Modalități de construcție a

unui personaj din comedia

,,O scrisoare pierdută”
de I.L. Caragiale
Introducere:
Comediile lui I.L. Caragiale sunt inspirate din realitatea secolului al
XIX-lea – era contemporană scriitorului, însă aduc în fața spectatorilor un
univers comic de eternă actualitate. Comedia „O scrisoare pierdută”,
publicată în anul 1884, este o operă dramatică reprezentativă pentru
creația dramaturgului și pentru evoluția ulterioară a teatrului românesc.
1.1 Statutul social al lui Nae Cațavencu este dezvăluit de autor din lista
personajelor

Statutul social al lui Nae Cațavencu este dezvăluit de autor încă din
enumerarea personajelor făcută în cadrul notațiilor acestuia: avocat, directorul
ziarului „Răcnetul Carpaților”, șeful opoziției politice din județ, fondator și
președinte al Societății Enciclopedice „Aurora Economică Română”, Cațavencu
întruchipează tipul arivistului și al demagogului ambițios.
Lista personajelor din comedia: „O scrisoare pierdută”
PERSOANELE
ŞTEFAN TIPĂTESCU, prefectul judeţului
AGAMEMNON DANDANACHE, vechi luptător de la 48
ZAHARIA TRAHANACHE, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral,
Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii
TACHE FARFURIDI, avocat, membru al acestor comitete şi comiţii
IORDACHE BRÂNZOVENESCU, asemenea
NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor,
prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora economică română"
IONESCU, institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi
POPESCU, asemenea
GHIŢĂ PRISTANDA, poliţaiul oraşului
UN CETĂŢEAN TURMENTAT
ZOE TRAHANACHE, soţia celui de mai sus
UN FECIOR
ALEGĂTORI,
CETĂŢENI,
PUBLIC
În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre
1.2-1.3 Statutul său moral și psihologic se conturează pe parcursul acțiunii.

Cațavencu vrea să pară un cetățean onorabil, obligat prin statutul de ziarist să

informeze opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar, în esență,
este un șantajist josnic, folosind scrisoarea ca unealtă pentru parvenirea politică
„Vreau… mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”

În ambiția sa nemărginită de a ocupa un loc în Parlament, Cațavencu nu se

sfiește să cerșească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la șantaj.
Parvenit și impostor, se conduce după deviza „scopul scuză mijloacele”, pusă însă,
din cauza inculturii, pe seama nemuritorului Gambetta, pe care îl confundă cu
Machiavelli.
2.1 O trăsătură dominantă a personajului este demagogia, acesteia subordonându-i-se machiavelismul.

Cațavencu ilustrează, de altfel, tipul uman al demagogului ambițios, lipsit de scrupule, care vrea cu orice preț să obțină un statut social și
politic mai bun, având o ușurință deosebită în a vorbi mult, fără a spune nimic, într-un limbaj care evidențiază o cultură amputată și
caraghioasă. Relevantă pentru ilustrarea trăsăturii este scena IX din actul al II-lea în care Cațavencu îl întâlnește
pe Tipătescu în casa acestuia.

În încercarea de a-l convinge pe prefect să-l susțină în alegeri, Cațavencu nu numai că nu-și adaptează discursul la context, dar apelează
la un discurs demagogic pe care se încrâncenează să-l rostească, deși Tipătescu nu pare dispus să-l asculte „Dă-mi voie, stimabile,
un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece patria noastră, împrejurări de natură
a hotărî o mișcare generală”. De altfel, caracterul demagogic al lui Cațavencu este sesizat de Tipătescu, care consideră că discursul
avocatului este bombastic, scopul fiind obținerea popularității, caracterizându-i-l ca fiind format din fraze bune pentru mulțimea ușor
impresionabilă: „Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta
să-l îmbeți cu apă rece?”
 2.2 O altă trăsătură a personajului este prefăcătoria, evidentă începând cu actul III, scena V,
când aspirantul la funcția de deputat ține în sala mare a primăriei un discurs electoral,
dovedind că știe să folosească toate resursele pentru a-și convinge auditoriul.

El știe să folosească glasul tremurat, plânsul la comandă, tonul vioi sau amenințător, chiar dacă nu crede nimic din
ceea ce spune. Plânge cu gândul la „țărișoara sa”, fiind în realitate interesat doar de propria-i îmbogățire și nu de
progresul acesteia. Gesturile sunt urmate de un discurs bombastic și populist, dominat de erori de cultură și de exprimare
„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”. Falsitatea și
viclenia sunt accentuate în finalul scenei VIII și scena IX, în care Cetățeanul turmentat este condus de Zoe
spre ieșire.

Cațavencu, înțelegând că momentul lui de glorie s-a sfârșit, își schimbă atitudinea, indicația scenică fiind relevantă
în acest sens (la fiecare pas al Zoei, Cațavencu se-ndoaie de încheieturi; el cade în genunchi). Umil, imploră
iertare: „Iartă-mă, iartă-mă…”, în timp ce Zoe se repliază și adoptă o atitudine de superioritate, ce reiese în primul
rând din replica ei: „Ești un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc.
Acuma sunt fericită… Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău și n-ai putut”.
 3.1 În construcția personajului, un rol important îl au modalitățile de
caracterizare, atât cele directe, cât și cele indirecte.

Încă de la început personajul este caracterizat direct de autor, în lista personajelor, acesta
dezvăluindu-i statutul social, dar și de către Tipătescu și Trahanache care îl consideră un „mișel”, un
„mizerabil”. În schimb, Pristanda admiră felul de a fi al lui Cațavencu și vede îl el un posibil viitor
prefect „Mare pișicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!”

Autocaracterizarea pe care o face în actul al II-lea îi evidențiază orgoliul, Caragiale

sancționându-și personajul prin comicul de limbaj pe care îl creează: „vreau ceea ce merit în
orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntașii politici…” Numele este
un mijloc indirect de caracterizare a personajului, sugerând demagogia lui Cațavencu prin
sonoritatea violentă.
3.2 Limbajul este un alt element de structură a textului dramatic relevant pentru construcția
personajului, fiind în egală măsură un mijloc indirect de caracterizare a acestuia, dezvăluindu-i
cultura amputată și limitarea.

Cațavencu nu are proprietatea termenilor pe care îi folosește, „liber-schimbist” însemnând pentru el

elastic în concepții, iar „capitalist” locuitor al capitalei. De asemenea, încalcă adesea regulile gramaticale și
logica enunțului, regăsindu-se în discursul său contradicții între termeni: „După lupte seculare care au
durat aproape treizeci de ani”, nonsensuri: „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc
în țara noastră” și asociații incompatibile: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice,
dar lipsește cu desăvârșire”.

Mai mult, registrul limbajului folosit se află în totală contradicție cu contextul. Astfel, în fața lui
Pristanda vorbește într-un stil oratoric, sentențios, renunțând brusc la stilul familiar „Într-un stat
constituțional un polițai nu e nici mai mult nici mai puțin decât un instrument!”.
3.2 Limbajul este un alt element de structură a textului dramatic relevant pentru construcția
personajului, fiind în egală măsură un mijloc indirect de caracterizare a acestuia, dezvăluindu-i
cultura amputată și limitarea (Continuare…)

În construcția personajului se reflectă ideea conform căreia, în epoca în care este plasată
acțiunea, singurul lucru care contează este interesul personal, așa cum de altfel afirmă și Trahanache
„A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic:
enteresul și iar enteresul…”.

Astfel, interesul lui Cațavencu de a ocupa un fotoliu de deputat în Cameră îl face să profite de
scrisoarea pierdută de Zoe și să amenințe cu șantajul, respectiv să nu cedeze în fața propunerilor
avantajoase pe care i le face prefectul. În cele din urmă, rămas fără instrumentul șantajului, va accepta
propunerea Zoei de a conduce sărbătoarea populară în cinstea lui Agamemnon Dandanache.
Concluzie/Încheiere:

Opera dramatică O scrisoare pierdută este o comedie complexă și rafinată, păstrându-și

valențele dincolo de trecerea timpului.

Deși orice comedie ascunde o dramă, aceasta are menirea de a delecta și de a corecta în același
timp moravurile sociale, prin artă.