CARACTERIZARE PERSONAJ

-NAE CAȚAVENCU-

Ion Luca Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii romane care s-au afirmat in
cercul literar “Junimea” in a doua jumatate a secolului al 19-lea, alaturi de Mihai Eminescu, Ion
Creanga si Ioan Slavici. Este un scriitor realist, care a reusit sa ridice dramaturgia romaneasca pe
aceleasi culmi pe care Eminescu propulsase limba literara in poezie, reflectand realitatile, limbajul si
comportamentul societatii. Despre cel mai mare dramaturg roman, Caragiale s-a spus ca este “dupa
Barbu Stefanescu Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalismul nostru prin excelenta”, asa cum
il prezenta marele critic literar George Calinescu in “Istoria literaturii romane de la origini pana in
prezent”. In opera sa, acesta este un mare creator de tipuri umane, un moralist care a stiut sa surprinda
memorabil portrete-unele complexe, altele schematice ,dar definitorii pentru societatea romaneasca.
Prin comediile sale “O noapte furtunoasa”, “ O scrisoare pierduta”, “De-ale carnavalului”, “Conul
Leonida fata cu reactiunea” este considerat nu doar intemeietorul teatrului comic din Romania, ci si
unul dintre principalii fondatori ai teatrului national. Ion Luca Caragiale este si un prozator valoros
prin nuvele (“ O faclie de Paste” , “ In vreme de razboi” , “La hanul lui Manjoala”), schite, si mai ales
prin vestitele sale moment “ Caldura mare”, “C.F.R”, “Justitie”, “D-l Goe” , “Bacalaureat”,
influentand si alti dramaturgi de renume precum Eugen Ionesco. Titu Maiorescu afirma “ Lucrarea d-
lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de
astazi si le dezvolta (…) in situatii umane alese de autor”.
“O scrisoare pierduta”, opera publicata in revista “Convorbiri literare” in anul 1884 este, datorita
trasaturilor sale definitorii, o comedie. Comedia reprezinta o specie a genului dramatic, in proza sau in
versuri, cu actiune si deznodamant vesel si care satirizeaza realitati sociale, slabiciuni general-umane
sau prezinta situatii hazlii.
Comediile lui I.L. Caragiale sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea – era
contemporană scriitorului, însă aduc în fața spectatorilor un univers comic de eternă actualitate.
Comedia O scrisoare pierdută, publicată în anul 1884, este o operă dramatică reprezentativă pentru
creația dramaturgului și pentru evoluția ulterioară a teatrului românesc.
Statutul social al lui Nae Cațavencu este dezvăluit de autor încă din enumerarea personajelor
făcută în cadrul notațiilor acestuia: avocat, directorul ziarului „Răcnetul Carpaților”, șeful opoziției
politice din județ, fondator și președinte al Societății Enciclopedice „Aurora Economică Română”.
Cațavencu, astfel întruchipează tipul arivistului și al demagogului ambițios.
Statutul său moral și psihologic se conturează pe parcursul acțiunii. Cațavencu vrea să
pară un cetățean onorabil, obligat prin statutul de ziarist să informeze opinia publică despre
moravurile amoroase ale prefectului, dar, în esență, este un șantajist josnic, folosind scrisoarea ca
unealtă pentru parvenirea politică „Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!” În
ambiția sa nemărginită de a ocupa un loc în Parlament, Cațavencu nu se sfiește să cerșească postul de
deputat în schimbul scrisorii, recurgând la șantaj. Parvenit și impostor, se conduce după deviza
„scopul scuză mijloacele”, pusă însă, din cauza inculturii, pe seama nemuritorului Gambetta, pe care
îl confundă cu Machiavelli.
O trăsătură dominantă a personajului este demagogia, acesteia subordonându-i-se
machiavelismul. Cațavencu ilustrează, de altfel, tipul uman al demagogului ambițios, lipsit de
scrupule, care vrea cu orice preț să obțină un statut social și politic mai bun, având o ușurință
deosebită în a vorbi mult, fără a spune nimic, într-un limbaj care evidențiază o cultură amputată și
caraghioasă. Relevantă pentru ilustrarea trăsăturii este scena IX din actul al II-lea în care
Cațavencu îl întâlnește pe Tipătescu în casa acestuia. În încercarea de a-l convinge pe prefect să-l
susțină în alegeri, Cațavencu nu numai că nu-și adaptează discursul la context, dar apelează la un
discurs demagogic pe care se încrâncenează să-l rostească, deși Tipătescu nu pare dispus să-l asculte
„Dă-mi voie, stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin
care trece patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mișcare generală”. De altfel, caracterul
demagogic al lui Cațavencu este sesizat de Tipătescu, care consideră că discursul avocatului este
bombastic, scopul fiind obținerea popularității, caracterizându-i-l ca fiind format din fraze bune pentru
mulțimea ușor impresionabilă: „Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea sunt bune pentru gură-
cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeți cu apă rece?”
O altă trăsătură a personajului este prefăcătoria, evidentă începând cu actul III, scena V,
când aspirantul la funcția de deputat ține în sala mare a primăriei un discurs electoral, dovedind că știe
să folosească toate resursele pentru a-și convinge auditoriul. El știe să folosească glasul tremurat,
plânsul la comandă, tonul vioi sau amenințător, chiar dacă nu crede nimic din ceea ce spune. Plânge
cu gândul la „țărișoara sa”, fiind în realitate interesat doar de propria-i îmbogățire și nu de progresul
acesteia. Gesturile sunt urmate de un discurs bombastic și populist, dominat de erori de cultură și de
exprimare „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”.
Falsitatea și viclenia sunt accentuate în finalul scenei VIII și scena IX, în care Cetățeanul
turmentat este condus de Zoe spre ieșire. Cațavencu, înțelegând că momentul lui de glorie s-a sfârșit,
își schimbă atitudinea, indicația scenică fiind relevantă în acest sens (la fiecare pas al Zoei,
Cațavencu se-ndoaie de încheieturi; el cade în genunchi). Umil, imploră iertare: „Iartă-mă, iartă-
mă…”, în timp ce Zoe se repliază și adoptă o atitudine de superioritate, ce reiese în primul rând din
replica ei: „Ești un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc. Acuma
sunt fericită… Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău și n-ai putut”.
În construcția personajului, un rol important îl au modalitățile de caracterizare, atât
cele directe, cât și cele indirecte. Încă de la început personajul este caracterizat direct de autor, în
lista personajelor, acesta dezvăluindu-i statutul social, dar și de către Tipătescu și Trahanache care îl
consideră un „mișel”, un „mizerabil”. În schimb, Pristanda admiră felul de a fi al lui Cațavencu și
vede îl el un posibil viitor prefect „Mare pișicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!” Autocaracterizarea pe
care o face în actul al II-lea îi evidențiază orgoliul, Caragiale sancționându-și personajul prin comicul
de limba pe care îl creează: „vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi…
între fruntașii politici…” Numele este un mijloc indirect de caracterizare a personajului, sugerând
demagogia lui Cațavencu prin sonoritatea violentă.
Limbajul este un alt element de structură a textului dramatic relevant pentru
construcția personajului, fiind în egală măsură un mijloc indirect de caracterizare a acestuia,
dezvăluindu-i cultura amputată și limitarea. Cațavencu nu are proprietatea termenilor pe care îi
folosește, „liber-schimbist” însemnând pentru el elastic în concepții, iar „capitalist” locuitor al
capitalei. De asemenea, încalcă adesea regulile gramaticale și logica enunțului, regăsindu-se în
discursul său contradicții între termeni: „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”,
nonsensuri: „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră” și asociații
incompatibile: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”.
Mai mult, registrul limbajului folosit se află în totală contradicție cu contextul. Astfel, în fața lui
Pristanda vorbește într-un stil oratoric, sentențios, renunțând brusc la stilul familiar „Într-un stat
constituțional un polițai nu e nici mai mult nici mai puțin decât un instrument!”.
În construcția personajului se reflectă ideea conform căreia, în epoca în care este plasată
acțiunea, singurul lucru care contează este interesul personal, așa cum de altfel afirmă și Trahanache
„A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar
enteresul…”. Astfel, interesul lui Cațavencu de a ocupa un fotoliu de deputat în Cameră îl face să
profite de scrisoarea pierdută de Zoe și să amenințe cu șantajul, respectiv să nu cedeze în fața
propunerilor avantajoase pe care i le face prefectul. În cele din urmă, rămas fără instrumentul
șantajului, va accepta propunerea Zoei de a conduce sărbătoarea populară în cinstea lui Agamemnon
Dandanache.
Opera dramatică O scrisoare pierdută este o comedie complexă și rafinată, păstrându-și
valențele dincolo de trecerea timpului. Deși orice comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a
delecta și de a corecta în același timp moravurile sociale, prin artă.