Dragă jurnalule,

„Nu există nici plante rele, nici oameni răi. Există doar proști cultivatori.” (Victor Hugo)
În sfera umanității, obișnuim să ne raportam la noile începuturi. Acum sunt in clasa a IX-a .Ce
repede trec anii! Parcă ieri eram un piticot de clasa pregătitoare ce pășea alături de mama, timid, în curtea
școlii ce avea să-mi devină a doua casă pentru nouă ani. Acel ieri avea să însemne începutul poveștii mele,
a matricei care avea să îmi definească viziunea despre lume și viață.
Era toamnă și nucile abia începuseră a cădea din copaci. În drum spre școală am adunat două .Cu nucile în
buzunar, am ieșit pentru prima dată în curtea școlii. Una am strivit-o sub picior si am mâncat-o .Dar cu a
doua aveam un alt plan: s-o plantez între gardul școlii și un pom a cărui frunze, destul de late îmi va face
plăcută șederea. M-am strecurat cu grijă și am îndesat-o bine în pământ. Nu am povestit nimănui de cele
întâmplate, nici măcar prietenului meu cel mai bun .Mă simțeam așa de important purtând acest secret. Am
urmărit cu îngrijorare cum iarna și-a depus, rând pe rând, straturile fine de zăpadă, destul de reci și uimitor de
sclipitoare pentru noul învățăcel. Mă îngrijoram că frigul va doborî mica fărâmă de viață.
Primăvara mi-a renăscut speranța în suflet, că totuși voi reuși să am cel mai interesant prieten din
școală: un nuc. Abia la sfârșitul primăverii am putut să văd primele semne de viața: două frunzulițe fragede.
Și acum simt emoția și bucuria acelor clipe de neuitat. Următoarea toamnă era deja de două palme, iar după
un an, îmi ajungea până la brâu. De multe ori în acest timp m-am oprit și i-am povestit multe din întâmplările
prin care am trecut. Aproape de fiecare dată îmi aducea aminte și îmi dovedea că timpul se măsoară altfel în
lumea lui.
După un scurt timp m-a depășit în înălțime, îl salutam pe furiș când veneam de la școală, iar dacă mă
nimeream să fiu singur chiar mergeam la el și îi ziceam cate ceva, iar alteori povesteam cu el despre ce mi s-a
mai întâmplat la școală.
Îi spuneam frumoasele întâmplări petrecute in ultimele zile. În ultima luna de gimnaziu am observat
un copil din clasa a XII-a care dorea să deseneze ceva pe trunchiul copacului. Nu m-am putut abține, de
aceeea am fugit către el și l-am certat deoarece, dorea să îmi rănească copacul. În timpul care mi-a rămas am
avut grijă de el și l-am udat aproape în fiecare zi.
În ultima zi din clasa a VIII-a știam că-mi va fi greu, pentru că din acel moment nu aveam să mai fiu
vreodată atât de aproape de copacul care crescuse odată cu mine.
Într-un moment de pauză, când toată lumea era ocupată cu semnarea albumelor și scrierea unor
mesaje de duh, care pe mine nu mă prea încălzeau, m-am furișat în curte. Am vrut să-i spun prietenului meu
pentru ultima dată tot ce am pe suflet, să-mi iau rămas bun, să-i spun că-mi pare rău că nu-l voi mai vedea și
că va trebui să-l las singur. Am ajuns în fața copacului. O lacrimă s-a prelins pe obrazul meu, dar nu am
putut să-i spun nimic din toate, eram copleșit.
Deodată un copil de vreo șapte anișori, să fi fost în clasa pregătitoare, a zbughit-o de după copac. M-a
șocat apariția lui, dar el s-a oprit lângă mine și a început să-mi vorbească. Mi-a spus că îl cheamă Matei și m-
a întrebat de ce m-am oprit în fața copacului său. Am aflat atunci că nucul devenise locul de întâlnire și de
joacă al celor mici și că preferau să meargă acolo în pauze pentru că oferea răcoare.
 M-am bucurat să știu că între timp copacul meu devenise copacul școlii, al altor copii, care poate ca și
mine îi spuneau ce au pățit. Mă leagă de el atâtea amintiri! Sunt mândru de așa prieten căruia am putut să îi
spun toate supărările mele și toate frustrările acumulate din cauza unor proști cultivatori.