Sf.

Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire duhovnicească a modului in care s-a

petrecut căderea lui Adam, în Ambigua, 42, PSB 80.

Protopărintele Adam, nerezemîndu-şi ochiul sufletului în această

lumină dumnezeiască, ci pipăind şi mîngîind ca un orb în întunericul
neştiinţei cu amîndouă mîinile amestecătura materiei, s-a aplecat întreg
spre simţire, predîndu-se ei. Dar primind prin aceasta veninul stricăcios al
celei mai amarnice fiare, nu s-a bucurat nici de rodul simţirii precum voia,
încercînd să dobîndească, cum nu trebuia, cele ale lui Dumnezeu, fără
Dumnezeu şi înainte de Dumnezeu şi nu după Dumnezeu. Iar aceasta nu se
putea. Deci ascultînd de simţire, care lua ca sfetnic pe şarpe mai mult
decît pe Dumnezeu, şi poftea pomul oprit, de al cărui fruct aflase de mai
înainte că e împreunat cu moartea, făcîndu-şi din el pîrga mîncării, şi-a
schimbat viaţa după asemănarea fructului, făcîndu-şi moartea vie în toată
vremea petrecerii de aici. Căci dacă moartea e descompunerea făpturii, iar
trupul, care se susţine prin afluenţă de mîncări, se descompune, în mod
natural, necontenit, evaporîndu-se prin curgere, Adam necontenit îşi ţinea
în vigoare moartea pentru sine şi pentru noi prin cele de care credea că
susţin viaţa. Fiindcă dacă ar fi ascultat mai mult de Dumnezeu decît de
soţie şi s-ar fi hrănit din pomul vieţii, nu ar fi lepădat nemurirea cei s-a
dat, ci ar fi păstrat-o necontenit prin împărtăşirea de viaţă, odată ce orice
viaţă se susţine printr-o hrană proprie şi corespunzătoare. Iar hrana vieţii
aceleia fericite este Pîinea ce s-a pogorît din cer şi a dat lumii viaţă, cum
însuşi Cuvîntul cel nemincinos a spus despre Sine în Evanghelii. Nevrînd
primul om să se hrănească cu aceasta, pe drept cuvînt a căzut din viaţa
dumnezeiască şi a dobîndit o alta, născătoare de moarte, prin care
îmbrăcîndu-se în forma iraţională (dobitocească) şi întunecîndu-şi
frumuseţea negrăită a celei dumnezeieşti, a predat toată firea morţii spre
mîncare. Prin aceasta, moartea trăieşte încursul acestei întregi distanţe
temporale, făcîndu-ne pe noi mîncare ei înseşi, iar noi nu mai trăim nici o
dată în cursul ei, fiind neîncetat mîncaţi de ea prin corupere.