Putem fi mai tari decât Revoluția Culturală

de Rod Dreher

Salutări din înzăpezitul – și nu foarte diferitul de Siberia – nord al statului New York,
de la o conferință organizată de o mănăstire și un seminar ortodoxe. La cina de aseară,
împreună cu câțiva participanți la conferință, vorbeam despre ideile pe care le am pentru
următoarea mea carte. După cum voi, cititorii mei fideli, deja știți, plănuiesc să scriu
despre avertismentele pe care le lansează cei care au crescut sub comunism în Europa
de Est și Uniunea Sovietică și care acum locuiesc aici, în privința totalitarismului care își
face apariția în cultura noastră tot mai postliberală. Mulți dintre voi ați privit destul de
critic formularea pe care eu am dat-o acestui fenomen ca fiind o recrudescență a
socialismului, atunci când vorbesc în primul rând despre cultură și nu despre economie
politică.
Atâta doar că socialismul nu se reduce doar la economie politică, ci este un mod de
a vedea lumea. Unul dintre prietenii mei, profesor creștin-ortodox, prezent și el la
conferința amintită, spunea că Dostoievski însuși, nici pe de parte un aristocrat,
înțelegea perfect acest lucru. Iată o descriere a viziunii lui despre socialism, într-un text
pe care l-am găsit aseară, intrând online:
Concepția lui Rousseau despre natura umană, pe care s-a întemeiat socialismul
utopic, a fost flagrant contrazisă de experiența avută de Dostoievski în detenția
siberiană. Teoria naturii fundamental bune a ființelor umane se vedea pusă la încercare
de realitatea crudă a firii omenești care trebuie să supraviețuiască în condiții grele.
Bătăușii, tâlharii și ucigașii lipsiți de orice remușcări, printre care Dostoievski a petrecut
patru ani, nu erau simple victime nevinovate care, odată eliberați de sub jugul unor
instituții represive, ar fi trăit ca frații, în deplină fericire și armonie.  Întorcându-se după
zece ani în Siberia, Dostoievski a dat peste un socialism care căpătase o alură mult mai
revoluționară. Observațiile lui pe această temă, atât în ficțiune, cât și în jurnalism, pe
parcursul următoarelor două decenii, sunt aproape fără excepție ostile. Dușmănia  în
mare parte teoretică dintre creștinism și socialismul promovat în cercul răposatului
Visarion Belinski, devenise de acum o realitate, iar această doctrină revoluționar-atee a
reprezentat marea rivală a creștinismului în mintea și sufletul noii generații. Critica
adusă de Dostoievski începe, așadar, de la ateismul socialismului. Neluând în seamă
esența spirituală a oamenilor, socialiștii pot să se ocupe doar de nevoile lor materiale.
Cum scria Dostoievski în carnetul său de notițe al perioadei 18631864: „Socialiștii vor
să-i regenereze pe oameni, să-i elibereze, să-i prezinte fără Dumnezeu și familie. Ei trag
concluzia că, schimbând forțat modul economic în care trăiește omul, acesta își va
atinge țelurile. Dar oamenii nu se transformă din motive exterioare lor, ci numai în urma
schimbărilor morale”. În notițele sale pentru un articol rămas neterminat, „Socialism și
creștinism”, Dostoievski scria că „socialiștii nu văd mai departe de burtă”. Lipsind orice
bază spirituală pentru înfrățirea oamenilor, socialiștii trebuie să recurgă la forță, ca s-o
instituie. Socialismul francez, scria Dostoievski în 1877, „nu este altceva decât o
unificare cu forța a omenirii”; sau, cum s-a exprimat el mai plastic despre deviza
romano-catolicismului, pe care îl vedea ca împărtășind țelurile socialismului,
„ Fraternité ou la mort” („Ori îmi ești frate, ori îți tai capul”). Cele două noțiuni – că
problemele oamenilor pot fi rezolvate prin soluții exclusiv materiale, dar acest lucru nu
se poate face fără constrângere – se regăsesc în întreaga critică adusă de Dostoievski
socialismului.
Ideea este că, de fapt, indiferent cum am numi Acest Lucru cu care ne confruntăm, el
colcăie de socialism. Modurile marxiste de gândire se pricep de minune să dărâme ce
avem, dar întrucât nimeni nu prea mai crede cu adevărat în Revoluție, nu vine să pună
mare lucru în loc. Politologul Augusto Del Noce a surprins perfect un aspect-cheie al
Lucrului pe care îl avem în față, atunci când scria:
„noul totalitarism diferă foarte mult de formele mai vechi, pentru că este un
totalitarism al dezintegrării, chiar mai înainte de a fi un totalitarism al dominației. Domină
prin aceea că dezintegrează.”
Totuși, în urma unor recente conversații avute în afara Internetului, eu sunt convins
că o caracterizare a Lucrului drept socialism mai mult încâlcește situația, decât s-o
clarifice. Un prieten a sesizat două aspecte care pun în lumină ideea:
• Acest fenomenon nu are drept forță motrice doar statul (și poate că statul nici
nu este factorul principal), ci actori sociali privați, îndeosebi instituții de învățământ
și corporații de mari dimensiuni. Cum ar putea să fie socialism?!
• Dacă începând de azi și până la sfârșitul zilelor am alege doar republicani —
membri ai partidului presupus anti-socialist — și dacă am lăsa neschimbată piața
liberă, acest lucru n-ar avea niciun efect semnificativ în a stopa înaintarea acestei
dezintegrări. Și atunci, în deplină onestitate, cum putem să-i punem eticheta de
socialism?
Mie aceste întrebări mi se par insolubile. Poate nu sunteți de aceeași părere cu
mine.
Un cititor mi-a trimis link către cel mai recent editorial editorial al lui Peggy Noonan,
cu acces contra cost. În articol, autoarea spune că situația noastră de azi, în Statele
Unite, îi aduce aminte de Revoluția Culturală din China, mai ales „ședințele de luptă și
critică”, în care tinerii comuniști fanatici îi forțau pe presupușii dușmani ai Revoluției să-
și mărturisească public păcatele (indiferent dacă erau vinovați sau nu). Noonan scrie:
Nu vreau să fac exces de dramatism, dar spiritul ședințelor de luptă s-a întors și este
aici cu noi, parțial din cauza Internetului și parțial din cauza extremismului politicii
noastre, dar în parte și pentru că tot mai mulți oameni se simt singuri. „Mai bine
gâlceavă, decât singurătate”, cum ar spune irlandezii mei, și dacă nici ei nu știu…
Acuzațiile și umilirea în public domină atmosfera generală. Am văzut acest spirit mai
ales în campusuri, unde studenții protestează acerb, uneori violent, împotriva opiniilor
pe care vor ei să le suprime. Platformele sociale sunt pline de grupuri agresive politic și
ideologic, care acționează ca niște gloate dezlănțuite. Printr-o interesantă despărțire de
tradiția democratică, aceste grupuri nu încearcă să câștige tabăra cealaltă de partea lor.
Le condamnă și caută să suprime, să le reducă la tăcere.
Spiritul „ședinței de luptă” a năpădit platforma Twitter. Pe rețeaua literară a Twitter,
ienicerii justiției sociale obțin exemplare în avans ale cărților în curs de apariție și le
denunță pentru „deviaționism”  acuzându-le de atitudine insensibilă, rasism, atitudine
apropriativă și anti-LGBTQ. Cărți aflate în ajunul publicării au fost retrase, uneori de
către autorii lor, care nu mai știau cum să-și ceară scuze. Toată lumea e speriată. Iar pe
torționari scuza nu-i satisface. Dimpotrivă, îi excită și îi face să caute alte victime.
Mai mult:
Plutește ceva în aer, nu-i așa? Temarcăm cu toții bucăți din această poveste, ici și
colo, ba în incidentul X, ba în incidentul Y. Dar poate că are o semnificație mai amplă,
una generală. Și poate că semnificația nu e bun augur.
Citind toate acestea, mi s-a aprins beculețul: nu mă gândeam la comuniștii care
trebuie! Ceea ce recunosc foștii dizidenți anticomuniști care trăiesc azi printre noi este
totalitarismul inerent unei noi Revoluții Culturale, ale cărei contururi noi abia acum
începem să le discernem.
Cartea pe care o voi scrie va fi despre cum să rezistăm și să nu ne dăm bătuți în fața
Revoluției Culturale care s-a abătut asupra noastră. Are multe trăsături în comun cu linia
dură a socialismului, dar există și deosebiri semnificative, atât de semnificative, încât
încercarea de a o pune pe seama socialismului în sine devine problematică.
 Cu siguranță și fără umbră de îndoială, dacă socialiștii noștri americani ar ajunge la
putere, ar implementa întreaga panoplie a stângismului în materie de politică a
identității, chiar dacă nu aceasta ar fi principala lor prioritate. Del Noce are însă perfectă
dreptate, și încă la modul acut, când arată că ar fi o eroare să credem că totalitarismul
necesită un stat polițienesc. Totalitarismul poate să existe chiar și într-o democrație,
spune Del Noce, pentru că este o stare în care politica invadează toate componentele
vieții.
Ce mult mi-aș dori să-mi puteți vedea e-mailurile sau să puteți avea genul de discuții
personale pe care eu le am cu universitari și oameni angrenați în viața publică! Deși
criticile lor la adresa justițiarismului social de stânga sunt foarte moderate, ei îmi cer să
nu le dau numele. Se tem. Au văzut ce pățesc contestatarii. Un amic mi-a spus zilele
trecute: „Ai noroc, într-un fel. Nimeni din presă nu te va mai angaja vreodată, după ce-ai
scris lucrurile pe care le-ai scris. Poți să spui ce gândești.”
Da, cât timp există un site ca The American Conservative (mulțumesc donatorilor!).
Dar dacă mi-aș pierde slujba de aici? Nu avem un stat care le spune oamenilor să nu-i
angajeze pe cei ca mine. Păi nici nu e nevoie: șaizeci la sută din angajatorii chestionați
în cadrul unui studiu au declarat că verifică profilurile de pe platformele sociale ale
potențialilor angajați și că țin cont de informațiile găsite acolo, în luarea deciziilor de
angajare. Credeați că numai China are un sistem de credit social?
Un amic din Washington, D.C., mi-a povestit săptămâna aceasta că a fost de curând
la un dineu, unde unul dintre ceilalți invitați i-a spus așa: „Eu am crescut în Uniunea
Sovietică, unde părinții m-au învățat să nu cred nicio iotă din ce aud în presă și să fiu cu
foarte mare grijă ce-mi iese pe gură, cu voce tare. Acum constat că și eu le spun copiilor
mei același lucru.”
Asta-i țara noastră! Asta-i revoluția noastră culturală! Acesta este și cadrul de
referință pentru viitoarea mea carte. În cele din urmă, va ajunge să se consume singură
(sper), dar acest lucru nu se va întâmpla prea curând și nu înainte de a face îngrozitor
de multe stricăciuni. Datoria noastră este să luptăm pe față cu ea, acolo unde putem,
dar și să construim structuri de rezistență în noi înșine și în comunitățile noastre. Acum
aproape un an, am petrecut una dintre cele mai importante seri din viața mea alături de
familia Benda din Praga. Iată ce am aflat acolo. Cea mai importantă lecție pe care am
primit-o de la familia Benda este următoarea: aceeași strategie pe care cei ca ei au
folosit-o ca să îndure comunismul fără să-și piardă mințile și fără să-și vândă sufletul,
sunt cele care îi mențin ferm ancorați în credința și tradițiile lor, în societatea capitalistă
postcomunistă cehă, care este cea mai atee din Europa.
Oamenii aceștia știu cum să trăiască. Au o înțelepciune din care noi putem învăța. La
fel și alții care au trecut prin comunism. Ei ne pot ajuta să fim mai tari decât Revoluția
Culturală.

UPDATE: Theodore Dalrymple

În cercetarea pe care am făcut-o cu privire la societățile comuniste, am ajuns la
concluzia că scopul propagandei comuniste nu a fost acela de a convinge, nici acela de
a informa, ci cel de a umili; și-n consecință, cu cât mai puțin corespundea realității, cu
atât mai bine.
Când oamenii sunt forțați să tacă atunci când li se spun cele mai sfruntate minciuni,
sau, mai rău, când sunt obligați să le repete ei înșiși, ei pierd definitiv simțul onestității.
Să cazi la învoială cu cele mai evidente minciuni înseamnă să colaborezi cu răul, și într-
o oarecare măsură să devii tu însuți rău. Rezistența la toate acestea a celor câtorva
care îndrăznesc este din această cauză șubrezită, ba chiar distrusă. O societate de
mincinoși emasculați e ușor de controlat.
Cred că dacă vă veți uita la ideologia corectitudinii politice, veți observa același efect;
și este tocmai ceea ce se urmărește.
Traducere după Beating the Cultural Revolution, The American Conservative