Eseu-Caracterizarea unui personaj

Text suport: „O scrisoare pierduta”

Comediile lui I.L. Caragiale sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea – era
contemporană scriitorului, însă aduc în fața spectatorilor un univers comic de eternă
actualitate. Comedia O scrisoare pierdută, publicată în anul 1884, este o operă dramatică
reprezentativă pentru creația dramaturgului și pentru evoluția ulterioară a teatrului
românesc.

Statutul social al lui Nae Cațavencu este dezvăluit de autor. Încă din enumerarea
personajelor făcută în cadrul notațiilor acestuia: avocat, directorul ziarului „Răcnetul
Carpaților”, șeful opoziției politice din județ, fondator și președinte al Societății
Enciclopedice „Aurora Economică Română”, Cațavencu întruchipează tipul arivistului și al
demagogului ambițios.

 Statutul său moral și psihologic se conturează pe parcursul acțiunii.

Cațavencu vrea să pară un cetățean onorabil, obligat prin statutul de ziarist să informeze
opinia publică despre moravurile amoroase ale prefectului, dar, în esență, este un șantajist
josnic, folosind scrisoarea ca unealtă pentru parvenirea politică „Vreau… mandatul de
deputat, iată ce vreau: nimic altceva!” În ambiția sa nemărginită de a ocupa un loc în
Parlament, Cațavencu nu se sfiește să cerșească postul de deputat în schimbul scrisorii,
recurgând la șantaj. Parvenit și impostor, se conduce după deviza „scopul scuză mijloacele”,
pusă însă, din cauza inculturii, pe seama nemuritorului Gambetta, pe care îl confundă cu
Machiavelli.

O trăsătură dominantă a personajului este demagogia, acesteia subordonându-i-se

machiavelismul.
Cațavencu ilustrează, de altfel, tipul uman al demagogului ambițios, lipsit de scrupule, care
vrea cu orice preț să obțină un statut social și politic mai bun, având o ușurință deosebită în a
vorbi mult, fără a spune nimic, într-un limbaj care evidențiază o cultură amputată și
caraghioasă. Relevantă pentru ilustrarea trăsăturii este scena IX din actul al II-lea în care
Cațavencu îl întâlnește pe Tipătescu în casa acestuia.

În încercarea de a-l convinge pe prefect să-l susțină în alegeri, Cațavencu nu numai că nu-și
adaptează discursul la context, dar apelează la un discurs demagogic pe care se
încrâncenează să-l rostească, deși Tipătescu nu pare dispus să-l asculte „Dă-mi voie,
stimabile, un om politic trebuie, este dator, mai ales în împrejurări ca acele prin care trece
patria noastră, împrejurări de natură a hotărî o mișcare generală”. De altfel, caracterul
demagogic al lui Cațavencu este sesizat de Tipătescu, care consideră că discursul avocatului
este bombastic, scopul fiind obținerea popularității, caracterizându-i-l ca fiind format din
fraze bune pentru mulțimea ușor impresionabilă: „Să lăsăm frazele, nene Cațavencule! Astea
sunt bune pentru gură-cască… Eu sunt omul pe care d-ta să-l îmbeți cu apă rece?”
 O altă trăsătură a personajului este prefăcătoria, evidentă începând cu actul III, scena V,
când aspirantul la funcția de deputat ține în sala mare a primăriei un discurs electoral,
dovedind că știe să folosească toate resursele pentru a-și convinge auditoriul.
El știe să folosească glasul tremurat, plânsul la comandă, tonul vioi sau amenințător, chiar
dacă nu crede nimic din ceea ce spune. Plânge cu gândul la „țărișoara sa”, fiind în realitate
interesat doar de propria-i îmbogățire și nu de progresul acesteia. Gesturile sunt urmate de
un discurs bombastic și populist, dominat de erori de cultură și de exprimare „Industria
română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”. Falsitatea și
viclenia sunt accentuate în finalul scenei VIII și scena IX, în care Cetățeanul turmentat este
condus de Zoe spre ieșire.

Cațavencu, înțelegând că momentul lui de glorie s-a sfârșit, își schimbă atitudinea, indicația
scenică fiind relevantă în acest sens (la fiecare pas al Zoei, Cațavencu se-ndoaie de
încheieturi; el cade în genunchi). Umil, imploră iertare: „Iartă-mă, iartă-mă…”,  în timp ce
Zoe se repliază și adoptă o atitudine de superioritate, ce reiese în primul rând din replica ei:
„Ești un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc. Acuma sunt
fericită… Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău și n-ai putut”.

În construcția personajului, un rol important îl au modalitățile de caracterizare, atât cele

directe, cât și cele indirecte.
Încă de la început personajul este caracterizat direct de autor, în lista personajelor, acesta
dezvăluindu-i statutul social, dar și de către Tipătescu și Trahanache care îl consideră un
„mișel”, un „mizerabil”. În schimb, Pristanda admiră felul de a fi al lui Cațavencu și vede îl el
un posibil viitor prefect „Mare pișicher! Strajnic prefect ar fi ăsta!”

Autocaracterizarea pe care o face în actul al II-lea îi evidențiază orgoliul, Caragiale

sancționându-și personajul prin comicul de limba pe care îl creează: „vreau ceea ce merit în
orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi… între fruntașii politici…” Numele este un
mijloc indirect de caracterizare a personajului, sugerând demagogia lui Cațavencu prin
sonoritatea violentă.

Limbajul este un alt  element de structură a textului dramatic relevant pentru construcția
personajului, fiind în egală măsură un mijloc indirect de caracterizare a acestuia,
dezvăluindu-i cultura amputată și limitarea.
Cațavencu nu are proprietatea termenilor pe care îi folosește, „liber-schimbist” însemnând
pentru el elastic în concepții, iar „capitalist” locuitor al capitalei. De asemenea, încalcă
adesea regulile gramaticale și logica enunțului, regăsindu-se în discursul său contradicții între
termeni: „După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”, nonsensuri: „Noi
aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră” și asociații incompatibile:
„Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”.

Mai mult, registrul limbajului folosit se află în totală contradicție cu contextul. Astfel, în fața
lui Pristanda vorbește într-un stil oratoric, sentențios, renunțând brusc la stilul familiar „Într-
un stat constituțional un polițai nu e nici mai mult nici mai puțin decât un instrument!”.
În construcția personajului se reflectă ideea conform căreia, în epoca în care este plasată
acțiunea, singurul lucru care contează este interesul personal, așa cum de altfel afirmă și
Trahanache „A! ce coruptă soțietate!… Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e
nimic: enteresul și iar enteresul…”. Astfel, interesul lui Cațavencu de a ocupa un fotoliu de
deputat în Cameră îl face să profite de scrisoarea pierdută de Zoe și să amenințe cu șantajul,
respectiv să nu cedeze în fața propunerilor avantajoase pe care i le face prefectul. În cele din
urmă, rămas fără instrumentul șantajului, va accepta propunerea Zoei de a conduce
sărbătoarea populară în cinstea lui Agamemnon Dandanache.

Opera dramatică O scrisoare pierdută este o comedie complexă și rafinată, păstrându-și

valențele dincolo de trecerea timpului. Deși orice comedie ascunde o dramă, aceasta are
menirea de a delecta și de a corecta în același timp moravurile sociale, prin artă.