Grigore Alexandrescu

Viața lui Grigore Alexandrescu

 Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi:tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria
(n. Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la
Târgovişte;era un hoinar visător şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail,
împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Având o
memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon. În
1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti;este elev în clasa de literatură de la şcoala
franceză a lui J. A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Citeşte pe Voltaire, Boileau,
Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. În „Curierul românesc”, la 6 martie 1832, Heliade-Rădulescu
îi tipărea prima poezie, Miezul nopţii, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii”,
iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând
traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale. În 1833, se numără
printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program
politic.
 Poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu.
Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intră în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi
praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi
Muntenia. Demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica. În 1838 îi
apare un nou volum, Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul Anul
1840 fac ca Alexandrescu, care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului
Alexandru D. Ghica, să fie închis pe trei luni. În arest lucrează la o versiune a tragediei Meropaa lui
Voltaire (tipărită în 1847). Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica. În 1842, cei doi vor vizita
mănăstirile de pe valea Oltului. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cele mai bune poezii ale lui
Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani) şi un
Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză. La Iaşi, în 1842, vede lumina tiparului Poezii, ediţie
completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici.
 Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă poetului protecţie. E
numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie (Secretariatul Statului), apoi serdar şi, în 1846, paharnic.
În tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare în 1847 volumul Suvenire şi impresii, epistole şi
fabule. În 1848, era printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Popolul suveran”. Trezind suspiciuni,
este scos din postul pe care îl ocupa la Secretariatul Statului. În 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe
Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului. Între 1852 şi 1857, lucrează în Comisia Documentală. E
înălţat la rangul de clucer;devine în 1854 director al Eforiei Spitalelor Civile. La invitaţia lui Ion Ghica,
porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina. În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi
ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru în Comisia
Centrală de la Focşani. Se căsătoreşte aici cu Raluca, fiica spătarului Stamatin .
În iunie 1860, poetul dă semne de alienaţie mintală.
Boala îl va chinui, cu intermitenţe, până la sfârşitul
vieţii. Ediţia definitivă, alcătuită de autor în 1863,
Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, cuprindea şi
Memorial de călătorie. A. este obligat să se retragă din
viaţa publică;îi apar sporadic producţii neconcludente.
Pentru fiica sa, Angelina, a tradus din Ed. Laboulaye
Poveşti albastre(1872). În 1882 „Cimpoiul” îi tipărea
traducerea primelor trei cânturi din Ierusalimul
eliberatde Torquato Tasso.
OPERA
 Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimţit ca vocaţie şi posibilă
împlinire de sine, a fost Alexandrescu. Dacă, până la el, poezia era chemată să dea glas numai simţământului
(erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei conştiinţe, iar poemul — un scenariu care pune în
discuţie, uneori stângaci, cu patetism însă, valorile sub semnul cărora omul există. Confesiunea intimă (apetitul
ei i-a fost deschis de lectura romanticilor:Lamartine, Byron) tinde spre adevărul trăirii, chiar dacă, uneori,
fundalul nocturn, decorul ruinelor, gestul damnării sunt invocate convenţional (Miezul nopţii). Tristeţea în faţa
nestatorniciei fericirii (motivul central al liricii lui Alexandrescu, nu străin de modelele de circulaţie în epocă,
cel lamartinian în primul rând, însă susţinut de o înclinaţie temperamentală depresivă şi alimentat de
circumstanţe ale vieţii ce nu au răspuns nevoii sale de ocrotire şi stabilitate) e dublată de o percepţie de ordinul
generalului. Alexandrescu încearcă acea amărăciune ce intră în condiţia umană supusă erodării în trecerea de
neoprit şi este, înainte de Eminescu, un poet al timpului şi al suferinţei de a fi:„Al meu suflet se-nalţă pe aripi d-
un foc sfânt / în zboru-i se rădică la poarta de vecie / Căci nici o legătură nu are pe pământ”. Totodată,
confesiunea sa se deschide către marile porniri şi motivaţii altruiste existente în om, însoţindu-se de denunţarea
falsului, în morală şi politică. Aşa se face că poetul e autor de solilocvii şi elegii, dar deopotrivă de satire şi
fabule.
Despărţită în registre antitetice, creaţia sa se dovedeşte, în fond, rodul aceleiaşi trăiri romantice, ce nu poate
accepta lumea decât în formula idealităţii ei. Structurii lui Alexandrescu, înclinat spre reflecţia gravă, îi
răspunde formula lirică a meditaţiei, în tensiunile căreia îşi găsesc expresia neliniştile conştiinţei şi,
dramatică, speranţa. Se simt aici necesitatea lăuntrică a unui reazem al certitudinilor, nostalgia unei coerenţe
a valorilor morale (Candela:„Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână / Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul
în mână, / Umilit ca să-nşale şi blând ucigător, / Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază, / Când la un
semn puternic se vor clăti cu groază / Cerurile-aşezate pe polurile lor?”).
 Pe străvechea temă ubi sunt, el depăşeşte obişnuitele glose în spiritul vanitas vanitatum prin naturaleţea cu care
monologul interior lasă suspendate dilemele ivite din zigzagul interogaţiilor:iluzia şi speranţa alternează, fără
tranziţie, cu certitudinile lucidităţii şi gândul morţii (Meditaţie, Cimitirul, Suferinţa:„La umbră, -n întuneric,
gândirea-mi se arată / Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând, / Şi prada îi e gata… De fulger luminată, / Ca
valea chinuirei se vede sângerând”). În „cursele vicleneşti” ale vieţii, dragostea nu aduce decât înseninări
trecătoare (Eliza, Reveria, Aşteptarea). Le urmează curând tristeţea despărţirii şi accentuarea singurătăţii
(Suferinţa). Inferioară altor orientări ale poeziei sale, erotica se menţine graţie unei anumite candori a
mărturisirii, la care participă uneori şi stângăciile de expresie.
O semnificaţie singulară are în contextul întregii creaţii a poetului Anul 1840, în care se
pot descifra germenii caracterelor esenţiale ale poeziei lui:reflexivă, cetăţenească, satirică.
În tonul ei se împletesc rezonanţele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele
patetice ale meditaţiei romantice sau cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică
şi amară. Confruntarea dintre nădejdea care renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-
a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în acelaşi timp, face din Anul 1840o
imagine a sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii. Dincolo de filosofia
tonică, a încrederii în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals, prevesteşte
prin virulenţă satirică Scrisorile eminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al
Glossei. Ecourile îndoielilor şi temerilor „de-mbunătăţiri rele”, proiectate asupra viitorului,
dau o ardoare aparte dialogului (rămas deschis, suspendat) speranţă-scepticism:„Ce bine va
aduce o astfel de schimbare? / Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, / Care să arză
globul ş-ai lui locuitori! / Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, / Să ştie de ce mână va
fi măcelărită / Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?”
Când se întoarce spre trecut, poetul se opreşte asupra paginilor de istorie înnobilate de sângele
eroilor căzuţi pentru libertate. Virtuţile strămoşeşti acuză, prin contrast, prezentul degradat
moraliceşte, meschin. Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală
între lirismul de atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. Alexandrescu nu cultivă notaţia
în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianţa crepusculară, propice visării şi reflecţiei, alunecarea
în fantastic, ritmica timpului sunt sugerate prin sonoritate şi imagine. În Mircea cel Bătrân, poetul
salută vitejia şi gloria străbună, dar raţiunea refuză exaltarea şi redimensionează conturul unei
vârste a faptei războinice strălucite, prin comparaţie cu izbânzile progresului:arta, ştiinţele,
vieţuirea înfrăţită a naţiilor în pace. Totuşi sugestia de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică
oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte virtualităţi eminesciene.
În ciuda înălţimii artistice atinse uneori în poemele meditative, Alexandrescu este
dezavantajat de inexperienţa poeziei româneşti în mânuirea unui limbaj metaforic pe
măsura gândirii speculative. Efectul superior al poeziei vine nu din strălucirea concretului
imagistic, cât din dramatismul discursului, rod al unei inferiorităţi dilematice, tentată să
complice, şi al unui spirit raţiocinant.
Între patosul romantic al meditaţiei sau al elegiei şi permanenţele vieţii morale notate cu
sobrietate clasică în fabule, epistolele şi satirele lui Alexandrescu reunesc gustul reflecţiei
şi verva ironică în monologul-autoportret al unui voltairian. Poetul este aici un lucid fără
mizantropie, suflet animat de idealuri umanitare şi inteligenţă marcată de pasiunea ideilor,
în asociere cu ironia caustică, un moştenitor spiritual al secolului luminilor, de la filosofia
sa melioristă şi cultul raţiunii până la stilul reflecţiei, demitizant, iconoclast. Cele mai
multe dintre epistole gravitează în jurul întrebărilor pe care poetul şi le pune cu privire la
artă şi la condiţia de creator, la raporturile cu poezia şi cu lumea (Epistolă d. I. C., Epistolă
către Voltaire).
Satiră. Duhuluimeuse numără printre cele mai cunoscute creaţii ale lui Alexandrescu, expresie deplină a
unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă. Poetul oferă drept „model” imaginea vieţii mondene a timpului,
însoţind-o însă de notaţia acută a ridicolului şi a falsităţii ei de esenţă. Geneza fabulelor (între ele câteva
capodopere ale genului:Boul şi viţelul, Câinele şi căţelul, Toporul şi pădurea, Oglindele, Vulpea
liberală)trebuie raportată, de asemenea, la racilele vieţii sociale şi, mai ales, politice ale vremii, devenite
ţinte de atac pentru un observator, realist şi critic, al contemporaneităţii. Sub scutul limbajului esopic, sunt
denunţate mereu parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei epoci şi
societăţi caracterizate de cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă libertate.
Observator realist în punctul de plecare, fabulistul este în fond un moralist clasic. La fel ca la modelele sale
(La Fontaine, Voltaire, Krâlov), nu se urmăreşte studiul unor caractere, ci o imagine-emblemă a defectului
moral personificat de tipologia realizată printr-o convenţie animalieră. Efectele sunt scoase din chiar
investirea personajelor-animale cu atitudini umane adecvate. Fiecare personaj are fizionomia sa
distinctă;felul de a vorbi, tonul, gestica sunt semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare
verosimilitate şi nici un detaliu nu e întâmplător sau inutil.
Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe
linia liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu
satirei, poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu. În proză (Memorial de
călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de observaţia directă
şi însemnarea topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana.
Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare
de suflet şi intră în literatură.
Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu
gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi
raţionalităţii universului.G. Călinescu