THE LUCIFER EFFECT

PHILIP ZIMBARDO

,, Ce determină comportamentul uman? Ce determină gândul şi acţiunea

umană? Ce ne face pe unii dintre noi să avem vieţi morale, oneste, în timp ce alţii
alunecă spre imoralitate şi crimă? Ceea ce credem despre natura umană se bazează
pe presupunerea că determinările interioare ne ghidează pe căile bune şi pe cele
rele?Acordăm suficientă atenţie determinanţilor exteriori ai
gândurilor,sentimentelor şi acţiunilor noastre? în ce măsură suntem creaturiale
situaţiei, ale momentului, ale mulţimii? Există vreun lucru pecare alţii l-au făcut, dar
pe care dumneavoastră nu veţi putea finiciodată constrânşi să-l faceţi?

Philip Zimbardo, renumitul exepert în psihologie socială, ne răspunde la aceste

întrebări în cartea sa ,, Efectul Lucifer “. Cartea are la bază unul dintre cele mai
controversate experimente sociale cunoscut sub numele de ,, Stanford Prison
Experiment “ realizat în 1971. Scopul acestuia a fost cercetarea comportamentului
uman în anumite contexte, ținând cont de diferiți factori și dacă acesta poate duce la
dezumanizarea individului moral, obișnuit. Acest experiment a fost finanțat de către
Oficiul American Naval de Cercetare, sub forma unei anchete cu privire la cauzele de
conflict dintre gardienii militari și prizonieri.
Mai întâi, ce este efectul Lucifer? Autorul ne oferă o primă definiție generalizată a
acestuia în primele pagini ale cărții : ,, Este vorba despre mai multe lucruri diferite,
dar legate între ele. Inițial, este povestea transformării cosmice a îngerului preferat a
lui Dumnezeu, Lucifer, adică ,, Steaua dimineții “, în Satana, diavolul, pentru că a
comis păcatele gemene: al nesupunerii față de Dumnezeu și al mândriei. Dumnezeu,
conform vechilor scripturi, a fost cel care a creat iadul ca pe un spațiu care să-i
cuprindă pe toți îngerii căzuți și pe acei oameni care vor ceda tentațiilor lor. “
Această puternică transformare este ceea ce a reușit să creeze pentru Philip Zimbardo
contextul investigațiilor cu privire la transformarea omului obișnuit, bun, într-un
făptaș al răului. Fiecare individ are un determinism, orice acțiune umană este
influențată/determinată de un lanț de evenimente și circumstanțe anterioare sau
actuale. Autorul consideră că sistemul ierarhic si autoritatea sunt cele care generează
răul în societate ( ,, Răul înseamnă exercitarea puterii. Unde este puterea? Puterea este
în sistem. “). Prin sistemul juridic, politic, economic și cultural care modelează
individul, acesta va raspunde solicitărilor investit cu autoritate din partea unor
instituții sau a unor superiori pe linie ierarhică și va putea comite acte de cruzime de
care în mod normal nu ar fi capabil. Astfel, obediența față de autoritate și
conformitatea necritică față de normele grupului fac posibilă transformarea
individului într-o persoană crudă.
Studiile de psihologie socială din prezenta carte, pleacă de la un celebru
experiment realizat în 1971, despre care am amintit mai sus. Însă, nu a fost primul
experiment în acest sens. Anul 1961 este marcat de celebrul experiment ,,
Experimentul Milgram “ care demonstrează de asemenea că prin autoritatea ierarhică
o persoană morală poate fi dezumanizată, transformată într-o persoană capabilă să
comită acte de cruzime. Acest experiment a pornit de la dorința autorului acestuia
Stanley Miligram de la Universitatea Yale, de a-și explica cum a fost posibil
holocaustul. Astfel că, în noul experiment din 1971, Philip Zimbardo la Universitatea
Stanford demonstrează același lucru.
Plecând de la exemplele oferite de istorie precum cercetarea sa inovatoare în
domeniu, creatorul experimentului Stanford detaliază modul în care forțele
situaționale și dinamica grupurilor pot avea consecințe deosebite în ceea ce privește
ființa umană. Aruncând lumină asupra cauzelor acestei metamorfoze tulburătoare și
explicând modalitățile prin care indivizii pot rezista tentației răului, Zimbardo face
posibilă înțelegerea unui larg spectru de fenomene, de la abuzurile și manipulările
corporatiste până la torturarea prizonierilor de la Abu Ghraib și genocidul organizat.
Acesta chiar afirmă în prezentarea scurtei istorii asupra situaților de degradare a
umanității că studenţii care au jucat roluri de gardieni şi de deţinuţi în experimentul
dintr-o închisoare falsă, efectuat la Universitatea Stan-ford în vara anului 1971, au
fost imaginea în oglindă a gardie-nilor de la închisoarea reală din Irak, în 2003.

În următoarele rânduri, Zimbardo începe să relateze cum s-a desfășurat

experimentul Stanford, urmărind evoluția situației. Într-o primă fază a avut loc
alegerea candidaților. Au fost aleși douăzeci și patru de studenți din șaptezeci și cinci
(toți de sex masculin), care își asumau rolurile atribuite aleatoriu de prizonieri și
gardieni într-o închisoare simulată, situată la subsolul clădirii de psihologie „Jordan
Hall” a Universității Stanford. Participanții au fost recrutați explicându-li-se că vor
participa la o simulare de închisoare, pe o perioadă de două săptămâni. Nu a existat un
criteriu în ceea ce privește atribuirea rolurilor. Metoda de alegere a fost aceea a
aruncării banului:,, cap “ desemna gardienii, iar ,, pajură “ deținuții. Pentru
amenajarea spațiului au fost chemați voluntarii gardieni pentru a se familiariza cu
locul și a reuși să se simtă pe ,, teritoriul lor “. Dintre cei 75 de participanți la selecție,
Zimbardo și echipa sa au selectat 24 de bărbați pe care i-au considerat cei mai stabil
psihic și sănătoși. Aceștia au fost cu predominare caucazieni și de clasă
socială mijlocie. Grupul a fost ales intenționat pentru a-i exclude pe cei cu probleme
psihice, penale și medicale. Toți au fost de acord să participe pentru o perioadă de 7
până la 14 zile și au primit ca plată 15 dolari pe zi fiecare. Deși au fost dubii cu privire
la faptul că studenții ar putea să nu atingă așteptările lui Zimbardo, nefăcând nimic pe
perioada voluntariatului, câștigând bani ușor, el nu a fost de aceiași părere.
Participanții nu cunoșteau multe detalii, ci doar că într-o anume dimineață de
duminică va începe voluntariatul. Aceștia urmau să afle că acesta consta în arestarea
lor încă de la domiciliu.

După arestarea acestora, au loc procedurile corespunzătoare: luarea amprentelor,

fotografierea și chestionarea deținuților, citirea regulamentului, etc. Voluntarii
deținuți trebuie să respecte anumite reguli (17), din care cea mai importantă o
reprezintă ultima, și anume: nesupunerea la oricare dintre regulile de mai sus duce la
pedepsire. Pe parcursul experimentului, li s-au aplicat procese psihologice care au
puterea de a determina transformarea omului bun în unul rău: depersonalizarea,
obediența față de autoritate, umilința. Deținuților li s-a dat un număr. Nu aveau voie
să își folosească numele și nici să discute despre situația lor ca fiind un experiment
sau o simulare. Atât ei, cât și gardienii aveau uniforma corespunzătoare pentru ca
totul să fie cât mai aproape de realitate. Gardienii nu aveau reguli stricte. Aveau
libertatea de a face ce își doreau, însă Zimbardo a specificat să nu îi abuzeze fizic.
Participanții, în special gardienii încep să își intre surprinzător de bine în roluri, deși
deținuții încă chicotesc și consideră într-o oarecare măsură o glumă ce se întâmplă.
Zimbardo privește din spatele unei ferestre mici și acoperite întreg procesul care este
filmat. Celulele nu au camere video, însă au microfoane, ceea ce permite celor din
spatele experimentului să asculte conversațiile acestora ( participanții neștiind acest
lucru ). La finalul zilei, voluntarii gardieni primesc indicații pentru următoarea zi.
 La început este prezentă cruzimea arbitrară a gardienilor, iar Zimbardo se întreabă
în ce direcție o poate lua. Oare când merg acasă reflectează asupra a ceea ce s-a
întâmplat, se simt rușinați și decid să fie mai indulgenți? Sau această agresiune
verbală se va transforma în una fizică? Dar deținuții? Când va avea loc primul act de
rebeliune? Când unul din ei va dori să se retragă din acest experiment? Autorul
experimentului analizează cu mult interes situația și schimbările subtile dintre turele
de zi și de noapte.

Prima zi a fost relativ lipsită de evenimente. În cea de-a a doua zi prizonierii din
prima celulă au blocat ușa celulei lor cu păturile lor, au scos capacele de stocare,
refuzând să iasă la instrucțiunile gardienilor. Gărzile de la alte schimburi s-au oferit
voluntari să lucreze ore suplimentare, în scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. Au
atacat ulterior deținuții cu stingătoare de incendiu, fără a fi supravegheați de
personalul de cercetare. Considerând că supravegherea a nouă prizonieri cu doar trei
paznici pe schimb ar fi fost prea dificilă, unul dintre paznici a sugerat să se folosească
tactici psihologice pentru îi controla pe aceștia. Gărzile au creat o "celulă privilegiu",
în care deținuții care nu au fost implicați în revoltă să fie tratați cu recompense
speciale: cum ar fi mese de calitate superioară. Deținuții "privilegiați" au ales să nu
mănânce masa, în scopul de a rămâne solidari cu amicii lor deținuți.

Dându-și seama că situația a devenit instabilă, Zimbardo a decis înființarea unui

comitet de plângeri. Astfel că directorul a anunțat prin difuzor că deținuții puteau
desemna 3 membri pentru formarea comitetului. Acest comitet urma să prezinte
autorului experimentului lista de încălcări ale contractului. Lista include : abuzul fizic
și verbal al gardienilor, mâncarea nu este adecvată, doresc returnarea a diferitor
lucruri de uz personal (ex: ochelari, medicamente), vor mai mult de o singură seară de
vizită și câțiva doresc un serviciu religios.

După numai 36 de ore, unul din deținuți a început să se comporte ca un "nebun",

așa după cum a descris Zimbardo: "# 8612, apoi a început să înnebunească, să țipe, să
înjure, să meargă într-o furie care părea scăpată de sub control. A durat ceva timp
până când am devenit convins că el suferea cu adevărat și a trebuit să-l eliberăm."

Zimbardo chiar a luat legătura cu un fost deținut, Carlo, care a petrecut 17 ani în
închisoarea San Quentin. Acesta intervine în experiment, nu doar prin indicații și
relatări despre viața din spatele gratiilor, ci și atunci când unul din prizonieri se plânge
de diferitele abuzuri ale voluntarilor gardieni. Carlo îi explică realitatea dură care are
loc în adevăratele închisori, revoltat de plângerea voluntarului deținut.

Paznicii au forțat prizonierii să repete numerele lor alocate, în scopul de a întări

ideea că acesta era noua lor identitate. Gărzile i-au hărțuit pe prizonieri cu
numărătoarea și i-au pedepsit fizic dacă aceștia greșeau. Condițiile sanitare erau în
declin rapid, deținuții fiind obligați să urineze și să defecheze în găleți de salubritate,
pe care nu îi lăsa să le golească ca pedeapsă. Au fost eliminate saltelele, prizonierii
dormind pe ciment. Unii deținuți au fost forțați să se dezbrace ca o metodă de
degradare. Mulți paznici au devenit tot mai cruzi dar experimentul a continuat.
Cercetătorii au raportat că aproximativ o treime dintre gardieni au prezentat tendințe
sadice autentice. Majoritatea gardienilor s-au supărat pentru că experimentul a fost
încheiat după doar 6 zile.

În a patra zi, unii dintre gardieni au declarat că au auzit un zvon că deținutul

eliberat a avut de gând să se întoarcă la prietenii săi, să îi elibereze pe cei rămași.
Zimbardo și gardienii au demontat închisoarea și s-au mutat pe un alt etaj al clădirii.
Zimbardo a așteptat la subsol, în cazul în care deținutul eliberat va apărea, și a
planificat să-i spună acestuia că experimentul a luat sfârșit. Prizonierul nu s-a mai
întors, iar închisoarea a fost reconstruită.

Participanții s-au adaptat la rolurile lor dincolo de așteptările lui Zimbardo.

Gardienii aplicau măsuri autoritare pentru ca, în cele din urmă, să supună prizonierii
la tortură psihologică. Mulți dintre prizonieri au acceptat în mod pasiv abuzul
psihologic, dar au fost ușor hărțuiți de către alți deținuți, care încercau să-i împiedice
pe gardieni. Unii au declarat că ar accepta "eliberarea", chiar dacă aceasta ar însemna
confiscarea plăților. Cererile lor de eliberare condiționată au fost toate negate.
Zimbardo a argumentat că nu au avut nici un motiv de continuare a participării la
experiment după ce au pierdut toate compensațiile monetare, dar, au făcut-o, pentru că
ei își luau foarte în serios identitățile de prizonieri.

Prizonierul nr. 416, un nou admis, un stand-by prizonier, și-a exprimat

îngrijorarea față de tratamentul a celorlalți deținuți. Gardienii au răspuns cu și mai
mult abuz. Când deținutul a refuzat să mănânce cârnați, spunând că era în greva
foamei, gardienii l-au limitat la "izolare", într-un dulap închis: "gardienii apoi i-au
instruit pe ceilalți prizonieri să lovească cu pumnul în mod repetat în ușă în timp ce
strigau la 416." Gardienii au declarat că va fi eliberat din detenție solitară doar în
cazul în care toți prizonierii vor renunța la pături și vor dormi pe saltele dezvelite.
Numai un singur prizonier a fost de acord.

Experimentul a luat sfârșit după doar 6 zile, escaladarea conflictelor determinând

acest lucru. Doi prizioneri au renunțat chiar de la începutul experimentului. Philip
Zimbardo a ajuns la concluzia că violența și setea de putere sunt în natura noastră
umană. Cei care sunt puși în funcție de putere ajung, în mod natural, să abuzeze de
acea putere și să o exercite în mod tiranic asupra celorlalți. Mai mult de atât,
persoanele lipsite de putere devin supuse, temătoare și pot chiar să înnebunească.
Așadar, gardienii, aflați într-o poziție superioară au început să abuzeze de această
putere, dar și din cauza plictiselii, abuzul asupra deținuților a devenit o nouă ocupație.
Prizonierii au devenit obedienți, iar starea lor psihică s-a înrăutățit foarte repede. Ceea
ce este și mai uimitor este chiar faptul că atât unii, cât și alții au început să aibă
atitudinile tipice ale unor gardieni/deținuți adevărați.

Psihologul american a dovedit astfel că persoane sănătoase mintal, în circumstanțe

deosebite pot deveni agresivi /agresive. Mediul joacă un rol esențial în
comportamentul uman. Se pare că experimentul, după ani de zile, nu a avut influențe
negative asupra vieții participanților. Acesta se datorează faptului că li s-a explicat că
erau doar martori, participatori la un experiment. Cei selectați ar fi fost perfect
sănătoși mintal, iar experimentul a avut loc într-o locație sigură, astfel încât după ce
subiecții au predat uniformele aceștia s-au întors la o viața normală. Cercetătorii i-au
asigurat că nu trebuie să aibă sentimente de remușcare sau de rușine.

Experimentul Stanford l-a afectat profund chiar și pe Zimbardo care în calitate de

administrator a permis abuzului să continue.

“Experimentul Stanford […] transmite un mesaj pe care nu vrem să îl acceptăm:

cei mai mulţi dintre noi suferim transformări semnificative de caracter atunci când
suntem prinşi în creuzetul forţelor sociale. Ceea ce ne imaginăm că am face atunci
când suntem în afara creuzetului s-ar putea să nu semene cu ceea ce devenim şi ceea
ce suntem capabili să facem după ce intrăm în el”.

NUME ȘI PRENUME :

DISCIPLINA: SOCIOLOG