3/27/2021 Cine sunt eu?

Cine sunt eu?

CONCLUZII PENTRU O ONTOLOGIE A FIINTARII
PERSONALE

Cine sunt eu? De fapt este o intrebare proprie omului, pe

care nici un animal nu o poate exprima. Este intrebarea
care ne face umani si arata ca fiintarea personala reprezinta
o calitate exclusiva a fiintei, umane in lumea animala. Chiar
si atunci cand nu este formulata in mod constient (precum
in cultura occidentala), intrebarea conditioneaza si
coloreaza atitudinile si activitatile noastre, ale tuturor, ori de
cate ori, spre deosebire de animale, nu suntem satisfacuti cu datul nostru fiintial si
dorim sa afirmam liber propriile noastre identitati, creand astfel propria noastra lume
(de exemplu, in arta, in dragoste neconditionata, in iertare etc).

Punandu-si aceasta intrebare, omul primeste, de obicei, un raspuns care indica ce

este el, si nu cine este el. Acest „ce" poate lua forma unei filosofii substantialiste sau
idealiste, in care particularitatea personala este „identificata", si astfel pierduta, cu idei
sau idealuri care determina, fundamental, fiinta umana. Mai poate lua o forma
naturalista sau biologica, in care procrearea speciei umane e considerata mai mult
sau mai putin identica cu aparitia persoanelor. In legatura cu aceasta, apare si
chestiunea sexualitatii, subliniata astazi de miscarea feminista. Se spune, din ce in ce
mai mult, ca in lumea actuala femeile simt un fel de pierdere a identitatii. In cultura
noastra, raspunsul implicit la intrebarea femeii „cine sunt eu?" este determinat, in mod
esential, de sexualitate: esti o femeie. Acesta este insa un raspuns la intrebarea „ce
sunt?", iar nu „cine sunt?". Cum putem ajunge la raspunsul pur al intrebarii „cine"?

Discutia noastra de pana aici ne indreapta spre urmatoarele observatii:

(a) In existenta noastra creata, intrebarea „cine?" nu poate fi vreodata despartita total
de intrebarea „ce?". Apare astfel dificultatea oricarei incercari de a crea o adevarata
ontologie a fiintarii personale. Totusi, daca fiinta umana vrea sa ramana cu adevarat
umana, intrebarea „cine?" trebuie sa ramana intotdeau-na distincta de intrebarea
„ce?". Fiintarea personala nu inseamna calitati sau capacitati de vreun fel: biologice,
sociale sau morale. Fiintarea personala este preocupata de ipostas, adica de

https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/cunoasterea/cine-sunt-145798.html 1/3
3/27/2021 Cine sunt eu?

pretentia la unicitate, in sensul absolut al termenului, iar aceasta nu poate fi garantata

prin referinta la sexualitate, functie sau rol, ori chiar la constiinta cultivata a "sinelui" si
la experi-entele psihologice ale acestuia, deoarece toate acestea pot fi clasificate,
reprezentand astfel calitati comune mai multora, fara sa faca trimitere la unicitate
absolu-ta. Asemenea calitati, desi importante pentru identitatea personala, devin
personal ontologice doar prin ipostasul de care tin. Fiind doar calitatile mele, acestea
sunt personale, insa componentul „eu" presupune revendicarea unicitatii absolute,
care nu se dobandeste prin aceste calitati clasificabile, constitutive ale intrebarii „ce-
ului" meu, ci prin altceva.

(b) Unicitatea absoluta este indicata doar printr-o afirmare, ce rezulta liber dintr-o
relatie care constituie, prin indisolubilitatea sa, fundamentul ontologic al fiintei pentru
fiecare persoana. Intr-o astfel de situatie, ceea ce conteaza, din punct de vedere
ontologic, nu este „ce" este cineva, ci chiar faptul ca el sau ea este cine este, iar nu
altcineva. Tendinta Parintilor greci de a evita acordarea oricarui continut pozitiv
ipostasurilor Treimii, insistand asupra faptului ca Tatal nu este Fiul sau Duhul, iar Fiul
nu este Tatal, si asa mai departe, trimite la ontologia adevarata a ipostasului. Cineva
este cine este el insusi sau ea insasi, si nu altcineva, iar acest lucru este suficient
pentru a identifica pe el sau pe ea ca fiinta in adevaratul sens. Acest fapt dobandeste
o semnificatie existentiala imensa atunci cand este plasat in contextul vietii umane
cotidiene. In relatiile de dragoste adevarata, care sunt contextul potrivit pentru
„trairea" unei ontologii personale, celalalt nu este identificat prin calitatile sale (fizice,
sociale, morale etc), fiind respins sau accepat pe o asemenea baza, ca partener unic
si de neinlocuit, intr-o relatie care conteaza din punct de vedere ontologic (una de
care depinde propria identitate personala). Cu cat cineva iubeste mai mult, ontologic
si cu adevarat personal, cu atat mai putin il identifica pe celalalt (unic si de neinlocuit)
pe baza unor astfel de calitati clasificabile (cineva mai degraba iubeste in ciuda
prezentei sau absentei unor astfel de calitati, dupa cum Dumnezeu iubeste pacatosul
si il recunoaste pe acesta ca fiind o persoana unica). Este probabil potrivit sa
introducem aici, in terminologia noastra, categoria apofatismului etic, atat de mult
necesara culturii noastre, cu ajutorul careia sa putem arata ca, exact cum Parintii
greci au vorbit despre persoanele divine, nici noi nu putem acorda un continut calitativ
pozitiv unui ipostas sau unei persoane, pentru ca aceasta ar conduce la pierderea
unicitatii ei absolute si transformarea persoanei intr-o entitate clasificabila.

Asa cum Tatal, Fiul si Duhul Sfant nu sunt identificabili decat prin faptul ca ei sunt cine
sunt, tot astfel o ontologie adevarata a persoanei presupune ca unicitatea unei
persoane eludeaza si transcende orice catafaza calitativa. Aceasta nu plaseaza

https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/cunoasterea/cine-sunt-145798.html 2/3
3/27/2021 Cine sunt eu?

fiintarea personala in domeniul unui mister neguros mai mult decat ar face absenta
unui continut pozitiv in referintele noastre la persoanele Treimii. Atat in cazul lui
Dumnezeu, cat si in cel al fiintelor umane, identitatea unei persoane este recunoscuta
si afirmata clar si echivoc, insa aceasta se intampla doar in si printr-o relatie, iar nu
printr-o ontologie obiectiva, in care identitatea ar fi izolata, aratata si descrisa in ea
insasi. Identitatea personala este pierduta complet daca este izolata, deoarece
conditia ei ontologica este relatia.

Aceasta plinatate ipostatica ca alteritate poate izvori doar printr-o relatie ontologic
constituita, in care relationarea nu este consecutiva fiintei, ci este insasi fiinta.
Ipostaticul si ekstaticul trebuie sa coincida.

Mitropolitul Ioannis Zizioulas

https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/cunoasterea/cine-sunt-145798.html 3/3