREA
GENERALĂ/TOATE FINĂ
ACTIVITĂŢILE

FORMELE DE MANIFESTARE A
COORDONĂRII / ÎNDEMÂNĂRII

COORDONARE/ COORDONARE/ COORDONARE/

VITEZĂ FORŢĂ REZISTENŢĂ

Fig. 20 Principalele forme de manifestare a coordonării

Sintetizând opiniile lui Weineck J. /1980, Blume/1981, Manno R./

1982, Epuran M. /2005, rezultă că elementele capacităţii coordinative sunt
organizate şi se manifestă sub forma unui sistem, putând fi încadrate sub
forma a trei capacităţi subordonate coordonării generale, care corespund
stadiilor metodice de formare a deprinderilor motrice. Acestora le corespund
mai multe elemente distincte, care cumulate formează sistemul capacităţilor
coordinative: capacitatea de combinare a mişcărilor, capacitatea de
transformare a mişcărilor, precizia mişcării, echilibrul static şi dinamic,

110
orientarea spaţio-temporală, discriminarea kinestezică, ambidextria, simţul
ritmului, reacţia rapidă.

Capacitatea Capacitatea de Capacitatea de

de învăţare control, direcţionare adaptare,
motrică şi conducere a restructurare şi
mişcărilor combinare a
mişcărilor
Etapa iniţierii Etapa consolidării Etapa perfecţionării
Fig. 21 Capacităţile subordonate coordonării generale

 Capacitatea de combinare a mişcărilor – întâlnită în situaţiile ce

presupun legarea diferitelor deprinderi învăţate: parcursuri
aplicative, ştafete, fotbal, hochei, handbal, gimnastică, arte marţiale
etc. Tot aici se consideră că sunt încadrate şi coordonările
segmentare şi intersegmentare. Este strâns legată de starea aparatului
senzorial, experienţa, creativitatea şi de inteligenţa motrică a
fiecăruia.
 Capacitatea de transformare a mişcărilor – favorizează adaptarea
rapidă la situaţiile nou ivite prin
modificarea/restructurarea/întreruperea unor mişcări ce sunt în curs
de execuţie şi continuarea prin intermediul altei mişcări ce se
pretează mai bine la soluţionarea fazei sau momentului respectiv.
Exemplu: aruncare la poartă din săritură nefinalizată şi terminată cu
angajarea pivotului, fentă de şut la poartă continuată cu dribling sau
pasă, mişcările de agilitate din jocurile sportive ce presupun o
capacitate rapidă de schimbare a direcţiei de deplasare etc. Toate
acestea permit apariţia elementelor surprinzătoare pentru adversari şi
permit obţinerea unui avantaj de moment. Nu este accesibilă oricui,
implicând pe lângă un număr mare de deprinderi stăpânite la nivel
superior şi disponibilităţi creative pentru rezolvarea originală a
fazelor de joc.
 Precizia mişcării – dependentă de calitatea instruirii, de
complexitatea şi dificultatea deprinderii respective, de starea de
oboseală a SNC şi a musculaturii efectoare, de gradul de relaxare a
antagoniştilor. Este un indicator al calităţii tehnicii de execuţie,
având un rol determinat în ramurile şi probele ce presupun acuarateţe
tehnică: tir, gimnastică, sărituri la platformă sau trambulină, snooker,
scrimă etc.

111
 Echilibrul static şi dinamic – influenţat de starea aparatului
vestibular care recepţionează informaţiile vizând stabilitatea
corporală. Un simţ dezvoltat al echilibrului permite menţinerea unor
poziţii statice dificile –ca de exemplu în gimnastică- sau modificarea
continuă a raportului dintre poziţiile segmentelor corpului în funcţie
de situaţie, pentru asigurarea stabilităţii acestuia în acţiunile
dinamice. Echilibrul dinamic este puternic solicitat în mişcările ce
presupun modificarea continuă a centrului de greutate, rotaţii,
balansări, întoarceri şi schimbări bruşte de direcţie etc.
 Orientarea spaţio-temporală – este concretizată în adoptarea unui
plasament şi unei poziţii corporale corespunzătoare momentului
respectiv. Analizatorul vizual în principal şi cel auditiv sunt
implicaţi în recepţionarea informaţiilor din mediul extern, care vor fi
prelucrate pentru adaptarea deplasărilor la condiţiile date. Orientarea
şi reglarea mişcărilor se face în funcţie de obiectele aflate în mişcare
sau în funcţie de alte puncte de reper fixe sau mobile: porţi, panouri,
marcaje, zone de acţiune, coechipieri, adversari. Este foarte puternic
solicitată în cazul jocurilor sportive şi al sporturilor de luptă, unde
distributivitatea atenţiei şi modificarea poziţiei corpului în teren sau
ring vor fi necesare mai mult decât în cazul sporturilor desfăşurate în
condiţii standardizate.
 Discriminarea kinestezică/Diferenţierea kinestezică – favorizează
adaptarea mişcărilor la condiţii variabile de lucru, prin capacitatea de
a genera încordări musculare optime, în concordanţă cu parametri
spaţiali, temporali şi dinamici favorabili execuţiei mişcărilor
respective. Depinde în principal de fineţea proprioceptorilor
musculari care furnizează informaţii referitoare la tensiunile
musculare necesare producerii şi reglării mişcărilor. Exemplu: jocul
de fotbal pe suprafeţe variate -sintetic, iarbă, beton, bitum, nisip,
parchet- necesită încordări musculare diferite pentru fiecare variantă,
chiar în cazul aceloraşi procedee/ alergarea de durată pe teren variat
impune tensiuni musculare diferite pentru fiecare porţiune de traseu,
în funcţie de unghiul de înclinare şi calitatea suprafeţei de alergare.
Această capacitate este determinantă în efectuarea deprinderilor cu
fineţe şi rafinament, condiţionând estetica mişcărilor.
 Ambidextria – definită în majoritatea surselor ca posibilitatea
efectuării mişcărilor cu aceaşi uşurinţă/dexteritate la ambele mâini -
ambidextrie manuală-. Termenul a fost extins şi la acţiunea
membrelor inferioare, vorbind în acest caz de o ambidextrie podală-
Badău D./2006. Majoritatea oamenilor sunt caracterizaţi în
efectuarea mişcărilor de lateralitate, adică dominanta funcţională a
112
 unuia dintre organele analoage perechi (mâini, picioare)/DEX.
Capacitatea de realizare a mişcărilor cu ambele segmente –dominant
şi nedominant- permite adaptarea superioară la situaţii şi eficienţă
ridicată, comparativ cu cei caracterizaţi doar de execuţii cu
segmentul dominant- dreptul sau stângul-. Execuţiile ambidextre din
fotbal, handbal, box permit sportivilor respectivi o mai mai mare
libertate de exprimare şi soluţii multiple spre deosebire de cei
caracterizaţi de lateralitate, care nu pot valorifica toate oportunităţile.
 Simţul ritmului – presupune capacitatea de a realiza diferite mişcări
conform unor secvenţe temporale distincte, realizând o succesiune
periodică a acestor mişcări. Această periodicitate a mişcărilor nu este
obligatoriu egală, constantă, ci poate varia. Este foarte important în
ramurile de sport considerate a fi ritmice: probele de garduri,
patinajul, canotajul, dansul sportiv, unde sincronizarea mişcărilor
este o condiţie obligatorie.
 Reacţia rapidă – implică elaborarea unor răspunsuri rapide la diferiţi
excitanţi, capacitatea de lua în scurt timp decizii la stimuli cunoscuţi
sau necunoscuţi. Este determinată de numărul şi calitatea
deprinderilor cunoscute, de concentrarea atenţiei şi rapiditatea
gândirii.

Procedeele metodice specifice dezvoltării capacităţilor coordinative

Datorită puternicei determinări genetice, capacităţile coordinative au
un nivel mai redus de educare. Condiţia fundamentală o constituie învăţarea
unor noi şi variate mişcări, dublată de creşterea dificultăţii de execuţie a
deprinderilor deja formate. Indiferent de condiţiile de lucru: constante,
variabile sau complexe, orice mişcare contribuie prin efectuarea ei la
educarea capacităţilor coordinative. Pe fondul unei bune coordonări
generale se poate trece progresiv la dezvoltarea coordonărilor specifice
diferitelor ramuri de sport.

113
 CAPACITATEA
DE
TRANSFORMARE
A MIŞCĂRILOR PRECIZIA
CAPACITATEA
MIŞCĂRILOR
DE COMBINARE
A MIŞCĂRILOR

ORIENTAREA COMPONENTELE ECHILIBRUL

SPAŢIO- STATIC ŞI
TEMPORALĂ
CAPACITĂŢII DINAMIC
COORDINATIVE

AMBIDEXTRIA DISCRIMINAREA
MANUALĂ ŞI /
PODALĂ DIFERENŢIEREA
KINESTEZICĂ

REACŢIA SIMŢUL
RAPIDĂ RITMULUI

Fig. 22 Elementele definitorii ale capacităţii coordinative

Tabelul următor prezintă principalele procedee metodice şi

exerciţiile lor aferente pentru dezvoltarea coordonării – Matveev N./1980,
Harre D. /1987, Dragnea A./1999, Bompa T./2001.

Tabel - Principalele variante de educare a capacităţilor coordinative

114
Nr. Procedeu metodic Sisteme de acţionare
crt.
-aruncarea diferitelor mingi, pase, dribling cu
segmentul neîndemânatic;
Efectuarea mişcărilor cu -sărituri pe piciorul mai puţin puternic;
1.
segmentul neîndemânatic -efectuarea exerciţiilor în oglindă; box cu garda
inversă
- joc sportiv fără implicarea segmentului dominant
-starturi din culcat dorsal, lateral, cu sprijin pe braţe,
din alergare, cu spatele la sensul de alergare, din
Modificarea poziţiilor
sărituri ca mingea, din fandare înainte-înapoi, din
2. iniţiale pentru efectuarea
alergare de pe loc, etc;
mişcărilor
-sărituri laterale sau înapoi, oblic, stânga-dreapta pe
unul sau ambele picioare;
-jocuri bilaterale, structuri tehnico-tactice pe terenuri
Restrângerea spaţiului de
3. cu suprafaţă redusă pentru creşterea dificultăţii
desfăşurare a activităţii
mişcărilor de coordonare şi decizii rapide.
-creşterea şi descreşterea gradată a tempourilor de
alergare;
-alternarea frecvenţei de execuţie a săriturilor,
Modificarea şi alternarea
4. paselor, driblingului;
tempourilor de execuţie
-structuri aplicative şi tehnico-tactice ce presupun
modificarea vitezei de execuţie şi deplasare în
funcţie de situaţie.
-aruncări la poartă din săritură, de pe diferite posturi,
cu pas încrucişat, cu pas adăugat, din plonjon, cu
Modificarea sau evitare, cu pământul;
5. alternarea procedeelor -pase cu latul, cu exteriorul, cu ristul plin, cu vârful,
concrete de execuţie cu câlcâiul, cu sau fără preluare, etc.
-rostogoliri, rotări, răsturnări, sărituri, aruncări,
alergări în diferite variante
-joc bilateral cu finalizare prin aruncare din săritură
Executarea deprinderilor -cu un singur procedeu admis;
6. şi înlănţuirilor cu -joc cu maxim 2 atingeri (preluare-pasă).
restricţii -alternarea obligatorie a procedeelor la finalizare
- joc fără preluare sau fără mingi la înălţime
-alergare pe banca de gimnastică, combinată cu
sărituri, culegere de obiecte sau prinderea şi pasarea
unor mingi;
-escaladarea şi transportul diferitelor obiecte
Creşterea dificultăţii -sărituri cu bătaia palmelor deasupra capului şi
7. mişcărilor prin sarcini întoarcere la 180-360º.
suplimentare -alergări cu spatele la direcţia de deplasare, alergări
peste garduri de înălţime variabilă
-joc sportiv cu schimbarea frecventă a posturilor
între jucători
-conducerea simultană a două mingi

115
 - alergare cu ochii închişi
-combinarea creativă a elementelor acrobatice
-parcurgerea traseelor aplicative cu schimbarea
tehnicii de alergare, târâre, escaladare sau
modificarea elementelor componente ale traseului
de la o lecţie la alta.
-efectuarea mişcărilor pe fond de oboseală;
-introducerea mai multor mingi sau obiecte în
ştafetă;
-fotbal cu minge de tenis sau rugby
-1x1 cu adversar de acelaşi nivel sau mai valoros;
-situaţii de 1 contra 2 sau 2 contra 3
-joc bilateral cu adversar care are alt sistem de joc,
Lucrul în condiţii
8. altă tactică în atac şi apărare;
îngreuiate
-joc bilateral împotriva unei echipe ce are 1-2
jucători în plus.
- joc bilateral cu două mingi
-deplasări pe suprafeţe înguste la înălţimi ce cresc
progresiv, cu viteză din ce în mai mare
-efectuarea preluărilor/prinderii diferitelor obiecte
aruncate pe diferite traiectorii şi cu viteze variabile
-efectuarea deprinderilor la diferite intervale orare,
temperaturi, umiditate şi vizibilitate variate, la
Activitate în condiţii altitudine-şes, cu sau fără spectatori, pe diferite
9.
variate de mediu suprafeţe de joc, în săli de dimensiuni diferite, cu
mingi de altă greutate, cu material didactic variat,
condiţii atmosferice şi luminozitate diferite.

Priorităţi metodice privind educarea coordonării în educaţia fizică

şcolară:

Influenţe benefice sunt resimţite datorită procesului de aplicare în

condiţii standardizate şi variate a bagajului motric asimilat (gimnastică
acrobatică, jocuri sportive, etc.), ce au efecte directe asupra componentelor
capacităţii coordinative, complexitatea mişcărilor fiind principalul
parametru de educare a lor. Volumul de lucru nu trebuie să fie foarte mare,
intervalele de repaus permiţând refacerea capacităţii de efort-situaţie
similară cu metodologia dezvoltării vitezei.
Se urmăreşte antrenarea pe parcursul lecţiilor a unor elemente
combinate şi chiar combinaţii cu alte aptitudini motrice. (Exemplu:
coordonare generală, precizia mişcării, orientare spaţială, echilibru dinamic,
schimbări de direcţie) - Scarlat E., Scarlat M.B./2002
Echilibrul static şi dinamic al corpului se dezvoltă gradat în
intervalul 3-13 ani, cel dinamic apropiindu-se de valorile adulţilor chiar la 3-
4 ani, pe când cel static ulterior. Progrese semnificative la nivelul

116
coordonării generale, reacţiei motrice rapide şi orientării spaţio-temporale se
obţin în intervalul 8-12 ani, în special la băieţi, după acest interval propice,
progresele fiind mai restrânse. Simţul ritmului şi diferenţierea kinestezică
vor creşte în intervalul 11-12 ani. Tudor V./2001 consideră că intervalul 13-
14 ani pentru fete şi 15 ani pentru băieţi este o perioadă favorabilă pentru
dezvoltarea coordonării.
La elevii de gimnaziu coordonarea poate fi afectată datorită creşterii
prea rapide a taliei şi greutăţii, necorelată cu aceeaşi creştere a forţei
musculare. În plus, o mai slabă dezvoltare a inhibiţiei conduce la efecte
negative în privinţa controlului mişcărilor, reflectându-se în diminuarea
parametrilor specifici capacităţii coordinative.
Odată cu intrarea în pubertatea propriu-zisă are loc o echilibrare
relativă a raportului excitaţie-inhibiţie, cu toate că excitaţia este încă mai
puternică. Acest fapt se traduce în îmbunătăţirea preciziei mişcărilor, a
tehnicii de execuţie, economicitate şi fineţe, probleme apărând doar când
tehnica deprinderilor nu a fost suficient consolidată, consumul energetic este
crescut iar contracţiile musculare prea puternice. Procesul educării
îndemânării în gimnaziu nu trebuie planificat pe baza unor eforturi de
intensitate exagerată, datorită iradierii excitaţiei la nivelul mai multor centri
din scoarţă, fiind astfel implicate inutil fascicule musculare şi activitatea
generând oboseală fizică şi nervoasă. Ifrim M./1986
Educarea capacităţii coordinative este dependentă de volumul şi
calitatea deprinderilor motrice învăţate, de gradul de maturizare al S.N.C.,
un număr mare de repetări asigurând feed-backul corect al proprioceptorilor
din musculatură ce contribuie astfel la corectitudinea mişcării. Plasticitatea
S.N.C. este superioară adulţilor şi în intervalul 6-11 ani acest aspect
favorizând asimilarea mişcărilor noi şi combinarea creativă a celor deja
cunoscute. Pe lângă susţinerea procesului de învăţare a deprinderilor
motrice, ea favorizează şi manifestarea superioară a celorlalte aptitudini
motrice- Dragnea A./2002
Simţul ritmului se îmbunătăţeşte la 7-8 ani, la 12 ani aria motrică şi
la 14 ani analizatorul kinestezic au deja structura şi o dezvoltare similară cu
cea a adulţilor - Albu V./1999. Acelaşi autor consideră că cele mai mari
progrese privind coordonarea se pot înregistra în intervalul 6-11 ani.
Majoritatea autorilor consideră că elementele capacităţii coordinative
pot fi educate cu eficienţă ridicată în intervalul 4-7 ani datorită curiozităţii
copiilor şi învăţării prin imitaţie, perioadă de acumulare urmată de intervalul
7-12 ani şi apoi de cel peste 14 ani. Singurul moment considerat mai
problematic este intervalul 12-13 ani – faza critică -Dragomir M. /2001 ,
Hahn E/1996.

117
 Ca temă de lecţie, coordonarea este educată datorită suportului său
psihic puternic ca şi viteza -primă verigă tematică, când excitabilitatea SNC
este ridicată-, în alternanţă sau fiind deseori combinată cu viteza în cadrul
aceleiaşi teme. Practic, orice mişcare - indiferent de gradul său de dificultate
- poate contribui la educarea coordonării, accentul în instruire fiind pus pe
asimilarea corectă a mişcărilor şi ulterior creşterea vitezei de execuţie sau
complicarea unui numar mare de deprinderi, pe varietatea acestora care
previne instalarea monotoniei. Din acest motiv se poate afirma că
influenţele favorabile asupra ei sunt exercitate şi în temele destinate
deprinderilor motrice.

4. APTITUDINEA MOTRICĂ REZISTENŢA

Definiţie:
- Rezistenţa reprezintă “aptitudinea motrică ce-i permite omului să facă faţă
oboselii în eforturile de lungă durată” – Manno R. / 1996.
- Rezistenţa înseamnă “capacitatea organismului de a efectua un lucru
mecanic de o anumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea
eficienţei activităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală” –
Alexe N. / 1993.
- Rezistenţa este definită ca fiind “capacitatea psiho-fizică a organismului
de a realiza un efort de o anumită intensitate, prelungit, cu învingerea
oboselii specifice activităţii depuse” – Dragnea A. , Bota A. / 1999.
- Rezistenţa reflectă “capacitatea organismului uman de a depune eforturi
cu o durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici
constanţi de eficacitate optimă; deci este capacitatea umană de a depune
eforturi fără apariţia stării de oboseală (senzorială, emoţională, fizică) sau
prin învingerea acestui fenomen” – Cârstea G. / 2000.
- “Se consideră că un individ are rezistenţă dacă nu oboseşte uşor sau dacă
poate continua efortul în condiţii de oboseală” – Bompa T. 2001.
Din toate definiţiile prezentate anterior, rezistenţa este inevitabil
asociată cu termenul de oboseală. Acest factor este determinant în demersul
de dezvoltare a rezistenţei, fiind responsabil de ruperea homeostaziei şi de
noile modificări adaptative ale organismului la tipurile de efort cărora acesta
trebuie să le facă faţă. Doar printr-o planificare corectă a alternanţei efort-
oboseală/pauză-refacere-supracompensare se poate înregistra o îmbunătăţire
a performanţelor în solicitările cu o puternică dominantă a rezistenţei.
Alţi autori încearcă definerea rezistenţei prin utilizarea termenului
de anduranţă. Bota C / 2005 defineşte anduranţa ca fiind: “posibilitatea
unui subiect de a efectua timp îndelungat un efort de intensitate medie, cu o
relativă uşurinţă cardio-vasculară, schimburile gazoase rămânând
118
echilibrate, fără o datorie mare de oxigen”. Această noţiune este utilizată
frecvent în literatura vestică - anglo-saxonă şi franceză – pentru a defini
doar termenul de rezistenţă generală.

Factorii care condiţionează manifestarea rezistenţei

Aceşti factori sunt extrem de diversificaţi şi determinanţi în obţinerea

rezultatelor superioare pentru eforturile ce solicită diferitele tipuri de
rezistenţă. Ei ţin de starea de funcţionare a principalelor sisteme implicate în
efort, de calitatea metabolismului şi cantitatea rezervelor energetice, de
starea psihică etc. Principalii factori analizaţi sunt:
1. Tipologia fibrelor musculare solicitate în efort – Studiile au
demonstrat că fibrele musculare roşii de tip1/lente sau slow-twich
sunt implicate prioritar-peste90% în utilizarea oxigenului- pentru
susţinerea eforturilor de rezistenţă şi doar secundar cele de
tip2/rapide. Implicarea unui anumit tip de fibră musculară este
dependentă de solicitare şi încărcătură. Eforturile de intensităţi
reduse şi medii vor solicita prioritar fibrele lente, care sunt adaptate
mai bine la eforturile de durată, obosind mai uşor. Biopsia musculară
a evidenţiat raportul favorabil fibrelor lente faţă de cele rapide pentru
eforturile de anduranţă, maratoniştii putând depăşi 80% pentru
fibrele de tip 1, în timp ce la majoritatea persoanelor neantrenate
raportul este relativ egal. Aceste fibre au un număr sporit de
mitocondrii implicate în procesele oxidative, număr ce poate creşte
substanţial prin antrenament specializat la intensitate de prag.
Creşterea intensităţii peste acest prag va solicita şi ameliora şi
capacitatatea oxidativă a fibrelor de tip 2.
2. Starea sistemelor respirator, cardiovascular şi a celorlalte funcţii
implicate în susţinerea eforturilor de rezistenţă – aceste sisteme sunt
solicitate în mecanismele de captare, transport şi utilizare a
oxigenului la nivelul ţesuturilor. Acest traseu poate fi optimizat în
condiţiile în care subiecţii au o capacitate vitală crescută, ceea ce
permite inhalarea unei cantităţi superioare de O2. Capacitatea vitală
poate atinge şi valori de 6000-7000 ml prin antrenamente susţinute,
fiind mai mare la bărbaţi decât la femei, răspunzând astfel necesităţii
de oxigenare ce pot creşte şi de 20 ori în efort comparativ cu starea
de repaus, de la 250 ml/min la 3000-5000ml/min. Frecvenţa
respiratorie poate ajunge la valori de 30-40-45 respiraţii/minut dar cu
cât valorile sunt mai ridicate de 40 respiraţii/min, cu atât eficienţa
scade. Minut volumul respirator/debitul respirator creşte de la 6-8
119
litri în repaus până la valori de 80-100l/min la nesportivi şi 150-
200l/min la sportivi. Consumul maxim de O2 /volumul maxim de
oxigen în efort dă puterea maximă aerobă prin raportare la greutatea
corporală, înregistrând valori de 1500-2000ml/min la neantrenaţi şi
4000-5000ml/min la antrenaţi. Cu cât acest VO2 max este mai
ridicat, cu atât se poate desfăşura efortul fizic de tip aerob la un nivel
mai ridicat, pe un interval de timp mai mare.
Capacitatea de utilizare diferită a cantităţilor de O2 care ajung la
ţesuturi se explică prin diferenţele concentraţiei de O2 dintre sângele
arterial şi cel venos înregistrate la antrenaţi şi neantrenaţi. Sângele
arterial are o cantitate medie de 190 ml O2/l. Sângele venos are o
concentraţie de 100-110ml/l la antrenaţi şi de 140 ml O2/l la
neantrenaţi. Valoarea mai crescută prezentă în sângele venos la
neantrenaţi indică o mai redusă absorbţie şi utilizare a O2 comparativ
cu valorile celor antrenaţi – Dumitru G. /1998. Se consideră că
musculatura în efort utilizează aproximativ 70% din oxigenul
furnizat de sângele arterial.
Debitul cardiac/minut volumul inimii are o creştere de la 3-5 l/min în
repaus/ortostatism la valori de 20-25 l/min la neantrenaţi şi 40-45-
50l/min la antrenaţi în sporturile de rezistenţă. Creşterea debitului
cardiac în efort se face pe seama creşterii frecvenţei
cardiace/tahicardie de efort şi pe cea a volumului sistolic. La sportivi
se constată intervenţia modificărilor adapative ce conduc la
fenomenul de scăderea a frecvenţei cardiace în repaus/bradicardie de
repaus, fenomen generat atât de creşterea cavităţilor miocardului, cât
şi de îmbunătăţirea forţei de contracţie a acestuia: 50—60 bătăi/min,
comparativ cu cei neantrenaţi, unde valorile sunt cuprinse între 60-
90 bătăi/min. Valorile volumului sistolic pleacă de la 40-50
ml/sistolă în repaus pentru sportivii de performanţă şi ajunge la
valori de 120-140ml la nentrenaţi şi 150-220ml la antrenaţi în
funcţie de intensitatea efortului. Depăşirea pragului frecvenţei
cardiace critice de 180 bătăi/min nu mai produce creşterea debitului
cardiac datorită scurtării diastolei şi nici a VO2 max.
Valoarea ridicată a hematiilor/eritrocitelor este importantă datorită
faptului că acestea conţin hemoglobină implicată în fixarea şi
transportul oxigenului la ţesuturi. Măsurătorile au arătat că 1 gram
de hemoglobină poate transporta 1,35 ml O2- Albu V. /1999.
Antrenamentele de rezistenţă şi desfăşurarea activităţilor în condiţii
de hipoxie -ca de exemplu la mare altitudine- conduc la creşterea
numărului de hematii şi îmbunătăţesc astfel mecanismele de
transport a O2.
120
 Programarea sistematică a eforturilor pe termene mai lungi va
conduce progresiv la creşterea numărului de capilare funcţionale şi
mărirea diametrului acestora pentru musculatura solicitată. În acest
mod este optimizată vascularizarea fibrelor musculare, intensificarea
schimburilor gazoase şi aprovizionarea cu nutrienţi, eliminarea
cataboliţilor de efort. S-a constatat că irigarea/circulaţia la nivelul
grupelor musculare implicate prioritar în efort poate creşte de până la
20 ori faţă de valorile de repaus. Prin adaptarea la efort va creşte
capacitatea musculaturii, miocardului şi ficatului de a metaboliza
acidul lactic produs de eforturile solicitante ce au depăşit intensitatea
de prag, diminuând astfel acidoza la nivel tisular.
3. Sursele energetice, activitatea enzimatică şi reglarea hormonală –
cele mai importante surse energetice ce favorizează eforturile de
rezistenţă sunt depozitele de glicogen şi cele de lipide. Cantitatea cea
mai mare de glicogen este situată în musculatură -între 300-400g- şi
în ficat - 40-130g-, cantităţi mai reduse găsindu-se şi în alte organe –
creier, rinichi- şi sub formă de glucoză în sânge -Dumitru G. /1998.
Musculatura în efort foloseşte prioritar glicogenul, dar dacă efortul
este de lungă durată -cel puţin o oră- şi intensitate moderată se
ajunge la consumul de acizi graşi liberi/AGL, importanţi în
susţinerea eforturilor de rezistenţă prin cantitatea mai mare de
energie eliberată -9,3 cal/gram-, comparativ cu cea obţinută din
glucide -4,1 cal/gram-. În eforturile prelungite –aproximativ 3 ore-
furnizarea energiei se face in maxim 70% din degradarea lipidelor.
Un rol important în susţinerea eforturilor de rezistenţă îl are şi
producerea epinefrinei/adrenalinei de către glanda
medulosuprarenală, mai ales la programarea unor intensităţi ridicate.
Aceasta este eliberată în circulaţia sanguină ca reacţie la stresul fizic
şi emoţional, provocând creşterea frecvenţei cardiace, stimularea
metabolismului şi creşterea disponibilului de glucoză şi acizi graşi ca
surse energetice. Producerea de endorfină de către creier –la nivelul
hipofizei şi hipotalamusului- este importantă pentru rolul de
analgezic pe care aceasta îl are, permiţând organismului să continue
un efort chiar dacă acesta este dureros, nefiind perceput ca atare pe
parcursul activităţii şi imediat după incheierea acesteia. Exemplu:
marşurile, alergările de durată etc.
Transformarea glicogenului şi a acizilor graşi în ATP presupune
activarea enzimelor şi coenzimelor produse de organism sau incluse
în alimente şi suplimente nutritive. Acest aspect impune o
temperatură optimă la nivelul ţesuturilor în care activitatea
enzimatică este eficientă -aproximativ 38-40 grade celsius-, dublată
121
 de un pH alcalin: 7,35–7,45. Temperaturile mai scăzute inhibă
activitatea enzimatică şi limitează producerea de energie la nivelul
mitocondriilor.
4. Calităţile de ordin volitiv/Puterea de voinţă – Obţinerea de rezultate
superioare în probele sau ramurile ce solicită rezistenţa presupune un
nivel superior al calităţilor de voinţă -perseverenţa şi dârzenia-, ca
urmare a dificultăţii menţinerii intensităţii programate a eforturilor
respective în special pe fond de oboseală accentuată. Calităţile
volitive sunt determinante pentru a evita abandonul atunci când
oboseala fizică instalată din cauza epuizării resurselor energetice este
principalul factor limitator, când intesităţile ridicate conduc la
concentraţii ale lactatului greu tolerabile pentru a mai continua
efortul, sau când stereotipia şi monotonia antrenamentelor scad
capacitatea de concentrare şi induc o stare de plictiseală care reduce
implicarea corespunzătoare în procesul de antrenament.
Determinarea suportului motivaţional pentru fiecare persoană în
parte este foarte importantă în formarea unei atitudini favorabile a
celor implicaţi în eforturi de rezistenţă.
5. Capacitatea SNC de a coordona activitatea sistemului locomotor şi
activitatea funcţiilor ce susţin efortul fizic – Antrenamentele repetate
conduc în timp la optimizarea activităţii reţelei neuronale care este
implicată în coordonarea corespunzătoare a tuturor sistemelor
solicitate în activitatea fizică specifică. Se contribuie astfel la
realizarea adaptării progresive la efort. Instalarea oboselii nervoase
limitează activitatea SNC şi are efecte negative asupra
randamentului în eforturile fizice prestate. Menţinerea excitabilităţii
optime a sistemului nervos şi a capacităţii sale de coordonare se
educă prin antrenamente ce conduc la instalarea stării de oboseală şi
în timp cresc toleranţa celulelor nervoase la stres.
6. Rezerva de viteză - importantă în optimizarea performanţelor în
sporturile ciclice. Reprezintă diferenţa de timp dintre valoarea medie
înregistrată pe o distanţă etalon scurtă din cadrul unei probe mai
lungi (de exemplu timpul mediu pe 100m dintr-o cursă de 1500m) şi
cea mai bună performanţă în alergarea de viteză pe aceeaşi distanţă
scurtă-100m. Cu cât diferenţa este mai mare/rezerva de viteză mai
mare, cu atât şansele de îmbunătăţire a performanţelor în proba mai
lungă sunt mai ridicate, datorită vitezei de deplasare superioare ce
favorizează un consum energetic mai redus.
7. Capacitatea aerobă şi anaerobă – Capacitatea aerobă presupune
posibilitatea de producere a energiei necesare mişcării în prezenţa
oxigenului, termenul derivând din latină: aer=aer şi bios=viaţă. În
122
desfăşurarea eforturilor aerobe se realizează un echilibru între
necesarul de oxigen al organismului şi capacitatea sistemelor
implicate în efort de a-l asigura. Din acest motiv, rolul respiraţiei
realizate corect este determinant, insistându-se pe o expiraţie cat mai
energică, ca premisă pentru eliminarea unui volum mare de aer cu o
concentraţie ridicată de CO2. Mecanismele aerobe sunt mai
avantajoase pentru organism datorită eficienţei energetice: dintr-o
moleculă de glucoză sunt obţinute 38 molecule de ATP. Capacitatea
aerobă este determinată şi de posibilităţile oxidative la nivelul
fibrelor musculare, de numărul şi dimensiunea mitocondriilor.
Intensitatea efortului aerob nu este foarte ridicată –cel mult
submaximală-, fiind întâlnite frecvent intensităţi reduse şi medii care
permit desfăşurarea efortului pe termen îndelungat, reacţiile aerobe
eliberând energia mai lent. Eforturile de tip aerob sunt planificate şi
în cazul ramurilor şi probelor cu o componentă anaerobă dominantă,
datorită efectelor favorabile pe care eforturile aerobe le au în
stabilizarea componentei anaerobe. Pot fi incluse după antrenamente
de intensitate ridicată înainte sau după concursuri solicitante, având
ca principal scop accelerarea proceselor de refacere. Alternarea
intensităţilor solicitante/lecţii de şoc cu cele de uşoare de tip
aerob/lecţii de descărcare, permite evitarea stărilor e suprasolicitare,
rapiditatea restabilirii şi durabilitatea nivelului de pregătire fizică
specifică atinsă.
Capacitatea anaerobă implică mecanisme de furnizare a energiei în
absenţa oxigenului. Eliberarea energiei prin aceste mecanisme
permite atingerea unor intensităţi maximale de efort, fără ca
activitatea să poată dura prea mult-maxim 1 minut-, datorită
instalării rapide a stării de oboseală. Daca totuşi efortul continuă,
atunci furnizarea energiei va fi preluată de sistemul aerob, fiind
însoţită de reducerea vizibilă a intensităţii şi de un consum caloric
mai redus. Efortul anaerob nu este la fel de eficient: din
descompunerea anaerobă a unei molecule de glucoză rezultă doar
două molecule de molecule de ATP şi două de acid lactic, dar
energia este eliberată extrem de rapid şi permite eforturi explozive
necesare dezvoltării detentei sau vitezei. Prima parte a unui efort este
mereu axată pe componenta anaerobă datorită latenţei de amplificare
a activităţii aparatelor cardiovascular şi respirator-bateria anaerobă-.
După intensificarea activităţii aparatelor implicate în efort şi dacă
intensitatea efortului este una redusă, componenta aerobă devine
dominantă în furnizarea energiei. Dacă intensitatea creşte brusc în
activitatea respectivă intervine mecanismul anaerob lactacid ce preia
123
 furnizarea de energie, dar conduce la acumulare de lactat. Cu cât
intensitatea efortului este mai mare, cu atât mecanismele anaerobe
sunt mai puternic implicate, iar antrenamentele vor permite tolerarea
la nivel tisular a unor concentraţii crescute de lactat.
Tabelul următor prezintă orientativ raportul dintre eforturile
aerobe/anaerobe în diferite probe atletice, cu menţiunea că valorile
nu pot fi absolutizate şi prezintă variaţii în funcţie de intensitate -
după informaţiile selectate din Bompa T./2001.
Proba 400m 800m 1500m 3000m
Efort 15-20% 30-40% <50% 80%
aerob
Efort 80-85% 60-70% >50% 20%
anaerob

Formele de manifestare a rezistenţei

Literatura de specialitate furnizează mai multe criterii de clasificare:
specificitatea efortului, nivelul de implicare a grupelor musculare, durata
efortului, sursele energetice mobilizate, combinaţia cu celelalte aptitudini
motrice.

1. În funcţie de specificitatea ramurii de sport se clasifică în: rezistenţă

generală şi specială
Rezistenţa generală este definită ca “posibilitate a organismului de a
efectua eforturi de o intensitate medie , într-un timp mai îndelungat şi în
activităţi cât mai variate” –Albu V./1999.
În mediul francez şi anglo-saxon este întâlnită sub numele de anduranţă.
Este considerată a fi baza indispensabilă de plecare în procesul
dezvoltării rezistenţei specifice şi a celorlalte aptitudini motrice,
asigurând o capacitate de efort fizic transferabilă de la un tip de
activitate la altul. Presupune angajarea în efort a unui număr sporit de
sisteme şi grupe musculare pe termen lung, fiind deci determinantă în
realizarea eforturilor din probele de fond, maraton, jocuri sportive, înot
pe distanţe lungi, ciclism, antrenamente ce cumulează câteva ore sau
activităţi fizice cotidiene de lungă durată. Manifestarea ei depinde de
calitatea proceselor de tip aerob care o susţin. Se dezvoltă corespunzător
prin programarea eforturilor de durată în tempou uniform la valori ale
pulsului de 130-160p/min. Are prioritate în educaţia fizică şcolară
datorită particularităţilor morfo-funcţionale ale elevilor pentru primele
cicluri de instruire şi în în cadrul pregătirii grupelor de începători, copii

124
 şi juniori, scăzând ca pondere în pregătire odată cu avansarea în
eşaloanele superioare, în detrimentul rezistenţei specifice.
Rezistenţa specială reprezintă acel tip de rezistenţă care este
specifică/diferenţiată fiecărei probe sau ramuri de sport. În funcţie de
cerinţele efortului fizic- durată, distanţe parcurse, număr de acţiuni
individuale şi colective, grupe musculare solicitate, tempouri de
deplasare, sisteme energetice implicate prioritar- permite susţinerea
efortului competiţional la cel mai înalt nivel, fără afectarea
randamentului în acţiunile desfăşurate. Presupune lucrul la intensităţi
superioare faţă de dezvoltarea anduranţei sau o alternare a acestora, ceea
ce conduce la puternice solicitări de tip anaerob. Se dezvoltă prioritar la
grupele de avansaţi şi performanţă, asigurând adaptarea superioară la
efort competiţional. Exemple: rezistenţa specifică în baschet, hochei,
fotbal, box, judo, gimnastică etc. În funcţie de caracterul ciclic sau
aciclic al probelor şi ramurilor sportive, rezistenţa specifică poate fi
caracterizată de efort relativ constant –alergări, canotaj, înot, schi fond-
sau de efort variabil – judo, scrimă, box, jocuri sportive-.

2. În funcţie de nivelul de implicare a grupelor musculare se clasifică în:

globală, regională şi locală - Alexe N./1993.
Rezistenţa globală/generală este determinantă când în activitate sunt
implicate peste 2/3 din grupele musculare ale organismului, fiind
puternic solicitate aparatele cardio-vascular, respirator şi sistemul
nervos.
Rezistenţa regională presupune implicarea în efort a grupelor musculare
cuprinse între 1/3 şi 2/3 din totalul masei musculare.
Rezistenţa locală se manifestă la implicarea a mai puţin de 1/3 din
grupele musculare.

3. În funcţie de durata efortului avem rezistenţă de lungă durată, de durată

medie şi de scurtă durată - Dragnea A. , Bota A./1999.
Rezistenţa de lungă durată apare în activităţile cu o puternică susţinere
energetică de tip aerob. Durata efortului trebuie să fie de cel puţin 8
minute, în funcţie de valoarea timpului total de lucru deosebindu-se 3
categorii distincte de rezistenţă de lungă durată (RDL): RDL1 cu o
durată de maxim 30 min, degradarea aerobă a glicogenului fiind
principalul mecanism energetic / RDL2 cu valori între 30-90 min,
energia fiind furnizată de descompunerea glicogenului dar şi a acizilor
graşi / RDL3 cu valori de peste 90 min, depozitele de glicogen fiind
puternic consumate, iar energia fiind furnizată prioritar de sistemul
acizilor graşi. Acest tip de rezistenţă este determinant în probele de
125
 maraton, 5000 şi 10000m alergări, probele de marş, înot şi cursele de
ciclism pe distanţe mari, jocuri sportive, schi fond, probe combinate.
Rezistenţa de durată medie este determinantă în eforturile care se
încadrează între 2-8 min. Presupune furnizarea energiei atât pe baza
sistemului aerob dar şi anaerob lactacid în proporţie variabilă/efort mixt,
determinată de intensitatea solicitărilor şi de gradul de antrenament la
momentul respectiv. Cu cât efortul se apropie de limita sa superiară de
timp -8 min- cu atât mecanismele aerobe sunt dominante şi invers.
Acest tip de rezistenţă este solicitat în cazul probelor de 400m înot,
1500m atletism, patinaj, canotaj, sporturi de contact programate pe
reprize.
Rezistenţa de durată scurtă se manifestă în sporturile ce implică
eforturi de mare intensitate, cu durată între 45sec-2min. Energia este
obţinută prin descompunerea anaerobă a glicogenului şi conduce la
acumularea unor cantităţi de acid lactic, datoria de oxigen fiind plătită în
primele minute post-efort. Efortul presupune puternice solicitări pentru
viteză şi forţă sau combinaţii ale acestora cu rezistenţa. Exemple:
alergările pe 400 şi 800m, înot pe 100 şi 200m, ciclism 1000m.

4. În funcţie de sursele energetice mobilizate se împarte în rezistenţă

aerobă, anaerobă şi mixtă.
Rezistenţa aerobă este caracteristică eforturilor de lungă durată -peste 8
min- fiind caracterizată de volume mari de lucru şi intensităţi moderate,
cel mult 60-70% din valoarea maximă. Depinde de consumul maxim de
O2 şi cantitatea de resurse energetice musculare şi hepatice care vor fi
descompuse prin mecanisme aerobe.
Rezistenţa anaerobă lactacidă este caracteristică eforturilor de scurtă
durată -45sec-2min- energia fiind obţinută prin glicoliză anaerobă -în
absenţa oxigenului- şi presupune educarea toleranţei subiecţilor la
acidoza musculară. Poate ajunge la solicitări ce presupun 90-95% din
valoarea maximă.
Rezistenţa mixtă implică ambele macanisme-aerobe şi anaerobe- fiind
caracteristică eforturilor de durată medie: 2-8 min.

5. În funcţie de combinaţiile realizate cu celelalte aptitudini motrice:

rezistenţă-viteză, rezistenţă forţă, rezistenţă-coordonare.
Rezistenţa-viteza reflectă posibilitatea organismului de a presta eforturi
fizice caracterizate de păstrarea unei viteze cât mai mari pe un interval
de timp cât mai lung. Literatura de specialitate o defineşte ca fiind:
”aptitudinea de a menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză , la
performanţe de viteză pe termen scurt, de până la 2 minute” cu
126
intensitate ce fluctuează între nivelul submaximal şi maximal-
Steihofer/1993, citat de Dragnea A. şi Teodorescu M. S./2002.
Exemplu: probele de 400m şi 800m din atletism.
Rezistenţa-forţa reprezintă posibilitatea organismului de a presta eforturi
fizice caracterizate de prezenţa îngreuierilor/învingerea unor încărcături
pe un interval cât mai mare de timp. Se consideră că reprezintă
”aptitudinea de a repeta impulsuri de forţă de peste 30% din forţa
maximă în cadrul unei durate de timp determinate fără a diminua nivelul
de forţă” – Buhrle/1985, Martin /1991, citaţi de de Dragnea A. şi
Teodorescu M. S./2002. Exemplu: lupte, haltere, culturism, canotaj.
Rezistenţa-coordonarea presupune capacitatea organismului de a realiza
eforturi fizice caracterizate de complexitate, stabilitate, precizie şi
eficienţă pe un interval de timp cât mai ridicat, fără a afecta calitatea
mişcărilor executate. Exemplu: patinaj artistic, înot sincron, finalul
jocurilor sportive.
Rezistenţă Rezistenţă
generală specială

Rezistenţă
/coordonare
Specificitatea Rezistenţă
efortului globală
Rezistenţă
/forţă Rezistenţă
regională

Combinaţii Implicarea
Manifestarea
cu alte grupelor
rezistenţei în
aptitudini musculare Rezistenţă
funcţie de :
locală
Rezistenţă
/viteză
Rezistenţă de
Sursele Durata lungă durată
Rezistenţă efortului
energetice
aerobă
Rezistenţă de
durată medie
Rezistenţă Rezistenţă Rezistenţă de
mixtă anaerobă scurtă durată

Fig. 23 Formele de manifestare a rezistenţei

127
 ANTRENAMENTUL
PE INTERVALE
SCURTE, MEDII ŞI
LUNGI

METODE BAZATE PE
VARIAŢIA VOLUMULUI
ŞI INTENSITĂŢII

METODELE DE DEZVOLTARE
A REZISTENŢEI

METODE METODE
BAZATE PE BAZATE PE
VARIAŢIA VARIAŢIA
VOLUMULUI INTENSITĂŢII

PROCEDEUL PROCEDEUL
EFORTURILOR EFORTURILOR
CONTINUE ŞI VARIABILE
UNIFORME

PROCEDEUL PROCEDEUL
EFORTURILOR EFORTURILOR
REPETATE PROGRESIVE

Fig. 24 Metodologia dezvoltării rezistenţei

128
Metodele de dezvoltare a rezistenţei
Metodologia specifică dezvoltării rezistenţei cunoaşte mai multe
variante de clasificare, unele având un caracter mai sintetic, altele
insistând pe detalirea fiecărui procedeu metodic în parte. Din tipologia
clasificărilor studiate va fi prezentată cea propusă de Mitrea G. şi
Mogoş A./1977, care împarte procedeele în funcţie de jocul celor doi
parametri determinanţi pentru eforturile de rezistenţă: volumul şi
intensitatea.

1. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului fizic:

procedeul eforturilor continue şi uniforme şi procedeul eforturilor
repetate.

a. Procedeul eforturilor continue şi uniforme Întâlnit şi sub denumirea

de metoda maraton, el constă în realizarea unui efort de durată fără
pauze, intensitatea efortului exprimată prin valorile frecvenţei
cardice ramânând la valori constante pe tot parcursul activităţii.
Activitatea are loc în condiţiile unui echilibru funcţional stabil:
steady-state, datorită intensităţii apropiate de valoarea critică, ce
presupune un raport optim de egalitate între aportul şi necesarul de
oxigen. Ceea ce poate fluctua în cadrul aceleiaşi activităţi sau de la o
lecţie la alta este volumul de efort, exprimat prin durată, distanţă sau
număr de repetări. Se aplică uşor în educaţia fizică şcolară,
ameliorând rezistenţa generală.
Solicitările sunt de natură aerobă, urmărind dezvoltarea
mecanismelor de captare, transport şi utilizare a oxigenului.
Majoritatea autorilor recomandă pentru începători valori ale pulsului
de 140-150p/min, cu tempouri mai puţin solicitante, de 6-6,5
min/km şi o durată iniţială de 10-15 min. Se recomandă revizuirea
periodică a parametrilor efortului după un interval de 4-6 săptămâni-
Albu V./1999.
În activitatea sportivă de performanţă este utilizată frecvent cu
sportivii începători, iar de cei avansaţi în perioada de pregătire
generală, sau ca variantă de refacere după competiţii.
În funcţie de nivelul iniţial de pregătire, valorile pulsului pot creşte
la 150-170p/min sau chiar la 170-180p/min pentru sportivii de
performanţă, durata poate ajunge la cel mult o oră, cu un tempou de
3,5-4 min/km, încercând depăşirea a 70-75% din VO2max, ceea ce
permite trecerea peste intensitatea de prag şi conduce la optimizarea
capacităţii de efort aerob. Intensitatea programată nu trebuie să

129
 conducă la creşteri ale frecvenţei respiratorii la valori peste dublul
celor din repaus– Dragnea A. şi Teodorescu M. S./2002.

b. Procedeul eforturilor repetate. Se utilizează atât pentru dezvoltarea

rezistenţei generale cât şi specifice, în funcţie de maniera de
planificare a stimulilor: distanţe, serii, nr. de repetări, valoarea
pauzelor. Intensitatea efortului rămâne constantă pe parcursul lecţiei
respective-adică este desfăşurat efortul în condiţiii standard- iar
volumul de efort, exprimat în distanţe sau repetări poate varia.
Exemplu: 3-4rep.x600m la 50% din viteza maximă. Important este
ca pauza acordată după fiecare repetare să permită reluarea
următoarei unităţi de efort la aceeaşi intensitate.
Poate fi utilizat atît în cadrul dezvoltării rezistenţei specifice
în sporturile ciclice cât şi în cazul jocurilor sportive. Distanţele
scurte parcurse în tempouri mai ridicate solicită puternic
componenta anaerobă, iar cele mai lungi parcurse în tempouri mai
scăzute, sau cel mult apropiate de intensitatea efortului din proba
respectivă au o solicitare aerobă mai pronunţată.
Bompa T./2001 propune pentru sporturile de echipă aşa
numitul antrenament în tempo care se apropie din punct de vedere al
tipului solicitării de specificitatea efortului competiţional. Autorul
propune repetări în tempouri constante ce pleacă de la 60% pe
distanţe de maxim 600m la debutul perioadei pregătitoare, fiind
crescute după câteva lecţii simultan cu reducerea distanţelor până în
perioada precompetiţională, ajungându-se la intensităţi de 75-80%
pe distanţe mult mai scurte: 100m, 50m, 30m. Importantă este
menţinerea intensităţii/vitezei de deplasare planificate pentru toate
repetările din lecţia respectivă. Exemple: lecţia5: 6x600m/60%,
lecţia6: 8x600m/60%, lecţia9: 6x400m/65%, lecţia12: 8x150m/70%,
lecţia15: 12x30m/80%. Acest gen de antrenament induce stări
adaptative superioare ca urmare a numărului mare de repetări a
stimulilor planificaţi, contribuind la dezvoltarea rezistenţei specifice
fiecărei ramuri de sport.

2. Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului fizic:

procedeul eforturilor variabile şi procedeul eforturilor progresive.

a. Procedeul eforturilor variabile Este caracterizat de constanţa

volumului de lucru –distanţă sau număr de repetări planificat- şi de
fluctuaţii ale intensităţii în cadrul aceleiaşi activităţii, atât în cazul
efortului continuu cât şi în cel repetat. Mijlocul utilizat frecvent este
130
alergarea, dar poate avea aplicaţii şi în ciclism, patinaj, canotaj, schi,
inot etc. Datorită alternării tempourilor de lucru sunt determinate
solicitări mai puternice şi complexe asupra organismului, comparativ
cu procedeul eforturilor continue şi uniforme, ceea ce presupune
efort volitiv pentru depăşirea senzaţiilor de epuizare, generate de
intensităţile ridicate. Efectul este adaptarea multilaterală la diferite
intensităţi, fiind folosită în educaţia fizică şcolară la clasele mai
mari.
Dacă se utilizează o singură unitate de efort/efort continuu,
atunci are loc modificarea alternativă a vitezei de deplasare. Se
numeşte metoda fartlek sau speed-play/joc de viteză în literatura de
specialitate. Alergarea pe teren variat este exemplul clasic care
impune o adaptare a intensităţilor de lucru în funcţie de natura
traseului respectiv. Schimbarea tempoului de alergare se poate face
fie în funcţie de o planificare anterioară a porţiunilor de teren sau a
intervalelor de timp, în care se va accelera sau reduce viteza de
deplasare, ori în funcţie de senzaţiile subiective ale sportivului care
decide singur o creştere a tempoului sau o reducere a acestuia când
oboseşte, pentru a permite refacerea parţială. În momentele de
solicitare puternică frecvenţa cardiacă poate atinge 180b/min, iar în
cele de solicitare uşoară ea nu trebuie să scadă sub 140b/min.
Valorile medii ale efortului sunt cuprinse între 30min-60min, cu
aplicaţii în educaţia fizică şcolară pe intervale de timp mai mici, în
special la clasele terminale de liceu.
Dacă sunt folosite mai multe repetări în cadrul aceleiaşi
lecţii, variabilitatea efortului conduce la modificarea intensităţilor în
sens de creştere sau descreştere pentru repetările planificate.
Exemplu: 6x800m (50%, 60%, 80%, 65%, 60%, 75%). Bompa
T./2001, citat de Raţă G şi Raţă B.C./2006 prezintă termenul de
antrenament model, strâns legat de specificul probei în care este
necesară dezvoltarea rezistenţei specifice. Repetările se fac pe
distanţe mai mari sau mai scurte decât cea din concurs, pe trei
momente distincte: primele repetări se fac pe distanţe mai scurte
decât proba, cu intensităţi ridicate ce pot depăşi tempoul de concurs,
solicitarea fiind de natură anaerobă lactacidă. Partea centrală a
antrenamentului foloseşte distanţe mai mari şi intensităţi mai reduse
care conduc la solicitări de natură aerobă. Ultima parte utilizează
repetări de intensităţi mai ridicate pe distanţe scurte, încercându-se
atingerea tempourilor de cursă, dar realizate pe fond de oboseală
reziduală acumulată din repetările anterioare. Se dezvoltă astfel aşa
numita rezistenţă de viteză.
131
b. Procedeul eforturilor progresive Presupune o creştere progresivă a
tempourilor de lucru pentru aceeaşi unitate de efort continuu sau de
la o repetare la alta în cazul antrenamentului pe părţi egale. Permite
o gradare a intensităţilor pe o plajă largă doar în sens ascendent,
putând merge până la atingerea celor maxime.
Exemple: 1000m – 300m/50% + 400m/65% + 200m/70% +
100m/80%.
4x400m – 58sec, 56 sec, 54sec, 53sec.

3. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului şi intensităţii

efortului fizic. Sunt reprezentate de variantele antrenamentului
fracţionat întâlnit sub denumirea de antrenament cu/pe intervale.
Denumirea vine de la intervalele de timp/pauzele dintre
repetări sau împărţirea/fracţionarea distanţelor sau reprizelor de
lucru ce vor fi parcurse. Regula fundamentală este ca pauza dintre
repetări să nu permită o revenire completă a organismului,
apreciindu-se că valori ale pulsului de 120-130p/min sunt optime
pentru a relua o nouă repetare. Parametrii ce pot varia în cazul
utilizării antrenamentului pe intervale sunt legaţi atît de volum cât şi
de intensitate: numărul de reprize, serii şi repetări, distanţele,
tempoul de lucru, valoarea şi natura pauzelor. În funcţie de
intensitatea efortului poate solicita atât componenta anaerobă cât şi
aerobă, recomandându-se totuşi utilizarea sa după ce rezistenţa
generală a fost bine dezvoltată.
Se poate utiliza pentru sporturile cu caracter ciclic şi aciclic,
folosind şi alte mijloace decât alergarea: reprize tehnico-tactice
scurte din jocurile sportive, circuite variate, exerciţii cu obiecte,
lucrul la bicicletă etc. În educaţia fizică şcolară trebuie utilizat cu
multă grijă doar la clasele mari, datorită solicitărilor puternice
induse asupra sistemelor organismului. Prezintă o serie de avantaje:
este mai puţin plictisitor decât eforturile de durată, determină o
puternică capacitate de concentrare şi reclamă rezistenţă psihică,
îmbunătăţeşte funcţia cardio-vasculară, obişnuieşte elevii cu
determinarea valorilor pulsului şi dozarea efortului etc.
Majoritatea autorilor consideră că după o încălzire
corespunzătoare a organismului şi atingerea valorilor pulsului de
120-130p/min, se poate trece la desfăşurarea efectivă a
antrenamentului. Pauzele dintre repetări sunt cuprinse între 30 şi 90
sec, fiind proporţionale cu gradul de solicitare şi distanţa de lucru.
Volumul total de lucru va trebui să depăşescă modelul
competiţional/distanţa probei, efortul fiind solicitant şi conducând
132
 rapid la epuizarea rezervelor energetice: maxim 2-3 serii x 3-4
repetări/lecţie. În funcţie de reacţia organismului la finalizarea
pauzei după fiecare repetare se modifică sau nu intensitatea
efortului:
- Dacă F.C. revine la valorile anterioare efortului -120-130p/min- se
va păstra intensitatea deja programată
- Dacă F.C. revine prea repede la valorile anterioare efortului sau la
valori mai scăzute -100-110p/min-, atunci la următoare repetare va fi
programată o frecvenţă de lucru mai ridicată.
- Dacă F.C. nu revine la valorile anterioare efortului după terminarea
intervalului de odihnă -140-150p/min- atunci efortul a fost prea
puternic şi următoarea repetare va fi scăzută ca nivel de intensitate.
Dacă de două ori consecutiv se constată incapacitatea de revenire a
valorilor pulsului la cele normale, efortul se va sista.
Antrenamentul pe intervale prezintă o variantă extensivă -
caracterizată de volume mari de lucru şi intensităţi mai reduse, ce se
adresează în special mecanismelor aerobe şi fibrelor musculare roşii-
şi o varintă intensivă –în care intensităţile sunt ridicate iar volumele
de lucru mai mici, ce se adresează mecanismelor glicolitice
anaerobe, acţionând şi asupra fibrelor albe-.
Hare D./1973 propune 3 variante ale antrenamentului pe intervale în
funcţie de durata efortului, ce corespund celor 3 forme de rezistenţă:
de scurtă, medie şi lungă durată.
- Intervale scurte, cu eforturi între 15sec şi 2 min
- Intervale medii cu eforturi între 2 min şi 8 min
- Intervale lungi cu eforturi între 8 min şi 15 min
Pentru sporturile ciclice este prezentat următorul tabel pe categorii
de intevale cu parametri aferenţi efortului fizic – după Raţă G. şi
Raţă B.C./2006.
Tabel – Tipologia intervalelor propuse pentru sporturile ciclice
DISTANŢĂ
PAUZĂ ÎNTRE VOLUM DE
INTERVAL PE
REPETĂRI LUCRU
REPETARE

scurt 30 sec 50-150m 1,5 x proba

mediu 60 sec 200-400m 2 x proba

lung 90 sec 1200-3000m 3 x proba

133
 Sistemele energetice implicate în furnizarea energiei pentru probele şi
ramurile de sport care solicită efort de rezistenţă.
Majoritatea jocurilor sportive şi probelor cu caracter ciclic se
bazează pe utilizarea energiei furnizată prin mai multe sisteme energetice, în
funcţie de specificitatea efortului, fapt ce conduce la necesitatea antrenării
corespunzătoare a acestora. Primele secunde de efort presupun intervenţia
fosfagenelor- ATP şi CP, ca susţinătoare a eforturilor anaerobe alactacide-.
Eforturile vor continua până în două minute prin implicarea mecanismelor
anaerobe lactacide, prelungirea peste această limită presupunând intervenţia
proceselor aerobe care sunt dominante, cu cât durata efortului se
prelungeşte. Cum energia va fi furnizată diferenţiat de mecanismele
enumerate anterior, se impune o antrenare a acestora prin solicitarea
alternativă a proceselor energetice, în funcţie de nivelul individual şi etapa
de pregătire, care va conduce în final la adaptarea pentru efortul
competiţional specific. Exemplu: alternarea solicitărilor de mare intensitate
de tip anaerob alactacid şi lactacid din antrenamente sau concursuri cu cele
de tip aerob de intensitate redusă, care contribuie la menţinerea formei
sportive şi optimizarea proceselor de refacere.
Sunt propuse 5 trepte ale intensităţii efortului, plecând de la
solicitările mai reduse şi deci accesibile, până la cele foarte ridicate şi greu
tolerate de organism: antrenamentul aerob, antrenamentul în sistem fosfat,
antrenamentul la pragul anaerob, antrenamentul în condiţii de consum
maxim de O2, antrenamentul de toleranţă faţă de acidul lactic. Tabelul
următor prezintă principalele date legate de durată, nr. de repetări, pauză,
valori funcţionale, grad de solicitare pentru fiecare treaptă în parte – după
Bompa T./2001:

Tabel: Cele 5 valori ale intensităţii efortului în funcţie de mecanismul

energetic
% din
Tip Durată Nr. Valoare Lactat intensitatea
Puls
antrenament repetări rep. pauză mmol/l maximă
iniţială finală
10- 12-18
1.LATT/Antr. 30-60sec 2x2-4 190-200
15sec- /maxim >85% >95%
toleranţei lactat /2-2,30min /4-6-8 /maximă
5min 20
2.VO2max/Antr. 4-8- 85-
3-5min 2-3min 6-12 180 80-85%
consum max O2 12 90%
3.AnTT/Antr. 85-
1,30-8min 3-6 5-10min 4-6 150-170 75-85%
prag anaerob 90%
4.PST/Antr. 95-
4-15 sec 10-30 1-3min - variabil -
sistem fosfat 100%
5. ATT/Antr. 10-20 min
1-6 1-2min 2-3 130-150 60% 60%
aerob /2-3 ore
134
Priorităţi metodice privind educarea rezistenţei în educaţia fizică şcolară:

- La vârste mici- ciclul primar şi prima parte a ciclului gimnazial- se va pune

accentul pe dezvoltarea capacităţii aerobe a elevilor, folosindu-se eforturi
bazate pe intensităţi reduse sau moderate şi uniforme. Sunt contraidicate
eforturile variabile şi aplicarea antrenamentului pe intervale în această etapă
de dezvoltare, datorită faptului că elevii nu fac faţă eforturilor de tip anaerob
lactacid.
- Distanţele stipulate de SNSE pentru evaluarea rezistenţei al ciclul
gimnazial: 600m fete şi 800m băieţi pentru clasele 5-6 , respectiv 800m fete
şi 1000m băieţi pentru clasele 7-8, presupun totuşi solicitări de intensităţi
ridicate pentru aparatele cardio-vascular şi respirator, insuficient dezvoltate
la această etapă de vârstă. Din acest motiv trebuie insistat prioritar pe
eforturile aerobe, cu rol important în creşterea cavităţilor cordului,
intensităţile crescute din cadrul antrenamentului pe intervale contribuind
doar la dezvoltarea musculaturii inimii, fără efecte favorabile asupra
volumului ventriculelor şi atriilor, afectând astfel valoarea debitului cardiac
printr-o umplere incompletă a cavităţilor inimii.
- După vârsta de 12 ani apare o periadă de stagnare în îmbunătăţirea
rezistenţei, indiferent de sex. Nu se va trece la intensităţi ridicate prin
exerciţii specifice care conduc la acidoză metabolică –caracteristică a
rezistenţei speciale ce presupune repetarea structurilor specifice şi
solicitarea grupelor musculare implicate în diferite ramuri de sport - decât
după ce rezistenţa generală/antrenament vegetativ a fost dezvoltată
corespunzător.
- Un rol important trebuie alocat educării actului respirator şi musculaturii
respiratorii intercostale şi abdominale, a raportului inspir/expir, care la
începători presupune 3-4 paşi pe inspiraţie şi 2-3 paşi pe expiraţie. Creşterea
amplitudinii mişcărilor respiratorii, eliminarea prin expiraţie forţată a
aerului bogat în CO2 sunt premise pentru optimizarea proceselor de
oxigenare tisulară şi îmbunătăţire a performanţelor.
- Respectarea principiului continuităţii efortului este foarte important pentru
realizarea unor acumulări benefice în privinţa potenţialului de efort şi
prevenirea dezadaptării. Din acest motiv sunt necesare preocupări de
planificare pe perioade cât mai lungi a diferitelor forme de manifestare a
rezistenţei şi respectarea parcurgerii conţinuturilor din unităţile de învăţare
programate.
- Eficienţa metodologiei de lucru şi a mijloacelor utilizate va fi permanent
evaluată/analizată prin efectele asupra capacităţii de efort a organismului,
modificând periodic stimulii când s-a constatat adaptarea la aceştia şi
progresele nu mai au loc. Alergarea este mijlocul cel mai des utilizat pentru
135
dezvoltarea rezistenţei, fiind important raportul optim dintre frecvenţa
paşilor şi lungimea acestora. --- Pe perioada în care nu se poate lucra în aer
liber pot fi utilizate şi alte mijloace: structuri tehnico-tactice din jocurile
sportive efectuate repetat pe distanţe, cu viteze şi pauze variabile, microlinii
acrobatice executate sub formă de torent, variante de sărituri, ştafete şi
parcursuri pe echipe reduse numeric, jocuri sportive pe suprafeţe mai mari
etc.
- Ca temă de lecţie în educaţia fizică şcolară este abordată la finalul
activităţii –ultima temă-, după eforturile de rezistenţă organismul nefiind
capabil de a suporta stimuli de altă natură, datorită oboselii instalate la nivel
muscular şi nervos.
- Pentru rezistenţa aerobă dezvoltată la clasele mici, elementul de progres
este volumul. Îmbunătăţirea performanţelor la clasele mai mari presupune
însă creşteri ale intensităţii eforturilor pentru solicitările mixte şi anaerob
lactacide, aspect ce necesită mult discernământ în selecţia stimulilor,
programarea volumelor şi intensităţilor de lucru, stabilirea pauzelor.
Forţarea adaptării organismului la noi valori superioare implică utilizarea
intensităţilor critice şi mai ales supracritice – aportul de O2 nu mai asigură
necesarul, iar intensitatea ridicată determină intervenţia mecanismelor
anaerobe.

5. APTITUDINEA MOTRICĂ FORŢA

Definiţie:
- Forţa reprezintă “aptitudinea ce permite omului să învingă o rezistenţă sau
să se opună acesteia printr-un efort muscular intens“– Manno R. /1996.
- Prin forţă înţelegem “capacitatea organismului uman de a învinge o
rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare“ –
Cârstea G./1999
- Forţa presupune “capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o
rezistenţă prin contracţie musculară“- Demeter A./1981.
- Conceptul de forţă defineşte “capacitatea neuromusculară de a depăşi o
rezistenţă externă sau internă“- Bompa T./2001
- Forţa constă în “capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere
sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia
uneia sau mai multor grupe musculare“- Dragnea A., Bota A./1999.
Această ultimă definiţie este edificatoare în privinţa noţiunii de forţă
musculară, luând în calcul întreaga gamă de contracţii musculare voluntare,
ca element indispensabil care însoţeşte manifestarea mişcărilor de forţă.
136
 Un nivel redus de dezvoltare a forţei va influenţa negativ
manifestarea celorlalte aptitudini motrice cu care realizează frecvent
combinaţii şi va afecta simultan şi calitatea tehnicii de execuţie a mişcărilor,
diminuând randamentul activităţii. Majoritatea autorilor consideră că
dezvoltarea acestei aptitudini constitie un obiectiv prioritar ce trebuie atins
ca premisă pentru îmbunătăţirea rezultatelor, indiferent de nivelul de
pregătire la care se acţionează.
Din punct de vedere mecanic, forţa este produsul dintre masa unui
corp şi acceleraţia acestuia: F=mxa. Rezultă deci că dezvoltarea forţei
maximale se face fie prin creşteri ale masei/încărcăturii sau prin
imbunătăţirea vitezei de execuţie. Între nivelul de forţă aplicat unei
încărcături pentru a o învinge şi viteza de execuţie a mişcării respective
există o relaţie de proporţionalitate inversă: cu cât masa/încărcătura este
mai ridicată, cu atât viteza de execuţie a mişcării va fi mai mică şi invers.
Exemplu: ridicarea unei haltere apropiate de limita valorică superioară
individuală sau împingerea/tractarea unui obiect foarte greu/masă ridicată
presupun o solicitare puternică a forţei musculare iar viteza de execuţie va fi
una redusă. Dacă aruncăm mingea de oină sau tractăm un obiect cu masă
sensibil micşorată, atunci acceleraţia imprimată acestora/viteza de execuţie a
mişcărilor este foarte mare.

Factorii care condiţionează manifestarea forţei Cunoaşterea

acestora permite intervenţia prin antrenament dirijat ştiinţific asupra acelor
componente care facilitează îmbunătăţirea forţei, cu atât mai mult cu cât
fiecare ramură de sport solicită forme de manifestare şi combinaţii diferite
ale forţei cu celelalte aptitudini motrice.

1. Tipologia fibrelor musculare care susţin efortul dominant de forţă.

Fibrele musculare de tip2A/rapide/fast-twich sau fibrele albe au
procente de repartizare procentuală diferenţiată la nivelul diverselor
grupe musculare -membrele superioare prezintă procente mai
ridicate comparativ cu cele inferioare- şi o distribuţie determinată
genetic de la o persoană la alta –cei implicaţi în sporturile de forţă-
viteză ca sarituri şi aruncări prezintă peste 60% fibre albe rapide-.
O unitate motorie rapidă inervează între 300-500 fibre slab
vascularizate, favorizează contracţiile musculare explozive/scurte,
intense şi rapide, susţine eforturile de tip anaerob dar oboseşte rapid
comparativ cu unităţile motorii compuse din fibre lente specifice
eforturilor de durată. Există şi fibre musculare de tip2B-
vascularizate-, care permit realizarea contracţiilor de intensităţi
ridicate mai mult timp, caracteristice eforturilor mixte
137
 anaerobe/aerobe şi fibre musculare de tip2C, aflate în stare
tranzitorie. Pentru dezvoltarea forţei maximale s-a constatat că
efectele sunt favorabile dacă implicarea în contracţie solicită atât
fibrele rapide cât şi cele lente. –Alexe N./1993.
Implicarea în contracţii musculare a fibrelor rapide este
condiţionată de programarea unor încărcături ridicate, care generează
intensităţi mari şi angrenează foarte multe unităţi motorii compuse
din acest tip de fibre, crescând în timp suprafaţa lor în secţiune
transversală/apariţiahipertrofiei. Dacă eforturile sunt caracterizate de
încărcături şi intensităţi reduse, atunci sunt solicitate prioritar fibrele
lente şi efectele privind acumulările de forţă şi putere/forţă explozivă
nu mai au loc.
Există încă idei contradictorii privind posibilitatea de
conversie/transformare a fibrelor rapide în fibre lente şi invers, prin
antrenamente specifice de dezvoltare a aptitudinilor motrice sau
combinaţiilor în susţinerea cărora fibrele respective sunt implicate.
S-a ajuns la concluzia că transformarea celor rapide în fibre lente
este posibilă şi relativ facilă, pe cînd transformarea celor lente în
fibre rapide este un proces de durată şi dificil, presupunând lucrul la
intensităţi ridicate.
2. Grosimea musculaturii/Secţiunea transversală a muşchiului - Forţa
dezvoltată de un muşchi este direct proporţională cu secţiunea sa
transversală. Din acest motiv, hipertrofia musculară constituie una
din modalităţile principale de îmbunătăţire a forţei musculare.
Grosimea fibrelor musculare este diferenţiată în funcţie de activitatea
fizică, vârstă şi sex: bărbaţii la maturitate au fibrele musculare mai
groase decât cele ale femeilor, copiilor şi vârstnicilor iar întreruperea
efortului fizic şi perioadele lungi de inactivitate musculară vor
conduce la reducerea diametrului fibrelor musculare. Sunt
menţionate valori medii de 6 kg forţă ce corespund unui cm2 de
secţiune musculară –Hettinger/1960- dar alţi autori merg până la
valori duble: 12 kg forţă.
Alexe N./1993 stabileşte că pentru realizarea fenomenului de
hipertrofie pe baza îngroşării fibrei musculare trebuie întrunite
următoarele condiţii:
-utilizarea unor încărcături submaximale şi maximale
repetate la intervale de timp mici pentru a provoca oboseală
musculară şi a determina modificările metabolice şi biochimice care
să sprijine hipertrofia musculară.
-raţii proteice la valori de 2,5-5 g/kg-corp/zi, dintre care
jumătate să conţină toţi aminoacizii esenţiali –de origine animală-.
138
 - influenţe puternice de natură hormonală ce favorizează
creşteri ale forţei musculare, hormoni care ating valori ridicate ca
reacţie a organismului la efort: în principal testosteronul ca hormon
anabolizant.
Un proces aparte de hipertrofie îl constituie hiperplazia, care
presupune fenomenul de creştere numerică a fibrelor musculare ca
urmare a diviziunii lor longitudinale, efect al antrenamentelor de
forţă foarte intense. Alte opinii conduc la ideea că noile fibre ce apar
sunt un rezultat al îngroşării puternice a fibrelor deja existente, care
determină celulele satelit/celulele stem miogenice din jurul lor să se
transforme în noi fibre distincte. Acest fenomen nu este acceptat de
către toţi specialiştii, unii considerând că numărul de fibre musculare
este strict determinat ereditar şi nu poate fi crescut prin
antrenamente.
3. Numărul de fibre musculare implicate/recrutate în timpul contracţiei
musculare şi inervaţia musculară – O altă variantă de îmbunătăţire a
forţei musculare după hipertrofie este capacitatea de angrenare
simultană în efort a unui număr cât mai mare de unităţi motorii,
aspect esenţial pentru eforturile de tip exploziv. Inervaţia pentru
fibrele albe care permit desfăşurarea acestui efort este realizată de
neuroni motori alfa mari a căror impulsuri sunt propagate rapid şi
discontinuu. Unitatea motorie este formată dintr-un nerv motor şi
totalitatea fibrelor musculare pe care le deserveşte. Cu cât valoarea
încărcăturilor este mai ridicată, cu atât numărul de unităţi motorii
angrenate va fi mai mare, atingând valorile superioare în cazul
eforturilor maximale/încărcăturilor limită. Acest fenomen exprimă
capacitatea de coordonare intramusculară, adică posibilitatea de a
creşte forţa prin contracţia musculară sincronizată a fibrelor
participante la efort.
Încordările musculare de intensitate redusă implică în
contracţie între 10-30% din totalul fibrelor musculare, iar la eforturi
ridicate se poate ajunge la mobilizarea a 30-50% din totalul fibrelor
pentru sedentari şi la valori de 75-80% pentru cei antrenaţi – Mitra
G. şi Mogoş A./1977, Manno R./1996. Solicitările ciclice de
intensităţi reduse şi medii vor solicita aproximativ 1/3 din totalul
fibrelor musculaturii solicitate, restul fiind în stare de repaus, fibrele
fiind angrenate alternativ în contracţie, având deci o activitate
asincronă. Creşterea încărcăturii şi a frecvenţei impulsurilor motorii,
contribuie la îmbunătăţirea forţei musculare şi previne plafonarea
forţei prin atingerea unor praguri superioare de adaptare.

139
 Ordinea angrenării în contracţie a fibrelor respectă legea lui
Hanneman: întâi sunt implicate în contracţie fibrele lente/tip1 şi apoi
cele rapide/tip2. Fibrele rapide de tip 2A vor fi solicitate după
implicarea celor lente doar în cazul încărcăturilor medii care permit
mişcări efectuate rapid, iar încărcăturile maximale solicită toate
tipurile de fibre: lente, de tip 2 A, B, C. -Costill D.L./1998, citat de
Raţă G., Raţă B.C./2006.
4. Calitatea proceselor de coordonare intermusculară – Acest
fenomen are o influenţă majoră în atingerea unor valori superioare
de manifestare a forţei musculare. Coordonarea intermusculară
presupune atât acţiunea sinergică a grupelor musculare agoniste -
care participă la realizarea mişcărilor-, dar mai ales o relaţie optimă
între acţiunea musculaturii agoniste şi activitatea antagoniştilor -care
se opun realizării mişcărilor respective-, având rol frenator.
Cu cât centrii nervoşi motori sunt capabili de trimiterea unor
impulsuri puternice către agonişti, simultan cu capacitatea de
inhibare a contracţiei şi tonusului antagoniştilor, pentru a determina
relaxarea acestora, cu atât nivelul forţei este mai ridicat şi mişcarea
este mai eficientă. Exemplu: tracţiunile la bară cu priză de jos
apucat/tip supinaţie implică solicitarea bicepsului ca declanşator al
mişcării şi relaxarea tricepsului ca principal antagonist/frenator,
pentru a opune o rezistenţă minimă.
5. Resursele energetice şi irigarea cu sânge a musculaturii -
Cantitatea de ATP, CP şi glicogen existentă la nivelul fibrelor
musculare permite prestarea eforturilor de forţă de scurtă durată, în
condiţii anaerobe. Creşterea duratei eforturilor conduce la
intensificarea circulaţiei pentru a permite aportul suplimentar de O2
şi nutrienţi, simultan cu eliminarea reziduurilor ca acid lactic, acid
uric, uree, creatinină, CO2.
Valorile irigării cu sânge a musculaturii în repaus sunt cifrate
la 4 ml/100gr.musculatură/min şi pot ajunge în timpul efortului
pentru musculatura puternic solicitată la 150
ml/100gr.musculatură/min –Albu V./1999.
6. Gradul de întindere a muşchilor şi valoarea unghiulară a
segmentelor care realizează mişcarea – S-a constatat că lungimea
optimă a musculaturii care va fi contractată are valori de aproximativ
80-90% faţă de cea din repaus. Întinderea fibrelor musculare înaintea
scurtării lor este favorabilă pentru a produce o contracţie mai
puternică, muşchiul acţionând ca un elastic, dar alungirea aceasta are
totuşi o limită. În privinţa unghiului optim de declanşare a mişcării,
literatura de specialitate indică valori medii de 80-120 grade, cu
140
 menţiunea că forţa de tracţiune este superioară pentru unghiurile
obtuze, când fibrele de actină şi miozină încep să se suprapună, cu
cât suprapunerea este mai mare şi forţa rezultată fiind mai mare.
Fiecare articulaţie prezintă un unghi optim la care muşchiul poate
exercita forţa maximală. Exemplu: muşchiul biceps va transfera
oaselor antebraţului o forţă maximă la un unghi articular format între
braţ şi antebraţ de 110 grade.
7. Variaţiile diurne - Indicii de forţă au fluctuaţii pe parcursul zilei,
fiind direct influenţaţi de activitatea celorlalte sisteme. Experimente
bazate pe programarea antrenamentelor de forţă timp de 10
săptămâni -dimineaţa,respectiv după amiaza- au demonstrat că
valorile hormonale cele mai ridicate de testosteron -implicat în
construirea masei musculare şi creşterile de forţă- au fost înregistrate
de grupa care a lucrat dimineaţa, cu scăderea valorilor pe parcursul
zilei. Importantă este programarea antrenamentelor în acelaşi
interval orar cu cel competiţional, organismul adaptându-se la
varianta orară impusă de antrenament.
8. Factorii psihici - Capacitatea de concentrare a atenţiei, puterea
volitivă, rezistenţa la factorii de stres, echilibrul emoţional, motivaţia
sunt principalii factori cu determinare psihică ce pot favoriza sau
limita manifestarea la nivel superior a diverselor tipuri de forţă –
maximă, explozivă sau în regim de rezistenţă-. Aceştia vin să
potenţeze acumulările realizate prin antrenamentele specifice şi
facilitează depăşirea barierelor individuale. Componenta emoţională
permite justificarea performanţelor neobişnuite care depăşesc nivelul
real de pregătire individuală, atunci când apar situaţii “limită”: teamă
exagerată, supramotivaţie, reacţii de apărare.
9. Tipul constituţional dominant: ectomorf, mezomorf, endomorf –
Încadrarea într-un anumit tip constituţional limitează sau favorizează
practicarea ramurilor de sport unde forţa şi combinaţiile ei sunt
determinante în atingerea performanţelor sportive. Tipul
constituţional cel mai avantajat în eforturile de forţă –cu
recomandări speciale pentru fitness şi culturism de exemplu- este
mezomorful, caracterizat de aspect atletic, musculatură bine
dezvoltată şi echilibrat repartizată, câştig rapid de masă musculară,
ţesut adipos redus.
10. Principiul continuităţii efortului – Progresele pot fi substanţiale dacă
acest principiu este respectat. S-a constatat că prin programarea
antrenamentelor de forţă timp de o lună în 3-4 şedinţe/săptămână se
poate dubla nivelul iniţial. Aceste creşteri sunt dependente şi de
stadiul de dezvoltare a forţei de la care se pleacă, adică de nivelul de
141
 pregătire. Întreruperea antrenamentelor timp de o săptămână va
reduce acumulările realizate cu 80% - Dragnea A., Teodorescu
S.M./2002.
11. Vârsta şi sexul subiecţilor – Până la finalizarea etapei pubertare sunt
restricţii majore în dezvoltarea forţei musculare la copii, în special
prin metodele ce implică eforturi şi încărcături maximale.
Dezvoltarea sistemului osteo-ligamentar şi muscular, dublată de
explozia hormonală, permit progrese substanţiale în cazul dezvoltării
forţei. Deosebirile în secreţia hormonală, masa musculară mai
redusă şi procentul de ţesut adipos superior sunt factori care
determină la femei valori mai reduse ale forţei, comparativ cu
bărbaţii – aproximativ 75% din potenţialul acestora-.
12. Tipul de contracţie musculară şi durata acesteia – Influenţele asupra
sistemului muscular şi implicit asupra forţei diferă de la un tip de
contracţie la alta, fiind determinate de particularităţile acestora şi de
durata de acţionare. Contracţiile dinamice sunt de 3 tipuri:
o De tip concentric/regim miometric: presupun învingerea
rezistenţei externe care nu poate depăşi însă valoarea
maximală pentru grupele musculare respective care se
scurtează. Exemplu: flexia antebraţului pe braţ cu o ganteră.
o De tip excentric/regim pliometric: se bazează pe acţiunea de
cedare la diferite încărcături care pot fi chiar superioare
valoarii maximale pentru grupele musculare respective,
acestea alungindu-se. Permite lucrul cu intensităţi
supramaximale, ceea ce conduce la cîştiguri mai mari de
forţă. Exemple: extensia/revenirea antebraţului la poziţia
iniţială din mişcarea concentrică anterioară, coborârea unei
haltere pe piept, aterizarea la o săritură în adâncime.
o De tip izokinetic: presupun utilizarea unor aparate special
construite- dinamometre, ergometre izokinetice sau biciclete
ergonomice, adaptate specificului fiecărei ramuri de sport- şi
care spre deosebire de contracţiile anterioare, permit
realizarea unor viteze de lucru constante pe toată cursa
mişcării. Principalul avantaj este reprezentat de faptul că
musculatura va lucra maximal pe tot parcursul mişcării,
eliminându-se punctele slabe din celelalte tipuri de
contracţie. Sunt considerate a fi mai avantajoase decât
primele două tipuri, presupun solicitare puternică pe toată
durata execuţiei.
Pe lângă acestea sunt folosite şi contracţiile izometrice/efort static,
în care musculatura doar este tensionată fără a produce mişcare.
142
 Utilizarea lor produce tensiuni superioare celor de tip cedare sau
învingere, efortul maximal durează mai mult şi din acest motiv
câştigul în forţă va fi mai rapid. Timpul acestora de execuţie sprijină
ideea că durata mai ridicată a contracţiilor este avantajoasă pentru
progresele în dezvoltarea forţei, decât o durată redusă de 1-3 sec.

Formele de manifestare a forţei Principalele criterii de clasificare oferite

de literatura de specialitate conduc la următoarele forme de manifestare:
1. În funcţie de gradul de generalitate şi participarea grupelor
musculare:
Forţa generală – Presupune participarea principalelor grupe
musculare/întregul sistem muscular pentru învingerea unor rezistenţe
variabile în activităţi fizice cotidiene de muncă sau legate de sportul
de masă. Este importantă în faza de iniţiere sportivă şi educaţia fizică
şcolară, urmărind pregătirea multilaterală de forţă ca suport pentru
pregătirea specifică ulterioară.
Forţa specifică – vizează implicarea în efort a acelor grupe
musculare solicitate prioritar în diferite ramuri de sport, sprijinind
realizarea mişcărilor specifice cu eficienţă ridicată. Exemplu: forţa
de lovire în box, forţa de împingere a greutăţii la aruncarea din
atletism, combinaţia putere-rezistenţă la canotaj etc.

2. În funcţie de tipologia contracţiilor musculare:

Forţa dinamică/izotonică – Întâlnită în eforturile de cedare sau
învingere a încărcăturilor şi presupune realizarea unei mişcări de
tracţiune, împingere, lovire, ridicare, aruncare, aterizare. Exemple:
lovitura de atac din volei, aruncarea la poartă din handbal, ridicarea
greutăţilor în haltere, aterizările la săriturile din gimnastică etc.
Forţa statică/izometrică – Nu se produce lucru mecanic, ci doar
tensionarea grupelor musculare, fără ca acestea să se scurteze sau să
se alungească. Exemplu: tensionarea musculaturii braţelor prin
împingeri la perete.
Forţa de tip mixt – Presupune alternarea/combinarea contracţiilor
izotonice cu cele izometrice, pe parcursul aceleiaşi acţiuni. Exemplu:
ridicarea halterei deasupra capului, cu menţinerea acesteia câteva
secunde.

3. În funcţie de capacitatea de efort:

Forţa maximă/absolută –Reprezintă cea mai mare valoare a forţei pe
care o poate genera sistemul neuro-muscular, atât în eforturile
statice, cât şi în cele dinamice. Exprimă valoarea superioară de
143
 contracţie a grupelor musculare şi creşte în paralel cu valorile masei
musculare corporale. În eforturile dinamice este reprezentată pentru
diferite grupe musculare, de cea mai mare greutate/rezistenţă
externă pe care o poate învinge o persoană într-o singură
încercare/repetare. Această valoare reprezintă potenţialul
maximal/100% al subiectului respectiv.
Forţa relativă - Este raportul dintre forţa absolută a unei persoane
şi greutatea sa corporală,adică valoarea forţei pe kg/corp, permiţând
comparaţia între valorile forţei a două sau mai multe persoane de
greutate diferită pentru efectuarea aceleiaşi mişcări – de exemplu
genuflexiuni cu haltera-. Cu cât forţa maximă are valori mai ridicate
şi greutatea corporală este mai mică, cu atât indicatorul forţei
relative este mai mare. Exemplu: pentru o persoană de 90 kg. care
ridică maxim 100 kg, forţa relativă este de 100/90=1,11, în timp ce
pentru alta cu 75 kg. care ridică maxim 95 kg, forţa relativă este de
95/75=1,26. În al doilea caz valoarea indicelui forţei relative este
superioară, chiar dacă valoarea încărcăturii maximale este mai mică
decât în prima situaţie. Cu cât acest indice se apropie de cifra 2 sunt
premise de îmbunătăţire a rezultatelor în probele care implică
mişcările efectuate exploziv –de exemplu sărituri-.
F relativă = Fmaximă/Gcorporală

4. În funcţie de combinaţiile cu celelalte aptitudini motrice:

Forţa în regim de viteză – Reflectă posibilitatea sistemului
neuromuscular de a realiza eforturi de învingere a unei rezistenţe
într-un timp cât mai scurt. Este dependentă de nivelul forţei
maximale şi de rapiditatea contracţiei musculare, factori pe baza
cărora se poate optimiza. Literatura de specialitate oferă mai multe
denumiri ale acestei combinaţii, în funcţie de tipul de mişcări în care
este întâlnită şi de raportul variabil existent între forţă şi viteză. Raţă
G. şi Raţă B.C. /2006 disting 3 tipuri diferite de manifestare a
eforturilor de tip exploziv pe curba forţă-viteză:
- forţa explozivă: în care dominanta eforturilor înclină către forţă,
care se manifestă pe o traiectorie cât mai lungă, fiind specifică
membrelor superioare -ca în cazul aruncărilor grele-.
- detenta: exprimată în valoarea desprinderii pe verticală, presupune
atingerea valorilor maximale ale forţei într-un interval de timp
variabil de la o persoană la alta, fiind specifică membrelor
inferioare- în cazul săriturilor atletice- . Depinde de forţa maximală
individuală dar şi de forţa de demaraj.

144
- forţa de demaraj /forţa rapidă: adică posibilitatea de a realiza
eforturile maximale chiar de la debutul mişcări/prima fază a acesteia,
ceea ce conduce la viteze iniţiale de execuţie superioare. Este
condiţionată de sincronizarea în contracţia musculară a unui număr
ridicat de unităţii motorii. Dominanta eforturilor înclină către viteză,
rezistenţa care trebuie învinsă fiind mai redusă decât în primele două
cazuri –startul, sprintul, loviturile din arte marţiale, mişcările din
scrimă-.
Bompa T./2001 reuneşte combinaţiile forţă-viteză sub
termenul generic de putere, manifestată în diferite ipostaze : putere
de aterizare, reactivă, de aruncare, de desprindere, de start, de
accelerare şi decelerare. Necesarul de forţă este foarte mare în
primele variante enumerate, scăzând ca pondere pentru ultimele,
când viteza devine aptitudinea dominantă.

P = L mecanic/T = FxD/T =FxV

Forţa în regim de rezistenţă – Exprimă posibilitatea organismului de

a realiza eforturi de forţa un timp cât mai îndelungat. Activitatea
motrică implică de fapt combinaţiile forţă-viteză în regim de
rezistenţă, adică putere-rezistenţă pentru eforturile scurte şi intense
de câteva secunde şi repetate de mai multe ori într-o activitate – ca
exemplu capacitatea de realiza sărituri pentru blocaje şi lovituri de
atac, fără a afecta înălţimea desprinderii, ca urmare a instalării stării
de oboseală. Cu cît eforturile cresc ca durată pe axa forţă-rezistenţă,
se vorbeşte de dezvoltarea rezistenţei musculare de scurtă durată –
maxim 2 minute- de durată medie -2-5 minute- şi de lungă durată -
6-10 minute-, ponderea rezistenţei crescând proporţional cu scăderea
încărcăturilor care conduc la solicitări mai reduse de forţă.
Majoritatea ramurilor de sport solicită un anumit tip de rezistenţă
musculară. Exemple: canotaj, înot, jocuri sportive, lupte, ciclism.

145
 FORŢĂ FORŢĂ
GENERALĂ SPECIALĂ

FORŢĂ
DINAMICĂ
PARTICIPAREA
GRUPELOR MUSCULARE
FORŢĂ FORŢĂ
VITEZA STATICĂ

FORMELE DE
COMBINAŢIILE MANIFESTARE A TIPOLOGIA
CU ALTE FORŢEI ÎN CONTRACŢIILOR
APTITUDINI FUNCŢIE DE: MUSCULARE

FORŢĂ
REZISTENŢA
CAPACITATEA DE FORŢĂ
EFORT MIXTĂ

FORŢĂ FORŢĂ
MAXIMĂ RELATIVĂ

Fig. 25 Principalele forme de manifestare a forţei

Metodele de dezvoltare a forţei – Pentru această aptitudine motrică sunt

elaborate cele mai multe metode de dezvoltare, această situaţie fiind
determinată de un complex de factori: importanţa majoră a forţei în orice
activitate motrică, varietatea formelor de manifestare şi combinaţiilor cu alte
aptitudini întâlnite în diferite ramuri şi probe sportive, necesitatea adaptării
solicitărilor la specificul etapelor de pregătire şi la particularităţile de vârstă.
Anumiţi autori clasifică aceste metode în funcţie de apartenenţa lor
la parcurgerea şi realizarea conţinuturilor diferitele etape/faze ale pregătirii
conform periodizării: faza de adaptare anatomică, faza de hipertrofie, faza
dezvoltării forţei maxime, faza conversiei la putere şi la rezistenţă
musculară. Fiecărei faze îi corespund o serie de metode specifice care
rezolvă obiectivele legate de dezvoltarea forţei pentru etapa respectivă. Alţi
autori –Alexe N./1993, Dragnea A. /1996- prezintă cu mici deosebiri o
clasificare bazată pe criteriul tipului de forţă dezvoltat, distingând o
146
metodologie specifică forţei maximale, una pentru forţă-viteză/putere şi una
pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă. Sintetizând opiniile
autorilor citaţi, la care se adaugă şi informaţiile prezentate de Baroga
L./1980, Ardelean T./1981, Mitra G., Mogoş A./1977, Harre D./1973, Albu
V./1999, Bompa T./2001 sunt prezentate următoarele metode:
A. Metode de dezvoltare a forţei maximale - dezvoltarea acestui tip
de forţă presupune lucrul cu încărcături ridicate, pentru a facilita
mecanismele ce conduc la manifestarea ei: creşterea diametrului
transversal al fibrelor musculare, recrutarea unui număr sporit de
fibre rapide şi sincronizarea muşchilor în timpul contracţiei.
1. Metoda eforturilor supramaximale/metoda contracţiilor excentrice:
singurul tip de contracţie care permite lucrul de forţă cu încărcături
ce depăşesc posibilităţile maxime >100% este cea excentrică/tip
cedare, când musculatura solicitată se alungeşte. Exemplu: dacă
valoarea maximă a încărcăturii -100%- pentru a realiza o singură
genuflexiune este de 120kg, persoana respectivă va reuşi să execute
o singură dată mişcarea fără ajutor. Dacă încărcătura creşte de
exemplu la 130kg, este depăşită posibilitatea maximă individuală de
a învinge noua greutate. Subiectul va putea intra în genuflexiune cu
noua valoare de încărcare –adică va putea flexa genunchii şi să
coboare centrul de greutate, dar pentru a ieşi din genuflexiune prin
contracţie concentrică va fi nevoie de ajutorul unor persoane care sa-
l asiste şi să-l ajute pe faza de învingere-.
Această variantă permite includerea în contracţie a 75-80%
din totalul fibrelor musculare şi induce tensiuni musculare
superioare contracţiilor concentrice şi izometrice. Viteza de execuţie
a mişcărilor este foarte lentă şi necesită o capacitate ridicată de
concentrare mentală. Nu are aplicabilitate în educaţia fizică şcolară
ci doar în antrenamentul sportiv şi este utilizată de cei cu un nivel
superior de pregătire şi experienţă, cu o frecvenţă de 1
antrenament/săptămână. Contribuie la dezvoltarea forţei pure –
întâlnită în special în haltere-.

2. Metoda eforturilor submaximale şi maximale: găsită şi sub numele

de metoda lucrului cu greutăţi/metoda halterofilului, presupune
lucrul cu încărcături care oscilează la nivel avansat între 85-100%
din posibilităţile maxime, alte surse coborând pragul de solicitare
între 70-85% pentru sporturile cu caracter ciclic. Asigură efecte
benefice asupra manifestării forţei musculare, dar şi asupra
hipertrofiei. Numărul de repetări din fiecare serie a exerciţiilor

147
 utilizate este dependent de valoarea încărcăturii, prezentată în tabelul
următor:
Tabel: numărul maxim de repetări în funcţie de valoarea
încărcăturii
Procent
100 95 90 85 80 70 60 50
din 1 rep. 75% 65% 40% 30%
% % % % % % % %
maximă

40
Nr. 2- 8- 10- 20- 80- >100-
1 4 6 15 25 -
repetări 3 10 12 25 100 150
50

Are 4 procedee de punere în practică:

- Creşterea continuă a încărcăturii cu aceeaşi rată de progres de la o
serie la alta, numărul de repetări fiind mai redus de la o serie la alta
a fiecărui exerciţiu, datorită creşterii încărcăturii: 70%, 75%, 80%,
85%, 90%, 95%, 100%. Dacă se doreşte un număr mai mic de serii
şi implicit de repetări, rata de creştere va fi mai mare: 70%, 80%,
90%, 100%.
- Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii: denumită şi
piramida dublă, presupune activitatea din varianta anterioară, la care
se adugă şi faza de descreştere, adică volumul de lucru este dublu,
ceea ce conduce la o stare puternică de oboseală, cu rezultate asupra
hipertrofiei: 70%, 80%, 90%, 100%, 90%, 80%, 70%. O variantă
propusă de Bompa T. este piramida plată, cu efecte mult mai
puternice asupra forţei maxime datorită solicitărilor repetate
apropiate de pragul superior maximal: 80%, 90%, 90%, 90%, 90%,
90%, 80%.
- Creşterea în val: această variantă presupune alternarea momentelor
de creştere a încărcăturii cu cele de scădere a acesteia, de la o serie la
alta, pentru fiecare exerciţiu. Regula de bază este ca rata de creştere
să fie mereu mai ridicată decât cea de descreştere, pentru a exista
progres. Varianta facilitează procesele de refacere şi previne
accidentările, prin absenţa creşterilor bruşte a încărcăturii. In funcţie
de valoarea diferenţei între creştere şi descreştere sunt menţionate 3
variante:
o Valuri mari, când cele 2 rate sunt relativ apropiate ca
valoare: 70%, 80%, 72%, 82%, 74%, 84%, 76%, etc. Această
variantă indică o pantă foarte lină de progres a încărcăturilor,
care nu oscilează între limite valorice prea depărtate.
o Valuri medii, când rata de creştere este dublă faţă de cea de
descreştere: 70%, 80%, 75%, 85%, 80%, 90%, 85%, etc.
148
 o Valuri mici, când rata de creştere este foarte mare faţă de cea
de descreştere: 70%, 80%, 78%, 88%, 86%, 96% etc.
Varianta prezintă cele mai mari salturi ale încărcăturilor între
momentul iniţial şi cel final al activităţii, comparativ cu cele
2 variante anterioare.
În educaţia fizică şcolară nu pote fi utilizată această metodă,
decât la vârste mai mari şi cu valori ale încărcăturilor mult mai
reduse, după testarea posibilităţilor individuale, alţi autori
recomandând-o doar în antrenamentul sportiv, cu pauze între serii de
3-5 minute şi concentrare pe tehnica corectă de execuţie, realizată cu
viteză mai mare decât în cazul contracţiilor excentrice, în funcţie de
încărcătură.
- Creşterea în trepte: se bazează pe menţinerea aceleiaşi valori a
încărcăturii, la cel puţin 2 serii consecutive pentru fiecare exerciţiu:
70%, 70%, 80%, 80%, 90%, 90%, 100%, 100%.
Programarea exerciţiilor poate fi făcută în două variante: pe
orizontală, atunci când se epuizează toate seriile programate pentru
un exerciţiu şi apoi se trece la următorul exerciţiu, sau pe verticală,
atunci când se execută alternativ câte o serie pentru exerciţii diferite,
până când este finalizat numărul total de serii programate pentru
fiecare exerciţiu. Prima variantă necesită mai mult timp şi induce o
stare puternică de oboseală, având efect în principal asupra
mecanismelor care asigură hipertrofia. A doua variantă necesită mai
puţin timp şi permite scurtarea pauzelor între serii, având efecte
puternice asupra forţei maxime a diferitelor grupe musculare.

3. Metoda eforturilor izometrice: recomandată persoanelor cu un

anumit nivel de dezvoltare a forţei, atins prin utilizarea celorlalte
metode, izometria are efecte favorabile asupra forţei maximale şi
hipertrofiei musculare, când tensiunile musculare sunt la valori
cuprinse între 80-100% din posibilităţile maxime individuale şi au o
durată între 8-12sec. Pauzele sunt foarte mari raportate la timpul de
lucru: 90-120 sec şi sunt active. Acţiunile -de împingere, încordare
musculară, tractare, presare- exercitate asupra unor dispozitive
construite sau obiecte care nu pot fi deplasate, conduc doar la
tensionarea musculaturii solicitate, fără realizarea mişcării.
Alexe N./1993 a constatat pentru exerciţii efectuate la cadru
izometric –împins sau încordări din semigenuflexiuni sau
genuflexiuni- că tensiunea maximă corespunde unei valori de 8 sec,
prelungirea efortului la 12 sec, afectând negativ menţinerea tensiunii
musculare, care are valori de 80% din cea maximă. Din acest motiv
149
nu sunt recomandate contracţiile de peste 12 sec, care induc o
puternică solicitare nervoasă. Sunt recomandate 4-6 contracţii
izometrice/lecţie/2-3 ori săptămânal. Manno R./1996 recomandă 6-
10 repetări/lecţie cu o durată de 4-6 sec, valorile fiind mai ridicate
pentru antrenamentul sportiv, comparativ cu educaţia fizică –unde
sunt folosite după finalizarea pubertăţii, combinate cu cele izotonice,
intensitatea celor izometrice nefiind maximală la copii şi juniori,
adică aproximativ 50-70% pentru marele grupe musculare şi un total
de 60-90 sec/lecţie.-
Avantajele izometriei:
o Permite dezvoltarea orientată a forţei pe grupele de muşchi
solicitate prioritar, în funcţie de specificul ramurii de sport
sau pe grupele musculare deficitare.
o Dezvoltarea forţei se face mult mai repede –economie de
timp- şi la valori superioare celor obţinute prin contracţii
izotonice, datorită tensiunilor musculare mai înalte.
o Oboseala percepută este mai redusă decât cea produsă de
restul metodelor de dezvoltare a forţei maximale.
o Poate fi executată într-o multitudine de poziţii intermediare
ale cursei unei mişcări şi nu necesită aparatură complicată,
permiţând activitatea frontală.
Dezavantajele izometriei:
o Poziţiile statice şi tensionarea prea puternică a musculaturii
are efecte negative asupra elasticităţii musculare.
o Limitează amplitudinea mişcărilor respiratorii, datorită
blocării toracelui la anumite tipuri de mişcări şi solicită
puternic cordul. Presiunea puternică exercitată la nivelul
vaselor musculaturii solicitate, limitează irigarea cu sânge şi
oxigenerea ţesuturilor este deficitară.
o Prin lipsa proceselor de coordonare şi a mişcării nu
contribuie la îmbunătăţirea motricităţii, activitatea fibrelor
fazice implicate în realizarea mişcărilor nefiind îmbunătăţită,
aşa cum este cea a fibrelor tonice, implicate în susţinerea
corpului.

B. Metode de dezvoltare a forţei în regim de viteză – această formă

de manifestare este puternic solicitată în jocuri sportive, box,
lupte, sărituri, alergări de scurtă durată etc. Exerciţiile utilizate
vor fi executate exploziv, încercând angrenarea unui număr
sporit de unităţi neuro-musculare rapide şi trebuie să corespundă
caracteristicilor de ordin biomecanic şi metabolic ale probei
150
 respective. O masă musculară voluminoasă nu este o condiţie
suficientă pentru dezvoltarea puterii, fiind necesară şi antrenarea
capacităţii de contracţie a muşchilor într-un timp cât mai scurt.

1. Metoda eforturilor mijlocii/Metoda izotonică - presupune utilizarea

încărcăturilor încadrate între 30-80% din posibilităţile maxime, cu
valori diferenţiate mai mari pentru sporturile aciclice -50-80%- faţă
de cele ciclice -30-50%-. Cu cât valoarea încărcăturii este mai redusă
şi forţa aplicată acesteia este mai mare, cu atât mişcarea va fi
realizată cu acceleraţie sporită, datorită învingerii rapide a inerţiei
greutăţii respective pe prima parte a mişcării. Aceaste condiţii permit
viteze de execuţie superioare celor atinse în cazul metodelor ce
dezvoltau forţa maximală. Numărul de exerciţii/lecţie este relativ
mic 2-4, efectuate în 3-6 serii cu 4-10 repetări/serie şi pauze de 2-6
minute care asigură refacerea. Efortul va fi întrerupt dacă mişcările
nu mai pot fi executate exploziv şi s-a instalat oboseala, altfel vor
paricipa în acţiune fibrele lente şi efectele nu vor mai viza explozia
mişcării.
Separat de această metodă, dar tot pe baza contracţiilor izotonice
este propusă de Bompa T. metoda balistică care urmăreşte
dezvoltarea forţei explozive prin acţiuni de aruncare a obiectelor de
diferite mase: mingi umplute, săcuţi cu nisip, greutăţi atletice,
buldogi grei etc.
2. Metoda contrarezistenţei - presupune realizarea mişcărilor prin
existenţa în structura acestora a 3 faze distincte, care conduc la
dezvoltarea exploziei pe utima parte a acţiunii: faza
izotonică/dinamică, faza izometrică/tensionare, faza
balistică/explozivă. Exemplu: la realizarea unei genuflexiuni cu
haltera pe faza de urcare/concentrică are loc contracţia izotonică
executată cu viteză moderată. Executantul este blocat de ajutoare pe
cursa de învingere şi timp de 3-4 secunde acesta va dezvolta o
tensiune ridicată în musculatură/faza izometrică. La terminarea
blocării mişcarea va continua cu o viteză explozivă superioară celei
iniţiale/faza balistică. Această metodă bazată pe combinaţii de
contracţii diferite pote fi utilizată pentru o gamă largă de mişcări:
flotări în braţe sau la paralele, exerciţii pentru forţa musculaturii
abdominale, împingeri şi tracţiuni etc.
3. Metoda power-training – este întâlnită frecvent sub denumirile de
Metoda eforturilor explozive sau Metoda contracţiilor intense şi
rapide. Prezentarea modului de aplicare practică are mai multe
variante, fiind perfecţionată în timp. Iniţial presupunea lucrul
151
 exploziv cu 3 tipuri de exerciţii: cu haltere şi alte greutăţi, cu mingi
medicinale şi cu exerciţii acrobatice. Programul cuprindea 12
exerciţii din categoriile menţionate, împărţite pe 3 grupe a 4 exerciţii
în următoare ordine: exerciţiu cu haltera, exerciţiu cu mingea
medicinală, exerciţiu cu greutăţi –exceptând haltera-, exerciţiu
acrobatic. Se efectuau exerciţiile din prima grupă de 4, apoi din
următoarele, cu o pauză de 2-3 min de la un exerciţiu la altul şi cu o
pauză de 3-5 min între grupe. Încărcătura era aleasă astfel încât să
poată fi realizate 6 repetări, încercându-se în lecţiile următoare să
crească nr. de repetări la 12, fără a modifica încărcătura şi cu
efectuarea acestora cu o viteză de repetiţie specifică ramurii de sport
pentru care se face pregătirea –de exemplu aruncarea discului sau a
ciocanului-. După efectuarea exerciţiilor cu 12 repetări, se
suplimenta în etapele următoare încărcătura pentru a executa tot 6
repetări, apoi se ajungea datorită adaptării iar până la 12 etc.
Varianta actuală -Alexe N./1993- propune tot 3 grupe de
exerciţii: cu haltera, mingea medicinală şi acrobatice-salturi şi
rostogoliri-, care sunt în concordanţă cu structura tehnică a probei
respective. Pentru fiecare grupă sunt 3 exerciţii, adică 9 în total.
Parcurgerea celor 9 exerciţii se face în ordinea programată şi se
repetă acest ciclu de 3 ori, cu intensităţi care cresc progresiv de la
75% pentru primul ciclu de 9 exerciţii, la 85% pentru al doilea şi la
95% pentru ultimul. Pauzele între exerciţii sunt de 2-3 minute, iar
între ciclurile de 9 exerciţii sunt de 3-5 minute. Sunt utilizate 3-6
repetări şi un număr de 1-9 serii la fiecare exerciţiu. Exemple de
exerciţii executate din cele 3 grupe:
- semigenuflexiuni cu haltera, împins din culcat, smuls fără fandare.
- aruncarea mingii medicinale cu două braţe înapoi peste cap,
împingerea mingii medicinale de la umăr cu braţul stîng spre înainte,
împingerea mingii medicinale de la umăr cu braţul drept spre înainte.
- sărituri în lungime legate, sărituri cu aterizare pe ladă combinate cu
sărituri în adâncime, sărituri în adâncime legate cu despridere pe
verticală şi aterizare pe diferite obiecte.

4. Metoda pliometrică - a fost cunoscută iniţial sub numele de

antrenament cu sărituri şi presupune cuplarea rapidă a contracţiilor
excentrice/cedare cu cele concentrice/învingere, acţiune care
conduce la scurtarea fazei de amortizare, necesară pentru absorbţia
şocurilor. Acest ciclu întindere-scurtare se numeşte şi reflex miotatic
de întindere şi se bazează pe capacitatea unui muşchi de a se
contracta mai puternic după o întindere prealabilă.
152
 Cometti G./1997 -citat de Raţă G., Raţă B.C./2006- descrie 3
procedee de abordare a pliometriei, în funcţie de tipologia şi
dificultatea săriturilor folosite:
- Pliometria simplă, bazată pe exerciţii accesibile şi cu impact redus:
pas săltat şi pas sărit, combinaţii de paşi săltaţi şi paşi săriţi, sărituri
la coardă, sărituri cu paşi mici, sărituri pe, peste sau de pe obstacole
mai mici de 30-35cm, desprinderi uşoare de pe unul sau ambele
picioare.
- Pliometria înaltă, care utilizează săriturile în adâncime, -executate
de pe suprafeţe ce pot atinge sau depăşi puţin 100cm- este foarte
eficientă dar şi riscantă, exercitând cele mai puternice tensiuni
musculare -superioare săriturilor orizontale sau antrenamentului cu
încărcătură-, mai ales dacă aterizarea este urmată imediat de
executarea unei desprinderi pe verticală/contrasăritură. Din acest
motiv nu se recomandă decât după o pregătire solidă prin sărituri
mai accesibile şi după o dezvoltare susţinută a forţei segmentelor
implicate în efort. Se consideră că posibilitatea de a executa
semigenuflexiuni cu încărcături duble faţă de greutatea corporală
este un indicator favorabil. Efectuarea săriturilor în adâncime de la
înălţimi de 80-100 cm conduce la încărcări ale articulaţiilor
gleznelor cu valori de 6-8 mai mari decât greutatea corporală.
Obiectele de pe care şi pe care se realizează sărituri sunt
diverse: ladă de gimnastică cu înălţime ajustată, scări, bănci, cuburi
etc şi vor fi amplasate şi distanţate astfel încât să permită sărituri
succesive, adică legarea fazei de aterizare la o săritură în adâncime
cu o nouă desprindere şi aterizare pe un obiect. Înălţimea optimă de
cădere este individualizată şi ea permite fiecărui subiect să atingă
valoarea maximă la desprindere după o aterizare, în educaţia fizică
şcolară valorile fiind mult mai reduse, conform nivelului de pregătire
şi caracteristicilor etapei de vârstă. Verchoşanschi I./1988
recomandă maxim 40 sărituri/lecţie de antrenament, menţionând că
valorile optime ale înălţimii de cădere sunt de 110 cm pentru efecte
asupra forţei dinamice maxime şi 80 cm pentru dezvoltarea vitezei
maxime.
- Pliometria cu îngreuiere, solicită suplimentar organismul în cadrul
săriturilor, prin utilizarea diferitelor încărcături: sticle cu nisip,
gantere uşoare, bara de halteră, veste cu plumb. Alţi autori nu
recomandă această variantă, considerând că îmbunătăţeşte forţa, dar
scade reactivitatea sistemului neuromuscular şi manifestarea
explozivă a mişcării.

153
 Din combinarea pliometriei cu celelalte tipuri de contracţii
elementare şi folosirea variabilă a diferitelor încărcături rezultă
pliometria mixtă. Exemple de două, respectiv trei combinaţii ale
pliometriei cu celelalte forme: pliometric-concentric, pliometric-
excentric, pliometric-izometric, concentric-pliometric-excentric,
izometric-pliometric-concentric, excentric-pliometric-izometric.

C. Metode de dezvoltare a forţei în regim de rezistenţă – facilitează

capacitatea de manifestare a forţei musculare timp îndelungat, la
parametrii ceruţi de specificul fiecărei activităţi, prin realizarea
unui număr superior de repetări efectuate în tempouri mai reduse.

1. Metoda lucrului în circuit: este utilizat frecvent în lecţia de

educaţia fizică datorită influenţelor variabile care pot fi exercitate
prin aplicarea sa. Elaborat de englezii Morgan şi Adamson/1959
care l-au numit circuit training, a fost iniţial utilizat pentru
dezvoltarea forţei şi rezistenţei şi solicitarea puternică a aparatelor
cardiovascular şi respirator. În antrenamentul sportiv corespunde
fazei de adaptare anatomică-debutul pregătirii-, având ca obiective
dezvoltarea echilibrată a grupelor musculare, realizarea unui raport
optim între agonişti-antagonişti-, dezvoltarea aparatului ligamentar
şi articular. Actualmente are efecte extrem de diversificate în
privinţa aptitudinilor motrice şi combinaţiilor pe care le poate
dezvolta, printr-o programare corespunzătoare a efortului:
rezistenţă, forţă-viteză, rezistenţă-viteză, rezistenţă-forţă, sau poate
fi utilizat pentru consolidarea deprinderilor motrice. Necesită
împărţirea colectivului pe grupe omogene de elevi, egale cu
numărul de staţii/ateliere/exerciţii care vor fi parcurse, toate
grupele trecând cel puţin o dată la fiecare staţie. Utilizarea
circuitului pentru dezvoltarea forţei necesită respectarea regulilor
bazate pe alternanţă: alternanţa grupelor musculare solicitate, a
poziţiilor de lucru, a efortului cu pauza, a exerciţiilor simple cu
cele complexe, a îngreuierilor ridicate cu cele mai slabe de la o
staţie la alta. Locul staţiilor, durata şi tipul circuitului, exerciţiile
utilizate, numărul de repetări şi intensitatea individualizată a
efortului sunt programate dinainte. Se recomandă ca baza
materială (obiectele utilizate ca îngreuiere, materialele şi
instalaţiile necesare) să fie în număr suficient, pentru a permite
lucrul simultan la acelaşi atelier-staţie, evitând astfel aglomerarea
şi timpii morţi. Permite înregistrarea unor densităţi motrice şi
funcţionale ridicate în temele în care este folosit.
154
 Clasificarea circuitelor – după Mitra G., Mogoş A./1977:
- După numărul de exerciţii care-l compun:
scurt- include 4-5 exerciţii
mediu- include 6-8 exerciţii
lung- include 9-12 exerciţii
- După gradul de solicitare:
uşor- încărcătura nu depăşeşte 10-20% din posibilităţile maxime
mediu- încărcătura nu este între 30-40% din posibilităţile maxime
greu- încărcătura depăşeşte 50% din posibilităţile maxime
- După formele de lucru:
de durată –fără pauze între ateliere- cu efecte dominante asupra rezistenţei.
cu intervale –cu pauze-, care are 2 variante. Cea intensivă caracterizată de
solicitări puternice, frecvenţă mare de lucru/timp alocat, încărcături ridicate
de 40-50% din posibilităţile maxime, fiind folosit prioritar în antrenamentul
sportiv şi doar la clasele mari în educaţia fizică şcolară. Cea extensivă se
bazează pe solicitări mai reduse decât precedenta, pauzele sunt incomplete,
mai reduse, egale sau mai mari decît timpul de efort, fiind indicată pentru
orele de educaţie fizică. Exemple: 20 sec efort- 25 sec pauză, 30 sec efort-
25 sec pauză, 30 sec efort- 30 sec pauză etc.
Exemplu de circuit uşor format din 5 staţii: 1) culcat facial cu
palmele sprijinite pe banca de gimnastică – flotări; 2) din atârnat, ridicarea
şi coborârea picioarelor cu genunchii îndoiţi; 3) din culcat facial cu fixarea
călcâielor de partener, ridicarea trunchiului în extensie cu braţele oblic sus;
4) pe perechi faţă în faţă (din stând) – pase cu două mâini sau cu o mână
(minge medicinală mică); 5) din ghemuit, săritură pe verticală cu extensie şi
revenire în ghemuit. (25”-lucru; 40”-pauză activă; frecvenţa execuţiilor este
individuală).
cu repetări - utilizat pentru pregătirea halterofililor, cu solicitări mari care
oscilează între 60-100% din posibilităţile individuale, număr redus de staţii
şi pauze mai mari decît variantele precedente.
Individualizarea efortului se poate face pe mai multe căi:
1. Prin încadrarea în timpul de lucru şi pauzele stabilite anterior, dar fiecare
îşi dozează efortul în funcţie de posibilităţi (frecvenţa mişcărilor – numărul
de repetări).
2. Fiecare elev modifică timpul de lucru şi durata pauzelor în funcţie de
posibilităţi pentru a efectua un număr impus de repetări (situaţie greu de
acceptat în lecţia de educaţie fizică, unde sunt abordate cel puţin două teme
de lecţie).
Pentru stabilirea corectă a dozării efortului este necesară testarea elevilor
individual, la nivelul fiecărei staţii (exerciţiul executat) şi determinarea
performanţei maxime (număr maxim de repetări la momentul respectiv).
155
Ulterior, rezultatul obţinut se împarte la 2 sau 4 şi se adaugă o normă de
creştere (rată) de la o lecţie la alta, crescând astfel solicitarea de la o etapă la
alta. Creşterea poate fi progresivă sau fluctuantă în funcţie de răspunsul
elevilor la dozarea nouă:
nr . max
+1; nr . max +2; nr . max +3; ..... nr . max +1,etc
2 2 2 2
Importantă este retestarea elevilor când se observă adaptarea organismului
la solicitările impuse pentru a determina un nou număr maxim de repetări şi
a modifica rata de creştere
Se consideră că pauzele mici sunt între 0-30", cele medii 30"-45",
cele lungi 45"-60" pentru lecţia de educaţie fizică. Pentru reluarea
circuitului (dacă timpul alocat permite), pauzele de 90"-120" nu asigură
refacerea completă, cele de 2'-4' oferă o refacere totală. Dacă timpul este
mărit (pauza de 4'-7'), se poate instala şi supracompensarea.
Pauzele între staţii sunt mai mari-duble faţă de valoare efortului-
când se dezvoltă forţa în combinaţie cu viteza prin lucrul cu frecvenţe
maximale –10-20 sec-, pentru că sistemul nervos reclamă o excitabilitate
optimă şi refacerea trebuie să fie pe măsură. Dacă circuitul se repetă, între
aceste repetări intervalul de repaus va asigura refacerea completă. În cazul
forţei în regim de rezistenţă (prioritar dezvoltată prin această metodă),
intensitatea oscilează între 30-60%, cu valori mai mari când domină forţa şi
sunt repetări mai puţine, iar dacă rezistenţa este dominantă, încărcătura
scade şi creşte numărul de repetări. Pauzele pot fi stabilite între 45-90 sec
între staţii şi 2-4 min între circuite.
Dinamizarea efortului se face luând în calcul timpul necesar
efectuării numărului de repetări fixat cu frecvenţă maximă pentru fiecare
exerciţiu, numit normă minimă de timp. Cum în acest caz gradul de
solicitare este de 100% (frecvenţa este maximă), pe baza acestei norme
minime de timp se va calcula norma individuală optimă de timp, ţinând cont
că nu sunt recomandate eforturile maximale, ci cele medii şi cel mult
submaximale. Formula este:
normamin.de.timp
Norma individuală optimă de timp = x100%
int.efortului.optim
Exemplu: pentru un elev ce efectuează un număr maxim impus de repetări
în 10' (deci norma minimă de timp), la o intensitate a efortului dorită a fi de
10
75%, avem: x100% = 13 secunde. Deci norma optimă de timp pentru
75
intensitatea de 75% este de 13 secunde, putându-se astfel calcula normele
dorite pentru alte intensităţi.

156
2. Metoda culturistică/Metoda eforturilor segmentare/Metoda body-
building – cele 3 denumiri sunt sinonime şi definesc metoda de
realizare a hipertrofiei musculare care conduce la o creştere de
masă musculară activă, cu influenţe favorabile asupra combinaţiei
forţă-rezistenţă. Activitatea se bazează pe executarea a 6-9
exerciţii, cu 6-12 repetări şi 4-6-9 serii pentru fiecare exerciţiu.
După o încălzire cu încărcături mai reduse –sub 50%- se trece la
stabilirea încărcăturilor -50-80% pentru sporturile dominate de
rezistenţă şi 65-85% pentru cele dominate de forţă- astfel încât
acestea să permită întîi execuţii de 6 repetări iar după adaptare se
ajunge la 12 repetări, când se va creşte încărcătura pentru a realiza
tot 6 repetări. Hipertrofia este rezultatul stimulării metabolismului
proteic prin activitatea musculară realizată până la instalarea
senzaţiei de epuizare pentru ultimele repetări, la toate seriile
executate. Încărcăturile folosite nu permit sincronizarea fibrelor
musculare ca în cazul eforturilor maximale, acestea fiind stimulate
alternativ. Eforturile nu au un caracter exploziv, viteza de execuţie
fiind lentă spre medie, pentru a menţine durata contracţiei şi
solicitarea musculară mai mult timp. Numărul de
antrenamente/săptămână poate varia în funcţie de obiective şi
nivelul de pregătire: 3-6, lucrîndu-se grupele musculare deficitare
în prima parte şi alternând grupele de la o lecţie la alta -2-3 grupe
pentru avansaţi, 4-5 grupe pentru începători-, pentru a permite
refacerea.

3. Metodele de conversie la rezistenţă musculară – prezentate de

Bompa T./2001, stabilesc 4 combinaţii distincte dintre forţă şi
viteză, în funcţie de raportul variabil dintre acestea întâlnit în
diferite ramuri de sport, cu cât durata eforturilor specifice este mai
crescută, forţa intervenind mai puţin în comparaţie cu rezistenţa.
Puterea–rezistenţa este de fapt combinaţia forţă explozivă-
rezistenţă şi permite prestarea eforturilor scurte şi intense în mod
repetat, fără modificarea tempourilor crescute de lucru din
săriturile repetate, sprinturi, aruncări, lovituri la tenis etc.
Dezvoltarea acestei combinaţii impune 15-30 repetări legate ale
acţiunilor respective, executate rapid la o încărcătură de 50-70%
cu acumulare de lactat şi un interval de odihnă de 5-7 min pentru
a asigura refacerea între serii. Sunt programate 2-3 exerciţii în 2-4
serii, efortul fiind întrerupt dacă scade viteza de execuţie.
Rezistenţa musculară de scurtă durată – este importantă în
probele sau momentele de efort care se încadrează între 30sec-
157
 2min: 400m plat din atletism, 100m înot, vârfuri de efort din
jocurile sportive. Dezvoltarea presupune eforturi anaerobe
lactacide cuprinse între 30-60sec, la încărcături de 50-60% din
posibilităţile maxime. Sunt utilizate 3-6 exerciţii executate cu
viteză medie spre superioară, în 2-6 serii, cu o pauză de restabilire
incompletă de 60-90sec.
Rezistenţa musculară de durată medie - susţine prestarea
eforturilor în probe sau activităţi care se încadrează între 2-5 min:
alergările atletice de 800 şi 1500m, 400m înot, reprizele din box şi
arte marţiale, 1000m caiac-canoe etc. Pentru dezvoltarea acestei
combinaţii care implică efort mixt –anaerob şi aerob- poate fi
utilizat lucrul în circuit pentru sporturile aciclice pentru solicitarea
altrnativă a grupelor musculare sau antrenamentul pe intervale
pentru cele ciclice. Încărcăturile sunt de 40-50%, viteza de
execuţie moderată, durata activităţii de 1-2 minute permite câteva
zeci de repetări, pauzele de 2 min între serii şi 5 min între circuite
nu permit refacerea completă.
Rezistenţa musculară de lungă durată - facilitează prestarea
eforturilor cuprinse între 6-10 min şi chiar peste, sistemul aerob
fiind implicat prioritar în furnizarea energiei: schi fond, ciclism,
5000 sau 10000m atletism etc. Activitatea presupune încărcături
reduse de 30-40% sau chiar mai mici după opinia altor autori, care
permit peste o sută de repetări realizate cu viteză medie. Pot fi
programate 4-6 exerciţii, cu pauze scurte între ele sau chiar fără
pauză.

Priorităţi metodice privind educarea forţei în educaţia fizică şcolară:

-Este prioritară dezvoltarea forţei dinamice şi tonifierea marilor grupe
musculare la nivelul spatelui şi abdomenului, ce conferă o postură
corectă, contracţiile izotonice fiind mai accesibile, accelerând procesele
de refacere faţă de cele izometrice şi evitând accidentările.
- Sunt preferate exerciţiile cu încărcături mai reduse (mingi medicinale,
sticle cu nisip, gantere uşoare, greutatea propriului corp) iar cele bazate
pe rezistenţă externă şi încărcături mărite trebuie gradate individualizat.
Indiferent de mijloacele utilizate, înaintea începerii exerciţiilor de forţă,
musculatura şi articulaţiile vor fi prelucrate.

158
 METODA METODA
EFORTURILOR EFORTURILOR
SUPRAMAXIMALE/ IZOTONICE
CONTRACŢII MIJLOCII
EXCENTRICE
METODA
CONTRAREZISTENŢEI
METODA
EFORTURILOR
SUBMAXIMALE ŞI METODA
MAXIMALE POWER
TRAINING

METODA METODA
CONTRACŢIILOR PLIOMETRICĂ
IZOMETRICE

MAXIMALE COMBINAŢIEI
FORŢĂ-
VITEZĂ

METODOLOGIA
DEZVOLTĂRII
FORŢEI:

COMBINAŢIEI
FORŢĂ-
REZISTENŢĂ

METODA METODE DE
METODA
EFORTURILOR CONVERSIE
LUCRULUI ÎN
SEGMENTARE/ LA
CIRCUIT
CULTURISTICĂ REZISTENŢA
MUSCULARĂ
Fig. 26 Schema metodelor de dezvoltare a forţei

159
- În privinţa educării potenţialului de forţă la diferite etape de vârstă,
opiniile specialiştilor sunt divergente în multe situaţii. Până la 10 ani nu
sunt indicate încărcăturile superioare cu haltere care pot periclita
dezvoltarea normală a elevilor. Explozia hormonală oferă potenţial
crescut de îmbunătăţire a forţei, după 13 ani ea manifestându-se mai
puternic la băieţi decât la fete. În prima fază a etapei pubertare, valoarea
solicitărilor nu trebuie să depăşească 30% din greutatea corporală putând
ajunge la 14 ani la 75%. Odată cu maturizarea completă a organismului
se poate lucra cu încărcături ce ating sau chiar depăşesc masa corpului.
- Până la 11-12 ani, dezvoltarea forţei la băieţi şi fete este liniară, uneori
fetele putând prezenta valori superioare. În a doua parte a pubertăţii,
evoluţia este mai puternică la băieţi, putând depăşi 40% din valoarea
absolută. Dezvoltarea forţei maxime are loc în relaţie cu cea explozivă,
fiind condiţionată şi de coordonarea intra-şi intermusculară, importantă
în asimilarea şi valorificarea deprinderilor. Se observă cǎ are pusee de
creştere la trecerea din ciclul primar în gimnaziu, urmând o stagnare
relativă până la 13-14 ani când are loc un nou puseu de creştere (14-15
ani). Încărcăturile mărite pot fi utilizate cu succes după ce masa
musculară depăşeşte 40% din greutatea corporală (14-16 ani).
- Alternarea exerciţiilor de forţă cu cele de relaxare, cu mobilitate şi
supleţe, ce permit întinderea fibrelor musculare puternic contractate
anterior;
- În stabilirea dozării se ţine cont că fetele prezintă valori ale forţei cu
30% mai mici decât băieţii, din cauza ţesutului muscular mai slab
dezvoltat;
- Stabilirea exactă a grupelor musculare ce vor fi solicitate, evitându-se
solicitări la nivelul tuturor grupelor (excepţie face antrenamentul în
circuit);
- Evitarea solicitărilor pentru grupele prea puternice (cum este cazul
extensorilor genunchiului-cvadricepsul, în contrast cu flexorii
genunchiulu-popliteul-mai slab dezvoltat pentru că majoritatea
mişcărilor utilizate – alergări şi sărituri – conduc la dezvoltarea
extensorilor). Se insistă pe echilibrarea forţei agonişti-antagonişti la
nivelul articulaţiilor, pentru a asigura stabilitatea acestora;
- Alternarea exerciţiilor statice cu cele dinamice (la grupele de nivel mai
ridicat) pentru o eficienţă crescută;
- În primele lecţii din ciclul tematic nu vor fi utilizate intensităţi crescute
–viteză de execuţie, explozie a mişcării-, ci se va insista pe mişcări lente
şi controlate pentru a preveni rupturile de ligamente şi smulgerea de
tendoane. Efortul începe cu îngreuieri mici ce vor creşte gradual iar
numărul de repeţări se face în funcţie de sarcină şi obiectivul propus;
160
 - Se evită încărcăturile excesive ce conduc la afectarea aparatului osteo-
ligamentar şi folosirea exerciţiilor necunoscute sau insuficient stăpânite
pentru dezvoltarea grupelor musculare slabe.
- În utilizarea săriturilor şi a aruncărilor se va insista şi pe execuţii cu
segmentul mai puţin puternic -neîndemânatic-, anulând astfel posibile
dizarmonii în dezvoltarea grupelor musculare;
- Stabilirea tempourilor şi a intervalelor de refacere este ideal să fie
individualizată, chiar dacă este o acţiune mai complicată, eforturile de
forţă conducând rapid la epuizarea rezervelor energetice. Intensitatea
efortului se exprimă în procente din valorile maxime la momentul
respectiv şi este importană în stabilirea numărului de repetări şi a tipului
de forţă dezvoltat: >100%-supramaximală, 100%-maximală, 80-
95%mare, 50-80%-medie, 30-50%-mică.
- Dezvoltarea forţei nu constituie un scop în sine, această acţiune având
un rol în sprijinirea procesului de dezvoltare corporală armonioasă, de
tonifiere a musculaturii de postură, de prevenire a instalării atitudinilor
şi deficienţelor fizice la nivelul coloanei vertebrale sau altor segmente,
de dezvoltare a grupelor musculare implicate prioritar în executarea
tehnicii sportive pe diferite ramuri de sport. În lecţia de educaţie fizică
este plasată în ultima verigă tematică, datorită solicitărilor puternice
asupra sistemelor organismului.
- SNSE prevede cele mai multe probe de control pentru evaluarea acestei
aptitudini, diferenţiate pe segmente corporale şi cicluri de învăţământ, ca
teste care au stipulat un barem

6. APTITUDINEA MOTRICĂ
SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA –ELASTICITATEA
MUSCULARĂ ŞI MOBILITATEA ARTICULARĂ–

Definiţie:
“Mobilitatea exprimă capacitatea omului de a executa mişcările cu
amplitudine mare. Amplitudinea maximă este deci etalonul mobilităţii” -
Harre. D./1973.
“Supleţea este definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua cu
amplitudine mare acţiunile motrice“ – Mitra G., Mogoş A./1977.
“Mobilitatea reprezintă capacitatea omului de a utiliza la maximum
potenţialul anatomic de locomoţie într-o articulaţie sau în ansamblul
articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu
amplitudine mare“ – Alexe N./1993.
“Capacitatea de a executa cu uşurinţă o mişcare amplă este cunoscută sub
denumirea de mobilitate sau uneori de flexibilitate“ – Bompa T./2001.
161
 Din definiţiile prezentate rezultă că denumirea acestei aptitudini este
variabilă de la un autor la altul, elementul comun al acestor interpretări fiind
dat de caracteristica definitorie a supleţei sau flexibilităţii, adică
amplitudinea crescută a mişcărilor. Termenii prezentaţi sunt consideraţi a fi
sinonimi, iar diferenţele de abordare ţin de structurile implicate în realizarea
mişcărilor cu amplitudine mare: calitatea structurală şi tipul articulaţiilor
implicate în efort reflectă mobilitatea, iar capacitatea musculaturii,
tendoanelor şi ligamentelor solicitate de a se întinde reflectă elasticitatea.
Din acest motiv termenii de supleţe sau flexibilitate sunt mai cuprinzători,
incluzând ambele elemente.
Locul supleţei în sistemul aptitudinilor motrice este încă
interpretabil. Sunt autori care o includ în cadrul aptitudinilor coordinative,
aspect explicabil prin relaţia optimă care ar trebui să existe între
coordonarea activităţii musculaturii agoniste cu cele antagoniste, pentru
eficientizarea mişcărilor. Alţi autori îi alocă un rol aparte, diferenţiat de cele
condiţionale şi coordinative, fiind abordată în acest caz ca o capacitate de tip
complementar care favorizează manifestarea şi valorificarea celorlalte
aptitudini motrice – Ardelean Roman M., citat de Stan Z./2009.
Valorile sale sunt exprimate în grade, dacă se determină la nivelul
articulaţiei cu goniometrul, sau centimetri, dacă se determină prin măsurarea
unor puncte de reper cu rigla. Nivelul ridicat de manifestare a supleţei
permite executarea la parametri superiori a structurilor motrice specifice din
gimnastică, alergări de garduri, sărituri atletice, din gimnastică sau la
trambulină, aruncări, patinaj, schi, jocuri sportive, lupte, judo etc.
Flexibilitatea permite îmbunătăţirea performanţelor motrice. Un nivel limitat
în privinţa supleţei va avea efecte nefavorabile asupra motricităţii generale
pe multiple planuri:
- apariţia traumatismelor musculare şi ligamentare.
- scade calitatea, expresivitatea şi eficienţa execuţiei, va denatura tehnica de
execuţie corectă, datorită limitării mişcărilor.
- nu permite dezvoltarea şi nici valorificarea nivelului atins pentru celelalte
aptitudini motrice.
- scade randamentul în procesul de învăţare şi consolidare a deprinderilor,
prin lungirea etapelor de învăţare motrică, creşterea consumului energetic şi
apariţia oboselii.
Există şi situaţia opusă, de manifestare a mobilităţii peste limitele
care favorizează o amplitudine optimă a mişcărilor. În acest caz se poate
vorbi de o laxitate articulară, generată de accidente –entorse, luxaţii- care
conduc la alungirea şi slăbirea exagerată a ligamentelor sau la leziuni ale
capsulei articulare, cu efecte negative asupra stabilităţii articulaţiei
respective.
162
Factorii care condiţionează manifestarea supleţei : sunt extrem de
diversificaţi, ţinând de calitatea aparatului osteo-ligamentar şi muscular,
calitatea proceselor de coordonare, temperatura internă a muşchiului şi cea
externă a aerului, nivelul celorlalte aptitudini motrice, starea psihică şi
gradul de oboseală, vârstă şi sex, intervalul orar etc.
1. Tipologia articulaţiilor – Cele cu 3 grade de libertate de tip diartroze
sferoide sunt cele mai mobile. Exemplu: cea scapulo-humerală, cea
coxo-femurală şi cea a pumnului permit mişcări pe un număr mai
mare de direcţii şi traiectorii faţă de cele de la nivelul cotului sau de
la nivelul genunchiului. La nivelul coloanei vertebrale s-a constatat o
mobilitate mai redusă în zona toracală, prin rigiditatea sporită
generată de inserţia costală şi ligamentele mai tari, care asigură
legătura dintre apofizele vertebrale superioare. Dezvoltarea supleţei
la nivelul coloanei vertebrale presupune intervenţia asupra
elementelor ligamentare şi în special asupra musculaturii.
2. Calitatea aparatului muscular - Capacitatea musculaturii de a se
întinde –adică de a se relaxa şi alungi- este determinată de tonusul
muscular şi de irigarea cu sânge a grupelor musculare implicate în
efort. Hipertonia musculară generată de stres, temperatura externă
scăzută sau afecţiunile neurologice limitează posibilităţile de
întindere şi conduce la scăderea amplitudinii mişcărilor. S-a
constatat că hipertrofia musculară, cu efecte directe favorabile
asupra forţei nu are influenţe negative asupra elasticităţii fibrelor
musculare, fiind recomandată chiar alternarea exerciţiilor de forţă
cu cele de supleţe.
3. Calitatea proceselor de coordonare – Este determinată de
capacitatea SNC de a determina contracţii puternice ale musculaturii
agoniste, cumulat cu relaxarea şi elasticitatea musculaturii
antagoniste. Amplitudinea limitată a mişcărilor este cauzată de cele
mai multe ori de incapacitatea relaxării antagoniştilor, care opun
astfel o rezistenţă ridicată, conducând la consum energetic superior
şi secundar de forţa musculară prea slabă a agoniştilor.
4. Temperatura musculară şi temperatura mediului - O încălzire
corespunzătoare prin efort a musculaturii va conduce la
intensificarea circulaţiei în zonele vizat, cu efecte favorabile asupra
manifestării supleţei. Încălzirea musculaturii până la 400 C conduce
la o îmbunătăţire a supleţei cu 20%, iar scăderea temperaturii
musculare la 18 0 C o afectează cu 10-20% - Wear/1963, citat de
Bompa T./2001. Creşterea irigării cu sânge a fibrelor musculare
conduce deci la îmbunătăţirea elasticităţii acestora, aspect confirmat
163
 de valorile superioare ale supleţei înregistrate după încălzirea
muşchilor prin baie fierbinte sau prin efort fizic, comparativ cu
valorile înregistrate fără încălzire - Zaţiorski V.M./1980.
5. Intervalul orar/Ritmul circadian – Studiile efectuate au demonstrat
că valori superioare se obţin în a doua parte a dimineţii –intervalul
10-11- şi după amiaza –intervalul 16-17-. Dimineaţa devreme şi
noaptea sunt înregistrate cele mai reduse valori – Ozolin/1972, Harre
D./1973.
6. Vârsta şi sexul – Dezvoltarea supleţei la vârste mici are efecte
favorabile, ratarea acestei perioade conducând la regrese ulterioare.
Studiile au confirmat că valorile superioare pot fi atinse la 15-16 ani,
iar pentru anumite articulaţii şi mai târziu. - Mitra G., Mogoş
A./1977. Datorită faptului că la copii ţesutul muscular, articulaţiile,
ligamentele şi tendoanele nu s-au maturizat, aceştia prezintă valori
mai bune decât adulţii. Valori superioare înregistrează şi fetele
comparativ cu băieţii, atât datorită densităţii mai reduse a ţesuturilor,
cât şi predilecţiei de a se axa pe tipologia exerciţiilor care vizeză
supleţea.
7. Starea psihică şi gradul de oboseală – Stările depresive,
incapacitatea de a controla emoţiile negative, oboseala musculară şi
psihică accentuată sunt factori frenatori ai manifestării supleţei.
Eforturile extenuante scad reactivitatea musculaturii şi capacitatea de
coordonare neuro-musculară, limitând valoarea amplitudinii
mişcărilor.
Formele de manifestare a supleţei/mobilităţii: sunt clasificate de
majoritatea autorilor după două criterii distincte:
În funcţie de specificitatea activităţii motrice:
- mobilitate generală – presupune solicitări la nivelul întregului aparat
articular, facilitând executarea unui bagaj complex de mişcări cu
amplitudine crescută.
- mobilitate specială – presupune solicitări doar la nivelul articulaţiilor care
se implică în efectuarea tehnicii specifice ramurii de sport. Exemplu:
mobilitatea specifică jucătorilor de handbal, gimnaştilor, aruncătorilor de
disc, tenismenilor, acrobaţilor de circ etc. În fiecare caz sunt solicitate
prioritar anumite articulaţii şi grupe musculare.

În funcţie de factorii care realizează mişcarea:

- mobilitate activă - mişcările sunt exclusiv rezultatul propriilor contracţii
musculare, fără intervenţia factorilor externi. Este determinată de
potenţialul de contracţie al musculatorii agoniste şi de capacitatea de

164
relaxare şi întindere a musculaturii frenatoare/antagoniste. La rândul ei este
de două tipuri:
• Mobilitate activă dinamică – permite atingerea maximului de
amplitudine a mişcării prin repetarea acestora, fără menţinerea
poziţiei la atingerea valorii maximale. Exemplu: balansări, pendulări,
mişcări efectuate cu arcuire, în care amplitudinea creşte gradat de la
o repetare la alta.
• Mobilitate activă statică – presupune acţiunea de menţinere a unor
poziţii care permit atingerea amplitudinii maxime, musculatura fiind
tensionată fără a produce mişcare. Exemplu: menţinerea pe 10-15
sec a poziţiei de fandare laterală sau fandare înainte, a trunchiului în
extensie la scară fixă etc.
- mobilitate pasivă – presupune depăşirea limitelor atinse prin metoda
activă datorită intervenţiei forţelor externe (acţiunea partenerului, propria
greutate corporală, diferite aparate) care permit atingerea acestor valori
superioare. Exemplu: amplificarea amplitudinii mişcării la cumpăna pe un
picior de către partener, deplasarea diferitelor segmente cu ajutorul
scripeţilor în kinetoterapie etc. Este determinată de capacitatea de relaxare şi
întindere a antagoniştilor, iar diferenţa dintre mobilitatea pasivă şi cea activă
la nivelul aceleiaşi articulaţii poartă numele de rezervă de mobilitate.

Metodele de dezvoltare a supleţei – sunt prezentate de literatura de

specialitate următoarele căi de dezvoltare a supleţei, care pot fi utilizate şi
combinat:
1. Metoda activă dinamică: mişcările sunt generate de contracţia
musculaturii agoniste, dublate de întinderea antagoniştilor. Este
importantă pentru activităţile care presupun acţiuni realizate cu
viteză ridicată: în sprinturi, jocuri sportive, gimnastică, lupte etc.
Prezintă 3 procedee distincte:
- Viteza de execuţie poate fi lentă şi bine controlată, iar la atingerea
amplitudinii maxime se poate realiza şi menţinerea poziţiei
respective.
- Acţiunile pot fi realizate repetitiv, mărind progresiv cursa mişcării şi
viteza de execuţie, ca în cazul balansărilor sau arcuirilor.
- Mişcările pot fi realizate exploziv/balistic, dacă musculatura este
puternic tensionată/întinsă, anterior momentului de contracţie.
2. Metoda pasivă: solicită intervenţia forţelor externe care să genereze
mişcarea: partener, kinetoterapeut, propria greutate sau greutatea
unor segmente, instalaţii şi echipamente speciale. Se pot utiliza şi
tehnicile de automanipulare, când anumite segmente ale unei
persoane sunt folosite pentru a produce deplasarea altor segmente,
165
 fără ca musculatura agonistă a ultimelor să fie solicitată: de exemplu
manipularea membrelor inferioare cu ajutorul mâinilor pentru a
accentua întinderea. Aceste acţiuni conduc la întinderea
antagoniştilor şi la atingerea limitelor individuale de amplitudine,
fără ca muşchii agonişti să participe la declanşarea mişcărilor.
3. Metoda statică/stretching: denumirea vine din limba engleză: to
stretch/a întinde, stretching/întindere. Presupune utilizarea unor
exerciţii care să permită întinderea progresivă a musculaturii prin
menţinerea anumitor segmente într-o poziţie pe un interval de timp
de câteva secunde. Prezintă avantajul accesibilităţii şi usurinţei în
învăţarea şi aplicarea exerciţiilor, absenţei de contraindicaţii pentru
persoanele sănătoase, nu necesită bază materială sofisticată,
rezultatele favorabile sunt sesizabile după primele antrenamente.
Principale atribute, avantaje şi indicaţii în folosirea acestei metode
sunt următoarele:
- Folosirea sa este mai eficientă dacă este precedat de o încălzire
progresivă dinamică corespunzătoare a musculaturii, evitându-se
mişcările executate brusc, care pot leza fibrele musculare,
ligamentele şi tendoanele. Efectele sunt limitate dacă temperatura
musculaturii este redusă.
- Execuţiile presupun viteză de întindere lentă şi concentrare mentală,
pentru atingerea valorilor de amplitudine dorită. Întinderea lentă a
fibrelor musculare va preveni tendinţa fiziologică reflexă a acestora
de a se opune alungirii realizată brusc, printr-o contracţie –reflex de
întindere musculară-. Menţinerea în aceste poziţii se face pe
intervale medii de 15-30 sec, cu intervale mai scurte de 10-15 sec.
pentru copii şi vârstnici. Importantă este relaxarea musculaturii
tensionate anterior. Persoanele lipsite de antrenament au nevoie de
mai mult timp de menţinere a poziţiilor respective, decât cele cu un
nivel superior de flexibilitate.
- Stretchingul în antrenamentul sportiv presupune combinarea unor
regimuri de lucru distincte: contracţie izometrică maximală a
musculaturii interesate timp de 6 sec, relaxare musculară pe 3-4sec,
întinderea musculară lentă până la limita de durere suportabilă pe
20-30sec – Anderson B. citat de Mârza D./2012.
- Atingerea unor valori ridicate de flexibilitate prin stretching permite
adaptarea la diferite unghiuri articulare, fără afectarea integrităţii
ţesuturilor periarticulare. Stretchingul reduce riscul producerii de
accidentări, tensiunile şi durerile musculare post efort, accelerează
procesele recuperatorii, previne instalarea febrei musculare prin

166
 accelerarea proceselor de eliminare a lactatului şi toxinelor,
stimulează producerea de lichid sinovial.
- Utilizarea acestei metode conduce şi alte efecte pozitive decât cele
adresate supleţei: menţine parametri forţei şi masa musculară timp
îndelungat, chiar în lipsa antrenamentelor de forţă, optimizează
capacitatea de conştientizare a corpului, induce relaxarea fizică,
accelerează refacerea în cazul leziunilor de tip rupturi sau intinderi
musculare şi ligamentare, tendinite.
- Necesită folosirea unor poziţii de lucru stabile şi comode, implică un
control înalt al respiraţiei care trebuie să fie uniformă şi liniştită, iar
frecvenţa respiratorie corelată cu intensitatea exerciţiului.
- Aplicarea sa necesită individualizare, solicitări zilnice adresate
iniţial agoniştilor şi apoi antagoniştilor, eliminarea arcuirilor pentru
poziţiile de amplitudine maximă.

METODA METODA
ACTIVĂ PASIVĂ

METODELE DE
DEZVOLTARE A
FLEXIBILITĂŢII

METODA METODA
STATICĂ COMBINATĂ

Fig. 26 Schema metodelor de dezvoltare a flexibilităţii

Priorităţi metodice privind educarea supleţei în educaţia fizică şcolară:

- Exerciţiile de supleţe trebuie precedate de o bună încălzire a musculaturii
şi articulaţiilor în vederea evitării accidentărilor -rupturi sau întinderi
musculare şi ligamentare, smulgeri de tendoane, tendinite, leziuni ale
capsulei articulare-, după veriga de pregătire a organismului pentru efort.
Plasarea lor se face în momentul de influenţare selectivă a aparatului

167
locomotor –veriga a treia, cu 6-8-10 exerciţii- dar pot constitui şi teme de
lecţie distincte.
- Prelucrarea grupelor musculare şi a articulaţiilor poate fi realizată în
mod general sau special pentru acele segmente implicate prioritar în
rezolvarea ulterioară a temelor de lecţie din: gimnastică, sărituri, aruncări,
procedee tehnice din jocuri sportive, alte aptitudini motrice etc. Este indicată
cunoaşterea structurilor executate şi individualizarea efortului în privinţa
vitezei de execuţie şi amplitudinii mişcărilor, evitându-se execuţiile
dinamice explozive/bruşte pentru primele repetări.
- Se va evita lucrul pentru optimizarea supleţei la finalul activităţilor
caracterizate de eforturi puternice şi suprasolicitare, efectele fiind în acest
caz lipsite de eficienţă. Literatura de specialitate menţionează însă
posibilitatea intercalării acestora printre exerciţiile cu dominantă a forţei sau
rezistenţei, iar metoda stretching poate fi utilizată pentru îndeplinirea
obiectivelor caracteristice finalului activităţilor motrice.
- Atingerea unor valori superioare ale supleţei presupune preocupări zilnice
şi chiar două antrenamente pe zi, prin activităţi continuate şi materializate în
activitatea independentă. Chiar după atingerea amplitudinii maxime dorite
se insistă pe continuarea antrenamentelor vizând flexibilitatea, insistând pe
menţinerea amplitudinii chiar cu un număr mai redus de repetări, această
aptitudine putând regresa extrem de rapid, dacă nu există continuitate.
- Stabilirea numărului de repetări pentru fiecare exerciţiu se face astfel
încât amplitudinea mişcărilor să crească progresiv de la o repetare la alta,
până la atingerea acelor valori care sunt percepute ca disconfort/uşoară
durere. Limita superioară trebuie forţată uşor de la o serie la alta sau de la
un antrenament la altul pentru a exista progres. Apariţia durerilor puternice
după finalizarea efortului constituie un indicator al forţării exagerate a
amplitudinii. Sarmeev citat de Alexe N./1993 propune în antrenamentul
sportiv un număr de repetări în funcţie de importanţa articulaţiilor
solicitate: 90-100 pentru coloana vertebrală, 60-70 pentru articulaţia coxo-
femurală, 50-60 pentru articulaţia scapulo-humerală, 20-30 pentru alte
articulaţii. Harre D./1973 recomandă lucrul în mai multe serii de 10-15
repetări, cu pauze ce presupun exerciţii de relaxare.
- Se va ţine cont că supleţea scade odată cu înaintarea în vârstă şi creşterea
taliei. Elevi ciclului primar înregistrează valori superioare ale mobilităţii la
nivelul articulaţiilor principale, atingând cote superioare în intervalul 8-9
ani, existând premise favorabile pentru optimizarea acesteia - Hahn E./1996.
Tulburările specifice etapei pubertare atrag probleme în privinţa manifestării
valorilor supleţei, datorate necorelării puseului de creştere în înălţime cu
dezvoltarea musculară şi ligamentară, care este mai slabă şi afectează
elasticitatea musculaturii. Sunt contraindicate acum suprasolicitarea
168
articulaţiilor şi în special a coloanei vertebrale, dar supleţea costituie o
prioritate a acestei etape de vârstă, pentru că ulterior ameliorările sunt
dificile - Zaţiorski.V.M., citat de Raţă G., Raţă B.C./2006.
- Este recomandată alternarea, diversificarea şi combinarea tipologiei
exerciţiilor -active dinamice sau statice, pasive-. Exemple: exerciţii libere
bazate pe mişcări de rotaţie internă sau externă, circumducţie, flexie-
extensie, abducţie-adducţie executate cu viteză variabilă, exerciţii bazate pe
pendulare, cu arcuire , exerciţii cu obiecte gen minge medicinală sau
bastoane care permit tensionarea suplimentară şi localizarea mişcării,
exerciţii active cu partener, exerciţii la aparate gen scară fixă, exerciţii
acrobatice gen rostogoliri, podul, exerciţii statice ce presupun menţinerea
poziţiilor câteva secunde gen cumpănă, sfoară, fandare, exerciţii pasive cu
ajutorul partenerului, exerciţii de relaxare a musculaturii tensionate.

169
170
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. TEORIA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI

SPORTULUI CA DISCIPLINĂ
ȘTIINȚIFICĂ .................................................... 3

1. T.E.F.S. – DISCIPLINA CU CEL MAI RIDICAT GRAD DE

GENERALIZARE ȘI ORIENTARE A
ACTIVITĂȚII TEORETICE ȘI PRACTICE DIN
DOMENIUL PRACTICĂRII EXERCIȚIILOR
FIZICE .............................................................. 3
2. IZVOARELE T.E.F.S. .............................................................. 5
3. PROBLEME VIZATE DE T.E.F.S. .......................................... 6
4. LOCUL ȘI ROLUL T.E.F.S. ÎN SISTEMUL DE
DISCIPLINE ȘTIINȚIFICE ..................................................... 7
5.

CAPITOLUL 2. CONCEPTELE FUNDAMENTALE

ALE TEORIEI EDUCAȚIEI
FIZICE ȘI SPORTULUI ...................................... 9

1. MIȘCAREA SAU MOTRICITATEA OMULUI .................... 9

2. EDUCAȚIE FIZICĂ ................................................................. 10
3. ANTRENAMENTUL SPORTIV ............................................. 14
4. SPORTUL ................................................................................. 16
5. CREȘTEREA FIZICĂ/DEZVOLTAREA FIZICĂ .................. 19
6. CAPACITATEA MOTRICĂ .................................................... 23
7. CULTURA FIZICĂ .................................................................. 24
8. PREGĂTIREA FIZICĂ/CONDIȚIA FIZICĂ .......................... 26
9. PROBA, RAMURA, DISCIPLINA SPORTIVĂ,
KINETOTERAPIA ................................................................... 27

171
CAPITOLUL 3. EDUCAȚIA FIZICĂ ȘI SPORTUL 28
CA ACTIVITĂȚI SOCIALE ...............................

1. IDEALUL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI .................. 28

2. FUNCȚIILE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ............... 31
3. OBIECTIVELE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI .......... 41

CAPITOLUL 4. SISTEMUL DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI

SPORT ÎN ROMÂNIA ......................................... 46

1. COMPONENTELE SISTEMULUI DE EDUCAȚIE FIZICĂ

ȘI SPORT .................................................................................. 46
2. CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMELOR DE
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT ............................................... 49
3. CONSTITUIREA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI PE PLAN
INTERN .................................................................................... 52
4. TRĂSĂTURILE DEFINITORII/CARACTERISTICILE
SPECIFICE SISTEMULUI NAȚIONAL DE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT .................................................................... 53
5. PRINCIPIILE ORGANIZATORICE/TEZELE
FUNDAMENTALE ALE SISTEMULUI DE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT..................................................................... 54
6. SUBSISTEMELE EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ...... 55

CAPITOLUL 5. SISTEMUL MIJLOACELOR

CARACTERISTICE ACTIVITĂȚILOR
MOTRICE............................................................ 57

1. FACTORII NATURALI DE CĂLIRE ..................................... 57

2. CONDIȚIILE IGIENICE .......................................................... 59
3. MATERIALELE, INSTALAȚIILE ȘI APARATELE DE
SPECIALITATE ....................................................................... 60
4. MIJLOACELE CARE ASIGURĂ REFACEREA 61
CAPACITĂȚII DE EFORT ......................................................
5. EXERCIȚIUL FIZIC ................................................................ 61

172
CAPITOLUL 6. DEPRINDERILE ȘI PRICEPERILE
MOTRICE............................................................. 69

1. CARACTERISTICILE DEPRINDERILOR MOTRICE .......... 69

2. FACTORII CARE CONDIȚIONEAZĂ FORMAREA
DEPRINDERILOR MOTRICE ................................................ 72
3. CLASIFICAREA/TIPOLOGIA DEPRINDERILOR
MOTRICE ................................................................................. 80
4. PRICEPERILE MOTRICE ....................................................... 82
5. OBIȘNUINȚELE ...................................................................... 85

CAPITOLUL 7. CUNOȘTINȚELE DE SPECIALITATE ........... 87

CAPITOLUL 8. CALITĂȚILE MOTRICE/APTITUDINILE

MOTRICE ............................................................ 89

1. GENERALITĂȚI ...................................................................... 89
2. APTITUDINEA MOTRICĂ VITEZĂ ..................................... 93
3. APTITUDINEA MOTRICĂ
COORDONAREA/CAPACITĂȚILE COORDINATIVE ....... 106
4. APTITUDINEA MOTRICĂ REZISTENȚA ............................ 118
5. APTITUDINEA MOTRICĂ FORȚA ....................................... 137
6. APTITUDINEA MOTRICĂ
SUPLEȚEA/FLEXIBILTIATEA-ELASTICITATEA
MUSCULARĂ ȘI MOBILITATEA ARTICULARĂ .............. 161

BIBLIOGRAFIE ............................................................................. 175

173
174
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu V. Teoria educaţiei fizice şi sportului. Constanţa: Exponto,

1999. 274 p
2. Alexe N. ş.a. Antrenamentul sportiv modern. Bucureşti: Editis, 1993.
530 p.
3. Apostol I. Ergofiziologie. Iaşi: Universitatea Al.I.Cuza, 1998. p. 17-
32.
4. Ardelean T. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice.
Bucureşti: IEFS, 1982. 186 p.
5. Badiu T. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului (Conţinuturi
ştiinţifice de specialitate şi didactica educaţiei fizice şcolare pentru
concursul de ocupare a posturilor şi examenele de definitivat şi
gradul II). Galaţi: Mongabit, 2001. 138 p
6. Baroga L. Educarea calităţilor motrice combinate. Bucureşti: Sport-
Turism, 1984. 422 p.
7. Bompa T.O. Dezvoltarea calităţilor biomotrice (periodizarea).
Bucureşti: Exponto, 2001. 282 p.
8. Bota A. Kinesiologie. Bucureşti: Didactică şi pedagogică 2007, pp.
62-63, 318-320
9. Bota C. Ergofiziologie. Bucureşti: Globus, 2000. p. 6-343
10. Cârstea G. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti:
Universul, 1993. 350 p.
11. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice. –
Bucureşti: Sport-Turism, 1981; p. 21-79
12. Dragnea A. Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice.
Bucureşti: ANEFS, 1991. 295 p.
13. Dragnea A., Bota A. Teoria activităţilor motrice. Bucureşti:
Didactică şi Pedagogică, 1999. 264 p
14. Dragnea A. ş.a. Educaţie fizică şi sport (teorie şi metodică).
Bucureşti: FEST, 2006. 300 p.
15. Dragnea A., Teodorescu Mate S. Teoria sportului. Bucureşti: FEST,
2002. 610 p.
16. Epuran M., Marolicaru M. Metodologia cercetǎrii activitǎţilor
corporale. Cluj Napoca: Risoprint, 2002. 170 p.
17. Firea E. Metodica educaţiei fizice şcolare. Bucureşti: I.E.F.S., 1984.
535 p
18. Ionescu A. Creşterea somato-funcţională a tinerei generaţii corelată
cu dezvoltarea calităţilor fizice. În: Manifestări ştiinţifice, Bucureşti,
1989, nr. 2., p. 58-73.
175
19. M.T.S., M.C.T., M.I. Studiu comparativ al potenţialului biomotric al
elevilor din clasele 5-8 la a treia ediţie a evaluării. Bucureşti:
Centrul de cercetări pentru probleme de sport, 1994. 279p
20. Matveev L. P., Novikov A. D. Teoria şi metodica educaţiei fizice.
Bucureşti: Sport- Turism, 1980. 420 p.
21. Mitra Gh., Mogoş Al. Dezvoltarea calităţilor motrice. Bucureşti:
Sport-Turism, 1977. 227 p.
22. Niculescu I. I. Evaluare motrică şi somatică funcţională. Craiova:
Universitaria, 2006. 190 p.
23. Raţă G., Raţă B.C. Aptitudinile în activitatea motrică. Bacău:
EduSoft, 2006. 318 p.
24. Scarlat E., Scarlat M.B. Educaţie fizică şi sport. Manual pentru
învăţământul gimnazial. Bucureşti: E.D.P., 2002. 528 p.
25. Tibacu V. Circuitul în lecţia de educaţie fizică. Bucureşti: Sport-
Turism, 1974. 294 p.
26. Todea S.Fl. Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti: Fundaţia
România de Mâine, 2001. p. 17-126.
27. Tudor V., Crişan I. D. Forţa aptitudine motrică. Bucureşti: Bren,
2007. 148 p.
28. Weineck J. Biologie du sport. Paris: Vigot, 1993. p. 81–96.
29. http://www.cmcrossroads.com/bradapp/docs/rec/stretching/stretchin
g_3.html#SEC19
30. http://www.scribd.com/doc/22573497/TEORIA-
EDUCA%C5%A2IEI-FIZICE-%C5%9EI-SPORTULUI
31. http://www.fefsoradea.ro/PDF/curs/Hantiu/curs_tmefs.pdf
32. http://www.e-referate.ro/referate/Supletea_si_elasticitatea2005-03-
18.html
33. http://referat.clopotel.ro/Supletea_si_elasticitatea-11272.html
34. http://www.izokinetica.ro/index.php/2008031822/Blog/Stretching.ht
ml
35. http://www.doctor.info.ro/exercitii_de_stretching.html
36. http://www.sfatulmedicului.ro/Sanatate-prin-
sport/stretchingul_1573
37. http://www.getfit.ro/antrenament/stretching/stretching.html
38. http://cadredidactice.ub.ro/marzadoina/files/2012/12/curs-bazele-
generale-ale-kinetoterapiei-ifr.pdf
39. http://www.scribd.com/doc/22573497/TEORIA-
EDUCA%C5%A2IEI-FIZICE-%C5%9EI-SPORTULUI
40. http://uefiscdi.gov.ro/Public/cat/568/FINANTARE-CDI.html
176
41. http://www.usefs.md/PDF/Cursuri%20electronice/TMEF/Teoria%2
0si%20metodica%20educatiei%20fizice%28Lectia7%29.pdf
42. http://www.scrigroup.com/didactica-pedagogie/Lectiile-de-educatie-
fizica51525.php
43. http://www.scritube.com/timp-liber/sport/Efortul-sportiv-efortul-
fizic-65895.php
44. http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/EFORTUL-IN-
ANTRENAMENTUL-SPORT76.php
45. http://atimures.ro/wp-content/uploads/2012/09/Luminita-Chiutu-
Fiziologia-respiratiei-schimburile-gazoase.pdf

177