Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sfântul Efrem Sirul a fost Părintele Bisericii care a analizat căderea primilor
oameni în păcat şi consecinţele acestei căderi în modul cel mai amănunţit.
Numai după ce parcurgem interpretarea Sfântului din Comentariile sale la
Geneză înţelegem importanţa sumedeniei de aspecte ale căderii în păcat a
protopărinţilor Adam şi Eva, analizate de către Sfânt în cel mai mic detaliu, şi
putem să ne făurim o viziune foarte bine documentată şi apropiată de adevărul
Scripturii asupra realităţii păcatului adamic, asupra gravităţii acestui păcat şi
1/24
asupra consecinţelor pe care le-a atras asupra oamenilor. O astfel de înţelegere
a realităţii în care trăim, ca o consecinţă a realităţii acelei căderi, constituie
premisa unei adevărate angajări făcute în cunoştinţă de cauză şi cu asumarea
întregului comportament necesar pentru a ajunge pe calea cea strâmtă ce duce
către mântuire.
Ispitirea era aşadar necesară şi Sfântul Efrem pune în evidenţă iubirea lui
Dumnezeu pentru om arătată în actul acestei ispitiri. În primul rând, Dumnezeu
le-a dat o singură poruncă spre ascultare pentru a rămâne în viaţă şi a cărei
respectare contracara orice ispită. Ba chiar, după cum observă şi Sfântul,
porunca pusă lor înainte reprezenta şi o prevenire a faptului că va urma ispitirea.
Iar porunca era extrem de uşor de respectat – Sfântul spune că „cu greu trebuia
să fie numită poruncă”( C Gen L1, p. 30) – atâta vreme cât minima interdicţie,
un pom, era contracarată de maxima permisivitate, constând în miile de pomi
asemănători ai Raiului, printre care şi Pomul Vieţii, dimpreună cu toate cele de
pe pământ:
Aşadar, în acea stare primordială, darul cel mai mare, cel al nemuririi omului,
putea fi obţinut prin respectarea celei mai uşoare porunci posibile, poruncă ce
conţinea în sine cumva şi un avertisment despre o viitoare ispitire. Dar nu numai
porunca a fost extrem de uşoară, ci şi ispitirea care nu a avut în ea, după cum ne
spune Sfântul Efrem, nimic subtil şi era foarte uşor de contracarat. Într-adevăr,
Eva nu a fost ispitită de vreunul dintre animalele nobile create în dimineaţa
aceleiaşi zile, ci de şarpe, cel mai nesemnificativ şi respingător la înfăţişare
animal al zilei a 5-a, care nici măcar nu avea curajul să se uite în ochii ei:
„După cum am spus mai înainte, era nevoie de un ispititor. Totuşi, pentru
acest scop, lui Satan nu i s-a permis să trimită nici vreunul dintre îngeri,
nici vreunul dintre heruvimi sau serafimi. Nici lui Satan însuşi nu i s-a
permis să vină la Adam în grădină, nici în apariţie omenească, nici în
apariţie divină, aşa cum el a venit la Domnul nostru pe munte. Nici
Behemoth sau Leviatan, renumitele fiare gigantice, n-au venit, nici vreuna
din celelalte fiare, nici vreunul dintre animalele curate n-au venit, ca nu
cumva unul dintre ele să fie motivul pentru care Adam şi Eva să fi călcat
porunca. Mai degrabă un şarpe a fost lăsat să vină la ei care, deşi şiret, era
foarte vrednic de dispreţ şi hidos.
Şi când şarpele a venit, nu a făcut nici semne care să fie crezute, nici nu a
recurs la vreo scamatorie, ci a venit singur, umil, cu ochii în pământ fiindcă
nu era capabil să se uite la strălucirea celei pe care urma să o ispitească.
De frică, el nu s-a dus la Adam, ci a venit mai degrabă la Eva astfel încât să
o facă să mănânce mai repede din pomul din care i se poruncise să nu
mănânce.” (C Gen E1, II, 18, 1-2, p. 109-110)
Cel mai puternic argument în favoarea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de om în actul
ispitirii a fost, aşa cum a observat Sfântul Efrem, alegerea de către Creator a
momentului acestei ispitiri. Într-adevăr, dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu
pentru om cerea ca ispitirea să fie făcută în acel moment în care ispita să fie cea
mai mică posibilă. Dar care era acel moment? O logică elementară ne spune că
acel moment trebuia să fie un moment foarte apropiat de crearea Evei, ca
porunca să-i fie foarte proaspătă în minte. De aceeaşi părere este şi Sfântul
Efrem:
„Observând că o poruncă le-a fost dată perechii celor care urmau să fie
ispitiţi, era de aşteptat ca ispititorul să vină dintr-un moment în altul.” (C
Gen E1, II, 17, 2, p. 108)
3/24
În plus, Sfântul arată că, de vreme ce doar fusese creată, războiul Evei cu ispita
ce o reprezenta chiar pomul interzis era mult mai mic în acele momente în care,
privind la toate minunăţiile Raiului şi pământului, copacul interzis nu a fost cu
nimic mai ademenitor pentru ea decât miile de alţi copaci din care avea voie să
mănânce:
„Mai înainte ea nu gustase nimic din miile şi milioanele de pomi care îi erau
ei permişi.
Aşadar momentul ispitirii a fost ales cu grijă de către Dumnezeu ca ispita să fie
cel mai uşor posibil de învins: clipa ispitirii a fost aleasă imediat după creaţie ca
porunca proaspăt întipărită în mintea primilor oameni creaţi să lucreze favorabil
respingerii şarpelui prin însăşi prospeţimea ei, fără niciun impuls interior din
partea foamei sau curiozităţii lăuntrice de a compara gustul celorlaltor fructe cu
cele ale pomului interzis; locul ispitirii a fost în afara Raiului, ceva mai departe de
obiectul ispitei ca această depărtare, la care se asocia şi curiozitatea Evei de a
cunoaşte animalele despre care Adam doar ce-i povestise, să o determine cu
atât mai mult să ignore sfatul şarpelui şi să-şi continue liniştită drumul în afara
Raiului spre împlinirea propriei şi fireştii curiozităţi de a vedea frumuseţea acestor
vieţuitoare cărora le era stăpână; în fine, apariţia stranie şi intempestivă a
şarpelui vorbitor, graba anapoda şi prefăcătoria lui iniţială în ce priveşte
necunoaşterea conţinutului poruncii, necunoaştere care contrastează apoi cu
4/24
prefăcuta ştiinţă despre consecinţele încălcării poruncii pe care iniţial părea că nu
o cunoaşte, coroborate cu faptul că acela nu o privea în ochi în timp ce-i vorbea
spunându-i minciuni, erau suficiente semne că ea se confrunta cu o ispită care
contrasta puternic cu porunca lui Dumnezeu de al cărei adevăr Eva luase
cunoştinţă foarte clar şi faţă către faţă. Prin grija lui Dumnezeu, toţi aceşti factori
contribuiau din plin la respingerea sfatului dat de şarpe, care respingere, printr-o
luptă de o clipă, aşa cum ne încredinţează Sfântul Efrem într-o veritabilă
demonstraţie de teologie virtuală, ar fi atras asupra primilor oameni, prin
împlinirea dreptăţii, nu numai desfiinţarea poruncii ci şi darul nemuririi întru
bucuria unei vieţi paradisiace atât în Rai cât şi pe pământ, viaţă menţinută de
păstrarea necontenită a legăturii de iubire a omului pentru Creatorul său. Sfântul
Efrem arată că imediat după această extrem de uşoară ispitire, dacă ar fi fost
răbdată cu succes, s-ar fi desfiinţat de la sine interdicţia de a mânca din pomul
interzis, ca semn al maturităţii şi demnităţii comportamentului primilor oameni,
căci, odată înlăturată ispita prin ascultarea poruncii, porunca însăşi nu-şi mai
avea rostul de vreme ce dreptatea ar fi fost împlinită. Drept răsplată a victoriei lor
asupra ispitei, aceştia ar fi avut voie să guste din roadele Pomului Cunoaşterii, ca
semn al fixării cunoaşterii lor întru Dumnezeu, cunoaştere care ar fi sporit
necontenit prin dobândirea ulterioară a nemuririi datorate mâncării din roadele
Pomului Vieţii:
Aşadar, aşa cum spune Sfântul Efrem, în urma sfatului şarpelui, Eva, aproape
imediat după ce a cunoscut porunca de a nu mânca din singurul pom interzis,
chiar a mâncat din acest pom fără să fi gustat cumva fructele vreunui alt pom din
Rai! Asemenea şi Adam. Au dispreţuit cu totul darurile oferite de Dumnezeu: atât
cel dat prin bunătate – anume binecuvântarea de a stăpâni asupra tuturor
animalelor de pe pământ, lăsându-se ei înşişi stăpâniţi de un animal neghiob şi
lipsit de raţiune care, asemenea asinei lui Valaam, dobândise vorbirea numai
pentru o clipă spre a-i ispiti -, cât şi cel dat prin dreptate, căci respectarea
poruncii asigura viaţa primilor creaţi şi nu o viaţă oarecare, ci una plină de
încântare datorată bogăţiei de daruri cu care era înţesat atât Raiul cât şi întregul
pământ. Ce poate fi mai absurd decât ceea ce s-a petrecut atunci?
5/24
Sfântul Efrem Sirul argumentează solid că nimic pe lumea asta nu poate fi mai
absurd, subliniind astfel gravitatea păcatului adamic, care a constat în dispreţul
arătat de om Însuşi Creatorului său prin dispreţuirea aproape imediat de la
aducerea lui în existenţă atât a vieţii fericite cât şi a darurilor încântătoare oferite
de Acesta. Să sistematizăm această analiză amănunţită făcută de Sfânt a
absurdităţii comportamentului dispreţuitor al protopărinţilor noştri faţă de
Creatorul lor în comiterea păcatului.
Căci Moise a spus: când a văzut femeia că bun este pomul şi plăcut ochilor
şi cu înfăţişare încântătoare, a luat din fructele lui şi a mâncat. Într-adevăr,
ea a fost biruită de frumuseţea pomului şi de dorinţa pentru rodul lui. Ea nu
a fost învinsă de sfatul care a venit în urechea ei; mai degrabă, ea a căzut
din cauza poftei care a venit din interiorul ei.” (C Gen E1 II, 16-17, 1, p. 108)
Se pune întrebarea dacă Adam şi Eva ar mai fi păcătuit în lipsa ispitei şarpelui.
Sfântul Efrem Sirul este de părere că primii oameni ar fi păcătuit şi în lipsa ispitei
şarpelui, de vreme ce aspectul pomului a fost suficient de ispititor pentru Eva ca
ea să mănânce din fructele lui înaintea tuturor celorlator pomi, la vremea când
ispita aspectului acestui pom era, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cea mai
mică posibilă. Întrevedem din analiza făcută de Sfântul Efrem acestei ispitiri chiar
faptul că Dumnezeu, în preştiinţa Sa, din iubire faţă de oameni, a grăbit
momentul acestei ispite prin şarpe ca tot să se mai găsească o circumstanţă
atenuantă pentru fapta comisă de ei, anume ispitirea de către un terţ, căci dacă
primii oameni ar fi păcătuit din proprie iniţiativă, păcatul lor ar fi fost chiar mai
greu decât a fost în realitate:
6/24
„Dacă şarpele ar fi fost împiedicat să vină să-l ispitească pe Adam, oamenii
care azi se plâng de venirea lui, s-ar plânge despre faptul că ar fi fost
împiedicat să vină; căci ei ar spune că şarpele – care de fapt a venit astfel
ca Adam să poată dobândi viaţa veşnică printr-o ispitire îndurată puţin – ar
fi fost împiedicat să facă asta din invidie. Şi cei care acum spun că Adam
nu ar fi greşit niciodată dacă şarpele nu ar fi venit, ar spune în loc de asta
că, dacă şarpele ar fi venit, atunci Adam n-ar fi greşit. Căci întocmai cum îşi
imaginează că fac bine spunând ’Dacă şarpele n-ar fi venit, Adam şi Eva n-
ar fi rătăcit’, cu atât mai mult şi-ar imagina că fac bine zicând ’Dacă şarpele
ar fi venit, nu i-ar fi făcut să greşească pe Adam şi Eva.’ Într-adevăr, cine ar
fi crezut vreodată, dacă nu s-ar fi întâmplat în realitate, că Adam ar fi
ascultat de un şarpe sau Eva ar fi fost biruită de o târâtoare? ” (C Gen E2 II,
26, 3, p. 217)
După cum ştim tot de la Sfântul Efrem, Dumnezeu nu avea de gând să-i lase pe
Adam şi Eva să se lupte necontenit cu atracţia exercitată de Pomul Cunoaşteii
binelui şi răului, ci după lupta de-o clipă de la început, după victoria asupra
ispitei, porunca ar fi fost desfiinţată, făcând aşadar inutile toate speculaţiile celor
care spuneau că primii oameni nu ar fi căzut niciodată în lipsa ispitei şarpelui şi
pe care, după cum am văzut, Sfântul îi critică. Dar această discuţie aparţine deja
teologiei virtuale a Sfântului Efrem Sirul.
Dumnezeu a dorit ca primii oameni creaţi să reziste ispitei şi le-a creat condiţiile
cele mai favorabile de demascare a ei. Atât graba nelalocul ei şi uşurinţa cu care
Eva a fost interpelată de şarpe, cât şi, mai ales, prefăcuta neştiinţă iscoditoare a
acestuia în ce priveşte porunca primită erau semne clare pentru prima femeie
creată că în faţa ei se află un ispititor.
„Aşadar ispititorul s-a grăbit să vină şi nu a fost împiedicat. Acest lucru s-a
întâmplat astfel pentru ca ei să-şi dea seama că el era ispititorul, prin faptul
că ispititorul a venit odată cu porunca şi astfel ei să fie preveniţi de viclenia
lui. Cel care nu reuşise să-şi facă nici cea mai mică reputaţie, a mers mai
departe şi le-a dat lor un mare sfat.
Satan, care era în şarpe, a vorbit prin şarpe femeii: Oare Dumnezeu chiar a
poruncit să nu mâncaţi din niciunul din pomii Raiului? Este drept că am
putea crede că, dacă lor li s-ar fi poruncit să nu mănânce din niciunul dintre
pomi, aşa cum a spus şarpele, ar fi fost o poruncă mare. Pe când în
realitate li s-a poruncit exact opusul, ca şi cum n-ar fi fost nicio poruncă,
văzând că a fost atât de mică şi a fost dată numai temporar, până când
ispititorul ar fi plecat de la ei.” (C Gen E2)II, 18,5-19,1) p. 210-211)
Ispititorul s-a concentrat atunci asupra poruncii Celui care dă porunci, că lui
Adam şi Evei nu li se poruncise numai să nu mănânce dintr-un singur pom, ci li
se poruncise ca nici măcar să nu se apropie de el. Şarpele şi-a dat seama că
Dumnezeu i-a avertizat pe ei chiar şi despre privirea la pom, ca ei să nu fie
amăgiţi de frumuseţea lui. Având acest lucru în minte, ademenind-o pe Eva să-l
privească, şarpele a spus: Nicicum nu veţi muri. Căci Dumnezeu ştie că în orice
zi în care veţi fi mâncat din acesta vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi precum
Dumnezeu, ştiutori ai binelui şi ai răului. Iar Eva nu a judecat sensul cuvintelor
şarpelui, care, ca ispititor, spusese contrariul a ceea ce spusese Dumnezeu şi nu
i-a răspuns acestuia: ’Cum ar putea să se deschidă ochii mei, când văd că ei nu
sunt închişi? Cum aş ajunge eu să cunosc diferenţa între bine şi rău prin
mâncarea fructului, când văd că deja o cunosc înainte de a-l mânca? Dar ea a
neglijat tot ce ar fi putut să spună împotriva şarpelui şi, întocmai precum dorise
şarpele, şi-a ridicat ochii de la şarpele din faţa sa şi şi-a aţintit privirea la pomul
de care i se poruncise să nu se apropie. Acum şarpele a tăcut, pentru că a simţit
imediat că Eva urma să cadă. Căci nu atât sfatul care a intrat prin urechea ei a
fost acela care a momit-o să mănânce din pom, cât mai degrabă privirea pe care
ea şi-a aţintit-o asupra pomului a amăgit-o să culeagă şi să mănânce câteva din
fructele sale.
Ea ar fi putut foarte bine să-i spună şarpelui: ’Dacă eu nu pot vedea, cum
de se face că văd tot ce este de văzut? Şi dacă nu cunosc diferenţa dintre
bine şi rău, cum aş putea să-mi dau seama dacă sfatul tău este bun sau
rău? Cum aş putea să cunosc dacă dumnezeirea este bună, sau dacă este
bună deschiderea ochilor mei? Şi de unde pot eu să-mi dau seama că
moartea este rea? Dacă deja posed toate aceste lucruri, de ce ai venit
la mine? Venirea ta la noi dă mărturie că noi avem aceste lucruri, căci cu
privirea pe care o am, şi cu abilitatea de a discerne ce este bun de ce este
rău pe care o am, îţi voi încerca sfatul. Şi dacă deja am aceste lucruri pe
8/24
care tu mi le-ai promis, unde este toată şiretenia ta care nu e în stare să-ţi
ascundă înşelătoria? Totuşi ea nu i-a zis şarpelui niciunul din aceste lucruri
ca să-l biruiască, ci dimpotrivă şi-a aţintit privirea asupra pomului,
grăbindu-şi astfel propria înfrângere.” (Trad. combinată din C Gen E1 II, 19,2-
20,1-2, p. 111-112 şi C Gen E2, p. 211-212)
Cine deci ţi-a dat această ştiinţă care întrece tot (în înălţime)? Căci nici cei din
înalt, nici cei din mijloc nu înţeleg astfel! Dacă există un dumnezeu afară de Cel
Unic, şi ca tu să-i fii sol, atunci şi el îţi seamănă! În tine noi îl vedem: este pe de-
a-ntregul dezgustător! Şi dacă te iubeşte, ce ţi-a dat? Căci iată că a făcut din tine
cunoscătorul său.
Dar cel care te-a aruncat către noi dă mărturie, prin ceea ce a aruncat, că
Dumnezeul nostru este adevăratul Dumnezeu, El care ne-a dat totul fără ca noi
să-I cerem. Cu cât mai mult ne va dărui dacă respectăm porunca pe care a
stabilit-o referitor la pom!
Dacă cel ce te-a trimis este un altul, întoarce-te jalnic la el! Căci el părăseşte
oamenii liberi pentru a se face tovarăşul nostru de sclavie. Învăţatul lui este
înrudit cu animalele: este neîndoielnic că voi sunteţi de aceeaşi speţă cu vitele,
atât tu cât şi el! Haide să vedem cât atârni tu (în balanţă) comparativ cu Adam!
Cine ar putea compara un animal cu o fiinţă umană?
9/24
că el este mult mai bătrân decât animalele: nu copiii sunt cei care impun nume
părinţilor lor, ci, pornind de la cei vârstnici, numele coboară spre cei tineri!
Şi întocmai precum Dumnezeu, Care prin natura Sa precede totul, a dat numele
tuturor creaturilor, El a dat celui ce a fost plăsmuit ultimul, ca şi cum ar fi fost mai
bătrân decât toate, ca tuturor animalelor să le pună nume, ca mai vârstnic.
Astfel el este în acelaşi timp şi ultima Sa operă şi prima Sa operă: tânără prin
executare şi bătrână prin autoritate. Şi primii, cei care au precedat-o în existenţă,
sunt ulteriori şi întârziaţi prin numele lor. Şi de ce, o, şarpe, numai Evei şi
animalelor a dat Adam nume, neocupându-se de toate celelalte creaturi?
Cerurile şi pământul, cu Raiul n-au pornit luptă împotriva lui Adam: căci nu este
nimic rău în creaturi. Deci Creatorul a impus nume creaturilor şi a încredinţat
robului Său numele animalelor ca el să-şi amintească că numele Evei el l-a dat şi
că numele şarpelui el l-a impus – şi ca ei să nu vină să-l ademenească!
Deci atunci când, dându-se mai puternici decât el, ei vin să-l abată în chestiunea
pomului, el să-i demaşte prin (intermediul) numelui lor căci de la ştiinţa lui şi-au
căpătat specificările aceşti morţi care au prins viaţă datorită numelor lor!
Căci cei care n-au nume sunt ca morţi la vorbire şi la ascultare: precum pruncii
nou născuţi. (Numai) datorită numelui lor ei devin vii pentru cei care vorbesc şi
cei care ascultă, pentru cei care enunţă şi cei care răspund.” (I Bis 47, p. 203-
205)
Conform interpretării Sfântului Efrem, Eva a păcătuit din cauza pornirii ei egoiste
de a atinge dumnezeirea în mod separat, înaintea lui Adam. Cea care trebuia să
asculte de soţul ei întrucât fusese creată ca să-i fie ajutor, dorea ca, prin
dobândirea dumnezeirii separat de soţul ei, să capete statutul de stăpână şi
acesta să-i stea sub comandă. Slava deşartă pe care o căuta şi imaginea
ademenitoare a pomului interzis ce se formase în sufletul ei în urma convorbirii
cu şarpele s-au potenţat reciproc în aşa măsură, încât au devenit mai presus de
interdicţia vitală stabilită ferm de poruncă.
După consumarea păcatului, prin harul lui Dumnezeu, pentru a putea deveni ea
însăşi ispititoarea lui Adam, Eva nu a simţit atunci nicio schimbare, căci nu i s-a
luat veşmântul de slavă cu care era înveşmântată. Sfântul Efrem ne spune că
dacă Eva ar fi fost despuiată pe loc de veşmântul de slavă, ea nu ar mai fi putut
în niciun chip să-l îmbie pe Adam să păcătuiască pentru că acesta, văzând la ea
o schimbare în rău, ar fi respectat porunca de frică:
Sfântul Efrem arată cum, odată cu consumarea fructelor pomului interzis, Eva a
devenit un ispititor mult mai puternic decât şarpele care o ispitise pe ea, căci
văzând că nu i s-a întâmplat nimic în urma călcării poruncii – nu a primit nici
dumnezeirea promisă de şarpe, nici pedeapsa promisă de Dumnezeu -, pentru a
nu fi singura călcătoare a acestei porunci, a stăruit într-atât de mult în faţa soţului
ei ca acesta să mănânce şi el, încât acesta a cedat, păcatul adamic înfăptuindu-
se astfel complet:
După ce a mâncat, Eva nici nu a crescut nici nu s-a micşorat, şi nici ochii
nu i-au fost deschişi. Ea nu a căpătat nici dumnezeirea pe care o urmărea,
şi nici nu a constatat că deschiderea ochilor ar fi călăuzit-o prin Rai. Atunci
ea a dus fructul soţului ei şi l-a făcut să mănânce după multă implorare,
chiar dacă nu este scris că ea a trebuit să-l convingă.” (C Gen E1 II, 20, 3-21,
p. 112-113)
Mulţi dintre noi ne-am întreba de ce nu au murit Adam şi Eva în chiar ziua în care
au păcătuit aşa cum sună porunca. Să fie oare Dumnezeu mincinos? Sfântul
Efrem dă răspuns şi la această întrebare. De fapt – şi comportamentul lor ulterior
a dovedit cu prisosinţă -, cei doi au murit în chiar clipa în care au păcătuit. Atunci
pe loc au suferit o moarte sufletească, urmată şi de moartea trupului petrecută
pentru amândoi la peste 900 de ani de la păcat:
„Acum, chiar dacă Adam şi Eva au ajuns să cunoască aceste două lucruri
după ce au mâncat fructul, înainte de a mânca fructul ei percepuseră în
realitate numai binele şi cunoscuseră răul numai din auzite. Însă după ce ei
au mâncat, a avut loc o schimbare astfel încât de atunci ei urmau să
cunoască binele numai din auzite, în timp ce în realitate ei urmau să guste
numai răul. Căci slava cu care ei fuseseră înveşmântaţi îi părăsise şi
12/24
durerea şi boala care fuseseră ţinute departe de ei, acum au venit să-i
stăpânescă.”(C Gen E1, II, 34, p. 122)
Însuşi Dumnezeu, atunci când i s-a adresat lui Adam în vederea cercetării
ulterioare a faptelor sale, îi adresează cunoscuta întrebare „Adame, unde eşti?”
nu pentru a vedea unde este ascuns, căci ştia, ci pentru a-i deschide ochii
asupra gravităţii păcatului comis prin compararea stării de plâns în care ajunsese
după comiterea lui cu starea fericită în care se aflase înainte de călcarea
poruncii. Iar Sfântul Efrem extrapolează această întrebare într-un rechizitoriu
menit să sublinieze cum nu se poate mai bine atât gravitatea cât şi absurditatea
abisale ale acestui păcat de dimensiuni cosmice:
13/24
păcat pentru cel nepocăit, bunătatea Sa nu poate fi covârşită de mulţimea şi
mărimea păcatelor celui ce se pocăieşte:
„Sunt uimit de dreptatea Ta, căci chiar şi cea mai slabă manifestare a
nedreptăţii noastre,
ea n-o trece cu vederea şi nici n-o ignoră. Mă minunez de bunătatea Ta, căci nici
chiar imensitatea nedreptăţii noastre, nu reuşeşte să o întreacă! Veniţi, ascultaţi
şi liniştiţi-vă! Cât ar fi de sever rechizitoriul dreptăţii, dacă cineva se căieşte, o
singură picătură de îndurare şterge zapisul greşelilor sale.
Slavă bunătăţii Tale: datorită ei pedepsele Tale se îmblânzesc! Chiar dacă sunt
severe şi aspre din cauza dreptăţii Tale, ele sunt blânde datorită bunătăţii Tale,
pentru că survine căinţa. Slavă dreptăţii Tale: datorită ei îndurările Tale se
aspresc!
Chiar dacă sunt blânde şi tandre datorită bunătăţii, ele sunt aspre din cauza
dreptăţii, pentru că intervine vigilenţa. Slavă voii Tale, care a amestecat una cu
alta calităţile acestor două izvoare minunate:
Bună este dreptatea Ta, dreaptă este bunătatea Ta!” (I Bis, 5, 15-21, p. 38-39)
Aşadar, după comiterea păcatului adamic, Dumnezeu a încercat în tot chipul, mai
înainte de a-i judeca după dreptate, să trezească în primii oameni o stare de
pocăinţă în care ei să-şi conştientizeze propria greşeală şi să ceară iertare Celui
Care îi zidise, le oferise o viaţă cu totul fericită şi îi ridicase la cinstea chipului şi
posibilităţii asemănării cu El. Sfântul Efrem ne convinge că o pocăinţă directă şi
imediat după păcat a lui Adam şi a consoartei sale ar fi atras drept consecinţă o
pedeapsă mult mai blândă, constând doar în alungarea din Rai pe un pământ a
cărui frumuseţe şi bogăţie n-ar fi fost cu mult mai prejos decât cea a Raiului:
14/24
iar ei n-au profitat nici de zăbava Judecătorului, deşi El a zăbovit din
aceeaşi raţiune.” (C Gen E1 II,23, 2, p. 114-115)
„Şi au auzit glasul Domnului Care Se plimba în răcoarea serii şi s-au ascuns
de faţa Lui în mijlocul pomilor Raiului.
Dumnezeu a vrut să-i ajute nu numai prin răbdarea pe care le-a arătat-o, ci,
de asemenea, a vrut ca şi sunetul paşilor Săi să le fie de ajutor; căci a făcut
paşii Săi tăcuţi să scoată un sunet astfel încât, odată cu sunetul, ei să se
poată pregăti să iasă înaintea Lui, a Celui Care a emis sunetul, şi să-I ceară
îndurare. Totuşi când, în urma întârzierii Lui sau a sunetului care fusese
trimis să-L preceadă, ei au ratat prilejul de a ieşi înaintea Lui să-L implore,
Dumnezeu a continuat să folosească glasul buzelor Sale, întocmai 13
cum Îşi folosise sunetul paşilor, zicând: Adame, unde eşti? Dar, în loc de a-şi
mărturisi fapta rea şi de a cere îndurare înainte ca sentinţa să fie pronunţată
asupra lui, Adam a spus: Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut pentru că am
văzut că sunt despuiat şi m-am ascuns.
Sunetul paşilor care îl preceda pe Dumnezeu Care urma să fie revelat lui Adam
şi Evei prin pedeapsă prefigureză vocea lui Ioan care urma să vină, precedându-l
pe Fiul Care ţine o vânturătoare de pleavă în mâinile Sale ca să-Şi cureţe ţarinile,
gata de a arunca în foc neghina şi de a curăţa grâul pentru a Şi-l aduce în
hambare.
Am auzit glasul Tău şi m-am ascuns. Când I-ai auzit glasul aşa cum o faci
acum? Căci tu nu I-ai auzit sunetul când te-a plămădit şi când te-a pus în
Rai, nici când te-a adormit şi ţi-a scos coasta, făcând şi aducându-ţi o soţie.
Dacă numai acum de curând I-ai auzit sunetul, ar trebui să realizezi măcar
acum că acest sunet de paşi a fost făcut pentru ca buzele tale să poată să
15/24
ceară îndurarea. Vorbeşte-I înainte ca El să te întrebe de venirea şarpelui şi
despre nelegiuirea ta şi a Evei, caz în care mărturisirea buzelor tale te-ar
putea absolvi de păcatul de a fi mâncat fructul pe care l-au cules degetele
tale. Dar ei au ratat prilejul de a mărturisi ceva despre ceea ce ei făcuseră,
în schimb au spus Celui Atoateştiutor ce li se întâmplase.” (C Gen E2 II, 24-
25, p. 215-216)
Glasul paşilor lui Dumnezeu şi apoi cel al gurii i-a speriat pe cei căzuţi în păcat,
dar nu spre a face pocăinţă, ci doar pentru că urma să le fie vădită ruşinea ce
căzuse asupra lor prin dispariţia slavei cu care fuseseră înzestraţi. Faptul că au
încercat să se ascundă de Acela despre care ştiau, prin raţiunea ce le fusese
dată, că nimic nu I se poate ascunde, reprezintă pe de-o parte o dovadă limpede
a dimensiunii căderii lor arătată prin pervertirea raţiunii ca semn al morţii lor
sufleteşti, dar şi o totală lipsă de responsabilitate în asumarea conştientă a
păcatului şi o eventuală încercare reparatorie prin pocăinţa venită din interiorul
lor din proprie iniţiativă.
Sfântul Efrem remarcă răspunsurile absurde oferite de cei doi soţi căzuţi în păcat
la întrebările puse de Dumnezeu, întrebări menite şi acestea să îndemne –
precum lăsarea lor în aşteptarea apăsătoare în starea de goliciune ruşinoasă şi
glasul paşilor în răcoarea serii – la pocăinţă:
„Am auzit glasul Tău şi m-am temut şi m-am ascuns. Fiindcă Adam a uitat
ceea ce se cerea de la el şi în loc de aceasta a spus ceea ce nu se cerea –
căci în loc de a mărturisi ce făcuse el, ceea ce l-ar fi ajutat, el a relatat ceea
ce i se făcuse lui, ceea ce nu l-a ajutat deloc -, Dumnezeu i-a zis: Cine ţi-a
arătat ţie că eşti gol? Ai mâncat deci din pomul despre care ţi-am dat
povaţă să nu mănânci? Ai văzut că eşti gol cu vederea care ţi-a fost dată de
acel pom din care ţi-a fost promisă acea slăvită vedere divină?
Din nou Adam a eşuat în a-şi mărturisi nebunia şi a învinuit-o pe femeia care era
la fel ca el zicând: ’Femeia pe care Tu mi-ai dat-o mi-a dat din pom şi am
mâncat. Eu însumi nici nu m-am apropiat de pom, nici n-am îndrăznit să-mi întind
mâna înspre fructe.’ Acesta este motivul pentru care Apostolul a spus, Adam nu
a păcătuit, ci Eva a încălcat porunca. Dacă Dumnezeu ţi-a dat femeia, o, Adam,
El ţi-a dat-o ca să te ajute, nu ca să-ţi facă rău, şi ca pe una căreia să i se
poruncească, nu una care să poruncească.
zicând: ’Şarpele m-a sfătuit sau m-a ademenit’, ci a zis numai: Şarpele m-a
înşelat şi eu am mâncat.”(C Gen E1 II, 27-28, p. 117-118)
16/24
Scriptura ne prezintă în amănunt dialogul neobişnuit dintre Atotînţeleptul
Dumnezeu şi Adam şi Eva cei căzuţi. Neobişnuit, pentru că aşa cum ne arată
Sfântul Efrem, Dumnezeu se pogoară la capacitea de înţelegere a celor căzuţi şi
le arată unde au greşit fără putinţă de răspuns de scuză din partea lor, căutând
să-i îndemne să-şi recunoască fapta prin propria învinovăţire şi să-şi asume
responsabilitatea comiterii ei, în vreme ce atât Adam cât şi Eva au căutat în mod
absurd să se dezvinovăţească aruncând responsabilitatea comiterii faptei pe
seama altcuiva. Devenise evident, aşa cum observă Sfântul, că vinovaţii nu
puteau nici să scuze fapta cea rea şi nici nu voiau să o îndrepte prin pocăinţă.
Domnul însă, în marea Lui iubire, le mai oferă încă răgaz spre pocăinţă, anume
timpul în care ei asistă la pedeapsa aspră pe care o aplică direct şarpelui ca
instrument lipsit de judecată şi capacitate de pocăinţă al uneltirii diavolului:
„Când cei doi au fost chestionaţi şi au fost găsiţi lipsiţi de remuşcare sau
de o scuză validă, Dumnezeu S-a coborât la şarpe, nu cu o întrebare, ci cu
o pedeapsă. Căci acolo unde a fost posibilitatea pocăinţei El S-a folosit de
întrebări, dar cu o făptură care este străină de pocăinţă El a folosit o
sentinţă de judecată. Şi îţi poţi da seama că şarpele nu se poate căi din
faptul că, atunci când Dumnezeu i-a spus ’Pentru că ai făcut aceasta eşti
mai blestemat decât toate animalele’, n-a spus nici ’Nu am făcut-o eu’,
fiindcă îi era temă să mintă, nici n-a spus ’Eu am făcut-o’, pentru că este
străin de pocăinţă.”(C Gen E2 II, 29, 1 p. 218-219)
Dacă ne-am întreba cumva ce sens are o pedeapsă aplicată unui animal lipsit de
liber arbitru, Sfântul Efrem ne lămureşte în ce măsură aceasta a fost făcută spre
folosul omului, anume cu scopul ca acesta să-şi dea seama de gravitatea
păcatului comis prin liberul arbitru:
prin blestemul lui Dumnezeu, mai întâi ca, pedeapsa lui fiind cunoscută, să
nu credem că diavolul şi-a primit nepedepsit vina. Apoi, dacă nu fugim
numai de otrăvuri, ci obişnuim să distrugem chiar şi vasele în care au fost
puse, nu a fost nepotrivit a acţiona cu o raţiune similară mai ales împotriva
şarpelui. De asemenea, precum atunci când observăm o boală exterioară a
trupului, constatăm pe noi înşine că observăm încă şi o suferinţă interioară
a sufletului, tot astfel pedeapsa impusă şarpelui a făcut evidentă şi vizibilă
rana pricinuită de diavolul ascuns. În sfârşit, precum dacă s-ar întâmpla ca
fiul regelui să fie ucis de un asasin, tatăl să-l pedepsească şi pe acela cu
moarte crudă, şi să ordone să fie făcută bucăţi prin tăiere şi arma uciderii,
tot astfel s-a văzut că este folosită asprimea similară a lui Dumnezeu.” (C
Gen 2, p. 136-137)
Aşa cum observă şi Sfântul Efrem, pedeapsa aspră pronunţată pentru şarpe nu a
avut niciun efect de pocăinţă din partea celor ce asistaseră la aplicarea ei.
Păcatul îi adusese într-o asemenea stare de moarte sufletească încât nici măcar
16
teama de chinul unei pedepse aspre precum cea dată şarpelui nu a avut darul să
mişte sufletele lor împietrite spre pocăinţă. Acest fapt L-a determinat pe
Dumnezeu să înlocuiască judecata bunătăţii şi milei care ar fi fost atrasă prin
pocăinţă şi ar fi îndulcit mult suferinţele celor doi, cu judecata dreptăţii, o judecată
făcută totuşi cu multă iubire în scop reparatoriu. Şi încă această judecată,
începută după dreptate cu Eva, cea care a păcătuit prima, lăsa răgaz de
pocăinţă pentru Adam! Iar pedeapsa Evei a constat în naşterea de prunci în
dureri, necazurile creşterii acestora, precum şi sentinţa supunerii faţă de bărbatul
pe care-l amăgise pentru a şi-l face supus. Astfel Scriptura consfinţeşte ceea ce
observăm şi astăzi la femei în cadrul familial tradiţional:
„Acum, deşi sentinţa dată pentru şarpe a fost cu dreptate hotărâtă – căci
pedeapsa se întoarce la sursa nelegiuirii – totuşi întregul motiv pentru care
Dumnezeu a început cu această creatură demnă de dispreţ a fost ca Adam
şi Eva să se teamă şi să se căiască în timp ce dreptatea îşi manifesta mânia
asupra şarpelui; atunci ar fi fost prilejul ca îndurarea să îi apere de
blestemele dreptăţii. Când şarpele a fost blestemat şi nici atunci Adam şi
Eva nu au cerut iertare, Dumnezeu a venit cu pedeapsă. El a venit la Eva
fiindcă prin mâna ei păcatul fusese transmis lui Adam. Astfel El a hotărât
împotriva Evei următoarele: Îţi voi spori mult durerile şi zămislirile tale şi în
chinuri vei naşte copii.
19/24
De vreme ce nici această ultimă şansă de pocăinţă nu a fost folosită de Adam,
anume răstimpul în care a fost dată sentinţa pentru Eva, Dumnezeu a hotărât cu
dreptate şi moartea trupească a omului după o viaţă grea şi plină de suferinţă.
Blestemarea întregului pământ de a nu-şi mai aduce roadele sale decât prin
muncă susţinută, moartea trupească şi descompunerea trupului lui Adam, şi prin
el a tuturor vieţuitoarelor, în pământul din care au fost create, reprezenta singura
modalitate pedagogică prin care Dumnezeu mai putea să-l îndrepte spre
pocăinţă pe acesta. Într-adevăr, numai astfel Adam şi urmaşii săi îşi mai pot da
seama că, deşi de la starea de ţărână au fost chemaţi la starea de asemănare cu
Dumnezeu, comportamentul lor a fost singurul motiv pentru întoarcerea din nou
la starea de ţărână. Astfel o viaţă grea şi plină de necazuri pentru oamenii care,
începând cu Adam, au căpătat certitudinea că aceasta se va termina în moarte –
căci într-adevăr moartea trupului este singurul lucru cert pe acest pământ şi a
fost asumată şi de Însuşi Dumnezeu Cel Care S-a făcut Om pentru a-i scăpa prin
Învierea Sa pe oameni de acest blestem -, reprezintă singura modalitate de
smerire a acestora către pocăinţa absolut necesară pentru refacerea legăturii de
iubire cu Dumnezeu întru scopul iniţial al creării omului, anume îndumnezeirea
sa. Iar singura alinare a acestei vieţi chinuite pe pământul blestemat era doar
făgăduinţa ce fusese dată mai înainte Evei, cea a venirii pe pământ din sămânţa
ei a Celui Care avea să-l scoată pe om din această moarte căreia s-a supus de
bunăvoie, prin zdrobirea capului şarpelui celui inteligibil, diavolul, cel care l-a
supus prin înşelăciune: 17
20/24
Deşi mulţi teologi au încercat să dea hainelor de piele o interpretare simbolică
destul de complicată, Sfântul Efrem Sirul, mergând consecvent pe linia
interpretării literale a Scripturii, oferă pentru acestea cea mai simplă explicaţie.
Hainele din piele de animal au servit primilor oameni drept îmbrăcăminte cu
scopul de a acoperi goliciunea trupului lor care prin păcat devenise ruşinoasă şi
totodată au fost şi semn de luare aminte a morţii trupeşti care urma să vină,
moarte de care Sfântul Efrem crede că Dumnezeu a vrut să-i avertizeze pe cei
care încă nu o cunoşteau, prin sacrificarea animalelor necesare confecţionării
acestor haine. Ba chiar, am zice noi extrapolând interpretarea Sfântului, chiar
confecţionarea hainelor învăţată de la Însuşi Dumnezeu pentru acoperirea
goliciunii ruşinoase arată importanţa acestei prime îndeletniciri a oamenilor ca
prim pas spre stabilirea unei minime demnităţi a fiinţei umane căzute. Ironia
Domnului referitoare la starea căzută a lui Adam, „Iată, Adam s-a făcut ca şi unul
dintre Noi pentru a cunoaşte binele şi răul.”, ironie făcută după îmbrăcarea celor
căzuţi în haine din piele de animal, îşi are astfel în acest context rostul ei
pedagogic, nefiind deloc gratuită. Într-adevăr, ca să ne exprimăm în aceeaşi
tentă ironică, Adam ajunsese ”să cunoască pe pielea lui” binele şi răul, prin
comparaţia pe care raţiunea sa căzută a fost îndemnată de această acţiune a lui
Dumnezeu să o facă între veşmântul fin de slavă ce îi acoperea goliciunea
demnă de dinainte de păcat şi îmbrăcămintea grosieră din piele de animal ce îi
acoperea în urma păcatului goliciunea ruşinoasă:
ce ar fi fost ucise animale în prezenţa lor? Poate că a fost aşa ca prin carnea
animalelor Adam şi Eva să se hrănească şi ca ei să-şi poată acoperi goliciunea
cu pielea lor şi, de asemenea, ca prin moartea animalelor Adam şi Eva să poată
vedea moartea propriilor lor trupuri.
ca el să slujească drept hotar spre cele dinăuntru ale Raiului.”(I Rai, 3,3, p.
38)
ar fi fost înmormântaţi de vii, lăsându-i să fie chinuiţi veşnic de durerile lor. Prin
urmare, Dumnezeu a interzis pentru ei Pomul Vieţii. Nu era drept nici ca o viaţă
22/24
de desfătări să fie permisă pe pământul blestemului, nici ca viaţa eternă să se
găsească într-o lume temporară.
Dacă totuşi ei ar fi mâncat, s-ar fi întâmplat unul din aceste două lucruri. Fie
hotărârea morţii ar fi devenit o minciună, fie puterea de viaţă dătătoare a Pomului
Vieţii ar fi fost negată. Prin urmare, ca nu cumva sentinţa de moarte să fie
pierdută, sau ca puterea de viaţă dătătoare a Pomului Vieţii să devină
neîntemeiată, Dumnezeu l-a îndepărtat pe Adam de acolo ca nu cumva el să fie
prejudiciat şi de Pomul Vieţii întocmai cum fusese prejudiciat de Pomul
Cunoaşterii. Apoi l-a trimis să lucreze pământul din care fusese luat, astfel ca cel
care se rănise în odihna grădinii Raiului să se vindece prin trudirea pământului.
Aşa cum arată Sfântul Efrem, pocăinţa este singurul mod lăsat de Dumnezeu
prin care omul poate răscumpăra greşelile din trecut, putând fi numită astfel pe
drept cuvânt şi calea cea strâmtă. După cum am văzut, după păcatul adamic
absolut toate acţinile lui Dumnezeu au avut ca scop trezirea în om a dorinţei de
pocăinţă:
„După ce lui Dumnezeu I s-a părut că e mai bine să-l alunge pe Adam din
Rai, a dispus totodată ca acela să nu îşi întindă mâna şi să mănânce din
Pomul vieţii. Nu pentru că Dumnezeu ar fi invidiat nemurirea omului, ci ca
acela să nu laude promisiunile şarpelui ca şi cum le-ar fi văzut îndeplinite
atunci. Pe de altă parte, de vreme ce Dumnezeu îl ameninţase pe Adam cu
moartea cea mai neîndoielnică în chiar aceeaşi zi în care ar fi mâncat
fructul pomului oprit, pe bună dreptate a trebuit să-l oprească să se apropie
de Pomul Vieţii ca, de bună seamă, să nu urmeze una dintre cele 2 situaţii
diferite; fie dacă ar fi mâncat şi totuşi ar fi scăpat de moarte, cele stabilite
pentru Adam prin sentinţă de Dumnezeu s-ar fi înfăţişat neserioase şi fără
rost; fie, iarăşi, dacă viaţa l-ar fi părăsit pe cel care se folosea de acea
hrană, s-ar fi arătat că Pomul Vieţii este lipsit de calitatea de a împiedica
moartea. Dar fără îndoială, însuşi Pomul Vieţii a fost acela din cauza căruia
a fost decisă moartea pentru călcătorii de poruncă, încât să se poată vedea
că moartea a fost stabilită de la încălcarea poruncii până la arătarea ei. Într-
adevăr, la fel s-a văzut că, de la dispreţuirea poruncii, natura manei cereşti
s-a schimbat. Fără îndoială a putrezit. Că mai înainte mana cerească a fost
neputrezicioasă în natura ei este arătat din aceea că, pusă la păstrare în
Chivotul Legii spre viitoarea amintire a faptului, a rămas nealterată vreme
de mai multe secole. De asemenea, moartea a fost decisă ca nu cumva
Adam să-şi pună speranţa în roadele pământului sau să socotească că
Dumnezeu nu este Pomul Vieţii. În sfârşit, ca să nu se facă rob repausului
trândav încât să nu dorească să răscumpere cât mai degrabă pagubele din
trecut prin pocăinţă.” (C Gen 2, p. 138) 20
23/24
Legenda:
de Bellefontaine, 2004
Sirianul, Imnele Raiului, tr. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010
24/24