Despre Rugăciune

Preda Teodor, anul I –master, Doctrină și cultură creștină

Rugăciunea ca foc
Povestit-a avva Petru, ucenicului lui Avva Isaia: Spunea părintele meu: „Cu bărbăție să
îndreptezi ceea ce necesită îndreptare. Numai din curăție se poate aduce rugăciune adevărată
lui Dumnezeu”.
Bătrânul sfânt, vorbind despre rugăciune, are în vedere starea noastră, pentru că
rugăciunea este viziunea noastră despre Dumnezeu. Omul care nu este curățit de păcat, omul
împătimit nu se poate ruga curat. În rugăciune lui se vor reflecta neputințele sale duhovnicești.
Bătrânul pune drept condiție principală pentru curăția rugăciunii îndreptarea vieții și lupta cu
păcatul.
Cum este rugăcăciunea noastra? Este așa cum suntem noi în prezent. Singura cale este
pocăința. Nu visele, nu imaginațiile despre minuni, prooroci, ci purtarea cu smerenie a propriei
cruci, acceptarea cu smerenie a voii lui Dumnezeu – nu numai lucrurile pline de bucurie, ci și pe
cele dureroase și triste din viața noastră.
Cum să învățăm să ne rugăm? Desigur că trebuie să repetăm cu atenție și cu evlavie
cuvintele rugăciunilor. Dar dacă trăim neglijent, dacă ne îndreptățim și nu luptăm cu păcatul,
atunci rugăciunea va fi doar un sunet, doar niște cuvinte exterioare. Cu aceste cuvinte ne putem
mândri, considerând că suntem deja oameni duhovnicești. Dar atunci când ne adresăm lui
Dumnezeu și Îi deschidem inima noastră, se descoperă rănile noastre păcătoase și nu ne vedem
într-o mulțime, în spatele aproapelui nostru, ci înaintea lui Dumnezeu – așa cum suntem. Această
vedere a propriului păcat care a pătruns în poate poate tulbura și duce la descurajare.
Dacă trăiește în noi supărarea, nemulțumirea și cârtirea, atunci nici chiar noi înșine nu ne
vom auzi rugăciunea, cuvintele vor fi lipsite de viață. Sfinții Părinti spun: „Dă sânge și ia Duh”,
iar pentru a da sânge este nevoie de un efort în lupta cu păcatul. Întreaga noastră viață ar trebui să
devină o rugăciune, adică o năzuință către Dumnezeu. Este necesar ca faptele noastre și tot ceea
ce vedem în jurul nostru să se transfigureze și să vedem frumusețea lui Dumnezeu în aproapele
nostru. Dar pentru aceasta este necesar să învingem păcatul care ne separă, nesfâșie în bucățele și
ne face incapabili să ne vedem și să ne auzim unul pe celălalt.
Rugăciunea este un foc care ne curăță, de aceea să ne ostenim. Chiar dacă victoriile
noastre duhovnicești sunt mici, fie și o îndreptare mică ne dă un mare har. Chiar și o mică
mișcare a sufletului către aproapele, depășirea propriului eu îi poate descoperi inimii marea
dragoste a lui Dumnezeu.

Rugăciunea ca osteneala sufletului

Spus-a avva Porfirie, către ucenicul său: „Să împlinim neampărat slujirea noastră în
rugăciune, neascultând de lenea trupului care ne sugerează necesitatea de a-l odihni. Să ne
asemănăm lui Daniel care a hotărât mai degrabă să moară decât să părăsească pravila de
rugăciune pe care o săvârșea în fiecare zi”.
Bătrânul sfânt, vorbind despre rugăciunea, învață faptul că aceasta reprezintă o mare
osteneală a sufletului. Munca fizică cea mai grea este incomparabilă cu osteneala duhovnicească,
când luptăm pentru mintea și inima noastră. Această luptă are loc înlăuntrul nostru. Este
nevăzută, dar de rezultatul ei depinde viața noastră în Dumnezeu, care ar trebui să fie o mișcare
continuă a sufletului către Dumnezeu și prin Dumnezeu către aproapele nostru.
Rugăciunea nu este doar o stare încare omul simte bucurie, iar sufletul să se desfată.
Rugăciunea înseamnă silirea sinelui, este o permanentă osteneală lăuntrică și o luptă cu păcatul.
Păcatul se va împotrivi, păcatul îl va împiedica pe om să se roage. Dar omul este cel care trebuie
să reziste, căci cine este credincios în cele mici, este credincios și în cele mari.
Trupul omului este neputinciosși, dacă îi ascultăm oboseala și stările de durere, atunci
nise pare că după o zi grea de muncă, după toate neliniștile care îl epuizează pe om în această
lume, rugăciunea este o osteneală peste puterile omului. Dar tocmai ca omul să nu fie condus de
trup, nu trebuie să cada în deznădeje, ci să lupte pentru dobândirea linișirii.
Când omul face un efort, harul lui Dumnezeu îl ajută, îl întărește. Când nu avem milă de
noi înșine, atunci Domnul Însuși mângâie sufletul care năzuiește către Dumnezeu, în ciuda
tuturor neputințelor și bolilor sale. Puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune (II
Corinteni 12, 9). Iar pravila noastră de rugăciune este acea temelie pe care construim o relație
reală cu Dumnezeu. N-ar trebui să visăm la o rugăciune înaltă, contemplativă, la rugăciunea
inimii, ci să ne osteim permanent, să ne silim permanent să stăm înaintea lui Dumnezeu și să
absorbim în noi cuvintele rugăciunii celei pline de har.
Rugăciunea este legătura noastreă cu Cerul, cu Creatorul a toate, rugîciunea este armă
împotriva demonilor. „Biruiește pe vrăjmași cu numele lui Iisus – zice Sfântul Ioan Scărarul - ,
căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare”1. Astfel rugpciunea curățește mintea și inima.
Ceea ce se obține cu osteneală are un mare preț. Și rugăciunea, care îl îndeamnă pe om să
facă un efort, este valoroasă prin aceea că a fost câștigată în lupta cu păcatul și cu trupul
neputincios. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputinios (Matei 26, 41).
De aceea, omul nu trebuie să se descurajeze când face primii pași în viașa duhovnicească.
Trebuie să își amintească faptul că Dumnezeu vede râvna fiecăruia. Și faptul că trebuie ca omul
să facă un efort pentru a se ridica la rugăciune iară și iară, pentru a se ruga nu doar pentru sine, ci
și pentru aproapele său, dar și pentru acei oameni la care încă nu a ajuns credința, pentru care nu
are cine să mijlocească înaintea lui Dumnezeu.
Un părinte monah contemporan a rostit o pildă: „Iată un bloc uriaș cu multe etaje – acesta
doarme. Dar iată că într-un apartament arde o candelă și în liniște și pace răsună rugăciunea
sfântă. Prin această rugăciune se pot sfinți sute de apartamente, această rugăciune poate salva pe
cineva din nebunia în care se află trăind fără Dumnezeu”.
În concluzie, rugăciunea este o putere dătătoare de viață, o putere creatoare, rugăciunea
este viața omului care L-a aflat pe Dumnezeu și care vede sensul vieții sale în dragostea care
biruiește moartea.

1
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în col. „Filocalia”, vol. IX, trad., introduceri și note de pr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 255.