Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Universitatea „1 Decembrie 1918”

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Patima desfrâului şi a beţiei în „Fraţii

Karamazov”

Coordonator: Susţinător:

Î.P.S. Prof. Dr. † Andrei Andreicuţ Filimon Ioan

An III TP

Alba Iulia
2008
 1. Personalitatea lui Dostoievski

Dostoievski este recunoscut drept cel mai profund analist al sufletului omenesc. A
devenit astfel după ce a văzut în suflet concentrarea tuturor enigmelor asupra cărora
meditează omenirea şi rezolvarea tuturor dificultăţilor pe care, de-a lungul întregii sale
istorii, nu i-a fost dat să le depăşească.1
„Romanul tragic ” s-a născut odată cu Dostoievski (....). Tot aşa cum „teologia
negativă” nu vrea să-l descrie pe Dumnezeu decât definind ceea ce nu e Dumnezeu,
Dostoievski sugerează la modul negativ sufletul omenesc, prin „găuri”, „lipsuri”, prin
nelinişte, silind omul să se tăvălească prin tot ceea ce nu este adevărata expresie a
sufletului său: greşelile, crimele, exaltarea, neputinţa sa.2
Dostoievski, asemenea lui Shakespeare, îşi derivă o parte a preeminenţei sale din
capacitatea de a arăta cât de neguroasă este într-adevăr lumea principiilor morale în clipa
în care dorim să ne menţinem clară orientarea simpatiilor.3
Opera lui Dostoievski face parte din acea literatură religioasă care merită
lecturată. Literatura religioasă în sens mai larg e o creaţie spontană a imaginaţiei artistice,
născută în absolută libertate, fără controlul disciplinei eclesiastice, ţâşnită din fântânile
arteziene naturale în căutarea sensului divin al creaţiei.4
Tema centrală a operei lui Dostoievski a fost omul. Pe Dostoievski nu-l preocupă
atât tema lui Dumnezeu, cât cea privind omul şi soarta sa, îl frământă misterul spiritului.
Cugetul i-a fost preocupat de antropologie, nu de teologie. El nu rezolvă tema lui
Dumnezeu ca un primitiv, ca un om natural, ci asemenea unui creştin, ca om al spiritului.
Problema omului este o problemă divină şi poate că taina lui Dumnezeu se dezvăluie mai
bine prin taina omenească, decât prin agresarea naturală a Dumnezeului din afara omului.
Dostoievski nu este un teolog, însă el a fost mai aproape de Dumnezeu; Dumnezeu i se
relevă în soarta omului. Poate că se cade să fim mai puţin teologi şi mai mult
antropologi.5

1
Vasili Rozanov, Despre Legenda „Marele Inchizitor”, în „Marele Inchizitor. Dostoievski – Lecturi
teologice”, Iaşi, Ed. Polirom, 1997, p. 80.
2
R. M. Alberes, apud F. M. Dostoievski, Jucătorul, Bucureşti, Ed. Leda, 2004, p. 163.
3
Wazne C. Boothe, apud Ibidem, p. 163.
4
Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1998, p. 16.
5
Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski. Traducere de Radu Părpăuţă, Iaşi, Ed. Institutul European,
1992, p. 15.

2
 Literatura lui Dostoievski este o literatură de natură religioasă care merită citită,
iar problemele de morală sunt cele cu care se confruntă societatea de astăzi, astfel
Dostoievski vine să ne dea răspunsuri pe această temă, răspunsuri care sunt perfect
valabile şi astăzi la peste 100 de ani la moartea marelui geniu.
Căci aşa cum Cartea Cărţilor este cea mai iubită, dar şi cea mai discutată dintre
toate cărţile lumii, tot astfel scrierile lui Dostoievski sunt şi foarte iubite, dar şi foarte
controversate în acelaşi timp. Şi după cum Iisus „este pus spre căderea şi ridicarea
multora din Israel”, tot astfel ucenicul lui Hristos din zile noastre (aşa cum îl numeşte
fiica sa pe Dostoievski) stă în faţa noastră ca o piatră de poticnire care pentru unii este
spre cădere iar pentru alţii spre înălţare.6

2. Date biografice

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) este, dintre toţi marii realişti

europeni ai secolului al XlX-lea, scriitorul a cărui influenţă se resimte puternic asupra
literaturii secolului nostru şi nu numai.7 “Nu cunosc un scriitor mai creştin", scrie despre
el N. Berdiaev, atribuindu-i lui însuşi cuvintele spuse de unul din personajele sale în
romanul Demonii: “Nu aţi fost voi care mi-aţi spus că dacă s-ar demonstra matematic,
că adevărul este în afară de Hristos, voi aţi preferea să rămâneţi cu Hristos decât cu
adevărul?".8 F. M. Dostoievski s-a născut în anul, 1821, la Moscova, în familia nevoiaşă
a unui medic de la spitalul Marinski, fiind al doilea copil dintre cei şapte ai lui Mihail şi
Mariei Dostoievski. Imediat după ce mama sa a murit de tuberculoză, în 1837, el şi
fratele său Mihail au fost trimişi la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg.
Tatăl lor, un chirurg militar în retragere, care a lucrat la Spitalul pentru săraci Marinsky
(Sfânta Maria) din Moscova, a murit în 1839.9
Dostoevski a fost arestat şi închis în 1849 pentru activităţi antistatale împotriva
ţarului Nicolae I. În data de 16 noiembrie 1849, Tribunalul militar a terminat instruirea în
afacerea grupului Petraşevski (Dostoievski avea legături cu acest grup de intelectuali, din
6
Paulin Lecca, Frumosul divin din opera lui Dostoievski, Bucureşti, Ed. Discipol, 1998, p. 11.
7
Ovidiu Drimba, Istoria literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Saeculum I. O. şi Vestala, 2002, p.
324.
8
Tomas Spidlik, Marii mistici ruşi, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1997, p. 318.
9
Leonid Grossman, Titanul – Viaţa lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Discipol, 1998, p. 23.

3
Cercul Patraşevski, în cadrul cărora se purtau discuţii subversive). Aceasta a fost înaintată
Procuraturii generale. Pe 19 decembrie, această instanţă superioară - în baza legislaţiei
penale militare - a condamnat douăzeci şi unu de inculpaţi la moarte prin împuşcare, dar,
ţinând seama de tinereţea condamnaţilor, de căinţa lor şi de faptul că activitatea lor n-a
avut consecinţe dăunătoare, instanţa a făcut demersurile necesare pentru ca ţarul să
comute condamnarea la moarte în alte pedepse. Conform tradiţiei, Nicolae I a revocat
pedeapsa capitală la care fuseseră condamnaţi, reducând pentru mulţi dintre ei gradul şi
durata pedepselor propuse de procuratură. Dar ţarul a dat dispoziţii ca această ..graţiere"
să le fie adusă la cunoştinţă condamnaţilor abia după pronunţarea în public a pedepsei
capitale şi după îndeplinirea întregului ceremonial al execuţiei, cu excepţia ultimei
comenzi, după care se ordona citirea sentinţelor rămase definitive29. Dostoievski a fost
condamnat la detenţie în ocnele Siberiene. După patru ani, revine la Petersburg şi îşi reia
activitatea literară. Incidenţa crizelor de epilepsie, la care era predispus, a crescut în
această perioadă.10
La eliberarea din închisoare în 1854, i s-a oferit şansa să devină soldat pentru restul
pedepsei, în Regimentul siberian, unde şi-a petrecut cinci ani din viaţă aici. A fost o
experienţă care i-a schimbat şi părerile ideologice, astfel Dostoievski a abandonat ideile
liberale şi a devenit conservator şi extrem de religios. S-a căsătorit cu Maria Dmitrievna
Isaeva, văduva unui cunoscut din Siberia. În 1860, s-a întors la Sankt Petersburg, unde a
scos o serie de gazete literare, dar fără mare succes, alături de fratele său mai mare,
Mihail.11
Dostoievski a fost efectiv devastat de moartea soţiei în 1864, urmată la scurt timp
de moartea fratelui său, care îi era foarte drag. Din punct de vedere finaciar era falit şi
trebuia să se ocupe şi de bunăstarea văduvei şi a copiilor fratelui său. Dostoievski a căzut
într-o depresie accentuată şi a început să joace jocuri de noroc şi să acumuleze datorii
uriaşe. A suferit de patima jocului şi de pe urma efectelor acesteia. Se pare că romanul
său Crimă şi pedeapsă, a fost terminat foarte repede, pentru că autorul avea nevoie de
bani foarte urgent, cu o seară înainte de publicarea romanului pierzând toţi banii la poker.
Dostoievski a scris în acelaşi timp şi nuvela Jucătorul pentru a-i satisface pretenţiile

10
Ibidem, p. 24.
11
Ibidem, p. 25.

4
editorului său Stellovski care, potrivit contractului, dacă nu primea o operă nouă ar fi
intrat în posesia drepturilor de autor a tuturor operelor dostoievskiene.12
Dorind să scape de hoardele de creditori şi în căutarea unor noi cazinouri,
Dostoievski călătoreşte în Occident. Aici a încercat să reia o legătură mai veche cu o
studentă pe care o cunoscuse cu câţiva ani în urmă, Apollinaria (Polina) Suslova, dar
aceasta a declinat cererea în căsătorie. Dostoievski a înlocuit-o cu Anna Snitkina, o
stenografă de doar 20 de ani cu care s-a căsătorit în 1867. În această perioadă a scris cele
mai importante opere ale sale. Din 1873 până în 1881 şi-a răzbunat insuccesele din
domeniul jurnalistic şi a editat un lunar cu povestiri, schiţe şi articole despre evenimente
şi curente literare: Jurnalul scriitorului. Ziarul a avut un succes fenomenal. În 1877
Dostoievski a ţinut un discurs de evocare la înmormântarea prietenului său, poetul
Nekrasov, care a produs mari controverse. În 1880, cu puţin timp înaintea morţii sale, a
ţinut o faimoasă cuvântare despre Puşkin la dezvelirea monumentului acestuia din urmă,
din Moscova.13
Viaţa lui Dostoievski a avut o serie de suişuri şi coborâşuri. Înainte de a scrie
romanul Fraţii Karamazov, - însoţit de ucenicul şi prietenul său Vladimir Soloviev, a
făcut un pelerinaj la Mănăstirea Optina, unde erau monahi vestiţi pentru viaţa lor
duhovnicească. L-a impresionat îndeosebi personalitatea stareţului Ambrozie, care i-a
servit de model pentru eroii romanului său, părintele Zosima. Sfântul Ambrozie a fost şi
este cunoscut ca un mare părinte spiritual şi om de rugăciune în întreaga Rusie şi peste
hotarele acesteia. Faptul că el a fost multă vreme duhovnicul marelui scriitor Dostoievski
l-a făcut celebru pe toate meridianele lumii. El este Stareţul Zosima din romanul Fraţii
Karamazov, mare personalitate bisericească plină de înţelepciune şi sfat duhovnicesc. Pe
drum Feodor Mihailovici îi împărtăşeşte tovarăşului de călătorie ideea şi tema epopeii
proiectate. „Biserica, drept ideal social pozitiv, ar fi trebuit să fie ideea centrală a noului
roman sau a unui nou şir de romane, dintre care s-a scris doar primul «Fraţii
Karamazov»". Dar aceasta nu era, desigur, unica idee a ultimului roman al lui
Dostoievski, în care autorul rezolvă o serie de probleme extrem de importante, care îi
frământaseră toată viaţa mintea neliniştită şi iscoditoare. În ultimele clipe ale vieţii a lăsat
copiilor lui ca testament spiritual încrederea nezdruncinată în Dumnezeu şi în iubirea Lui
12
Paulin Lecca, op. cit., p. 23.
13
Ibidem, p. 25.

5
nemărginită pentru toţi oamenii. ,,Eu vă iubesc mult - zicea el - dar iubirea mea e nimic
pe lângă iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Chiar dacă veţi greşi nu deznădăjduiţi.
Sunteţi copiii Lui, smeriţi-vă înaintea Lui, ca înaintea Tatălui vostru, cereţi-i iertare şi El
se va bucura de căinţa voastră, aşa cum s-a bucurat de întoarcerea fiului pierdut”. După
două zile corpul neînsufleţit a fost condus la cimitir de mulţimi imense de oameni. Acesta
a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Aleksandr Nevski, din Sankt Petersburg. Aşa s-a
mai încheiat o filă a literaturii universale.14

3. Patima desfrânării şi a beţiei la karamazovi

Romanul ne prezintă două lumi suprapuse: una a vieţii care colcăie în infernul
patimilor, alta liniştită, exatică, a monahilor. Dedesubt, în subteranul romanului, e acel
iad al patimilor dezlănţuite, pe care criticii ruşi îl subsumează într-un singur cuvânt:
karamazovismul. Karamazovismul este tot elementul rău pe care îl cunoaştem din
celelalte romane ale lui Dostoievski, elementul rău dezlănţuit fie în pasiuni carnale, fie în
pasiuni intelectuale, până la suprema posibilitate a excesului. Este păcatul care se
desfăşoară în toată infernala lui amploare, fie pe latura pasiunii carnale, fie pe cea a celei
intelectuale, raţionale. Karamazovismul este întrupat înainte de toate în bătrânul
Karamazov, tatăl celor trei fii. Bătrânul Karamazov, bogat, lubric, alcoolic, iubitor numai
de bani şi de femei, pentru care nu există femeie frumoasă şi femeie urâtă, pentru el fiind
tot una, numai femeie să fie, reprezintă ultima expresie a patimii cele mai telurice cu
putinţă “… pentru mine de când trăiesc n-a existat o sigură femeie urâtă, asta mi-e legea
… Pe cinstea mea, la orice femeie poţi să găseşti ceva, ei fir-ar să fie, ceva interesant,
ceva ce nu găseşti decât la ea, numai să ştii să cauţi şi să ai ochi bun! Pentru mine nu
există femeie slută; ajunge că-i femeie, asta face mai mult ca orice…Până şi les vieilles
filles (fetele bătrâne), chiar şi la ele descoperi uneori câte ceva, că-ţi stă mintea în loc
cum de au putut fi oameni atât de dobitoci să nu observe nimic şi le-au lăsat aşa să se
ofilească!”15, declară el la un păhărel de coniac. În ceea ce priveste patima beţiei,
devenită şi ea ca o a doua natură la batrânul Karamazov, amintesc câteva momente: când
acesta află că soţia cea de-a doua care a părăsit domiciliul conjugal, a murit într-o mizeră
14
Ibidem, p. 29.
15
F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, Vol I, Trad. de Ovidiu Constantinescu şi Isabela Dumbravă,
Bucureşti, Editura Univers, 1982, p. 196.

6
mansardă petersburgheză, rîde şi plânge în acelaşi timp, “beat turtă”, iar în timpul
văduviei Feodor Pavlovici “umbla cu doliu la pălărie, bînd seară de seară şi făcând nişte
chefuri de pomină, încât şi cei mai desfrânaţi oameni din oraş aveau un sentiment penibil
în prezenţa lui”16, altădată în cinstea frumoaselor perspective care credea că i se deschid
fiului său Ivan, prin plecarea la Moscova, bău coniac până la neştire. La moartea lui
procurorul îl caracterizează prin următoarele cuvinte: “Omul acesta libidinos şi adeseori,
în senzualitatea lui crud ca o insectă veninoasă, în momentele de beţie simţea deodată un
fel de nelinişte spirituală, o teamă, ceva ca un şoc moral, cu simptome concrete”. 17 Aş
putea zice că e un personaj fioros de stricat. Din stofa acestui părinte s-au născut trei
copii, având două mame. Din prima căsătorie, bătrânul Karamazov îl are pe Dimitri
Karamazov. Din a doua căsătorie îi are pe ceilalţi doi fii: Ivan şi Alioşa. Dintr-o legatură
infamă cu o cerşetoare tâmpită are al patrulea fiu, care trăieşte ca lacheu în casa lui,
Smerdeakov. În fiecare din aceşti copii se răsfrânge, se perpetuează ceva din marile
păcate ale tatălui lor, însă diminuate sau transformate.
Dimitri Karamazov, băiatul cel mare, este, ca şi tatăl sau, un desfrânat foarte
simpatic, pentru că nu e numai desfrâu în el. Dimitri, fost ofiţer, e un tânăr incult care n-a
ajuns să-şi pună marile probleme ale existenţei din pricină că toată viaţa lui se dezlănţuie
în pasiunea pentru femei şi pentru chefuri. Dimitri e totuşi un credincios, el crede în
Dumnezeu şi în anumite momente grele prin care va trece acest erou, mai ales atunci
când se află în închisoare, vorbirea lui e aşa de lirică şi se înalţă aşa de sus, încât devine
asemenea psalmilor.
Al doilea frate, Ivan Karamazov, nu are absolut nici o asemănare cu Dimitri. Ivan
este un intelectual, un filosof care trăieşte numai prin creier. El nu are pasiuni carnale, pe
el îl interesează problemele filosofice, fiind cel care creează în acest roman celebra
Legendă a Marelui Inchizitor.
Smerdiakov, celălalt frate, fiul natural al bătrânului Karamazov, e o stârpitură
umană, incapabil de această sfâşiere interioară. El e un fel de rău în sine, iremediabil.
La antipodul lui Smerdiakov, tot aşa nedespicat ca şi el stă Alioşa Karamazov.
Personalitatea lui Alioşa e de la început până la sfârşit întreagă, nu prezintă nici un fel de
problemă lăuntrică, nici un fel de sfâşiere între două sau mai multe porniri. Este un om
16
Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 288.
17
Ibidem, p. 294.

7
întreg fără să aibă excepţional, nici în bine, nici în rău; este prin excelenţă o chintesenţă a
madiocrităţii umane, şi este semnificativ că Dostoievski l-a gândit aşa. El este legătura de
unire necontenită şi între cele două lumi suprapuse: a mănăstirii şi a patimilor, şi între
fiecare dintre aceste personaje. Însuşi instinctul erotic, una dintre laturile care-l
caracterizează pe Dostoievski, trăieşte nealterat, în stare de puritete naturală în acest
personaj.18 Din cauza desfrâului, beţiei şi a femeilor bătrânul Karamazov şi fiul lui
Dimitri se bat ca orbii. De aici decurge şi uciderea bătrânului Karamazov, de către
Smerdiakov, propriul lui copil natural; de aici decurge şi marele process în care, după
toate probele care se aduc în faţa judecăţii şi în care Dostoievski ironizează
imperfecţiunea judecăţii umane, Mitea Karamazov este considerat ucigaşul tatălui său şi
totuşi el nu avea numic comun cu crima aceasta. În final Mitea e condamnat, Alioşa,
printr-un truc izbuteşte să-i cumpere pe paznici; dă drumul fratelui său şi se încătuşează
el în lanţurile lui Dimitri. Dimitri fuge în lume pentru a începe o viaţă nouă şi mai bună.
Alioşa e judecat la rândul lui şi fiind găsit nevinovat, e lăsat liber.19
În general vorbind, atunci când e vorba de iubire erotică, nu de cea umană,
creştină, în momentele lui Dostoievski aceasta e prezentată întotdeauna sub aspesct
aproape infernal. În concepţia lui Dostoievski, iubirea erotică are ceva infernal, e
întrupată în cele mai mari catastrofe, în dezlănţuiri pasionale ala cărnii.20

4. Nevoinţa creştină – evadarea de sub tutela patimilor

„A fi nevoitor în această lume plină de pulberea unei libertăţi destul de greu

înţelese, înseamnă cu necesitate să fii bun, ascultător, smerit cu inima şi musai să ai
mantia iubirii lui Hristos cu care El ne-a scos din robia păcatului.” (Călugărul Nicolae
de la Rohia).
Lumea contemporană cu toată împrăştierea de care dă dovadă este spaţiul care ne
dă posibilitatea să punem pe etalonul practicii termenul teoretic de nevoinţă. Deşi toată
suflarea parcă a încremenit la auzul atât de binar al tehnologiei post-moderniste, totuşi

18
Nichifor Crainic, op. cit., p. 263.
19
Ibidem, pp. 255-257.
20
Ibidem, p. 261.

8
inima nu poate să înceteze a bate într-un singur cuget al credinţei pentru o viaţă in
Hristos. Este lumea “cea mai grea”.21
Cu tot raţionalismul ei, lumea de azi nu a devenit mai raţională decât cea de ieri.
Indiferentismul religios al lumii în care trăim, şi care sporeşte îngrijorător de la vest spre
est, existenţa unui creştinism destul de agresiv, care uneori nu mai ştie de omenie şi
iubire fiindcă consideră că totul se poate cumpăra cu bani, dar şi existenţa unor secte, şi
acestea nu puţine la număr, care se pun în slujba satanismului, sau a unora care
propovăduiesc sinuciderea colectivă, ca şi multe alte aspecte nocive, sunt expresia
degringoladei spirituale.22 Astfel în înţelegerea nevoinţei creştine trebuie să atingem cu
degetele inimii noastre plină de credinţă, acel foc dumnezeiesc care pătrunde totul în noi,
care dă viaţă, şi după cum afirmă Dostoievski care pătrunde şi dezleagă misterul
„lacrimii curate de copil”. Nevoinţa implică iubire, minunea iubirii care te face să înşiri
pe cerul ochilor sufletului boabe de perle cu lacrimi brodate pe firul unor amintiri din
sânul Iubirii Divine.
Aproape toate personajele lui Dostoievski se luptă să iasă de sub tutela patimilor,
însă nu toate din aceste personaje reuşesc, fiindcă nu toate din aceste feţe sunt dispuse să
se scarifice, nu toate pot înţelege binele ca pe ceva salvator, nu toate pot înţelege iubirea
care trebuie să stea la baza comunităţii din care fac parte, personajele lui Dostoievski se
lasă foarte mult mânate de instinct care de multe ori duce la ură şi chiar la crimă.
Dostoievski a fost vestitorul revoluţiei spiritului, este mare maestru în descrierea
renaşterii şi degenerării individului sub influenţa obsesiei patimilor şi ideilor eronate. El
cercetează urmările ontologice ale acestei obsesii.23
Creaţia sa exprimă dinamismul avântat şi pătimaş al firii omeneşti. Omul se smulge
din echilibrul său, încetează să mai ducă o existenţă în cadrul legii şi trece într-o altă
dimensiune a existenţei. Odată cu Dostoievski ia naştere o nouă concepţie despre lume.
Dostoievski a simţit chiar în sine această fire vulcanică, dinamismul excepţional al
spiritului, parcursul său incendiar. îi scrie despre sine lui A. Maikov: „Mai rău decât toate
e faptul că natura mea este ticăloasă şi puţin prea pătimaşă în tot şi în toate ajung până la
21
Preot, Profesor, Doctor, Dumitru, Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 34.
22
Zizioulas, Ioannis, Fiinţa eclesială, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996, p. 56.

23
Nikolai Berdiaev, op. cit., p. 53.

9
extrem, toată viaţa am trecut dincolo de limită". A fost un om cuprins de flăcările patimii
spirituale interioare, spiritul i s-a mistuit în flăcări Iar din flăcările iadului, spiritul iese la
lumină. Toţi eroii lui Dostoievski sânt el însuşi, calea sa proprie, diferitele laturi ale
fiinţei sale, chinurile, întrebările, experienţa întru suferinţă. De aceea, în creaţia sa nu este
nimic din epicul care redă existenţa obiectivă, latura obiectivă a vieţii. El nu are darul
metamorfozei în diversitatea naturală a firii omeneşti, nu are nimic din ceea ce constituie
latura forte a lui Lev Tolstoi. Scrierile lui Dostoievski nu sunt adevărate romane, sunt
tragedii, dar nişte tragedii de un tip deosebit. Este vorba de tragedia interioară a destinului
uman, a spiritului unic care se dezvăluie doar în diferite unghiuri, în diferite momente ale
traseului său. Lui Dostoievski i-a fost dat să cunoască omul în forfota sa pătimaşă, turbio-
nară, furioasă, în dinamismul său excepţional. La el nu este nimic static, totul e în
dinamica spiritului, într-o stihie incendiară, într-o patimă frenetică. Totul se înfăptuieşte
ca într-un vârtej, totul se roteşte în acest vârtej. Când îl citim, ne simţim hipnotizaţi ca de
o vâlvătaie. Dostoievski este un artist al mişcării subterane a spiritului. În această mişcare
furtunoasă, toate glisează de la locurile lor obişnuite, şi de aceea arta sa se adresează unui
viitor închipuit.24
5. Concluzii

Dostoievski nu a putut fi mentor al unei discipline spirituale,

„dostoievskianismul", ca psihologism rus; el a învins lăuntric. Însă el a rămas într-un
anume sens un mentor — a învăţat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în
întuneric, să-i descopere chipul lui Dumnezeu în omul decăzut, a învăţat iubirea de
oameni, respectându-le libertatea. Dostoievski ne conduce prin întuneric, dar nu acesta îi
este ţelul.
Creaţia lui nu lasă de loc impresia unui pesimism sumbru şi disperat. Însuşi
întunericul iradiază lumină. Lumina lui Hristos biruieşte lumea, străbate orice întunecimi.
Creştinismul lui Dostoievski nu este unul întunecat, ci luminos, este creştinismul
lui Ioan. Dostoievski a dăruit multe pentru viitorul creştinismului, pentru triumful
Evangheliei, al religiei libertăţii şi iubirii.

24
Ibidem, pp. 12-13.

10
 Creaţia Iui Dostoievski este extrem de fertilă pentru renaşterea creştină. Ea are
caracter profetic, indică uriaşele capacităţi spirituale ale omului. Totodată, pe această
creaţie şi-a pus pecetea dualitatea caracterului rus, reliefând marile sale posibilităţi, dar şi
marile primejdii ale sufletului. Noi toţi trebuie să urmăm spiritual moştenirea lăsată de
Dostoievski, să ne purificăm lăuntric şi să conştientizăm experienţa sa.25
În literatura universală, nici un alt scriitor n-a suspinat mai adânc după lumina
raiului, fiindcă nici unul nu s-a îngrozit mai tare de abisul infernal al păcatului. Această
perspectivă eminamente creştină, din care el îl consideră pe om, îl apropie pe Dostoievski
de Dante, dar îl deosebeşte. Pentru Dante, raiul şi iadul sunt, ca să ne exprimăm astfel,
perspective exterioare omului, care încep dincolo de hotarul morţii. Pentru Dostoievski,
ele se deschid înlăuntrul omului actual. Poetul catolic le vede ca exigenţe psihologice, ca
realităţi imanente de-a fi transcendente. Raiul e iubire universală; iadul e durerea de-a
nu mai putea iubi.
Lumea în care trăim, deci, până s-o judece definitiv Dumnezeu, poate fi un infern
sau un paradis după chipul sufletesc al omului răsfrânt în fapte asupra societăţii.
Concepţia ateistă luată drept călăuză în viaţă nu duce decât la catastrofă şi la
infernul terestru; concepţia ortodoxă, însuşită ca o respiraţie firească a inimii omeneşti, e
singura în stare să creeze raiul sufletesc al iubirii. Gândirea lui e actuală de parcă astăzi
şi-ar articula-o.26

BIBLIOGRAFIE

1. Rozanov, Vasili, Marele Inchizitor. Dostoievski – lecturi teologice, Traducere, prefaţă

şi note de Leonte Ivanov, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
2. Crainic, Nichifor, Dostoievski şi creştinismul rus, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998.
3. Berdiaev, Nikolai, Filosofia lui Dostoievski, Trad. de Radu Părăpuţă, Iaşi, Editura
Institutul European.
4. Lecca, Paulin, Frumosul divin din opera lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Discipol,
1998.

25
Ibidem, p. 150.
26
Pr. Ştefan D. Dobra, Dostoievski si Tineretul, Bucureşti, Tipografia Fântâna Darurilor, 1938, p. V.

11
5. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii române, vol. II, Bucureşti, Editura Saeculum I. O. şi
Vestala, 2002.
6. Spidlik, Tomas, Marii mistici ruşi, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1997.
7. Grossman, Leonid, Titanul – Viaţa lui Dostoievski, Bucureşti, Editura Discipol, 1998.
8. Dostoievski, Feodor Mihailovici, Jucătorul, Bucureşti, Ed. Leda, 2004.
9. Idem, Fraţii Karamazov, Vol I, Trad. de Ovidiu Constantinescu şi Isabela Dumbravă,
Bucureşti, Editura Leda, 2004.
10. Cristea, Valeriu, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Iaşi, Editura Polirom,
2007.
11. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Bucureşti, Ed.
I.B.M.B.O.R, 1998.
12. Ioannis, Zizioulas, Fiinţa eclesială, Bucureşti, Editura Bizantină, 1996.
13. Dobra, Pr. Ştefan D., Dostoievski şi Tineretul, Bucureşti, Tipografia Fântâna
Darurilor, 1938.

12